miercuri, 28 iulie 2010

Petitie: "Luati-i peninsula lui Mazare!"



Pentru a fi salvata de la totala ruinare, ziarul Cuget Liber Constanta propune ca zona peninsulara a Constantei sa fie declarata rezervatie arheologica si turistica.

Peninsula Constantei - orasul vechi cum i se mai spune - reprezenta „diamantul”, mândria urbei. Ea facea legatura cu un trecut ilustru, îi definea personalitatea si îi conferea unicitatea. Multimea monumentelor arheologice si arhitectura specifica sfârsitului de secol XIX, cu numeroase influente culturale, au facut ca, timp de aproape un secol, peninsula sa îndeplineasca un important rol turistic si comercial.

Proiect de salvare

Administratia Mazare nu schiteaza nici cel mai mic gest pentru a stopa disparitia „orasului vechi”. Nu are importanta motivul acestui comportament, conteaza doar efectul indiferentei sale. În schimb, Guvernului României ar trebui sa-i pese ce se întâmpla cu peninsula, daca nu pentru potentialul ei turistic si economic, cel putin pentru valoarea sa istorica.

Ce ar putea face executivul? În primul rând, sa promoveze o lege prin care peninsula sa fie declarata rezervatie arheologica si turistica (dupa modelul Rezervatiei Delta Dunarii) si scoasa de sub jurisdictia administratiei locale. Viitorul guvernator al rezervatiei ar urma sa faca lumina în chestiunea proprietatilor. Apoi, va trebui sa se treaca la refacerea cladirilor din peninsula, conform planurilor initiale. Exista câteva exemple de edificii reconstruite - foarte putine, e drept - care demonstreaza ca acest lucru este posibil.

Daca doriti sa semnati o puteti face aici.

Editura Theosis ne invită la lectură: Călătoria mea cu părintele Alexander




Invitaţie la lectură

"Călătoria mea cu părintele Alexander"

Prefată la noua ediţie

„În timp ce o a doua ediţie a acestor memorii se află în pregătire, îmi dau seama că cititorii mei nu erau interesaţi numai de viaţa noastră petrecută împreună, ci şi că iubeau lucrurile care ne-au umplut viaţa: fericirea şi bucuria îndelungată.
Eram oameni obişnuiţi, normali, care treceau prin momente dificile, dar şi prin momente de fericire. Însă pe măsură ce încerc să redau viaţa noastră în amănunţit şi să o privesc oarecum de la distanţă, pot doar să fiu martora plină de o imensă recunoştinţă a vieţii noastre care a fost întotdeauna, intr-un fel, concentrată în jurul a “Facă-se voia Ta!”, iar aceasta a făcut-o armonioasă şi luminoasă. Nu fusese rezultatul unei decizii eroice, nici al unei gândiri raţionale, pur şi simplu era - iar această ascultare , aleasă de bună voie, era plină de încrederea , nădejdea şi certitudinea că Dumnezeu ne iubeşte.
Ce pot spune?
Doar: „Mulţumesc, Doamne!”
„Mulţumesc pentru frumuseţea şi pacea acestei luni de septembrie din Labelle, Canada, unde sunt mai aproape ca niciodată de soţul meu, de natură, de slava creaţiei, de sentimental că zilele rămase sunt pline de Har.”
Sper să fiu fidelă imaginii de viaţă a soţului meu:
„De un singur lucru este nevoie…”

(Juliana Schmemann- Călătoria mea cu părintele Alexander, Theosis, 2010) )

Lectură cu folos!

marți, 27 iulie 2010

Maica Siluana Vlad- "Sparge tacerea. Adevaruri despre care nu vorbim"




Editura: Doxologia
Pret: 7.00 lei Adauga in cos
Format 13x20 cm
264 pagini

"Sparge tacerea" este un loc de intalnire pentru cei care nu-si mai puteau pastra durerea in tainitele intunecate ale inimii si doreau sa-i dea glas in fata altei inimi. Asa s-au formulat si marturisit in cuvinte, dureri tacute si vechi, ajutand inima insingurata sa se smereasca pentru a primi mangaierea fagaduita de Cel ce Singur a fost acolo, cu noi si in noi, de la inceput si mereu, pe cand eram ucisi. Cum? Asa cum numai El si adancul nostru stiu.
Nadajduim ca povestirile din aceasta carte vor deschide noi "urechi de auzit" celor aflati in suferinta, atat ca victime, cat si ca prigonitori.

