sâmbătă, 27 februarie 2010

Scurta istorie a martisorului



(Desenul este realizat de Poiana Sabrina.)


Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, barbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an este nu numai o sursă de bucurii şi un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural care are o istorie îndelungată.

Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti vorbeşte despre mărţişor cam aşa: “În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei câte-o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda acesta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesc Mărţişor, Mărţiguş şi Marţ (cf. S.Fl. Marian – Sărbătorile la români, vol II, ed. Institutului de Arte Grafice, Carol, Gobl, 1899, p. 137).

În societatea românească tradiţională mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie. Posesorul său era protejat împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: “Punerea sau legarea Mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineţă, până nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă marţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă ii va merge bine în vieţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv” (ibid., p. 138).

Prin Muntenia purtau mărtisor la gât sau la mână nu doar copiii mici ci şi fetele mari sau nevestele tinere ca să nu fie arse de soare: “Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de soare”.

M-am întrebat odată de ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi al altuia alb. Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 martie să spele la râu lâna până când din neagră ce era o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lâna cu o piatră. Fata îl ascultă şi când bagă piatra în apă din ea iese o spumă roşie ca sângele şi apa începe să clocotească.

A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mână, ci şi la glezna piciorului.

La 1899, S.Fl. Marian constată că la sat obiceiul este pe cale de dispariţie. “Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioră de Moldova, numai rar unde se mai aude de dânsa”. În căutarea unei explicaţii citează un fragment din Încercările literare ale lui N. Gane.“ Astăzi, când societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce, când înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, când chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria nostră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derâderea vârstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derâderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau oue roşii la Pasci, ascultau cântecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întâiu Martie” (ibid., pp. 141-142).

Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Pe la 1800 orăşenii atârnă se şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18.. Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d. După care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 martie. Comunismul din vremea lui Ceauşescu va scoate pe piaţă un nou tip de martisoare: cele fabricat la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor sale magico-religioase iniţiale. Imediat după revoluţia din decembrie 1989, apare mărţişorul electoral, având pe el chipul oamenilor politici trendy la vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.

În prezent se remarcă o varietate extraordinară a categoriilor de mărţişoare. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului puternic individualizat: laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai furmoasă, bună, minunată mamă, fiică, iubită sau nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las ca să le descoperiţi pe cont propriu.

luni, 22 februarie 2010

Un articol despre mutaţiile care au început să fie resimţite şi la noi




Masonii (re)cuceresc Bruxelles-ul

Gabriela Anghel
( Articol preluat din România liberă, apărut Vineri, 19 Februarie 2010)

Sfera religioasa asfixiaza lucrarile Parlamentului European, considera aparatorii unei Europe laice, decisi sa blocheze actiunile celor ce doresc pastrarea convingerilor religioase in societatea de maine. Si unii francmasoni sustin sa este vremea recastigarii "terenului pierdut".

Potrivit Eu Observer si publicatiei belgiene Le Soir, masoneria franceza estimeaza posibila deschiderea unui birou in Bruxelles ca lobby impotriva cresterii influentei organizatiilor religioase in institutiile europene. Prima sarcina a acestuia va fi "promovarea ideii de cetatean in Europa". In 2008, Marcel Conradt, francmason declarat si asistent parlamentar al deputatei socialiste Veronique De Keyser, denunta "asaltul sectelor si al lobby-urilor religioase asupra Europei" si incita laicii sa apere constructia unei Europe care sa il lase pe Dumnezeu in afara politicii. Obiectivul lor ar fi influentarea muncii legislative a celor care detin puterea decizionala, in special a eurodeputatilor.


Tratatul de la Lisabona garanteaza Bisericilor – pe care le considera "parteneri", nu
"lobby-uri" – un dialog "deschis, transparent si regulat" cu institutiile europene. Iar 80% din legislatia nationala a statelor membre este elaborata la nivel european, arata Conradt. In principiu, fiecare admite dreptul Bisericilor de a milita pentru recunoasterea ideilor lor. Dar laicii considera ca este vorba de un dezechilibru care va duce la un decalaj intre cele doua tabere. Conradt aminteste mereu ca Parlamentul (Buzek), Comisia (Barroso) si Consiliul (Van Rompuy) sunt prezidate de personalitati animate de convingeri religioase. Iar extinderea UE a adus mai multe state unde Biblia valoreaza mai mult decat Voltaire si care s-au alaturat Irlandei si Italiei, state decise sa apere traditiile catolice. Recenta dezbatere privind afisajul insemnelor religioase in cladirile publice reflecta tocmai aceste tensiuni.



Le Soir arata ca presiunile Nuntiaturii Apostolice din Franta asupra parlamentarilor europeni pentru a sustine un om din randul lor in postul de judecator la Curtea Europeana din Strasbourg a incitat laicii sa doreasca "sa recucereasca terenul pierdut". Unele obediente masonice sunt de acord ca este timpul de a intreprinde o munca de influenta in plan european. In trecut, masonii s-au facut auziti pe langa presedintele Comisiei Europene, dar nu neaparat ca o singura voce. Asa ca incearca sa federalizeze diferitele curente de gandire si sa actioneze "la vedere". O adevarata revolutie pentru un numar de obediente masonice obisnuite cu secretul.

Conceptia Luminilor
In Le Soir, Jean Michel Quillardet, care a fost Mare Maestru al Lojii Marelui Orient din Franta, evoca metamorfoza francmasoneriei in Europa. "Trebuie ca obedientele sa faca politica." In 2008, "pentru prima oara, am reusit sa obtinem o intalnire cu presedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso. I-am spus ca, alaturi de sursele ei crestine, Europa datoreaza mult filosofiilor greaca, romana, umanismului Renasterii si Luminilor. Am obtinut reprezentarea obedientelor masonice si a asociatiilor aparatorilor laicitatii in cadrul Bepa – biroul care consiliaza presedintele si Comisia in plan politic, unde erau doar curente religioase si spirituale". Europa este influentata de conceptiile anglo-saxone privind raporturile dintre religie si stat si de multiculturalism. Or, arata Quillardet, "trebuie impusa conceptia universala a Luminilor, care consta in trecerea notiunii de cetatean si de cetatean european inaintea celor de evreu, negru, maghrebian, homosexual, heterosexual etc.".

vineri, 19 februarie 2010

Sorin Dumitrescu despre viitorul expunerii Horia Bernea



Ascultaţi de aici.
Sau de aici.

La aniversară - Portret Părintele Iustin Pârvu




Fundaţia Arsenie Boca: Suntem foarte fericiţi să vă aducem în atenţie acest film documentar realizat cu unul dintre cei mai mari duhovnici români la ora actuală!

Pr. Iustin Pârvu este o pildă vie de iubire, curaj şi dăruire. „La aniversară” încearcă să transmită câteva clipe inedite din viaţa Sfinţiei Sale. Părintele ne vorbeşte cu emoţie despre copilărie şi tradiţiile din vremurile acelea, despre momentul plecării la mănăstire, despre întemniţarea şi eliberarea sa. Trecând cu seninătate peste momentele grele din viaţă (propria sa mamă nu l-a recunoscut la ieşirea din închisoare) datorită credinţei statornice în Dumnezeu, Pr. Iustin a ajuns la 90 de ani să păstorească Mănăstirea Petru Vodă, să ridice o mănăstire de maici şi un aşezământ social pentru bătrâni şi copii.

Caracteristici: Editat în fomat DVD: Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca, 2010

Durata: 30 min, DVD/PAL, Regiunea ALL, Format 4/3, Sunet: Stereo

Filmul este disponibil la vânzare, prin fundaţia noastră, la formidabilul preţ de 10 RON.

joi, 18 februarie 2010

Mircea Platon- Lichidarea Romaniei



Joi, 18 Februarie 2010 19:24


(Preluat din Ziua Veche)


Ascultati aici inregistrarea intalnirii din data de 5 februarie 2010, care a avut loc la Muzeul Taranului Roman, privind viitorul expunerii Horia Bernea. Inregistrarea a fost postata de domnul Victor Roncea.

Cititi si:
Din blogosfera Ortodoxa

Claudiu Tarziu
Victor Roncea
Editura Predania
NapocaNews
A treia forta
Arta licitata
Laurentiu Dumitru
hristosestealstrainilor.blogspot.com
Marius Vasileanu





Din blogosfera heterodoxa


Observatorul culturalDilema veche
Catavencu
Observator cultural


Am aflat recent ca, “potrivit proiectului initiat de actuala conducere a Muzeului Taranului Roman din luna mai 2010 se va trece la strangerea expunerii Horia Bernea”. Pentru “renovari”. Inainte de a fi impachetata, expunerea Bernea va fi “fotografiata, filmata si expusa in mediul virtual, pe internet”. Expunerea Bernea ilustreaza modul in care crestinismul se regasea in structura vietii cotidiene a taranului roman. Dupa cum observa pictorul Sorin Dumitrescu: “Cine se atinge de nucleul expunerii Bernea atenteaza la identitatea muzeului, caci nu ne putem imagina un taran roman ateu. Asistam practic la o noua moarte a creatorului Muzeului”. Si asta pentru ca, inspirat de opera etnografica si antropologica a tatalui sau, Ernest Bernea, pictorul Horia Bernea a gandit Muzeul Taranului Roman nu ca pe un loc unde sa expuna in vitrine pitorescul local, ci ca pe un centru de iradiere a Romaniei profunde. Parcurgand salile concepute de Horia Bernea intelegeai de ce, intrebat de un etnograf despre cat cere pe fereastra casei sale, un taran roman a raspuns: “Nu pot s-o vand, domnule, ca prin ea am vazut toata viata mea cerul.”





