miercuri, 19 ianuarie 2011

Apariţie filmul Demascarea - documentar despre acţiunea inumană care a avut loc la Piteşti între anii 1949-1951!



Avem plăcerea să vă anunţăm că a apărut filmul „Demascarea” (2010, regia: Nicolae Mărgineanu), un documentar de 70 de minute despre istoria recentă a României, mai exact despre lucrurile îngrozitoare care s-au petrecut în închisoarea comunistă – Piteşti (1949-1951). Este un film realizat de către Alin Mureşan - scenarist şi Nicolae Mărgineanu - regizor, cu sprijinul fundaţiei noastre, IICCMER şi Fundaţiei Konrad Adenauer Stiftung. Pe lângă film, DVD-ul conţine un capitol bonus de 7 minute intitulat „Despre iertare” şi cele două trailere oficiale. Toate materialele sunt subtitrate în limbile română, engleză, franceză, germană şi spaniolă. DVD-ul este disponibil spre vânzare şi distribuţie prin Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca la preţul de doar 10 RON. Vom reveni cu detalii despre lansările şi evenimentele legate de film atunci când vor fi disponibile!


Tortură, blasfemie, umilinţă, prăbuşire sufletească, iertare – acesta este drumul pe care au fost împinşi 600 dintre cei mai buni studenţi români în închisoarea Piteşti între 1949 şi 1951. 60 de ani mai târziu, victimele vorbesc despre această acţiune inumană şi despre cum au rezistat... ce (cine) i-a ajutat să reziste...


„Sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu că sunt jenante, nu că sunt umilitoare, dar te desfiinţezi ca gândire sufletească, ca om. Aveai impresia că e sfârşitul vieţii, al pământului!” – Gheorghe Stănică, victimă a torturilor.



„Şi întrebarea a fost veşnică: Mai crezi în Dumnezeu? Pentru că acest Dumnezeu era pentru ei opreliştea care nu ne lăsa pe noi să ne transformăm” – Nicolae Purcărea, victimă a torturilor.



Mai multe detalii, inclusiv trailerele filmului, sunt disponibile pe www.fundatiaarsenieboca.ro şi www.fenomenulpitesti.ro.



Adresa Fundatiei Arsenie Boca: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150


Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

Primele marturii primite pentru cartea "Sfintii urbei noastre"


" Buna seara,
tocmai am citit articolul despre "Sfintii urbei noastre" de pe blogul dvs. si as dori sa va povestesc o intamplare, pe care eu o consider minune:

De ceva timp(aprox. 2 ani) incerc sa recuperez niste bani de la fosta mea soacra, bani care au rezultat in urma unui credit bancar pe numele meu, ea fiind beneficiarul real al banilor si tot de 2 ani aud numai false promisiuni de plata. Desi sunt crestin - ortodoxa, spre rusinea mea, nu am stiut de existenta Sf. Mucenic Mina si ca el este sfantul ocrotitor al celor pagubiti. "Intamplarea" face ca intr-o zi sa deschid TV pe canalul Trinitas(nu ma uit de obicei la TV), unde am inceput sa urmaresc o emisiune, de fapt un reportaj despre cum influenteaza sfintii vietile oamenilor. Asa am aflat de Sf. Mina si am retinut ca este ocrotitorul pagubitilor. Imediat am citit pe internet cate ceva despre Sfant si am cautat o rugaciune catre el. Rugaciunea pe care am gasit-o este urmatoarea:

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea , vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.
Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea, atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.


Doamne ajuta!

Am printat rugaciunea si in acea seara m-am rugat Sfantului Mare Mucenic Mina. M-am rugat cu multa credinta, cu lacrimi in ochi si cu nadejdea ca ma va ajuta sa recuperez acesti bani. A 2-a zi m-am intalnit cu fosta mea soacra si mi-a dat o treime din suma. Am ramas blocata. Nu mi-a venit sa cred pentru ca ma saturasem de promisiuni si nu se intampla nimic. Pana in prezent mi-a restituit 80% din datorie si sunt foarte sigura ca o sa-mi plateasca si restul. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu si a Sf. Mina cred ca s-a intamplat, pentru mine o minune. Cred intr-adevar ca acest minunat Sfant a mijlocit ca acest lucru sa se intample.

Nu stiu daca vi se pare o minune sau nu, eu asta am simtit ca este.

Slava lui Dumnezeu si sfintilor Lui! Doamne ajuta!"

Luciana M.

"S-ar putea sa fi trait si eu o mica minune... Sau o fi coincidenta, nu stiu. Prin vara-toamna lui 2005 am aflat din Formula As despre Sfantul Simon Zilotul ca ar ajuta si la casatorie. Acel articol m-a impresionat foarte mult si mi-am zis: ia s-o vad si pe asta, daca mi s-o intampla si mie ceva in sensul asta :) Am fost in cateva zile la Acatistul Sfantului si la slujba de Sf. Maslu de acolo... M-a surprins cum unele persoane intindeau mainile si preotii dadeau cu mir pe degetele... Le-am intins si eu. Unii aduceau chiar poze cu persoane care nu erau prezente acolo. De cate ori ma apropiam de moastele Sfantului imi venea sa plang, dar m-am abtinut. Nu-i singurul loc unde ma invadeaza plansul, dar este unul dintre ele. In primavara lui 2006 l-am intalnit pe cel care avea sa-mi devina sot si in noiembrie ne-am casatorit. Avem un baietel de 2 ani care se numeste si Simon :) acum... Nu stiu daca pot numi asta o minune, si nu-ti trimit email ca sa apar in carte... Dar nu puteam sa tac. (D. C. N.)

O precizare importanta: Anul acesta va iesi volumul 2 din Sfantul Nectarie- Minuni in Romania, iar un prieten bun de-al meu pregateste un volum cu noi minuni ale Sfantului Ioan Rusu.

" Doamne ajuta!