Mai multe puteti afla de aici.

luni, 26 iulie 2010

În curs de apariţie la editura Predania: Ernest Bernea- Meditaţii filosofice



(Fotografia lui Ernest Bernea a fost făcută în timpul anchetelor la securitate)

Notă asupra ediţiei

Volumul Meditaţii filosofice este primul din seria operelor complete pe care editura Predania va încerca să o publice, o întreprindere inedită în cultura Română.
Ernest Bernea (1905-1990) este o figură marcantă a generaţiei de intelectuali din perioada interbelică. Format la şcoala unor nume mari ca Nae Ionescu, Martin Heidegger, Marcel Mauss, a fost filosof, etnolog, scriitor, publicist, membru al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, întemeiată de Dimitrie Gusti.
A lăsat urmaşilor, în cel mai tradiţional sens cu putinţă, câteva zeci de manuscrise de sertar, nepublicate încă, având un conţinut variat ca tematică şi stil ( tratate de filosofie, sociologie, pedagogie; romane, poezie, poezie în proză, critică literară, etnografie, etnologie, eseistică, articole apărute în presa vremii), dar unitar ca viziune: conservatoare- ar spune unii, Creştină, o numim noi-, organică, care surprinde într’o manieră inconfundabilă fundamentul Creştin al civilizaţiei noastre tradiţionale.
Reflecţiile cuprinse în cartea pe care o propunem spre citire şi meditaţie publicului sânt variate şi vii. Este uimitor curajul cu care Ernest Bernea scotea la lumină întunecimile comunismului, în plină epocă ceauşistă, intuind curentele culturale care vor dezrădăcina, în mare măsură, temeiurile Creştine de vieţuire, peste doar douăzeci de ani: freudismul ( care este, de fapt, un pansexualism satanic, receptat necritic de masse); feminismul; umanismul atheu; civilizaţia tehnicistă- care îl reduce pe om la stadiul de unealtă; idolatrizarea trupului, în paguba duhului; democraţia ca formă carentă de guvernământ şi ca expresie a masselor; într’un cuvânt, desfăşurarea vieţuirii omului în sfera lui „a avea,” nicidecum în orizontul lui „a fi.”
Am păstrat, spre dulce aducere aminte, forma interbelică a unor cuvinte: filosofie, isvor, poesie etc, dintr’o vreme în care fiinţa încă mai sălăşluia în limbă (Heidegger). Avea să vină duhul proletar, uniformizator al comunismului, care va înlocui graiul Românesc cu o limbă de lemn ale cărei trosnituri le mai auzim şi astăzi. (CV)

Fragmente

ÎNTREBARE
Sânt trist pentru tine, frate, cǎ mǎ îndemni numai la rǎu. Vrei sǎ scormonesc muşuroaele infirmitǎţilor morale şi la aceasta, ce-mi oferi? Nici mǎcar platitudinea şi un dulce somn.
Oamenii trǎiesc şi mor întristaţi pentru cǎ sânt mǎrginiţi şi le e teamǎ de efort. Ei nu doresc sǎ cunoascǎ împletitura sfântǎ a vieţii.
Pretutindeni curge fermecǎtoare apa vie a lumii, marile înţelesuri în lucrurile mari şi mici, în larg şi în preajma noastrǎ, dar noi nu ştim nimic.
De ce ucidem frumuseţea?
12.IV.1966-Bucureşti


UNDE E OMUL?
Omul crede cǎ umanitatea lui începe odatǎ cu puterea politicǎ, cu banii şi confortul. Dar omul se lasǎ purtat de aparenţe înşelǎtoare: acolo se isprǎveşte, dacǎ rǎmâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setea de absolut şi creaţia pe care dureazǎ întreg universul.
Unde e omul pe care îl vrem cristal, stea a cerului şi crin al pǎmântului, acel om-mândrie a creaţiei?
23.IV.1966-Bucureşti


PREZENŢA RĂULUI
Rǎul este prezent în lume şi noi trebuie sǎ-l rǎscumpǎrǎm pentru noi şi pentru tot ceea ce existǎ.
Modelul este Hristos; acesta e sensul prezenţei lui în lume.
Rǎul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelǎciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într’o lume nesigurǎ.
2.V.1966-Bucureşti

Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă îşi sărbătoreşte ocrotitorul, pe Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel.