Desfiintand ce a mai ramas din Muzeul Taranului Roman asa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematica” a muzeului sterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, si ale unei traditii intelectuale interesate de cum vedea taranul roman cerul. E, intr-un fel, normal ca acest lucru sa se intample astazi. De douazeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici si minigarhii intelectuali, nu fac decat sa evacueze ultimele ramasite ale Romaniei vechi. Pretextul e ca, oricum, romanii au fost dintotdeauna niste violatori, betivi, lenesi si nespalati a caror istorie nu valoreaza nici cat o varza de Bruxelles. Comunistii au ucis Romania veche. Elitele neoliberale o evacueaza in virtual. O filmeaza, o catalogheaza si o stocheaza intr-un fisier, criogenata pentru generatiile – de extraterestri probabil - viitoare.

Dupa epoca masacrelor sistematice (’44-’64), dupa deceniile complicitatilor si pervertirii calculate (’65-‘89), poporul roman a cunoscut, dupa 1989, epoca evacuarii in virtual. Totul, de la istorie la literatura, si de la religie la familie, a fost “rescris” astfel incat sa nu ne mai ramana nimic solid, niciun punct de rezistenta, nicio icoana, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor “procese” istorice prin care ar trebui sa trecem, de la cel de “restructurare” la cel de “integrare”, si de la cel de “privatizare” la “procesul comunismului”, conducatorii nostri ne-au rescris ca simpla fictiune politica pe baza careia pot accesa fonduri UE/FMI.

Daca “renovarea” Muzeului Taranului Roman e un bun pretext pentru a scapa de “crucea lui Bernea”, care depune marturie pentru o Romanie a taranilor crestini, “privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economica a Romaniei, pentru a transfera in buzunarele catorva intreaga economie nationala. Lipsiti de putere economica datorita unei legislatii care penalizeaza micul intreprinzator onest sau taranul harnic, romanii au trait democratia ca pe o noua modalitate de a fi tinuti sub control. In contextul unei vieti economice si culturale dominate de oligopoluri, democratia romaneasca a ultimilor doua decenii nu a fost decat un mod de a ne evacua in virtual, in zona optiunilor lipsite de miza, libertatea.

In contextul unui regim al carui rol e acela de a rescrie democratia intr-un cod (de bare) autoritar, “procesul comunismului” a devenit, in mod deloc suprinzator, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenta, pentru sinecuristi si pentru santaje. In loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevarului istoric si a criteriilor de judecata care ne-ar permite sa fim liberi, “procesul comunismului” a devenit, sub obladuire prezidentiala, parte a algoritmului politic care intretine minciuna si coruptia in Romania. Lichidarea fizica a luptatorilor anticomunisti din anii '50 e desavarsita, astazi, de lichidarea discursiva a adevarului pentru care au luptat martirii anticomunisti. Ambele operatiuni s-au facut prin "decret" de sus si cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricand sa elimine in virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare ca, printre intentiile celor care si-au facut trambulina academica din oasele detinutilor politici, se numara si infiintarea unui “departament” pentru “memoria si nostalgia comunismului”. Nu stiu cum poate un institut public sa “cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu stiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activitati. Si nici in ce scop. Dar stiu ca, atat timp cat va exista in Romania un astfel de “minister al nostalgiei”, e semn clar ca cineva, acolo sus, ne vinde.



Nascut in 1974 la Iasi, poet, eseist, traducator, Mircea Platon este in prezent doctorand in istorie la Ohio State University. Autor, printre altele, al lucrarilor Ortodoxia pe litere (2006) si Cine ne scrie istoria (2007), Mircea Platon este unul dintre cei mai profunzi si originali ganditori conservatori ai momentului.

Horia Bernea

miercuri, 17 februarie 2010

Cărţi recomandate de mine



Gânduri dintr-o lume apusă




Horia Bernea: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare (fragmente)





Al cui e muzeul?


De ce mă duc eu la muzeu? Nu sunt un caz tipic. Caut lucruri anume. Când merg la muzeu nu percep discursul muzeal. Eventual îl remarc dacă este prost. De pildă, sălile cu amfore de la Louvre sunt o catastrofă; un fel de depozit. Am intrat la Louvre de zeci de ori ca să văd o anumită icoană bizantină sau pe "Hristos binecuvântând" al lui Bellini, una dintre cele mai frumoase picturi făcute de Occidentul civilizat. Oare nu se poate ca omul să vină şi să se confrunte pur şi simplu cu obiectul? Experienţa mea este atât de irepetabilă?

Am văzut multe muzee. Ca orice român, am trăit o vreme curiozitatea de a le vedea. Tot ce ştiam era din cărţi, nu ştiu ce faraon, nu ştiu ce tablou... Şi pe urmă să le vezi! Este foarte emoţionant. Deci cultura vizuală nu mi-am făcut-o la muzeu; la muzeu mi-am adâncit-o. Important a fost pentru mine când, trecându-mi dragostea pentru performanţa artizanală, nu m-am mai dus să văd goticul. Atunci am început să caut bisericile romanice. Dar, când m-am dus să văd o bisericuţă romanică din Vendée, cunoşteam deja arhitectura românească, ştiam Densuşul. Am început să caut obiectul acela foarte "conţinut", în care gestul are o deplină acoperire în actul de credinţă. Ca pictor, azi, n-ai altă şcoală decât natura şi muzeul. Şi eu am învăţat de la obiecte şi de la natură.

În muzeu am un fel de emoţie nebună care nu este snobism pentru că, în timp, s-ar fi atenuat. Am o emoţie profundă în faţa ideii de muzeu. Îmi place că sunt lucruri multe adunate la un loc. Mă emoţionează mai ales cele vechi, piesele arheologice. Mă gândesc că au fost făcute de mână de om acum 5000 de ani. E ceva care mă tulbură până la lacrimi. Asta nu mai ţine de cât de deştept este discursul muzeal. Sigur, când văd un muzeu nou, mă comport ca un elev cuminte care citeşte toate etichetele. Vreau să văd o cronologie: cum din ceramica geometrică s-a trecut la...

În muzeele de etnografie îmi lipsea frumuseţea obiectului. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca şi producerea lor. În muzeul etnografic frumuseţea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva ruşinos. Mă îngrozeşte modul de expunere, obsesia pentru explicaţii, protecţia excesivă. Ele sfârşesc prin a anula obiectul. Nu se mai vede! Şi, dacă se întâmplă ca frumuseţea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic.

De ce unora obiectele le spun puţin, iar mie foarte mult? Nu-i numai o problemă de sensibilitate şi nivel intelectual. Cred că cel mai greu atârnă numărul de conexiuni care se produc în momentul receptării unei imagini.

Am pus în centrul muzeului nostru "icoana" ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obişnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou "obiect", omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.
În această opţiune, obiectele au în muzeu nu funcţia de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine; ele apar ca argumente în demonstraţii privind trăsăturile ţăranului român, gândit ca variantă a civilizaţiei medievale europene, ţăran român modelat de istoria locului, sfâşiat între est şi vest, nord şi sud, bântuit de nenumărate năvăliri, aşezări, tupilări, osmoze şi influenţe. Profund creştin, format în prelungirea unor culturi străvechi, legat organic de lumea mediteraneană, de civilizaţii care pot fi urmărite din India până în Bretagne, ţăranul român ne apare de o complexitate copleşitoare.

Societatea s-a schimbat mai mult decât omul, ale cărui nevoi esenţiale nu pot varia în funcţie de epocă. Ţăranul vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu de definit, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om cumsecade, nobleţe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te baţi.

Gustul pentru trecător, pentru lucrul care nu durează... În acelaşi timp tot ce făceau era definitivul însuşi.

Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.

Omul "european" a existat cu adevărat prin ţăran. Muzeul nostru va fi o privire integratoare asupra omului european.

Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.

În sat există mai mult sensul de bun şi rău decât cele de frumos, urât, folositor.
- atitudine "realist spirituală" în faţa vieţii şi a lumii? Realism filozofic?!!
- obiectul total, semnificativ...
- tehnică şi magie, muncă şi trai, rugăciune...
- modul de expunere - atitudine faţă de ideea de "a arăta"; ce vrei cu această acţiune, ce sens are obiectul; devenirea lui; alterarea lui prin schimbarea contextului
- formă, decoraţie, împodobire - pragul de la care o formă decorată devine lipsită de justificare interioară - kitsch
- muncă, bucurie...
În acest fel se leagă totul fără dedublare într-un proces interior firesc, cu seninătate, rânduială.
(note din septembrie 1990)

Un mănunchi de calităţi specifice artei mari, în corpul modest al satului românesc: armonie, vivacitate, sensul profund al diversităţii şi al repetiţiei...