Ma numesc Cristina, am 30 ani si sunt din Bucuresti. Am citit despre intentia dvs. de a scrie o carte cu minunile Sfintilor din Bucuresti. De aceea, as vrea sa povestesc o minune care mi s-a intamplat.....si fac asta nu spre lauda mea (caci sunt nevrednica si pacatoasa si nu merit asemenea minuni), ci spre slava lui Dumnezeu si a Sfintilor Sai...La scurt timp dupa Paste, am inceput sa simt o durere puternica si violenta la sanul stang...m-am gandit ca e ceva trecator....durerile au continuat insa.....m-am palpat si mi s-a parut ca se simte ceva tare, dar m-am gandit ca nu sunt eu obiectiva si ca din cauza faptului ca ma doare si tot stau cu gandul la asta, de aceea simt asa ceva...In luna mai trebuia sa nasca cumnata mea si mergand la doctorita sa o intreb ultimele detalii pentru nastere (noi avem aceeasi doctorita amandoua), m-a intrebat ce fac, cum sunt dupa laparoscopie etc...I-am zis ca in general bine, dar ca ma doare un san de vreo luna de zile...M-a pus sa ma dezbrac sa ma consulte si...soc....mi-a zis ca am un nodul.....a sunat o colega de-a dansei care face ecografii mamare sa ma programeze pentru ecografie....Doctorita respectiva era insa in concediu si a ramas ca in momentul in care se intoarce sa ma sune sa vin la ecografie. Am ajuns acasa un pic cam tulburata (avand antecedente in familie - mama e operata de fibrom, iar sora mamei de nodul la san). Cu toate acestea aveam si o oarecare liniste sufleteasca... Am zis "Fie voia Domnului"...m-am rugat Sf. Nectarie si Cuv Parascheva si am incercat sa ma linistesc. Pe 26 mai, dupa ce a nascut cumnata mea, mama acesteia si sotul ei au vrut sa mergem la Radu Voda sa ii multumim Sfantului Nectarie ca nasterea decursese normal. Ajungand la Radu Voda, i-am multumit Sfantului Nectarie pentru cumnata mea si l-am rugat sa ma ajute sa nu fie ceva complicat la san. A doua zi, pe 27 mai, de ziua Sfantului Ioan Rusul am mers la bisericuta de la Spitalul Polizu si m-am inchinat moastelor Sfantului Ioan Rusul multumindu-i pentru cumnata mea si rugandu-l si pe Sfantul Ioan sa ma ajute cu problema mea....Am primit de la doamna de la lumanari o sticluta cu ulei din candela care arde la moastele Sfantului Ioan Rusul. Am citit Acatistul sfantului si m-am uns cu ulei. In zilele urmatoare am avut niste dureri cumplite...nici nu puteam sa dorm noaptea, dar m-am uns cu ulei in continuare. Cu timpul durerea m-a mai lasat. Pe 15 iunie, mergand cu Loredana (cumnata mea) la control, doctorita m-a intrebat cum sunt. I-am zis ca am avut dureri cumplite, dar ca acum nu ma mai doare nimic. M-a pus iar sa ma dezbrac sa ma consulte si...Slava lui Dumnezeu si Sfintilor Sai! NU MAI ERA NIMIC...doctorita era uimita. A zis ca aveam un nodul destul de mare, mobil, care atunci cand miscam mana se misca si el si se vedea foarte bine. I-am spus ca este mila lui Dumnezeu si lucrarea Sfantului Nectarie si a Sfantului Ioan Rusul. Si sunt convinsa ca m-au ajutat mult si rugaciunile doctoritei, care este un om extraordinar, cu o credinta tare si care isi ajuta pacientele, nu atat medical, cat prin rugaciune.SLAVA LUI DUMNEZEU SI SFINTILOR SAI!"

marți, 18 ianuarie 2011

Anul acesta voi scoate o carte cu minuni săvârşite de Sfinţi cu moaşte în Bucureşti



Coperta a fost realizată de Alexandra Corbu.

Dacă aţi trăi o minune mijlocită de Sfinţii
Ciprian,
Mina,
Dimitrie Basarabov,
Nicolae,
Spiridon,
Ecaterina,
Ioan Gură de Aur,
Calinic de la Cernica,
Siluan Athonitul,
Simon Zelotul
vă rog să mă contactaţi la adresa:

ciprianvoicila@gmail.com şi la numărul de mobil:

0723.021886.

Domnul şi Sfinţii săi să vă răsplătească!

Părintele Florea Mureşanu – † 4 ianuarie 1961, Aiud



Articol apărut în nr. 12/2010 din “Familia Ortodoxă”.

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.

Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi mai presus de toate, preot adevărat…, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Ortodoxă”, spunea despre dânsul Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.

Părintele Florea s-a născut într-o familie de ţărani cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.

În tinereţe a avut parte de o solidă pregătire universitară, absolvind la Cluj în acelaşi timp Academia Teologică şi Facultatea de Filosofie şi Litere, şi continuând apoi studiul ca bursier al Patriarhiei Române, cu o specializare la Universitatea din Strasbourg. În 1935 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

În timpul Diktatului de la Viena a rămas în Cluj, „trăind câteva săptămâni fugar, ca să nu fiu spânzurat”, după cum mărturisea el însuşi, după război. Tot în Clujul ocupat, împreună cu soţia sa, a susţinut o campanie publicistică care a culminat în 1943 cu editarea „Cazaniei lui Varlaam”. În casa lor primitoare, soţii Mureşanu găzduiau intelectualitatea Clujului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numărându-se Lucian Blaga, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii.

În plan pastoral-misionar, la început, Florea Mureşanu a fost catehet la şcolile primare din Cluj, descoperindu-şi astfel deschiderea pedagogică şi dragostea pentru educarea tinerilor în duh creştinesc. A fost mai întâi paroh la Râşca de Sus, un sat în judeţul Cluj, pentru ca în 1934 să fie numit preot la Catedrala din oraş. În perioada în care a predat la Academia Teologică, a publicat numeroase articole în revistele eparhiale, iar în timpul grevei din 1946 a fost solidar cu studenţii.

Din 1952 începe calvarul familiei Mureşanu. Părintele Florea este arestat şi trimis pentru un an de zile la Canal. În timpul acestei mari încercări, face făgăduinţa ca, dacă va ieşi teafăr din lagăr, să ridice o mănăstire, întru slava lui Dumnezeu. Lucru pe care l-a şi împlinit, ridicând mai apoi, între anii 1954-1957, un schit de lemn cu două chilii în comuna Suciu de Sus, judeţul Maramureş, în locul numit „Breaza”, cu hramul Sfânta Treime. În predicile sale, părintele mărturisea astfel despre taina acestei mănăstiri: „În locul celor 150 de mănăstiri şi biserici distruse de generalul Bukow în anul 1762, construim şi noi măcar una”.