Preluare de la www.sfintiromani.ro

Sărbătoarea Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
(26 Iulie)




Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, slujba se va oficia la Biserica "Sfinţii Români", metocul cetăţuii.

Cinstitele moaşte ale Cuviosului se vor aduce în procesiune şi vor fi expuse spre cinstire în biserica metocului.

"Aşteptăm pe toţi aceia ce doresc să participe la sărbătoarea noastră, a Cetăţuii muscelene, prăznuire binecuvântată de Dumnezeu, sub omoforul Maicii Domnului şi purtarea de grijă a ocrotitorului nostru Sfântul Cuvios Ioanichie", ne-a declarat părintele protosinghel Modest Ghinea.


Sursa: Ziarul Lumina (Marți, 20 iulie 2010)


Preacuvioase Parinte Ioanichie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi !

vineri, 23 iulie 2010

Sa o salvam pe Tudor Alexandra Mihaela!



Va citez dintr-un e-mail pe care l-am primit astazi:

"Daca cineva e dispus sa doneze sânge...pentru o fetita cu aplazie medulara ... Este la spitalul Fundeni (Bucuresti), sectia de Pediatrie, are 11 ani, se numeste Tudor Alexandra Mihaela si pâna la operatie face transfuzii zilnice. Altfel moare".

Alexandra are nevoie de grupa AB pozitiv.

Persoana de contact: Grecu Nicoleta

Cell Number: 004.0723 298 891
Fax Number: 004 0318 155 137

vineri, 16 iulie 2010

A simple biomedical presentation of the first miracle of Elder Joseph of Vatopaidi (Mount Athos), who smiled 45 minutes after his death.



28 Ιουλίου, 2009 — VatopaidiFriend

Part 1. The contemporary situation.

The present contribution describes a miracle that, as far as we know, is almost unheard of in the entire history of Christianity. A dead person (Elder Joseph of Vatopaidi) smiled. Impressive is the fact, that this smile occurred 45 minutes after his death. This is photographically documented. There have been reported a lot of miracles with dead persons (prophets, saints, e.t.c.). But almost never before did occur a miracle like the one that happened on July 1, 2009 in the Holy Great Monastery of Vatopaidi (Mount Athos, Greece)

Since many months, the spiritual family of Elder Joseph (namely the Brotherhood of the Holy Great Monastery of Vatopaidi and especially Abbot Ephraim) suffers a unique, for our days, persecution. The latter consists of all kinds of lies and slander. Every father is sad, when his children are acused. But he is much more sad, when the acusations are faulty. Elder Joseph, being the spiritual father of this family, suffered from this persecution as well. But where sin abounded (in this case the unjust and systematic persecution of the Vatopaidi Brotherhood and of Abbot Ephraim by the pathetic watchdogs of the New World Order), grace did much more aboud (in this case the smile from eternity) (Apostle Paul, Letter to Romans, chapter 5, vers 20).

The smile from eternity, is another one actual confirmation of the word of a former persecutor of the Christianity (Saul). He recognized the Truth (Jesus Christ), converted to the True Faith, became Apostle (Paul) and sacrificed himself – martyred for the Truth. The present persecution (of the Vatopaidi Brotherhood) is impressive. But much more impressive is the reply of God, namely the smile from eternity. May this smile strengthen the faith of the believers, and enlighten the mind (“nous”) both of the persecutors and of those who want to know the truth.

It would be good, that every one, who would like to find the truth, ask himself:

1) Why did the Mass Media not make any mention of such an impressive miracle?