O clasificare.
1. Crucea conţinută, implicată în sensul profund al obiectului
2. a) Crucea ca semn benefic, "semnul crucii" - pe pâine, la intersecţii, marcaj şi semn de pomenire, pe poartă, fântână, grajd etc.
b) Crucea ornament - combinaţie de element ritual şi ornamentaţie sau croi.
3. Crucea rezultat al funcţiei şi eficienţei unui obiect, arhitectură, unelte, instrumente, pârghii, ţesutul de război, munca câmpului.
4. Crucea pe plante, animale (măgar) sau în anatomia omului - "o cruce de om".
5. Sus-jos, dreapta-stânga, punctele cardinale...
6. Crucea e frumoasă prin ea însăşi.
7. Crucea care nu se vede, lucrurile construite, figurile geometrice legate de cruce.
Crucea e un semn primordial, premerge semnul cristic şi supravieţuieşte oricărei încercări.
(note din 1992)
acolo să fie "aducerea aminte" repetată până la oboseală a anumitor lucruri vitale în procesul de naştere a muzeului?!!
(note din 1992)

Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca un scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat.

Există obiecte născute de civilizaţia tradiţională cu un pregnant aer naturalist? Obiectele la care mă refer, pe care încerc să le definesc, conţin toate datele naturii, dar în mod virtual, nedefinit, tainic. Naturalismul explicit este mai aproape de artizanal. Artizanatul suferă de o avansată carenţă spirituală.

Privim colecţia ca pe un citat din "cartea" satului. Nu ţinem cont de faptul că lipseşte "câmpul" dintre piese, zona care este reprezentată în sat de: cer, pământ, praf, noroi, pietre, apă, păduri, munţi, nori... În civilizaţia tradiţională obiectele interacţionează cu câmpul. Apariţia obiectului în lumea tradiţională seamănă mai mult cu o naştere. Obiectul "conţine" zgomotul naturii, nu pe cel al maşinii. El reflectă lumea în toată amploarea ei, e trăit, e simţit, e ieşit din nevoie adevărată şi dragoste.

Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale?
Ce fel de om, de intelectual şi de Român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării?
Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de "odihnă" şi de "acţiune" binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?!
Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie?

Am fost pus, şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

În fond, pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. O cale prin care să spună ce are pe suflet, un fel de spovedanie.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.
Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi.
De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Mărturisirea este mai aproape de bucuria descoperirii adevărului, de bucuriile mici ale unei trăiri nededublate, în duhul lucrurilor. Ceva contrar tezismului. Ceva diferit de dorinţa expresă de a convinge.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

De obicei este preferat obiectul vechi şi "muncit". În fond, şi ţăranul acordă atenţie aceloraşi obiecte. Nimeni nu păstrează o cămaşă de lucru. Tot timpul lucrurile sunt împărţite în obiecte majore, puternice, şi obiecte minore, slabe. Şi poate că nici nu este greşit; problema este să recunoşti ce este major. De pildă, nimic mai pauper decât crucile olteneşti care se urcă în pom şi, cu toate acestea, puţine lucruri sunt mai tari ca acele cruci. Nu este vorba de valoarea artistică. Ajungem la termeni vagi pentru ştiinţă... Crucile acelea au un duh. În ele s-a investit enorm. Nu ţine puterea acelor obiecte de capacitatea lor de a fi un obiect total? Chiar dacă sunt mici şi neimportante. Crucile acelea mergeau pe verticală; dacă erau pe jos nu observam că sunt atâtea cruci. Nu erau puse pe stâlp, ci pe un pom mare şi verde. Te uitai şi se pierdeau crucile sus, în cer. Şi natura este tare. Şi biserica te impresionează pentru că simţi că este tare.

Solidificarea lumii... lemn, piatră, fier. Corespunde unor etape ale vieţii tradiţionale? Noi avem cruci de piatră puţine. Sunt mai bune crucile de lemn care putrezesc repede, crucile de lemn care nu atârnă greu când le porţi în spate, la Judecata de Apoi. Şi casa este tot de lemn, casă perisabilă, care îngăduie fiecărei generaţii s-o ia de la început. Nu-i tot una să moşteneşti o casă de piatră din secolul al XVII-lea în Scoţia sau să moşteneşti un impuls: du-te în pădure, taie lemne şi fă-ţi o casă cum şi-au făcut şi ai tăi.

Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui.

Hai să ne mai gândim... un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui... un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră... unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental. Aprofundare lipsită de suficienţa "ştiutului"; ţăranul ştie, dar nu se poartă cu suficienţă. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. În Franţa, generaţia lui 1968 cerea arderea muzeelor, acum cei mai mulţi directori de muzee fac parte din această generaţie. La noi cine sunt directorii de muzee, care este rolul unui director? Unde să te opreşti între discursul muzeal şi poezie, între definire şi metaforă? Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care "arătarea" se face firesc...

Noi mai avem o şansă; avem moaşte şi le iubim. Credem. Pe de o parte iubim moaştele şi, pe de altă parte, avem un dispreţ suveran şi mitocănesc faţă de tot ce a făcut ăla de alături, nu mai zic de strămoşi. Ne vine poate şi dintr-o instabilitate istorică: fiecare generaţie face o casă de lemn care arde, o ia apa, putrezeşte... Oricum, foarte grav este faptul că la noi se distruge în continuare, şi astăzi, cu o nonşalanţă formidabilă pentru Europa.

Arăt pur şi simplu. La alegere, este adevărat, am avut drept criteriu eficienţa imaginii. Deci am ales obiecte care sunt bine rezolvate, cel mai bine rezolvate în funcţie de ce ar putea însemna bun şi rău într-o estetică mediteraneană, europeană. Nu ştiu dacă aztecii ar fi ales aceleaşi lucruri.

Pentru că omul de azi (vizitatorul) nu înţelege (nu aude, nu vede) decât ceea ce loveşte, e tare, zgomotos, evident, trebuie ca cele de mai sus să fie clar marcate într-un segment al muzeului - pentru cei mai subtili tot discursul muzeal va fi îmbibat, "ţesut" la "marele război" al rugăciunii şi transcendentului.
(note din 1994)

Expunerea trebuie să cânte sau trebuie să fie o carte de învăţătură, dar ceva mai subtil, la care nu se vine ca la o chiftea...

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Abia acum un an am ajuns la o concluzie ce ar fi trebuit să fie conţinută în ipoteza de lucru a Muzeului Ţăranului Român: problema ritmului. Ritmul fiind esenţial pentru orice acţiune umană şi pentru orice act vital, e esenţial şi în muzeologie. Până acum l-am obţinut fără să ne dăm seama. Acum sunt conştient de necesitatea lui şi îl provoc. Există, spuneam, în trecerea spre sala Icoane o diminuare continuă a materialităţii: e o fragilizare a materialului, o descreştere a densităţii. Există, iarăşi, un ritm al temelor enunţate: de la cinci trecem la una şi apoi, în mod subtil, ajungem la patru teme. Intermedierile acestea între 1 şi 3, între 3 şi 5 sunt greu observabile, dar acţionează în mod cert asupra vizitatorului. Apoi s-au creat, parcă de la sine, situaţii, prezenţe de obiecte care anunţă tema sălii următoare. Aşa cum în Mozart se iveşte la un moment dat, in nuce, un motiv ce va fi dezbătut mult mai târziu.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Îndreptarea spre scopul propus prin tatonări, ezitări şi nelinişti, grave dileme în alegerea obiectelor... incertitudinea mută care planează asupra obiectelor, chiar şi după definirea unui spaţiu... fotografii lipite de zid... pereţi cu o materialitate pregnantă care devin ceea ce numim "spaţiul activ"... mobilier conceput ca un suport legat existenţial şi consubstanţial cu patrimoniul expus pentru o contemplare directă... utilizarea unor materii care contrazic frustreţea altora... acceptarea şi cultivarea condiţiei "sărace" şi transformarea ei în virtute... proasta finisare şi incorporarea accidentului... elementele de arhitectură ale clădirii care sunt cu totul străine civilizaţiei tradiţionale... asumarea tuturor întâmplărilor şi neputinţelor printr-un gest care se vrea de blândă şi umilă acceptare, deşi poate părea o infatuare suverană... toate acestea sunt elementele care configurează muzeografia noastră, ce poate fi gândită ca un act de recuperare a vieţii, cu tot farmecul şi căldura ei.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.
Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Muzeul, sursă de venituri?!
Probleme noi pentru un muzeu făcut la ieşirea din comunism...
De ce un muzeu trebuie să facă rost de bani? Nu-şi distruge propria vocaţie de instanţă supratemporală a sensurilor tradiţiei?
Am obţinut donaţii prin prestigiu şi prin reflexe de tip ofrandă.
Ne aflăm într-un spaţiu "omogen", cel care donează e părtaş la destinul obiectului... face parte din traseul aceleiaşi comunităţi. De ce muzeul trebuie să fie prezent în comunitate şi în societate? Nu poate rămâne un depozitar de date, imagini, fără a fi un agent de "livrare" popular?
Merită să desfigurăm muzeul sau există o cale în care toate acestea sunt păstrate cu toată extinderea pe orizontală? Muzeul se schimbă în funcţia sa esenţială de păstrător?