Acest schit era casa lui peste săptămână, deoarece casa parohiei din Suciu, în care slujea, fusese ocupată abuziv de autorităţi. Alertate de pelerinajele care se desfăşurau la noul lăcaş de rugăciune, autorităţile statului au trecut din nou la arestarea părintelui Mureşanu. La 2 iunie 1958 a avut loc ultimul hram al Schitului de la Breaza la care a participat părintele Florea, pentru că, în noaptea de 11 iunie 1958, Securitatea l-au arestat după o percheziţie, răvăşind biblioteca în care avea şi un exemplar original din Cazania lui Varlaam. „În zorii zilei, părintele Florea a fost obligat să ia în spate un sac plin cu cărţi şi a fost dus pe jos, peste dealul Breaza, până la maşina verde a Securităţii, care aştepta în Dealul Boierenilor (…). Nu au avut curajul să-l aducă prin sat, temându-se de revolta credincioşilor”, îşi aminteşte ucenicul său, părintele Gavril Bruzo. Acesta era pe atunci tânăr seminarist, plătind cu şase ani de închisoare îndrăzneala de a fi scris un memoriu către episcopie în apărarea părintelui Florea: „În 17 august, alături de bunicul meu şi câţiva membri ai consiliului parohial, am redactat un memoriu către episcopul Clujului, pentru a interveni în favoarea preotului. Memoriul a fost semnat de 480 de localnici şi trimis la Cluj. Însă, la primirea delegaţiei, episcopul s-a dezis de noi”.

Obligându-l să ducă în spate aceste cărţi, «corp delict», trecând prin Târgu Lăpuş prin faţa unei bătrâne evlavioase, aceasta, văzându-l, a strigat tare: «Sărut-mâna, dom’ părinte! Mergi cu adevărul în spate!»”, îşi amintea părintele Ioan Iovan de la Recea.

După anchete dure, părintele Florea este condamnat, în 1958, la 25 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse „spionaj” şi „împiedicase opera de colectivizare a agriculturii”. Având pe Domnul cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961.

În acea zi, părintele s-a dus „cu adevărul în spate” la Hristos, ca să mărturisească prin sângele său şi al tuturor robilor de la Aiud că El singur este Dumnezeul nostru, iar afară de Dânsul pe altul nu ştim…

Tâlcuiri creştineşti

(părintele Florea Mureşanu, 1932)

Acel ce viaţa-şi teme – cartea sfântă chiar ne spune,

O va pierde împreună cu tot ce-a iubit din lume.

Cine însă viaţa-ntreagă pentru Hristos şi-o jertfeşte –

Omorându-şi moartea vieţii – nemurire dobândeşte.

Dacă acesta-I adevărul, mă întreb adeseori:

Cea mai înaltă ştiinţă

E să ştii ca să trăieşti – sau e să ştii să mori?

Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei,

Mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.

Arhimandritul Gavriil Ivireanul – mărturisitor al credinţei şi nebun pentru Hristos



(26 august 1929, Tbilisi – † 2 noiembrie 1995, Mănăstirea Mtskheta)

Părintele Nicolae Steinhardt începe Jurnalul Fericirii cu un testament de o mare gravitate, oferind trei soluţii pentru izbăvirea din orice sistem concentraţionar, totalitar. Ne avertizează însă că sunt soluţii omeneşti, accesibile oricui, şi nu mistice. Lecturarea lor dovedeşte însă că cel ce le îmbrăţişează trebuie să-şi biruiască limitele autoconservării şi să se avânte în eroism, apropiindu-se, în mod evident, de pragul sfinţeniei.

1. Soluţia Soljeniţîn: Eşti mort. Iar pe cel mort nu-l mai poţi ameninţa cu nimic, nu-l mai poţi atrage, îmbrobodi, şantaja, amăgi. Cel mort nu mai are ce păstra, redobândi, nu mai are pe ce-şi vinde liniştea şi sufletul! El nu va face nici o cedare, nici un compromis pentru că nu mai are ce pierde. Hotărârea de a fi mort se cere însă să fie definitivă.

2. Soluţia Zinoviev: Totală neadaptare la sistem. E cel ce nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii. Trăieşte de azi pe mâine, din te miri ce, din ce pică. E îmbrăcat în zdrenţe, munceşte pe ici, pe colo, ca o „haimana”. Dar e slobod la gură şi spune adevăruri pe care alţii nu-şi pot îngădui nici să le gândească. Habar nu are de zgardă. E liber!

3. Soluţia Churchill – Bucovski: În prezenţa tiraniei şi a primejdiilor, scoţi din acestea pofta nebună de a trăi şi a lupta. Bucovski e convocat la sediul KGB pentru anchetă. Toată noaptea nu poate închide un ochi, dar nu de teamă ori îngrijorare, ci de nerăbdare! De nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!

Părintele Gavriil Georgianul este un exemplu de totală neadaptare la sistem, în care regăsim lucrate laolaltă toate cele trei soluţii steinhardtiene. Temeiul său lăuntric, piatra pe care sufletul său a stat a fost Hristos, pe Care L-a iubit mai mult decât pe sine, mai mult decât lumea aceasta. Părintele Gavriil a iubit adevărul, iar adevărul l-a făcut liber. Preţul libertăţii în duh a fost însă moartea acceptată de bună voie, condiţia de cerşetor, nebunia.

Monahul Gavriil a fost tuns în monahism în anul 1955, în plin regim comunist. Viaţa călugărească şi-a petrecut-o vreme de patruzeci de ani prin cimitire, închisori, ori internat în sanatoriile pentru nebuni. A cerşit vreme de cincisprezece ani, umilit, batjocorit şi dispreţuit de oameni.

„Nebunia” lui a început pe 1 mai 1965. În acea solemnă zi a comuniştilor, în piaţa centrală din Tbilisi – capitala Georgiei – se desfăşura o mare adunare, fiind de faţă reprezentanţii puterii de stat. În spatele lor, pe o faţadă a clădirii, întinzându-se pe mai multe etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducătorii partidului, Stalin şi Lenin. La un moment dat, în toiul manifestaţiei, când întreaga piaţă era ticsită de oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea discursul, portretul lui Stalin, care avea vreo doisprezece metri, a fost cuprins de flăcări. Ce se întâmplase? Reuşind să ajungă la intrarea de la etajul întâi al clădirii guvernului, monahul Gavriil deschisese o fereastră, turnase benzină pe spatele portretelor şi le dăduse foc. Portretul lui Lenin a ars şi el foarte curând. Întreaga piaţă a fost cuprinsă de spaimă; mulţimea încremenise de frică şi pretutindeni se aşternuse liniştea. În timp ce chipurile conducătorilor ardeau în flăcări, părintele Gavriil rostea de la o fereastră a etajului doi aceste cuvinte:

„Domnul a spus: să nu-ţi faci idoli sau chipuri cioplite… Să nu ai alţi dumnezei! Oameni buni, veniţi-vă în fire! Cei ce au vieţuit pe aceste pământuri au fost dintotdeauna creştini. Aşadar, voi de ce vă închinaţi idolilor? Toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu! Iisus Hristos a murit şi a treia zi iarăşi a înviat… Dar idolii voştri nu vor mai învia niciodată. Chiar din timpul vieţii lor ei erau morţi…”

E de neînţeles cum de l-au lăsat să mai rostească vreo frază! L-au dat jos însă destul de repede, aducând nişte maşini de pompieri, cărora le-au înălţat scările. Pe urmă mulţimea s-a năpustit asupra lui, rupând toate cordoanele de protecţie… L-au lovit cu picioarele, cu paturile puştilor, l-au bătut cu furtunurile pompierilor, strigând: „Lăsaţi-mă pe mine să-l termin pe păduchele ăsta!”… Fiecare voia să-l calce în picioare pe „duşmanul poporului”, ca să-şi arate zelul. Pompierii l-au scos cu greu din ghearele mulţimii.