2) Why did not take place (in the Mass Media) a rudimentary discussion, concerning the fact that the Holy Great Monastery of Vatopaidi was found by the court to be not guilty?

As far as concerns the second question, there are interesting texts:

a) Ξεκινάει η Δικαίωση της Ιεράς Μεγίστης Μονής Βατοπαιδίου (in Greek – The justification of the Holy Great Monastery of Vatopaidi begins)11 Ιουλίου, 2009 — VatopaidiFriend.

b) Το δικαστήριο Ξάνθης δικαίωσε την Μονή Βατοπαιδίου (in Greek – The court of Xanthi justified the Monastery of Vatopaidi) 11 Ιουλίου, 2009 — VatopaidiFriend

c) Information Bulletin concerning the Holy Monastery of Vatopaidi (http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/01/filladio-immb-english.pdf).

d) Open Letter of the Abbot Efraim (http://vatopaidi.wordpress.com/2008/11/04/open-letter-of-the-abbot-efraim).

Part 2. The miracle – biomedical presentation.


From the moment of death, all organs stop their function: the heart, the brain, the lungs, the muscles e.t.c. As far as concerns the muscles, it is well known, that when someone dies, they become rigid (muscular stiffness). For this reason, from the moment of death, no mattter how hard somebody tries, it is very difficult to move (by using normal means – ways), e.g. the arms or other parts of the dead person’s body.

This was the case for Elder Joseph of Vatopaidi as well: when he died, his mouth was open. No matter how hard the monks tried, they could not manage to keep it closed (the relevant pictures document this fact). This phenomenon (from a biomedical viewpoint) is due to the earlier mentioned muscular stiffness.

A person who is alive can smile, because the facial muscles can contract. But nobody, due to the muscular stiffness, can bring the facial muscles of a dead person in such a position, that the dead smiles. Since it is impossible for somebody to close the mouth of a dead (even if he ties it), it is far more inconceivable to bring his facial muscles in such a position, that the face of the dead has a smile. [VatopaidiFriend: But even if there was no muscular stiffness, is a person's face made of plasteline, for a smile to be "moulded"?]

According to the contemporary scientific knowledge, nobody by not any means can cause a dead person to smile. On the other hand, if this possibility existed (namely to bring a smile to dead by artificial means), it would have been already applied to other dead people.

This is the great miracle that occurred in the case of Elder Joseph of Vatopaidi. Not only did his mouth close, but he even smiled. Even more impressive is the fact that this smile was documented (photographed) 45 minutes after his death. Moreover, it is surprising that the Elder Ephraim (the Abbot of the Monastery of Vatopaidi) insisted that the monks should reveal the face of Elder Joseph. Did he receive information from God?

About two years ago, I had the blessing to meet the ever-memorable Elder Joseph of Vatopaidi. At that time he had exactly the same smile, that he had after his death, the smile that comes from eternity.

O death, where is thy sting?

Contemporary science does not have the means to analyze the smile that comes from eternity. By using human means, it can just register it, it can photograph it.

The Grace of God and miracles cannot be scientifically investigated, but they can be lived.

Eternal be your memory Elder Joseph of Vatopaidi. Pray for us.

A many years pilgrim of Mount Athos (30 years)