O activitate complexă în muzeu e benefică.
Angajarea politică a discursului muzeal este lucrul cu bătaie lungă.
Este mai important, finalmente, să "deschizi" muzeul de dragul unui segment social sau e mai bine să-l păstrezi "tainic"?

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un cântec de privighetoare, un scârţâit de osie, un claxon... Cred că "substanţa preţioasă" a obiectului tradiţional e mai puţin legată de "natural" şi mai mult de "organic". Obiectul reflectă întregul. Obiectele produse de lumea actuală sunt funcţie şi, în rest, materie.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

O inspiraţie tainică trebuie să joace un rol important când construieşti un discurs care vrea să vorbească mai mult despre coerenţa (frumuseţea) sufletului tradiţional decât despre povestea etnologică a unor obiecte neînsufleţite.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Metode de lucru
- frumuseţea ca mijloc de (comunicare) afirmare a adevărului
- bucuria - agent puternic de accelerare a implicării şi înţelegerii
- accent special pe elementul vizual (nu-i neapărat o deformare profesională, e un semn al epocii)
- obiectul în contexte culturale diferite, nu însă fără o firească corelaţie istorică
- ansamblurile rezultate au mai mult din ceea ce am numi "instalaţie" în arta contemporană, în măsura în care altarul bisericii este o "instalaţie"
(note din 1994)

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Pliere, agăţare, îmbucare, rezemare, croiuri... În lumea tradiţională. De cercetat.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Atitudini
- obiecte minore sau aparent lipsite de importanţă puse în evidenţă
- obiecte importante puse într-un context nou şi incitant
- obiecte majore "preamărite", "întronizate"
- obiecte minore sau majore izolate pentru a le accentua puterea: juxtapunere, contrapunere, disfuncţie şi mai ales accentuarea obiectelor
Ce poate ajuta la asta?

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?
Este un obiect de serie minor?
Este un obiect de excepţie/ unicat major? Nu!
Un obiect ciudat sau neobişnuit este major? Nu!
Un obiect util, prin faptul că e extrem de obişnuit, e minor? Nu!
Dă mica răspândire un sens important unui lucru? Nu! Doar dacă se referă la constante ale vieţii, doar dacă sensul lui a dat de ceva care vizează dincolo de el, doar dacă obiectul respectiv "se explică" prin el însuşi, doar dacă unicitatea nu înseamnă nimic legat de cantitate, ci de capacitatea de subsumare a unor date esenţiale indiferent de frecvenţa apariţiei sale.


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Dacă în loc să faci, proiectezi, pierzi din energia latentă a lucrurilor.

Strategii:
- obiecte minore, aparent lipsite de importanţă, vor fi puse în evidenţă prin multitudine sau integrare în propriul lor context
- obiecte importante puse în contexte noi şi incitante - evocate pentru rolul lor cultural
- obiecte majore preamărite - curajul de a preamări în mod explicit
- obiecte izolate, pentru a le accentua puterea (juxtapunere, contrapunere, disfuncţie...)
- atenţie la obiectul conţinător
- se mai poate ajuta modul de prezentare prin poziţie, dispunere contextuală, suprapunere, ritmicitate, lumină

Din punctul de vedere al expunerii e poate mai importantă "articulaţia" (un obiect minor) decât ceva suficient sieşi prin frumuseţea şi utilitatea sa. Se poate realiza articularea prin fotografii?

- uşa de grajd cu cruce albă de var...

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Triumf! Fiecare masă e un coş cu minuni, o masă de pomeni, o arcă a ofrandelor.

- credinţe
- momente importante ale vieţii
- legătura cu pământul, frumuseţea peisajului
- urâtul ca duşman al binelui
- răspunsuri la întrebări - de ce a rezistat? de ce e fragilă civilizaţia tradiţională?
- farmecul toponimelor
- cum ştie ce e bine, frumos?
- ce a primit? la ce s-a adaptat?
- la ce se poate opune?
- tipul fizic creat de civilizaţia tradiţională?
- biserică, familie
- interferenţe, osmoze
- dezrădăcinare, alienare, regăsire


Acestea sunt principalele scopuri ale muzeului. Un capitol aparte îl va constitui organizarea concretă a muncii. Mă gândesc la un organism eficient, elastic şi deschis spre lume. Am început să conturez această schemă pe care o văd însă permanent perfectibilă, în mişcare.
Inutil să mai insist asupra problemelor strict administrative: problema salariilor, a diversităţii posturilor, a burselor de specializare etc.
Iar patrimoniul trebuie "răspândit" pentru că are valoarea luminii, răspândit prin studii, afişe, vederi, cărţi de popularizare, mape de fotografii care să-ţi arate mai ales omul vechi, tradiţional.
Vom încerca să aducem, în măsura în care acel om mai există, lucrul mâinilor lui de acum, muzica de astăzi, vorbirea şi gândirea lui actuală.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?

Muzeul, un traseu viu de iniţiere, ierarhic accesibilă în funcţie de interesul şi pregătirea vizitatorului.

Dumnezeu iubeşte ce este fragil, plăpând, slab. Nu iubeşte ce este puternic, tare, încremenit: de pildă, piatra. Ce înseamnă fragil în cazul unui discurs muzeal, într-un mod de expunere? Supleţe, eroare şi hazard asumate, incorporate în teza de lucru. De altfel, obiectul ne spune ce să facem cu el. Ajunge să te supui firesc. Legile obiectului sunt slabe, deci plăcute lui Dumnezeu. Cum se manifestă o astfel de muzeologie? Legături cu profundă justificare; legături aparent întâmplătoare; legături întâmplătoare; alternări neaşteptate; grupări care nu suportă explicaţii, justificări ştiinţifice; un mod de prezentare care să rezulte din situaţia nouă a obiectului devenit piesă de muzeu.

Mă pregătesc pentru acele lucruri importante, acele lucruri pe care dacă le-ai putea defini cu exactitate, nu le-ai mai face. E vorba mai degrabă de un scop inefabil, greu de formulat şi cu atât mai valoros cu cât e mai greu de formulat. Mi-am ascuţit uneltele, m-am pregătit din punct de vedere al meseriei, totul pentru realizarea unei foarte mari mobilităţi, unei mari game de posibilităţi de expresie. Aş vrea să pot să realizez aceste lucruri. Un soi de sinteză românească. Eu am fost un om care a practicat o avangardă extrem de puternică şi convinsă, am încercat o recuperare a ceea ce însemna spatele nostru, o înţelegere a întregului nostru background şi mă consider mai pregătit sau mai îndrituit decât alţii să vorbesc despre lucruri global. Din cauza asta spun că sper să ajung să realizez lucrurile pentru care m-am pregătit. Chiar şi pentru moarte. O bună pregătire pentru moarte ar putea însemna o bună pregătire pentru realizarea unor lucruri mari.

(interviu consemnat de Bianca Stuparu)

marți, 9 februarie 2010

From: ALINA PROFIR- Salvaţi Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă !



Cu scuzele de rigoare pentru repetarea mesajului de anul trecut, revin cu un
apel, de data aceasta disperat, in sprijinul Manastirii Cetatuia Negru-Voda. Nu mi-am imaginat la acel moment ca lucrurile se vor inrautati cu mult mai mult. mare speranta imi pun in putinul celor multi, de aceea va rog sa trimiteti si altora acest mesaj ?
De cand v-am scris, cam acum doua luni, situatia s-a schimbat dramatic (sau poate nu cunosteam eu toate detaliile): nu mai sunt 3 calugari, ci doar parintele staret, care sufera de cancer la pancreas. Acum a ramas singur in varful unei stanci foarte greu accesibile pe timp de iarna, bolnav si cu facturi neachitate?
Pe langa randuiala stricta de manastire mai trebuie sa ingrijeasca si cele doua
batrane care pana acum gateau pentru obstea ceva mai numeroasa?Din pacate si ele sunt bolnave si nu il mai pot ajuta.
E strigator la cer cum o biserica rupestra dintr-un sit arheologic cu vestigii dacice, cu moastele intregi ale unui cuvios roman, cu icoana facatoare de
minuni a Maicii Domnului, cu izvorul de aghiasma care curge doar intre sarbatoarea Izvorului tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului si cu crucea de piatra la care cei ce se roaga cu credinta dobandesc grabnic ajutor raman in parasire, fara ca nimeni sa nu fie interesat sa le valorifice si sa le faca mai bine cunoscute, spre folosul oamenilor!
Cum sa supravietuiasca o manastire atat de bogata in daruri, doar cu un singur suflet nevoitor? Aici ar fi trebuit sa vina credinciosii in numar mare, fara sa le pese de greutatea drumului... Oare atat de mult s-au racit inimile noastre, incat prin nepasare vom condamna astfel de locuri la pustiire?
Inca mai sper ca nu.
Pentru mai multe informatii recomand si site-ul de mai jos:
www.cetatuiamuscel.ro


Adresa la care se pot trimite pomelnice si bani este: Manastirea Cetatuia Negru-Voda, loc.Cetateni, jud. Arges, cod 117240, protos. Modest Marian Ghinea.