Motivul pentru care nu l-au împuşcat imediat a fost că, atunci când l-au târât, arăta deja ca un cadavru: faţa nu i se mai cunoştea şi întreg trupul îi era plin de sânge. Avea o fractură pe craniu şi alte şaptesprezece oase rupte. O lună de zile a zăcut aproape inconştient. După mai mulţi ani, l-au eliberat din închisoare.

A locuit apoi o vreme la mama sa, eliberându-i-se un certificat de alienat mintal. Nimeni nu-l primea în casă pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de el. Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei. Mulţi ani la rând a fost văzut pe treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă. Monahul Gavriil a petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de oameni. În taină se retrăgea într-o mică grotă pe care şi-o săpase într-o stâncă şi acolo se ruga cu lacrimi. În acea perioadă în care bisericile erau distruse, iar oamenilor le era teamă să comunice unii cu alţii, Părintele Gavriil a construit în propria curte o biserică cu patru cupole. Ea a fost distrusă de mai multe ori, dar Părintele Gavriil o reconstruia de fiecare dată, cu mai mare râvnă.

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat, foarte mulţi oameni au început să-l caute pe Părintele Gavriil pentru îndrumare duhovnicească. El a devenit părintele duhovnicesc al multora şi povăţuitorul unei întregi mănăstiri de maici. În ultimii ani s-a nevoit la Mănăstirea Mtskheta, unde a fost făcut arhimandrit şi unde a şi fost înmormântat. Înainte de moarte, fiind bolnav, i s-a recoltat sânge pentru analize. Acest sânge a rămas nestricat… Toate prigonirile şi durerile prin care a trecut i-au deschis porţile către vederea celor duhovniceşti. În suferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a proslăvit şi odihnit întru el. Chipul Părintelui Gavriil dovedea cu limpezime tuturor că Hristos sălăşluia în inima sa mult pătimitoare.

„Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj murdar. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să vrea să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se manifestă ca niște fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!” (Arhimandritul Gavriil)

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti,apărut în nr. 22 al revistei “Familia Ortodoxă"

Preotul Constantin Sârbu- dăruire şi har



(10 ianuarie 1905, Bujor – Galaţi – † 23 octombrie 1975, Bucureşti)

Articol apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”.

Am stat cu Părintele Constantin Sârbu la Viişoara (în domiciliu obligatoriu) câteva zile, până mi s-a repartizat o casă, timp în care rănile mele sufleteşti au început să se vindece. Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare alături de el”. (Părintele Gheorghe Calciu)

Părintele Constantin s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie necăjită de ţărani. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de bunica sa, o femeie foarte săracă dar credincioasă, care i-a sădit din pruncie în suflet dragostea de Biserică. Pronia lui Dumnezeu l-a purtat pe tânărul Constantin prin aspre încercări – sărăcie, lipsuri, muncă istovitoare pentru a se întreţine – până a ajuns să termine Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După evlavioasa lui bunică, cel ce şi-a pus adânc amprenta duhovnicească asupra sufletului său a fost părintele Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari din Bucureşti, mare predicator şi duhovnic iscusit, care crease un adevărat curent duhovnicesc în capitală. La biserica din Zlătari, sub înrâurirea părintelui Chiricuţă, tânărul Constantin face, în perioada studenţiei, ucenicia slujirii lui Hristos în Duh şi Adevăr. Nu peste multă vreme, primeşte Sfânta Taină a Preoţiei, după care sufletul său însetase din pruncie.

Amintindu-şi de hirotonie, părintele Constantin povestea: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Şi, într-adevăr, nu s-a mai temut de nimic. Cu râvnă arzătoare şi-a început misiunea, fiind de tânăr o flacără de rugăciune, un iscusit sfătuitor şi un bun organizator. Ctitoreşte cu osârdie biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, loc ce devine în scurt timp un focar de spiritualitate şi cultură în Bucureştiul acelor ani. După moartea timpurie a soţiei, părintele Constantin se dăruieşte cu toată puterea sufletului slujirii lui Hristos, fapt ce nu putea fi pe placul regimului ateu din ţară.

Este arestat în 1954 şi condamnat pentru activitate anticomunistă. După opt ani de temniţă grea, la Jilava, Poarta Albă, Gherla şi Aiud, primeşte încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde este eliberat în 1964. Revenit în „libertate”, părintelui Sârbu i se repartizează, după multe tergiversări, o bisericuţă ruinată, părăsită de multă vreme. În câţiva ani, cu evlavie şi pricepere, părintele înnoieşte biserica, o împodobeşte şi face din ea biserica Sapienţei de astăzi. Oamenii, la început neîncrezători, sunt repede câştigaţi de dăruirea şi dragostea părintelui – astfel se adună în jurul său o comunitate duhovnicească vie, o adevărată familie în duh.

Însă lucrarea spirituală a Părintelui Sârbu „ameninţa grav” ordinea statului ateu; atunci, vrăjmaşii Bisericii i-au cerut să-şi aleagă modul în care vrea să moară. S-a hotărât în cele din urmă ca părintele să se sfârşească într-un spital, în timpul unei operaţii, ca totul să pară cât mai firesc şi… umanitar.

Aşa s-a săvârşit din viaţă preotul mărturisitor al credinţei Constantin Sârbu, mutându-se în ceata sfinţilor rugători pentru întoarcerea la Hristos a neamului românesc.

Amintiri minunate despre Părintele Constantin

„Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul în care locuiam, toată lumea de acolo s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte, am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: «Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!». Am plecat şi – în vis – am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii l-am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

- Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială. Doarme printre dărâmăturile de la Biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.

Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame…

*

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.

Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră, unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, «Cina cea de taină» şi a auzit spunându-i-se: «Stai pe picioarele tale şi lucrează!».

*

Tot atunci, Părintele mi-a zis:

- Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

- Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

- Şi eu ce să fac?

- Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

- Cocuţo!

- Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai, şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

*

Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

- Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10 m-am dus la poartă. Pe când ei ieşeau, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: «Hai să mergem!». Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie. Înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

- Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

- Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

*

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus: «Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!» Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică. Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

*

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

- Astea ce sunt?

- Păhărele pentru ţuică!

- Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

- Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri! Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

*

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

- Ce-i cu dumneata?

Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

- Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea”.

(Mărturii ale Matildei Mircea din cartea „Un mare mărturisitor creştin – Părintele Constantin Sârbu”, Ed. Bonifaciu)

Moartea Părintelui Constantin Sârbu

Lumina din biserica Sapienţei trebuia stinsă. Trebuia bătut păstorul ca să se risipească oile. Dar cum se putea proceda fără a face vâlvă?…

Securitatea ştia că părintele suferă de ulcer duodenal şi, „din grijă pentru sănătatea şi viaţa preotului Constantin Sârbu”, îl obligă să se interneze în spital pentru operaţie, deşi nu era nici o nevoie. Este ameninţat că dacă nu se operează va fi arestat. Are dreptul să-şi aleagă spitalul, dar medicul chirurg va fi adus de ei.

În ziua de 14 octombrie 1975, de Sfânta Parascheva, părintele slujeşte ultima Sfântă Liturghie. La sfârşitul slujbei anunţă că e obligat să se interneze pentru operaţie, că nu se ştie dacă se întoarce. A rugat lumea să nu părăsească biserica, să nu fie „o biserică pustie”. A lăsat indicaţii unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puţina lui agoniseală…

Este operat luni, pe 18 octombrie, după-amiaza, de un medic de la Spitalul Elias. Face un abces abdominal, septicemie… Miercuri dimineaţă, doctorul care l-a operat a deschis uşa la rezerva părintelui spunându-i: „Cum, n-ai murit încă?” Înţelegând că este hărăzit morţii, părintele Constantin trimite să fie adus Arhimandritul Ilarion Argatu pentru spovedanie şi împărtăşanie. La scurt timp după împărtăşire, părintele se stinge rostind rugăciunile Sfintei Liturghii.

În jurul capului său apare o aureolă aurie. Ca să se încredinţeze că nu se înşeală, părintele Ilarion mută perna, dar apare aceeaşi aureolă… Atunci părintele Ilarion exclamă: „Cununa de mucenic!”

(După mărturiile dr. Octavia Tăslăoanu şi ale altor ucenici din cartea „Mărturii – Părintele Constantin Sârbu”, Bucureşti, 2002)

luni, 17 ianuarie 2011

Conferinţele „Mircea Vulcănescu”



Muzeul Naţional al Ţăranului Român iniţiază miercuri, 19 ianuarie, ora 18:00, la Clubul Ţăranului, seria de conferinţe „Mircea Vulcănescu”.

Prima conferinţă a ciclului, Mircea Vulcănescu, o evocare, va fi susţinută de filosoful Mihai Şora, personalitate marcantă a culturii române contemporane.


Conferinţele „Mircea Vulcănescu” au menirea să constituie la MŢR un spaţiu al dialogului intelectual centrat pe teme ale ştiinţelor socio-umane, cu deosebire orientat spre tematica raportului între tradiţie şi modernitate în istoria şi devenirea culturii şi civilizaţiei româneşti a secolului XX şi a începutului de secol XXI. De asemenea, dialogul între cultură şi religie va fi privilegiat ca temă de reflecţie şi dezbatere.
Cultura română modernă s-a născut din apelul la modernitate şi s-a dezvoltat apoi în tensiunea polară dintre modernitate şi tradiţie. A fost această tensiune benefică, genuină, a dus la rezultate notabile, la o anumită identitate culturală sau nu? Mai este astăzi această tensiune reală, efectivă, mai există în cultura română un ferment al tradiţiei? Şi ce ar putea să însemne în contextul postmodernităţii, secularizant şi globalizant, apelul la tradiţie?
Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizaţiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tărâm românesc, de istorie a instituţiilor culturale româneşti, teme ţinând de antropologie, etnologie, istoria religiilor, istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor amorsa polemici, totul pentru a readuce la prezenţă cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, polemica civilizată.
Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu pentru că el este figura emblematică a intelectualului român al secolului XX. Mircea Vulcănescu reprezintă la superlativ tipul intelectualului angajat şi implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său, reprezintă de asemenea la superlativ tipul creştinului jertfelnic în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul exemplar al culturii române a veacului XX, alţii au opere mai închegate, opere încheiate, în schimb, el lasă moştenire această gândire mereu vie, fragmentară, centrată pe problemele cruciale, şi viaţa oferită ca jertfă aproapelui.
Nimic mai potrivit ca MŢR să devină organizatorul unor astfel de întâlniri care să se desfăşoare sub semnul moştenirii intelectuale a lui Mircea Vulcănescu. Dragostea absolută a lui M. Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alături de multe altele, viziunea pe care expunerea permanentă a MŢR s-a edificat. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model.

Moderatorul conferinţelor va fi Mihai Gheorghiu, cercetător MŢR.

Intrarea este liberă.

joi, 13 ianuarie 2011

Victoria Flueraru: Vladica Ioan, sfantul foarte atent la corespondenta



In cautarea sfantului ocrotitor
Cu cativa ani in urma imi doream foarte mult sa-mi cunosc sfantul ocrotitor. Totusi, nu-mi puteam da seama pe care sa-l aleg, fiind mai multi cu numele Victor. Aveam sa raman nedumerita atunci cand parintele mi-a spus ca sfantul ce mijloceste in mod deosebit pentru noi in fata tronului Preasfintei Treimi poate fi si alt sfant, nu doar sfantul al carui nume il purtam. Singurul cuvant linistitor avea sa fie acela ca la un monent dat in viata, sfantul insusi ma va ajuta sa-l recunosc.