marți, 13 iulie 2010

Vatra focului



Importanta pe care o avea odinioara vatra casei este într-o strânsa legatura cu importanta pe care o avea focul în cadrul universului mental al taranului român. Cu ocazia marilor sarbatori, primavara (de Mucinici, Sfântul Gheorghe, Lasata Secului, în Joia Mare, în noaptea de Înviere), vara ( de Sânziene), toamna (focul lui Sânmedru), iarna (focurile dintre Craciun si Boboteaza) taranii faceau în ograda, pe câmp, la rascruci, în curtea bisericilor câte un foc ritual.
Specialistii au încercat sa dea câte o explicatie acestui obicei. Unii vad în focul ritual o ceremonie magica menita sa asigure caldura soarelui pentru oameni, animale si plante, altii considera ca focul are o functie purificatoare care tine la distanta demonii, vrajitoarele, puterile malefice mai mult sau mai putin personificate. De multe ori copiii si tinerii sar peste foc pentru a fi iuti ca focul sau ca sa se casatoreasca mai repede.
În interiorul casei traditionale vatra este un punct central în jurul caruia se organizeaza spatiul domestic. Pentru stramosii nostri de la sat focul era divin. De aici obiceiul de a mentine continuu focul în vatra. Pe vatra se nastea sau, în cazul în care nasterea avea loc pe pamânt, copilul era pus pe vatra. În unele cazuri era tinut acolo timp de trei zile pâna la sosirea Ursitoarelor. Deasupra vetrei se punea o icoana. Vatra fiind sacra, era maturata cu o matura speciala.
Vatra era obiectul unor tabuuri. În focul din vatra nu se aruncau icoanele, prescura, cartile sfinte, pâinea sau firimiturile de pâine (“pâinea este fatza lui Hristos”), lumânarile, tamâia, mamaliga, grâul ( pentru ca “grâul este binecuvântat”), parul, unghiile de om (pentru ca nu trebuie sa arunci norocul pe foc sau pentru ca un asemena gest provoca ulterior dureri de cap sau caderea parului), porumbul pentru semanat, cojile de ceapa si de usturoi. Laptele nu trebuia sa dea în foc fiindca vacilor li se vatama ugerul. Daca dadea laptele în foc, imediat gospodina arunca pe plita niste sare. De asemenea, nu se aruncau în foc cojile de oua pentru ca altfel nu mai ouau gainile, nu mai faceau pasarile pui sau vacile din gospodarie faceau albeata. Se credea ca daca arunci în foc fulgi de pasare, nu mai ai noroc la pasari sau ca faci bube la degete. În relatia directa dintre om si focul sacru din vatra oamenii trebuiau sa îl trateze cu respectul cuvenit. În foc nu se scuipa, focul nu se lua în derâdere, pe foc nu se jura.
De acelasi regim se bucura o serie întreaga de obiecte utilitare din gospodaria taranului. Jugul boilor nu se punea pe foc pentru ca era pacat sa o faci, pentru ca le mergea rau animalelor sau pentru ca se credea ca cine o face “la moarte o sa traga ca boul la jug”. Nu se arunca în foc albia, fusul, lingura, vârtelinita (cine arunca vârtelnita “se învârtea ca vârtelnita”), lemnul de maces sau de nuc pentru ca “sau moare pomul sau face taciune”, stânjenul de masurat.
Daca focul din vatra scotea anumite sunete, taranii credeau ca se schimba vremea sau ca te vorbeste cineva de rau. În cazul în care într-o familie se nastea un copil lipsit de putere, acesta era îmbaiat pe vatra, într-o copaie în care se puneau diferite ierburi de leac. Focul revigorant îi reda copilului puterile.
De Anul Nou fetele care doreau sa se casatoreasca îsi aflau ursita aruncând pe vatra bobi si interpretând felul în care sfârâiau sau sareau bobii.
La români nu exista o divinitate protectoare a vetrei. Grecii credeau ca Hestia, fiica lui Kronos si sora lui Zeus, este protectoarea vetrei familiale si a focului. Romanii aveau ca mare protectoare a vetrelor casnice si a focurilor publice care ardeau în centrul fiecarui sat pe Vesta, fiica lui Saturn. De la numele acestei zeite provine denumirea de vestala. În timpul împaratului Numa Pompilius focul sacru era aprins direct de la soare si era pazit continuu de vestale. O vestala era aleasa pe o perioada de 30 de ani din rândul familiilor patriciene.
Divinitatile protectoare ale vetrei sacre si ale caminului erau la romani si Larii, doi zei de origine etrusca, fiii zeului Mercurius si ai nimfei Lara. Larii protejau atât vatra familiei cât si întregul neam, mosiile acestuia,, câmpiile, rascrucile, drumurile, satele.
Industrializarea impusa de comunism, migratia populatiei de la sat la oras si, mai nou, consumerismul au facut ca foarte multe dintre credintele si practicile societatilor traditionale sa se piarda. În ciuda acestei constatari triste ne ramâne credinta ca fiecare dintre noi le poate reînvia în locul în care se afla.