Doamne ajuta!
Cu drag,
Alina

Cristina, sora lui Sorin ne-a povestit cu lacrimi in ochi povestea atat de trista a fratiorului ei:


Povestea trista a lui Sorin si disperarea sorei lui in a-i salva viata


"Niciodată nu mi-am închipuit că o să apar într-o astfel de ipostază... Niciodată nu am simţit o greutate atât de mare pe umeri şi nu am crezut că într-o zi voi vedea o singură persoană în faţa mea, în visele mele... Niciodată nu mi-am imaginat că pot avea o aşa mare responsabilitate, o responsabilitate de care depinde viaţa fratelui meu. De 2 luni mă trezesc tristă în fiecare dimineaţă, după doar cateva ore de odihnă, dar cred că aş rezista toată viaţa în ritmul astă pentru frăţiorul meu. Zâmbesc atunci când vorbesc la telefon cu el şi îmi dă veşti bune.

Viaţa fratelui meu, Gologan Sorin, „So” cum îi spunem noi, este în joc. Se apropie cu paşi grăbiţi ziua lui de naştere, 8 martie, când va împlini 14 ani. Un copil dorit, adus pe lume după mii de rugăminţi şi gesturi copilăreşti făcute de mine, care au avut rezultat. De când a fost adus pe lume a fost centrul universului meu, în primele zile nu mă puteam desprinde de el, îl ţineam în braţe ore în şir. Pot spune că în primii ani majoritatea timpului l-a petrecut cu mine. Anii au trecut atât de repede încât nici nu am realizat că s-au petrecut multe lucruri frumoase, lucruri cărora nu le dădeam importanţă, căci la rândul meu eram un copil trăindu-şi copilăria. Acum realizez mult mai multe, acum îmi dau seama că puteam să fac şi mai multe. Fotbalul i-a trezit pasiunea; l-am înscris la Clubul Sportiv Municipal Codlea de la vârsta de 8 ani şi a jucat până la sfârşitul anului 2009 când a început să se simtă rău...

În data de 10 ianuarie 2009 a fost internat la Spitalul Municipal Codlea, având dureri foarte mari în zona lombară. El a mai fost internat în spital în ultimii 2 ani, dar doctorii de aici au zis că are scolioză, pietre şi nisip la rinichi... Pe 12 ianuarie a paralizat şi a fost trimis de urgenţă la Spitalul Judeţean Braşov unde i s-a făcut un set de analize, printre care şi un RMN. Doctorii i-au pus diagnosticul de neurofibromatoză tip 1, tumoare paravertebrală şi intracanulară, paraplegie completă. La acel moment ni s-a explicat că tumoarea apasă pe nişte nervi şi de aceea nu-şi mai simţea picioarele. Credeam că totul se va rezolva printr-o operaţie, care însă nu s-a putut efectua la Braşov, deoarece tumoarea era foarte extinsă, aşa că l-au trimis la Spitalul Baltazar din Bucureşti. Pe tot parcursul internării i s-au administrat calmante şi relaxante (tramadol, dexa, ketonal, tilenon).

La Baltazar am fost de acord să-i facă biopsia pentru a ne arăta exact de ce natură e tumoarea. Pe 5 februarie anul acesta a venit rezultatul: neuroblastom toracic, o formă rară de cancer, foarte gravă, care evoluează foarte rapid şi îi atacă pe zi ce trece corpul şi mintea, pentru că această tumoare lucrează şi pe sistemul nervos: se enervează din orice şi nu suportă prea multe. A început imediat tratamentul cu citostatice. Am căutat disperată detalii care m-ar putea ajuta, însă cu cât căutam mai mult, cu atât eram mai agitată, pentru că îmi dădeam seama că viaţa lui atârnă de un fir de aţă. Orice microb, orice infecţie i-ar fi fatală, fiindcă în România nu există aparatura necesară pentru efectuarea unor teste care arată cât de agresivă este această boală şi nici camere sterile, unde pacienţii sunt protejaţi de eventualele infecţii. Medicii au spus că dacă organismul lui nu reacţionează, nu mai au ce să-i facă, dar cu ajutorul bunului Dumnezeu am aflat de Institutul Gustave Roussy, cea mai veche clinică de oncologie din Europa, care este specializată pe tumorile solide. Clinica dispune de aparate de ultimă generaţie şi de o gamă diversificată de tratamente pentru această formă de cancer. Am luat legătura cu părinţii copiilor care au fost trataţi acolo şi într-adevăr au fost salvaţi. Au îndurat multe, dar au trecut peste nepăsarea unora zâmbind, doar pentru şansa copilului lor.

Am fost cu el la spital atunci când mama mea a plecat la Bucureşti ca să vorbească cu doctorii. Două zile am stat cu el... Nu ştiam cum să-mi ascund lacrimile, cum să-i aduc un zâmbet pe buze. Într-o dimineaţă l-am pus în cărucior şi l-am scos din salon să se poată uita pe geam. Stătea şi se uita cu ochişorii în lacrimi şi mă întreba de ce i se întâmplă lucrurile astea, că el ar trebui să fie afară, să joace fotbal... În fiecare zi se roagă lui Dumnezeu să se facă bine. Am simţit că se rupe o parte din mine în momentul în care a trebuit să ne despărţim, când trebuia să plece la Bucureşti. Mă gândeam că nu o să-l mai văd o perioadă lungă de timp, îmi făceam griji că o să-i fie rău, că nu pot să-i alin durerea decât prin câteva vorbe la telefon. Mii de lacrimi curgeau pe faţa noastră fără a putea să le controlăm, oricât de mult ne-am fi străduit. Şi a plecat... A trecut aproape o lună, dar dorinţa mea de a-l vedea este foarte mare, creşte pe zi ce trece şi cred că în curând voi fi lângă el...

Am realizat acest blog pentru a strânge banii necesari tratamentului, pentru a-i salva viaţa, fiindcă nu vrem să-l vedem cum se stinge în faţa noastră.

Tratamentul începe de la 165.000 de euro. Ştiu că este o sumă foarte mare, ştiu că ne va fi greu, suntem conştienţi că vom fi umiliţi, mai ales că pentru plecarea în Franţa avem nevoie şi de obţinerea unui formular E 112, care se obţine foarte greu, dar mai ştiu că nu este imposibil. Dumnezeu face minuni, Dumnezeu te „ridică” când nu te aştepţi.

Orice efort contează, oricât de mic.

Contact: cristina_elena2010@yahoo.com sau telefon 0757 355.399; 0742 352.337 (numărul mamei noastre, care e cu Sorin la Bucureşti)


Pentru donaţii, puteţi folosi următoarele conturi
:
Tatiana Gologan: R078RZBR0000060010568303 (RON)
Cristina Gologan: RO43RZBR0000060012314739 (EUR)
RO97RZBR0000060012314737 (RON)
RO16RZBR0000060012314740 (USD)

Vă mulţumesc din suflet!"
http://ajutatiunsuflet.blogspot.com/

marți, 2 februarie 2010

Omul interior




Arheologia temei, pentru oamenii mari


Înainte de a descrie exerciţiul propriu-zis voi trece prin straturile timpului ca să îmi amintesc momentele în care am descoperit tema interiorităţii. Realitatea ne arată că noi, oamenii, suntem condamnaţi într-un fel în sau între două lumi: avem un interior şi un exterior. Prin corpul nostru aparţinem cosmosului şi legilor sale inexorabile. Prin interiorul nostru căpătăm o anumită independenţă. Universul ne conţine, iar noi îl reproducem la scară mică în interiorul nostru. Am spus că suntem condamnaţi pentru că această dualitate stă la originea unei opţiuni uneori tragice între valorile interiorităţii şi cele ale exteriorităţii. De regulă societatea a dezvoltat dintotdeauna şi mult prea mult exterioritatea în detrimentul interiorităţii. Despre noi aflăm în şcoală că suntem un corp, eventual învăţăm cum funcţionăm ca mecanism biologic, dar nimeni nu ne spunem că avem şi un suflet. Din această disproporţie a ţâşnit pentru prima dată în istoria culturală a umanităţii acel : cunoaste-te pe tine însuţi! Lucru dificil de realizat şi riscant prin lipsa de repere. Drumul spre intimitatea ta profundă este lipsit de indicatoare şi este o cale unică pentru că tu eşti o fiinţă unică.
Dintre psihologi Carl Gustav Jung a fost primul care a vorbit într-un limbaj ştiinţific despre dualitatea constitutivă a omului. În autobiografia sa povesteşte cum a descoperit că el este nu numai o fiinţă exterioară care va avea un traseu social ci şi un ciob de divinitate: eternă, infinită, egală cu ea însăşi. El o numeşte „personalitatea numărul doi” În psihologie perspectiva asupra omului este exterioară. Aflăm de pildă de la Maslow că avem nişte nevoi de bază, biologice( de hrană, securitate), nevoi de afiliere la un grup, nevoia de stimă şi statut şi cea mai înaltă dintre ele, nevoia de autorealizare. Dar această realizare de sine este văzută tot ca una exterioară. Tot Jung este primul care, plecând de la această dualitate constitutivă, a împărţit tipurile psihologice în două categorii: există un tip introvertit şi altul extrovertit, în funcţie de orientarea predominantă individului spre interiorul sau interiorul lui.
Misticii, la rândul lor, vorbesc despre un om interior, un „om nou”. Sfântul Apostol Pavel, spre exemplu, le spune efesenilor: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi ăn omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului!”( Epistola către Efeseni, 22-24).
În mitologia populară românească am descoperit o legendă care explică de ce omul are un interior şi de ce el arată astfel. În acest caz „interiorul” se referă la partea dinăuntru a corpului nostru. Legenda:

Partea practică, pentru cei mici
Dragi copii să uităm pentru câteva minute tot ce am învăţat până acum despre corpul nostru. Luaţi o foaie de hârtie. Faceţi-vă conturul propriului corp. Gandiţi-vă că aveţi ocazia unică de a vă desena în interiorul propriul corp tot ce aţi vrea voi să aveţi în voi.