Prima scrisoare adresata unui sfant
La sfarsitul lunii mai 2008, in urma efectuarii unei ecografii, am primit un diagnostic ce mi-a adus multa teama si tulburare sufleteasca. Ambii sani erau plini de noduli de diferite dimensiuni, pana la maxim 3,5 cm. Oncologul m-a indrumat catre medicul chirurg, explicandu-mi ca un tratament nu ar avea niciun rezultat. Imi era teama de operatie, de posibila natura maligna a nodulilor, dar si de modificarea formei unuia dintre sani dupa interventie, dupa cum imi explicase medicul. Pe de alta parte, ma gandeam ca nu rezolv prea multe cu operatia, de vreme ce nodulii mai mici continuau sa ramana.
La putin timp dupa aflarea acestei vesti, l-am visat pe Sfantul Ioan Maximovici. Era imbracat in hainele monahale, fara sa-mi spuna nimic. M-am trezit bucuroasa, recunoscandu-l, gandindu-ma ca niciodata n-am mai visat vreun sfant. Citisem viata si minunile acestui mare arhiereu al lui Hristos, ramanand impresionata de vindecarile daruite credinciosilor ce l-au chemat in ajutor.
Asa m-am decis sa-i scriu si eu o scrisoare, la Catedrala din San Francisco, in care sa-i impartasesc toate temerile legate de boala, sa-i cer ajutorul, putin ulei si o icoana de la racla sfintiei sale. Deoarece am scris in romana, eram putin ingrijorata ca raspunsul va intarzia. Stiind ca vladica a fost si el profesor, iubind mult copiii, i-am trimis si o fotografie de la serbarea de Craciun.
Vazand ca lunile trec si nu primesc niciun raspuns din partea unui parinte slujitor de la racla, intr-o zi mi-am exprimat intristarea:"Sfinte Ioane, m-ai uitat?" Poate si datorita gandurilor de peste zi, nu stiu, seara am visat ca primisem o scrisoare. Mare mi-a fost bucuria cand in plic am gasit icoana sfantului Ioan si doua pungute cu ceva ce am luat-o drept anafura, nestiind ce era. Acest vis l-am avut in vara si iata ca toamna sosise fara primirea vreunui raspuns. Pe data de 2 septembrie, ziua pomenirii parintelui Serafim Rose, sperantele mele aveau sa se reaprinda. Eram la scoala si o colega tocmai imi inapoiase cartea despre viata si lucrarile parintelui Serafim. Fiind intr-o sedinta plictisitoare, am deschis intamplator cartea si-am inceput sa citesc
Cat de minunat lucreaza sfintii! Ne daruiesc cuvintele potrivite exact atunci cand avem nevoie de ele. In cele citite, am simtit ca parintele Serafim dorea sa ma faca sa inteleg ca Sfantul Ioan nu avea cum sa ma uite. Iata ce marturisea cu privire la vladica Ioan: "...stiu ca ori de cate ori ii scria cineva o scrisoare, primea intotdeauna raspuns in limba in care scrisese si in foarte scurt timp, deci era foarte, foarte atent cu astfel de lucruri."
Mai tarziu, aveam sa-mi amintesc si marturia ucenicei sale Zinaida Julem: "Niciodata nu lasa pe altcineva sa-i puna scrisorile la cutie. Zi sau noapte, pe ploaie sau ninsoare, traversa strada, adesea descult, ca sa lase o scrisoare."
In decursul aceleiasi luni aveam sa vizitez frecvent un blog ortodox. In cadrul acestuia am cunoscut-o pe A., o romanca stabilita peste hotare. Ea isi manifestase acolo bucuria avuta cu o saptamana in urma cand s-a inchinat moastelor sfantului Ioan. Eu am fericit-o, rugand-o de pomenire in cazul in care va mai ajunge acolo. Si minunea se intampla! Realizez cum vladica imi raspunde la scrisoare prin intermediul ei. Fara sa-i cer sau sa stie de scrisoarea mea, A. s-a oferit sa-mi trimita tocmai ce-i cerusem sfantului: ulei si o icoana de la sfanta racla. Va puteti imagina bucuria avuta dupa aproape sapte luni de asteptare.
Coletul l-am primit in preajma serbarii de Craciun a anului 2008, bucurandu-ma de sfanta icoana, de cele doua sticlute de ulei puse in pungute identice cu cele visate, dar si de fotografiile trimise. (Eu am trimis doar una, in schimb am primit foarte multe, cu sfantul in racla, cu Catedrala si cu orasul San Francisco).
Mai aveam o luna si jumatate pana la operatie. Ma hotarasem sa-mi infrunt teama, asumandu-mi toate consecintele interventiei chirurgicale. In scrisoare, A. m-a sfatuit sa fac si paraclisul Maicii Domnului timp de 40 de zile. Luand blagoslovenia duhovnicului, am inceput sa cer si mijlocirea Preacuratei inainte de plecare. In ultima zi de la inceperea paraclisului, am fost anuntata de medicul ce urma sa ma opereze, ca nodulii nu sunt periculosi (vazand mamografia si ecografia), putand amana interventia pana la vacanta de vara.
Intre timp, am fost sfatuita si de alti medici sa renunt la operatie, urmand deoacamdata un tratament hormonal. Astfel, cu mijlocirea Maicii Domnului si a Sfantului Ioan, am fost ferita la timp de o interventie chirurgicala mai mult ca sigur nepotrivita.