Prietenia. Ce ne invata textele?




În predicile sale, Mitropolitul Antonie de Suroj evocă adesea următoarea întâmplare petrecută în secolul al XIX-lea în Rusia. Într-un orăşel, o soţie de ofiţer cu doi copii a fost nevoită să se ascundă la periferie, într-o căsuţă părăsită. Cele două tabere beligerante ocupaseră pe rând oraşul. Singura scăpare a femeii era fuga. Ea aştepta momentul oportun ca să părăsească incognito orăşelul. Într-o noapte, cineva i-a bătut la uşă. Cu frica în sân, văduva ofiţerului a deschis. A văzut în faţa ei o tânără care i-a spus că trebuie să fugă chiar în noaptea aceea pentru că cineva a trădat-o şi duşmanii ei vor veni neîntârziat să o ia. Îngrozită de perspectiva care i se deschidea, femeia i-a mărturisit Nataliei – aşa o chema pe vestitoarea nocturnă – că şansele ei de a părăsi oraşul sunt nule. Cu copiii după ea, nu ar ajunge prea departe şi ar putea fi uşor recunoscută. În acel moment, se petrecu o minune pe care Mitropolitul Antonie o comentează cam aşa: „Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”. Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără şi au împuşcat-o” (Mitropolitul Antonie – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, p.45).

Natalia atinsese starea ultimă de apropiere, de prietenie cu un om despre care ne vorbeşte Hristos: nu este dragoste mai mare decât să îţi pui viaţa pentru prietenul tău. Din afară, văduva ofiţerului şi Natalia întreţineau relaţii de banală vecinătate. Pe dinăuntru, Natalia îl cunoscuse pe Hristos prezent în văduvă şi în copiii ei.

Acesta este idealul de prietenie pe care noi, muritorii, îl întâlnim arareori. Din experienţa noastră de zi cu zi înţelegem că, omeneşte vorbind, prietenia este o relaţie de reciprocitate. Tu nu îi faci prietenului tău ceea ce nu ţi-ai dori ca el să îţi facă ţie. De aici reiese că prietenie adevărată nu poate fi decât între doi egali. Aceasta este şi concluzia pe care o trage Socrate în dialogul platonician Lysis. Nu poţi fi prieten adevărat cu şeful tău sau cu subordonaţii tăi. Prietenia cere egalitate. Prinţul nu poate fi prieten cu cerşetorul decât dacă îşi leapădă statutul, hainele sale scumpe şi îmbracă haina stigmatizată a cerşetorului. Înaintea lui Socrate, urmaşii lui Pitagora intuiseră acest adevăr etern: „prietenia este o egalitate făcută din armonie”. În apropierea prietenului tău, nu te laşi supus de duhul stăpânirii care adesea domneşte în tine (în timpul Postului Mare ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „…duhul stăpânirii nu mi-l da mie!”), nu cauţi să îi anulezi libertatea, să îl priveşti ca pe o non-persoană. Analizând dialectica sacră a prieteniei adevărate, Simone Weil punctează magistral contemplaţia pioasă pe care o avem în chip natural faţă de prietenul nostru: „Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei” (Simone Weil – Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, editura Humanitas, 2005, 98). Îmi este foame de prietenul meu, dar nu îl mănânc.

Când spunem „prietenie”, ne închipuim că prietenia este doar de un anumit fel. În realitate, întâlnim forme de reciprocitate, de prietenie, foarte variate. Există o prietenie fundamentată pe nevoi comune. Clientela crâşmelor, microbiştii, clienţii Mc Donald’s, cititorii împătimiţi ş.a.m.d. sunt legaţi între ei prin nevoi mai mult sau mai puţin superioare pe care şi le satisfac împreună. Plăcerea, fericirea chiar – ar zice Orwell – este cu atât mai intensă cu cât este împărtăşită.