Rezultatul

La sfârşit desenele vorbesc de la sine. Spiritele matematice îşi desenează în corp operaţii matematice sau calculatoare. Sportivii îşi fac mingi de fotbal prin tot corpul. Fetiţele îşi populează interiorul cu zâne şi păpuşi. Iubitorii de vietăţi îşi animă interiorul cu căţeluşi, pisicuţe sau animale sălbatice. „Ecologiştii” îşi desenează o vegetaţie mai mult sau mai puţin exotică. Cei cu imaginaţie scenică inventează adevărate acţiuni care se desfăşoară în interiorul lor.

Cărţile pe care le trăim (I)



Konrad Lorenz- “Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”


Sunt cărti care pătrund în fiinţa noastră nu prin intermediul intelectului, ca majoritatea, ci prin experinţă nemijlocită.
Trăim zilnic în sosul agresivităţii preparat de semenii nostri la care contribuim şi noi cum putem cu ingrediente din bucătăria proprie. Am circulat patru ani cu tramvaiul 41 pe ruta Lujerului- bd-ul Mihalache şi vă pot destăinui reţeta. Am asistat la scene de un umor indescriptibil dar m-am oprit în ultimul moment să izbucnesc în hohote de râs pentru că am constatat că momentele erau în esenţă tragice. Şi mi-am amintit de o remarcă a lui Eugen Ionescu despre modul în care poţi transforma o scenă comică într-una tragică. Prin repetiţie. Repetiţia nu este doar mama învăţăturii ci şi a tragicului. În fiecare dimineaţă, între orele opt şi noua şi jumătate veneau puhoaie de oameni din trei direcţii împinşi de la spate de obsesia de a nu întârzia la “job”. Munca ne munceşte. În aceste momente de cumpănă dacă făceai greşeala de a te urca din politete mai la urmă erai luat de fraier. Ca atunci când stai de unul singur la un stop care arată culoarea roşie, în timp ce toată lumea traversează fără nici o problemă. Cine este anormal, tu sau ei?
Prin tramvaie şi autobuze bătrânii îţi vor cu orice preţ locul. Dacă nu îl dai eşti apostrofat şi tu şi părinţii tăi care nu au ştiut cum să te crească. Uneori bătrânii ţi se aşează pur şi simplu în braţe forţându-te să alegi între a te ridica de pe scaun şi a accepta o scenă grotescă. Bătrânii monopolizează toate nepuţintele şi suferinţa din lume şi confundă două situaţii distincte: situaţia în care tu, tânărul ( concept care cu trecerea timpului devine foarte relativ), te ridici şi îi laşi locul din milă sau din politeţe cu situaţia în care el se simte îndreptăţit să-si scandeze aşa-zisul lui drept de a-ţi lua întotdeauna locul. Bătrâneţea nu este o virtute în sine, iar mila sau politeţea sunt întotdeauna binevenite , dar nu sunt obligatorii.
Nici tinerii nu dau dovezi de amenitate în prezenţa bătrânilor. Generaţiile care vin din spate se comportă ca şi cum s-au născut astăzi, din propria lor voinţă şi fără contribuţia nimănui. În loc să îi cedezi locul unui om înfrânt în lupta lui cu timpul, dacă eşti un lup tânăr şi eşti înconjurat şi de haita în care trebuie să îţi întreţii un anumit statut strigi: ”ce vrei, tataie, vezi că te caută moartea pe acasă şi tu te plimbi cu tramvaiul!”
Dacă aţi trecut prin aceste experienţe, deja aţi trăit cartea lui Konrad Lorenz. Puteţi să nu o mai citiţi. Dar dacă vreţi să înţelegeţi cât de cât ce se întâmplă cu noi deschideţi-o.
Titlul trimite la o perspectivă creştină, însă aluzia este înşelătoare. Cele opt păcate capitale pe care le comite omenirea nu sunt faţă de Dumnezeu ci împotriva propriei ei naturi. Autorul, întemeietor al etologiei- ştiinţa care studiază similitudinile dintre comportamentul animal şi cel uman- ne avertizează foarte clar: “ Toate darurile de care omul se bucură datorită profundei cunoaşteri a mediului înconjurător, progresele tehnologiei sale, ale chimiei şi medicinei, tot ceea ce pare a fi de natură să diminueze suferinţa umană acţionează în mod cutremurător şi paradoxal în sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale să facă tocmai ceea ce altfel nu li se întâmplă sistemelor vii aproape niciodată, şi anume să se sugrume în sine însăşi. Cel mai înfiorător lucru îl reprezintă însă faptul că în acest proces apocaliptic cele mai înalte şi nobile însuşiri şi capacităţi ale omului, tocmai acelea pe care pe drept cuvânt le resimţim şi le apreciem ca fiind specific umane, vor fi, după toate aparenţele, primele care se vor pierde” (Humanitas, 2006, p. 18).
În opinia sa agresivitatea din marile oraşe are ca principală cauză suprapopularea. Diminuarea bucuriei de a te întâlni cu celălalt se explică prin faptul că în oraş capacitatea oamenilor de a stabili relaţii sociale este permanent solicitată. Nefiind atât de capacitaţi încât să îi iubim pe toţi oamenii ne luăm măsuri de securitate.”Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atât de diluată de mulţimea celor ce ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sunt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie să se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu suntem structural capabili sa-i iubim pe toţi oamenii, oricât ar fi de întemeiată şi de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să ”îi ţinem la distanţă” din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră. “Not to get emotionally involved”(a nu te implica emoţional), iată una dintre principalele griji ale multor orăşeni. Această atitidine, pe care nici unul dintre noi nu o poate evita complet, pune în evidenţă o sumbră nuanţă de neomenie; ea ne aduce aminte de vechii latifundiari americani, care se purtau omeneşte cu negrii lor “de casă”, privindu-i însă pe sclavii de lucru de pe plantaţii în cel mai bun caz ca pe valoroase animale de casă”. Consecinţele le vedem cu stupoare la buletinele de ştiri. Exemplul tinerilor care îşi masacrează colegii de clasă şi profesorii a fost atât de şocant încât a inspirat şi filme artistice. “Dacă această ecranare împotriva contactelor umane continuă, ea va duce, alături de fenomenele de plafonare a simţurilor (…) la acele manifestări cumplite de indiferenţă despre care ziarele relatează în fiecare zi. Cu cât avansează la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atât mai stringent se vede pus fiecare individ în parte în faţa necesităţii de a nu se implica emoţional, astfel încât în zilele noastre e posibil ca tocmai în cele mai mari metropole să se petreacă tâlhării, crime şi violuri ziua în amiaza mare şi pe străzi circulate, fără ca vreun “trecător” să intervină” (ed.cit.,p.19).
Din fragedă pruncie suntem educaţi să intrăm în concurenţă cu semenul nostru şi să îl invingem fără drept de apel: trebuie să fim premianţi în şcoala generală, trebuie să intrăm printre primii în instituţiile de învăţământ superior, trebuie să fim bursieri. Concurenţa nu se limitează, însă, la spaţiul devenirii noastre profesionale. În familie trebuie să fim mai deştepţi şi mai abili decât partenerul nostru de viaţă, eventual să avem mai multe masterate şi specializări- “formări”, cum se spune- decât el. Şi în orice caz, trebuie să ne impunem întotdeauna propriul punct de vedere în toate cele.
În urma unei îndelungate experienţe Konrad Lorenz se consideră îndreptăţit să afirme următoarele: “selecţia intraspecifică produce schimbări în zestrea genetică a acelei specii, schimbări ce nu numai că nu-i sporesc şansele de supravieţuire, ci, din contra, în cele mai multe cazuri le sunt chiar dăunatoare”(op.cit.,p. 31). Cu cât concurăm mai mult între noi, cu atât contribuim mai mult la scăderea şanselor de supravieţuire a speciei umane.