Suferinta psihica, o cruce greu de purtat
Peste un an aveam sa trec printr-o incercare mult mai grea, insa, si de aceasta data, vladica avea sa-si faca simtita prezenta in viata mea.
De cativa ani, aveam gandul ca menirea mea ar putea fi intr-o manastire. Ma apasa faptul ca desi aveam o varsta, nu am pornit pe niciun drum. Imi parea ca evit sa-mi asum o cruce din cele doua blagoslovite de biserica: casatoria sau monahismul. Avusesem in acea perioada de framantari sufletesti si un vis, greu de uitat, legat de sfanta cruce. Se facea ca incercam sa le fac cunoscut unor rude, stabilite peste ocean, ce mare binecuvantare au acolo, referindu-ma, bineinteles, la moastele Sfantului Ioan. Deodata am constatat cu bucurie ca, eu insami, ma aflam chiar in fata sfintei racle. Privindu-l pe vladica, am observat ca incepuse sa se miste usor, ca si cum nu-si gasea locul. Era nelinistit, dorind sa ne atraga atentia asupra unui lucru ce-l nemultumea. Nestiind care este motivul, l-am intrebat ingrijorata: “Ce este, sfinte?” Apoi i-am auzit glasul spunand: “Nu se vede crucea!” Am inteles imediat despre ce era vorba privind acoperamantul de pe chipul si pieptul sfantului. Acesta era putin mototolit, astfel incat nu se mai putea vedea bine crucea bizantina din mijloc. Sfantul dorea sa-l indreptam, incat cei ce aveau sa i se inchine sa priveasca chipul Sfintei Cruci. M-am trezit gandindu-ma ca fiecare dintre noi avem de dus o cruce. Atunci insa intelegeam crucea mai mult ca pe o alegere intre viata de familie si cea monahala, dupa cum am spus.
Din adolescenta, am avut probleme cu anxietatea si atacurile de panica (tarziu aveam sa aflu ca asa se numesc acele stari chinuitoare), asa ca aveam multe temeri legate inclusiv de viata monahala. Cu toate acestea, incercand sa-mi depasesc aceste neputinte, cu blagoslovenia duhovnicului, am plecat la manastire.
Inca de la inceput, mi-a fost greu cu noul program, dar incercam sa ma incurajez ca ma voi obisnui. Chiar daca in timpul zilei aveam timp randuit pentru odihna, nu reuseam deloc sa atipesc, desi ne trezeam pentru rugaciunea de obste cu mult inainte de rasaritul soarelui. Dupa doua saptamani in care ma trezeam adesea cu mult inaintea orei stabilite, incepusem sa devin foarte stresata. Eram in rugaciunile tuturor celor din obste, caci insomnia si anxietatea deveneau tot mai evidente. La o luna, deja eram constienta ca nu voi mai rezista mult in manastire, doar cu cele aproximativ trei ore de somn din timpul noptii.
Pe parcursul sederii mele acolo, aveam sa ma bucur la primirea a doua vesti. Prima, parintele duhovnic al obstei noastre avea sa faca un pelerinaj in San Francisco, la Sfantul Ioan Maximovici, iar a doua, demisia imi fusese respinsa, avand astfel posibilitatea reintoarcerii la catedra unde eram titulara.
Imediat dupa hramul manastirii (Cuvioasa Parascheva), la o luna si aproape doua saptamani de la sosirea in manastire, aveam sa ma intorc acasa cu blagoslovenia parintelui.
Nu-mi imaginasem ca acasa toate problemele vor continua cu o intensitate si mai mare. In fiecare seara, speram ca voi reusi sa dorm cat de putin, avand multe nopti albe, de-a lungul a inca patru saptamani. Ajunsesem la limita. Ochii imi erau rosii din pricina neodihnei prelungite, aveam chipul incremenit de spaima, nu mai puteam articula cuvintele, slabisem foarte mult, caci teama era acum fata de aproape orice... mancare, medici, pastile, iesit din camera sau vorbit la telefon etc. Astfel, foarte usor puteam trece in ochii celor din jur drept nebuna sau indracita. In acea perioada, a trecut la Domnul si singura bunica pe care am cunoscut-o, neputand varsa o lacrima sau inlatura gandurile de suicid ce ma copleseau in acele zile.
Imediat dupa inmormantarea ei, la inceputul lui decembrie, am inceput, cu blagoslovenia duhovnicului, tratamentul pentru insomnie si depresie.
Parintele de la manastire m-a sunat sa-mi impartaseasca bucuria plecarii in pelerinaj la San Francisco chiar atunci cand starea mea incepuse sa se inrautateasca. Cunoscandu-mi evlavia la sfantul, dar si problemele de sanatate, in mod sigur am fost pomenita inaintea sfintelor sale moaste.
Cred ca si pentru mijlocirea parintelui la sfantul Ioan, aveam sa-mi reincep activitatea cu copiii la numai o luna de la inceperea tratamentului. Chiar si doamna doctor neuropsihiatru s-a mirat cat de repede si bine am reactionat la tratament, avand in vedere ca la prima consultatie n-a putut comunica cu mine. Cu siguranta, vladica Ioan mijloceste pentru cei in suferinta “ridicandu-i din groapa deznadejdii”, fiind un luptator impotriva acestui duh, dupa cum ii cantam in acatist.
Pastrand legatura cu obstea manastirii aveam sa primesc o veste minunata! Cerand ceva drept blagoslovenie de la sfantul, in chip neasteptat, parintele a primit chiar o mica particica din sfintele moaste si din vesmantul cu care a fost inmormantat marele ierarh al Domnului. Abia asteptam vacanta de vara pentru a ma inchina acestor sfintenii.

Cea de-a doua scrisoare
In cursul verii lui 2010, simtindu-ma coplesita in lupta cu patimile, am simtit nevoia sa-i cer iar ajutorul sfantului. Datorita putinatatii credintei mele, am cerut in finalul scrisorii un semn. Un semn prin care sa inteleg ca scrisoarea mi-a fost primita si pasurile inimii cunoscute de catre vladica. Temandu-ma de inselare, am cerut ca acesta (semnul) sa nu-mi fie dat in vis. Nu ma asteptam insa la un raspuns din partea parintilor de la catedrala, ca la prima scrisoare. Dupa o luna de la expediere, sfantul meu drag avea sa-mi faca mai multe bucurii.
M-a invrednicit Domnul sa ma inchin sfintelor moaste aduse de parintele din San Francisco. Pentru prima oara in viata, am fost blagoslovita pe crestet cu raclita ce contine sfinteniile amintite. Imediat dupa aceasta, iesind din paraclis, l-am simtit foarte aproape pe vladica, fata umplandu-mi-se de lacrimi ce curgeau singure, sufletul fiindu-mi cuprins de pace, bucurie si duh de pocainta cum rar mi s-a mai intamplat.
Am primit apoi o cruciulita bizantina, tinuta pentru o noapte la racla, special sculptata pentru mine, avand pe o parte pe Mantuitorul rastignit, iar pe cealalta, chiar pe Sfantul Ierarh Ioan Maximovici. Tocmai cruciulita am inteles ca era semnul cerut de mine in ultima scrisoare daruit de sfantul ca sa-mi spulbere orice urma de indoiala legata de faptul ca imi cunoaste necazul inimii si ca-mi va fi mereu aproape. La plecare, am fost daruita si cu filmul documentar inchinat vietii arhiereului de Shanghai si San Francisco. Exact in aceiasi luna (august), am terminant si tratamentul antidepresiv inceput in iarna.
Uneori si acum ma gandesc la visul in care vladica era nelinistit ca nu voi vedea crucea. Se pare ca nu despre crucea calugariei era vorba, dupa cum crezusem, ci despre crucea suferintei psihice pe care aveam sa o duc timp de aproape trei luni.
De curand, aveam sa fiu impresionata pana la lacrimi de adevarul unei marturii despre Sfantul Ioan. Intr-un articol care ii era dedicat, cea mai inalta fapta de milostenie a episcopului era considerata cercetarea celor bolnavi mintal si indraciti, pe care ii impartasea cu dragoste, iar acestia, in mod uimitor, erau linistiti si bucurosi in prezenta sa.
Multumesc Domnului si iubitului Sau Sfant Ioan, caci de la incetarea tratamentului nu am mai avut probleme cu anxietatea si atacurile de panica ce m-au necajit ani buni.
Minunat este Domnul intru sfintii Sai!