Putem vorbi despre prietenie adevărată şi prietenie falsă, despre prietenie superioară şi prietenie inferioară. Pentru mine, o prietenie este înaltă dacă pe cei doi îi uneşte şi animă dorinţa ardentă de a atinge un scop comun. Tom Sawyer îl întâlneşte pe Huckleberry Finn, pornesc pe Mississippi şi cot la cot înfruntă groaza pe care le-o provoacă Joe Indianul. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l-a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi-mă, oamenilor (şi plecaţi-vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/– Un (demon) rău s-a sculat şi mi l-a răpit!” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, editura Ştiinţifică, 1975, p.150).

V-am scris câteva gânduri despre prietenie pentru că în adolescenţă prietenii ajung în prim-plan, devin fiinţe esenţiale pentru devenirea noastră. Părinţii se retrag în fundal şi ne veghează de acolo parcursul. O experienţă dureroasă pentru un părinte, dar inevitabilă pentru viaţă.

luni, 12 iulie 2010

Parinte pentru o zi




Originea ideii

În anii studenţiei, petrecuţi la facultatea de psihologie, am descoperit câteva cărţi despre testele proiective grafice : testul arborelui, testul persoanei, testul familiei. Perspectiva care mi se deschidea era fascinantă la acea vreme. Printr-un simplu desen puteam cunoaşte persoana care l-a figurat nu doar în partea ei solară, ci şi în subteranele umbroase ale personalităţii ei, mai greu accesibile.
Ca să înţelegeţi mai bine care este fundamentul teoretic al acestei abordări voi cita câte ceva din cartea profesorului Nicolae Dumitraşcu- Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, apărută la editura Trei în anul 2005, o carte pe care eu o socot de referinţă. Testele proiective se bazează pe proiecţie definită de L. Frank astfel: “proiecţia este tendinţa oamenilor de a fi influenţaţi de trebuinţele, emoţiile şi structura lor psihologică de ansamblu în interpretarea realităţii, ori de câte ori câmpul perceptiv prezintă o anumită ambiguitate”. În viaţa cotidiană proiectăm la nivelul relaţiilor personale, când ne alegem profesia, când ne jucăm sau când ne lăsăm în voia inspiraţiei artistice, când compunem o poezie sau când pictăm.
Testele proiective au început să fie utilizate ca metode neconvenţionale de evaluare psihologică încă din anii ‘30. În esenţă, ele sunt “nişte instrumente care provoacă şi captează proiecţiile individului. Răspunzând la ele, el îşi dezvăluie fără să ştie anumite coordonate ale personalităţii sale şi astfel oferă psihologului o serie de informaţii greu sau imposibil de obţinut din alte surse” ( Nicolae Dumitrascu. ed. cit., p.22).
Pe acest fundal, mi-a venit ideea de a le sugera copiilor cu care am interacţionat de-a lungul anilor la Atelierul de Creativitate o temă mai explicită decât cele consacrate.

Descrierea exerciţiului


Şi le-am spus aşa: închipuiţi-vă că pentru o zi, dar numai pentru o zi, părinţii voştri sunt copiii voştri, iar voi sunteţi proprii voştri parinţi. De regulă, reacţia lor la acest mic schimb de roluri dovedea că tema îi amuză şi li se pare cu totul inedită.

Ce iese la suprafaţă ?

La sfârşit parcă pe foaia iniţial de un alb imaculat se imprimau urmele refulărilor pe care le provoacă orice proces educativ. Lăsaţi în voia lor, micuţii îsi puneau părinţii să îşi facă temele, să ducă gunoiul, să se uite cu porţia la programele TV, să se îmbrace în pijamale la sosirea serii, să rămână în casă când prietenii lor de joacă zburdă pe afară. De foarte puţine ori copii au “profitat” ca să îşi recompenseze parinţii cu o îngheţată, cu o ieşire în parc sau cu un nou joc pe computer. La un nivel mai înalt, din desenele lor reieşea mecanismul pedagogiei familiale şi scolare care are ca motor în principal sistemul de pedepse şi recompense cu un accent vădit pe pedepse; “daca nu iţi faci temele, nu îţi cumpăr role!” ş.a.m.d..