Întrecerea cu sine însuşi şi cu semenul are ca prim efect confuzia care se produce în domeniul valorilor: “Ceea ce e important şi folositor pentru omenirea luată ca intreg şi chiar pentru omul în parte a şi fost cu totul uitat în forfota întrecerii interumane. Covârşitoarea majoritate a oamenilor care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi duce la succes în cadrul unei concurenţe fără milă, ajutându-i să-i depăşească pe ceilalţi oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înşelator ca o valoare în sine. Am putea defini eroarea utilitarismului, ce are un efect distructiv, ca fiind confundarea mijloacelor cu scopul.” (idem, p.33). Cele două mijloace ascunse sub masca grotescă a scopurilor sunt banii şi timpul. Este dificil să decizi care dintre ele reprezintă răul cel mai mic: “Trebuie să ne întrebăm ce anume provoacă omenirii de azi daune sufleteşti mai mari: lăcomia orbitoare de bani sau graba extenuantă. Oricare ar fi răspunsul, cei care deţin puterea urmăresc, indiferent de direcţia lor politică, să le promoveze pe amândouă şi să amplifice până la atrofiere acele motivaţii ce impulsionează omul catre intrecere”(idem,p.34). Chestionând motivaţia care determină acest comportament, pe lângă două cauze previzibile- lăcomia de a deţine bunuri ori poziţie ierarhică, autorul descoperă o a treia neaşteptată: “un rol esential îl joacă frica, frica de a rămâne în urmă in cadrul întrecerii, frica de sărăcie, frica de a lua hotărâri greşite şi de a nu face sau a nu mai face faţă întregii situaţii atât de stresante”. La rândul ei frica este “cel mai important factor de subminare a sănătăţii oamenilor moderni, producându-le hipertensiune arterială, rinichi cirotici, infarct la tinereţe şi alte asemenea bucurii”.
Un alt păcat în care cădem ca muştele, mari şi mici, este neofilia, aviditatea supraexcitată pentru tot ce este nou, trendy. Pubertatea este perioada în care neofilia se manifestă cu precădere în viaţa fiecărui individ. Acum “tot ceea ce e transmis din vechime apare ca fiind plictisitor, iar tot ceea ce e nou devine atrăgător, putându-se vorbi de o neofilie fiziologică”(idem, p.78). Neofilia duce la lupta între generaţii şi la criza modelelor. Aceasta criză este accentuată datorită tipului de societate în care trăim: “În afara mediilor ţărăneşti şi meşteşugăreşti băieţii nu-şi mai văd aproape niciodată taţii la lucru, neavând astfel ocazia de a da o mână de ajutor pentru a se convinge de superioritatea omului matur. De asemenea, în mica familie modernă lipseşte structura ierarhică, datorită căreia “omul bătrân” apărea ca inspirand respect”. Bătaia pe care o primesc bătrânii în “Portocala mecanică”este expresia artistică a unui impuls care este explicabil la o anumita vârsta dar care devine îngrijorător o dată cu trecerea timpului. Tradiţia poate fi sfărâmată, dar cu costuri greu de evaluat pentru că ea conservă nişte reacţii de răspuns verificate ca valabile în evoluţia speciei umane.
Pustiirea spaţiului vital ne caracterizează. Uităm că”resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile”. Trăind zilnic în oraşe- artefacte ale oamenilor- ne pierdem instinctele sacre, metafizice (numinosul, sentimentul sublimului, al prezentei lui Dumnezeu) pe care individul care locuia odinioară la sat le manifesta din plin. “Oare ce i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect şi veneraţie pentru ceva, când tot ce îl inconjoară e opera omului, o operă foarte ieftină şi urâtă?Chiar şi perspectiva bolţii înstelate îi e îngrădită orăşeanului prin blocuri şi poluare atmosferică. Nu trebuie să ne mire, aşadar, faptul că progresul civilizaţiei e legat de o regretabila urăţire a oraşelor şi satelor” (idem, p.27).
Ne paşte moartea termică a simţurilor. Vrem, de pildă, să ne fie satisfăcut instinctul sexual aici şi acum. Consecinţa este simplă: redevenim naturali, adică mai sălbatici decât animalele: “Odată cu pierderea capacităţii de a urmări un ţel mai îndepărtat dispar toate modurile comportamentale fin diferenţiate ale peţitului şi formării perechilor, atât cele instinctuale cât şi cele programate cultural, aşadar nu numai acelea care au luat naştere în decursul istoriei filogenetice în scopul menţinerii cuplului, ci şi normele de comportare specific umane care servesc unor funcţii analoage în cadrul vieţii culturale”(idem., p.46).
Tot la capitolul “moartea termică a simţurilor” intră problema dezechilibrului creat între plăcere şi durere prin cultul contemporan închinat plăcerii şi prin fuga obstinată de orice suferinţă. Suntem hedonişti prin vocaţie, dar societatea în care trăim ne desăvârşeşte înclinaţia transformându-ne în budişti de consum: “viaţa este suferinţă, deci trăieşte-o din plin astazi!”, “bătrâneţea este suferinţă, deci fii de-a pururi tânăr cu ajutorul mijloacelor cosmetice pe care ţi le oferim!”, “moartea este suferinţă, prin urmare nu te gândi niciodată la ea!”. “Înainte de toate, ne spune Lorenz, evitarea asiduă a oricărei neplăceri face imposibilă bucuria.(…)atunci când ajungi transpirat şi obosit, cu degete julite şi dureri musculare într-un vârf de munte greu accesibil, nu simţi probabil nici o plăcere la cumpăna dintre eforturile şi pericolele urcuşului şi cele încă mai mari ale coborâşului, având în schimb parte de cea mai mare bucurie ce se poate imagina”(idem, p.47). Fuga de stări contrastante duce, în ultimă instanţă, la plictiseală.
Decădem din punct de vedere genetic. În opinia autorului “fenomenul creşterii infantilităţii şi criminalităţii în rândul tinerilor, ce caracterizează omul ca produs al civilizaţiei, se bazează (…) pe fenomene de decădere genetică”. Apocalipsul ne suflă în ceafă pentru că “sentimentul care ne dictează să acordăm o înaltă apreciere la ceea ce e bun şi cuviincios” fiind “unicul factor care mai acţionează astăzi cât de cât eficient în mod selectiv în sensul combaterii fenomenului de degradare a comportamentului social” este astăzi în pericol de a dispărea. Simţul natural pentru ceea ce este bun, frumos, dezirabil nu mai este dezvoltat cu succes în interiorul familiei şi în instituţiile de învăţământ .
Suntem extrem de receptivi la îndoctrinare. În perioada campaniilor electorale constat cu stupoare cât de manipulaţi sunt oamenii din preajma mea. Dacă aleg să nu mă duc la vot, nu voi avea dreptul, spun ei, să critic evoluţia scenică a celui care va câştiga alegerile. Ca şi cum nu pot critica jocul prost al unei echipe de fotbal decât în situatia în care fie aş fi unul dintre jucători, fie aş fi chiar antrenorul sau finanţatorul ei. In general, ne îmbrăcăm, mâncăm, ascultăm muzică şi citim cărţi în funcţie de reclame, de top-uri, de recomandările “specialiştilor”. “După toate aparenţele, marii producători au reuşit să convingă marea masă de consumatori de faptul că cel mai plauzibil “simbol al stării” (şi care asigură totodată cel mai eficient credit) l-ar constitui posesia celor mai noi haine, mobile, televizoare, maşini, maşini de spălat rufe, de spălat vase etc. Cele mai penibile nimicuri pot căpăta acest statut de simbol spre a fi exploatate din punct de vedere financiar de către marii producători…”(idem, p.102).
Ultimul păcat îl constituie armenele nucleare. “Cea mai mare pagubă pe care amenintarea prin armele nucleare o pricinuieşte deja şi o va pricinui omenirii şi în viitor chiar în cel mai favorabil caz constă în aceea că ea duce la crearea unei “atmosfere de sfârşit al lumii”.
Convertind cele opt păcate capitale în opt porunci pe care ni le dictează propria natură, închei aici cu speranţa că o să ni le repetăm până când o să ajungem să le respectăm fără nici un efort de voinţă: 1. Să fugim de zonele suprapopulate; 2 Să nu ne pustiim spaţiul vital natural; 3. Să luăm cât mai des câte o pauză în întrecerea cu noi înşine şi su semenii noştri; 4. Să acceptăm viaţa cu toate contrastele ei; 5.Să ne păstrăm “simţul natural al dreptului” şi să îl dezvoltăm în sufletele copiilor noştri; 6. Să înţelegem resorturile intime ale tradiţiilor; 7. Să fim rezistenţi la îndoctrinare şi la tot ceea ce poartă eticheta “opinie publică”;8. Să luptăm teoretic sau practic împotriva armelor nucleare.

Starea de week-end şi starea de sărbătoare


În starea de repaus se intră dar se şi iese. Când privim la nenumăratele reclame care ne invită să ne relaxăm suntem tentaţi să credem că ar trebui să ne odihnim, să avem un răgaz tot timpul. Prezentul tinde să facă din repaus o adevărată profesie.
Strămoşul nostru, ţăranul, intuia că rostul lumii presupune un echilibru între activitate şi repaus. Era un timp pentru toate şi pentru fiecare în parte. Nu avea cultul muncii, nu era workoholic. Păstra prezentă în minte pedeapsa lui Adam, care izgonit din grădina Edenului este condamnat să îşi mănânce pâinea în sudoarea feţei. Când vedea un om chinuit de necazuri, ţăranul spunea despre el că este muncit.
Dar nu avea nici noţiunea de week-end. Respecta pe cât îi sta în puteri duminica, ziua în care se odihneau şi omul şi Domnul. Timpul sacru, sărbătoarea, era respectată şi prin nelucrare. Într-o versiune autohtonă a facerii lumii, la început lumea era tot o apă peste care se plimbau Dumnezeu şi Nefârtatul, adică diavolul. Pământul este întocmit de Dumnezeu şi Nefârtatul, care primeşte porunca să se afunde până pe fundul apei şi să ia de acolo pământ în numele lui Dumnezeu. Acesta face o turtiţă din pământul pe care îl aduce Nefârtatul, suflă deasupra ei, o bate cu plama şi turtiţa se preschimbă într-un pat. Dumnezeu a pus patul din pământ pe apă şi seara s-a culcat pe el. Imaginea pământului în formă de pat ne vorbeşte despre prestigiul pe care îl avea la sat odihna. Scopul cosmogoniei pare a fi odihna de la sfârşit. Dar să nu uităm că odihna din a şaptea zi avea un sens numai în relaţie cu munca celorlalte şase zile. Revin la legendă. Dracul, ca să-şi confime numele de Ne-Frate, cum l-a văzut pe Dumnezzeu că doarme a încercat să îl tragă de pe pat şi să-l înece. “Şi l-a tot împins toată noaptea; când se uită a doua zi, era pământ cât este şi astăzi, el tot creştea sub Dumnezeu!”. Povestea o găsim în culegerea Elenei Niculiţă Voronca, “Datinele şi credinţele poporului român” ( editura Saeculum, Bucureşti, 1998, p.18).
Mitologia autohtonă aduce în scenă două personaje care le pedepsesc pe femeile nevrednice, Marţolea şi Joimăriţa. Marţolea sau Marţ Sara ieşea în calea acestora marţea, mai pe seară, dacă femeile torceau, spălau sau coceau pâinea în această zi. Pedepsele erau rafinate. Marţolea le lăsa seara pe horn fuse nenumărate pe care bietele femei trebuia să le umple şi din fir să îi facă o haină până dimineaţa. Dacă nu reuşeau erau condamnate la moarte. Înfăţisarea lui Marţolea era una cu adevărat demonică ( de unde înţelegem că a lucra în zi de sărbătoare era ispita dracului): semăna cu un ţap, avea cap ca de om, coarne şi copite. Ca să te inducă în eroare se transforma şi în fecior chipeş sau în babă îmbrăcată în haine albe.
Nici întâlnirea cu Joimăriţa nu era una îmbucurătoare. Aceasta era slujnica Joii mari din Săptămâna Mare. De ziua ei umbla prin sate să vada dacă femeile au terminat de tors cânepa. Dacă nu, le interoga şi le condamna: câţii câţii, tors-ai câlţii? Câlţii dacă n-ai torcat, mâinile ţi le-am tocat!”. Ardea în jar şi zdrobea mâinile nefericitelor.

Literatura SMS-urilor



Prietenul meu Viorel Grecu, realizator de emisiuni muzicale la Radio România Tineret, asaltat de trăiri apolinice şi mai ales dionisiace le trimite la diferite ore din zi sau din noapte cunoscuţilor care au avut şansa de a încăpea în agenda sa telefonică sms-uri cam aşa: „Autobiografie. Locuinţe mizere, mese austere, iubiri efemere, sticle de bere.” „La cutremur. Cutremur la etaj, parter sau mezanin ş-un pic de furtună în cana mea cu vin”. „Declaraţie de avere. Umorul meu fantastic, discursul cam bombastic, chiloţi fără elastic şi un pahar de plastic.” Prin conţinutul lor seamănă izbitor cu epigramele lui Păstorel Teodoreanu, fără a fi vorba de epigonism. „Declaraţia de avere” mă trimite cu gândul la declaraţia lui de venit pe care a trebuit să o completeze după ieşirea din puşcărie, în care a scris: „N-am venit că am venit/ Am venit că n-am venit”. Îmi imaginez un Păstorel cu celular, bând la Capşa, care le trimite Tovarăşilor din agenda sa telefonică sms-uri: „A doua zi (după moartea lui Stalin). Îl plâng pe Stalin şi vă jur/ C-am să vă spun secretul/ Mă tem că vom pupa în cur/ De-acum tot comitetul”; „Replică. Cu faţa la răsărit/ Şi cu curul dezvelit,/ Nu e greu de presupus/ Ce-o să-ţi intre din apus!”. Sau, de ce nu?, mi-l închipui trimiţându-i lui Mihail Sadoveanu următorul sms: „Lui Mihail Sadoveanu, care a spus: „Lumina vine de la răsărit”. Sadoveanu filo-rus/ Stă cu curul la apus./ Ca s-arate-apusului/ Care-i faţa rusului!”
Aştept primul volum de poeme-sms, care să conţină şi o „ars poetica”, primul roman românesc format din sms-uri, prima baladă urbană despre Bucureşti la care să conlucreze Orange, Vodafone, Cosmote. Mediul de comunicare oferit de firmele de telefonie mobilă nu permit, din păcate, trimiterea unor texte mai lungi. O literatură a sms-urilor, dacă ar exista, ar fi condamnată la concizie. Pentru a fi receptată ca literatură ar trebui ca ele să treacă de pe ecranul telefonului mobil pe hârtie, ceea ce mi se pare a fi o vădită degradare. Tot o degradare, mult mai reală, este cea a cuvintelor a căror ortografie noi am deprins-o după ani îndelungaţi, sub potopul pedepselor părinteşti, cuvinte care acum capătă sub influenţa mijloacelor sărace oferite de reţelele de telefonie mobilă noi fizionomii: „republik”; „fuck treaba ”; „fitze”, „mishto”, „nashpa”; „ 2 you”.
De multe ori mobilul creează o interdependenţă, la nivelul imaginarului colectiv, între dragoste şi telefonie: “ Îţi trimit cel mai fierbinte sărut virtual al tuturor timpurilor (ţine telefonul lipit de buze): TTZZOOCC! “ „Telefonul meu funcţioneaza cu dragoste. De cand te-am cunoscut nu s-a oprit niciodata.” Cele două sms-uri le-am găsit pe internet, unde circulă cu nemiluita, perfect anonime, trecute unele sub altele şi mai mult sau mai puţin numerotate. O simplă inventariere a lor spune foarte mult despre categoriile virtuale ale literaturii sms. Întâlnim pe www. portalroman.com reflecţii afectiv ontologice ( „D-zeu ne-a dat 2 picioare sa mergem 2 maini sa tinem 2 ochi sa vedem 2 urechi sa auzim dar de ce ne-a dat o sg inima? Pt ca pe cealalta i-a dat-o altcuiva ca tu sa o gasesti. ), mărturisiri cu funcţie performativă („ Toate zilele sunt nopti pana te vad iar noptile stralucesc ca zilele cand te visez...”; „Mi-e frica sa merg cu masina atunci cand sunt cu tine.Pentru ca atunci cand sunt cu tine sunt beat de fericire si ar putea sa-mi ia permisul.”; „Nu pot sa dorm si ingerasul mi-a spus sa ma gandesc la ceea ce-i mai frumos in viata mea. M-am gandit la tine pentru ca viata mea esti TU...'MiSs_YoU'”; „Ai uitat de mine si tristetea s-a instapanit in lume! As vrea o lacrima doar una care sa-mi inece obrazul sa lunece apoi sa stearga distantele ce ne despart.”; „Daca as fi de gheata ai vedea cu ochii tai cum ma topesc cand imi zambesti, dar bine ca nu sunt pt ca altfel m-as fi topit deja.”), meditaţii acre post-factum („Cel mai trist lucru in lume este acela ca uneori sufletul ti-l ia tocmai acela ce nu are nevoie de el.”), declaraţii făcute de clienţi ai caselor de amanet ( „Daca as amaneta un gram din dragostea mea pt tine ti-as cumpara lumea intreaga si inca ceva ...sper ca esti bine”), critici la adresa condiţiilor de comunicare oferite de telefonia mobilă ( „ Ce sa scriu?...nu incap decat 160 de caractere...oare de cate ori pot scrie TE IUBESC ?”), reflecţii etice (“ Definitia iertarii: 'Parfumul unei flori lasat pe pantoful care a calcat-o'.Speranta e un lucru bun poate cel mai bun.Si lucrurile bune nu mor niciodata!), metafore inspirate din interacţiunea cu “organele legii” (“Sunt un politist si te arestez pt ca esti tu..E ilegal sa fii atat de frumoasa si sexy. Sentinta este inchisoare pe viata in inima mea” )ş.a.m.d.