Amanunte graitoare
Doua amanunte legate de viata Sfantului Ioan aveau sa mi-l dezvaluie ca sfant ocrotitor inca de la nastere. Vladica avea o evlavie deosebita la Sfantul MucenicTrifon, pomenit chiar de ziua nasterii mele, la 1 februarie. Un seminarist marturisea ca sfantul purta un pantof ortopedic, avand un picior mai scurt decat celalalt. Cu aceiasi problema aveam sa ma confrunt si eu, caci nascandu-ma pelvian, am suferit o luxatie de sold. Cred ca si pentru rugaciunile vladicai, care stia ce inseamna o astfel de deficienta locomotorie, medicul a observat la timp problema. Astfel, dupa trei luni imobilizata intr-un scaunel special, piciorusul a fost fixat inapoi, nemaifiind nevoie de purtarea unui pantof ortopedic pe viata.

“Coltunasii sfantului”

In luna iunie 2009, biserica comunei noastre a fost sfintita. Urmand conform traditiei 40 de sfinte liturghii, avem sa ma bucur la praznicul sfantului Ioan (2 iulie) de dumnezeiasca slujba.
Cu o zi inainte de praznic, mi-am amintit dintr-odata ca vladicai ii placeau foarte mult coltunasii cu branza (varenniki-preparat cu specific rusesc). Dar nu a fost doar o simpla amintire, ci ceva din interior ma indemna sa-i fac o bucurie sfantului impartind crestinilor la praznic coltunasii sai preferati.
Toate bune si frumoase, dar eu nu mai facusem niciodata coltunasi, cu atat mai mult coltunasii preferati ai unui arhiepiscop rus. Am cautat pe internet retete, dar am aflat ca acestia pot fi atat fierti, cat si copti la cuptor. De unde aveam sa aflu pe care sa-i prepar? Ca sa primesc un sfat, am sunat-o pe N., o colega rusoaica dupa mama. Ea mi-a explicat ca varenniki se refera in mod special la coltunasii fierti. La telefon aveam sa aflu ca ziua de nastere a N. era chiar a doua zi, la praznicul Sfantului Ioan. Oricum, intre timp m-am decis sa fac ambele feluri de coltunasi, ca sa fiu sigura ca sfantul va fi multumit macar de un fel.
Seara, l-am visat pe vladica Ioan venind spre mine si blagoslovindu-ma. Nu-mi amintesc daca i-am vazut chipul, insa avea mainile asa cum le are si azi in racla, si bocancii foarte uzati. M-am trezit imediat dupa ce i-am simtit mana pe cap sil-am auzit spunandu-mi: “Domnul sa te binecuvinteze!” Ziua urmatoare a fost plina de bucurie duhovniceasca, avand si binecuvantarea de a-L primi pe Insusi Domnul prin SfinteleTaine.
[Cu toate ca sfantul mi-a aparut in vis de cateva ori, mereu am avut si o urma de indoiala, stiind cat de usor putem fi inselati de cel rau, in acelasi timp fiind constienta ca nu sunt vrednica de cercetarea unui sfant.]

Calauzitor al pelerinilor
Intorcandu-ma dintr-un pelerinaj, aveam sa poposesc si in Bucuresti pentru o zi. Aici trebuia sa ma despart de C., o doamna cunoscuta la manastirea vizitata. Ajunse in Gara de Nord, duminica, dis de dimineata, aveam destul timp sa merg si pe la sfintele moaste din capitala. Abia seara aveam sa plec singura spre Constanta. D-na C. mi-a spus ca asteapta musafiri in acea dupa amiaza, astfel incat va trebui sa ma descurc singura, doar cu cateva indicatii. Sincer, pentru ca eram pentru prima oara in aglomerata capitala, nu ma simteam in stare sa ma descurc singura. Asa ca, spre finalul sfintei Liturghii la care am participat impreuna, ii zic Sfantului Ioan: “Sfinte Ioane, ia-ma de mana si condu-ma tu pe la sfinti ca pe un copil!”, gandind ca poate va mijloci sfantul si pentru mine un crestin care sa ma calauzeasca. Dupa slujba, am mers la C. sa mancam, dupa care urma sa-mi incep pelerinajul. Nu mica mi-a fost bucuria cand C., dupa o discutie la telefon imi spune: “Musafirii nu mai vin azi, asa ca te voi duce eu la sfintele moaste.” In cateva ore ne-am inchinat la moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, Sfintilor Imparati Constantin si Elena, Sfintilor Ierarhi Spiridon, Nectarie si Nicolae, cat si Sfantului Mina, pentru prima oara in viata.
Seara, m-a dus intr-o statie de metrou si mi-a explicat cum sa ajung la gara, avand de schimbat pana acolo doua metrouri. Nestiind sigur in care urma sa ma urc, am intrebat o tanara. Aceasta mergea in aceiasi directie, asa ca s-a oferit sa ma conduca pana la gara, abatandu-se din drumul ei. Spre surprinderea mea, fata era si ea credincioasa, avand ce discuta pana la sosirea trenului. A fost atat de binevoitoare, incat, fara sa-i cer, a stat cu mine mai bine de o ora, pana cand trenul avea sa traga la linia de plecare. Nu m-a parasit pana cand nu m-a ajutat sa-mi urc bagajele in tren.
Domnul sa-i rasplateasca dragostea, caci prin ea chiar m-am simtit dusa de mana ca un copil, asa cum ii cerusem Sfantului Ioan in rugaciunea din acea zi.
Victoria Flueraru,
Constanta, Romania
20.12.2010 Inaintepraznuirea Nasterii Domnului

marți, 11 ianuarie 2011

Semne bune anul are: Mitropolia Moldovei propune canonizarea marturisitorului Valeriu Gafencu




Text preluat de pe blogul Părintelui Savatie Baştovoi.

A fost postat şi pe Sfinţii Închisorilor.

Mitropolitul Vladimir al Chisinaului si al Moldovei a comentat in cadrul emisiunii “Pietrele vorbesc” de la Jurnal TV motivul taraganarii canonizarii mucenicilor si marturisitorilor care au patimit din partea asupritorilor comunisti atei. Motivul principal al aminarii canonizarii lor a fost blocarea dosarelor de catre conducerea SIS a Republicii Moldova.
Cu aceasta ocazie mitropolitul Vladimir a vorbit despre una dintre cele mai luminoase figuri din soborul noilor marturisitori care este Valeriu Gafencu. Dat fiind faptul ca marturisitorul Valeriu Gafencu provine din Basarabia, din satul Singerei de linga Balti, dar a patimit in inchisorile comuniste din Romania, Inalt Prea Sfintia Sa a precizat ca pentru canonizarea lui este nevoie sa fie consultata Patriarhia Romana. In cazul in care Patriarhia Romana nu prevede in viitorul apropiat canonizarea marturisitorului Valeriu Gafencu, Mitropolia Moldovei il va propune spre canonizare Sfintului Sinod al Patriarhiei Moscovei din a carui jurisdictie canonica face parte si care reprezinta instanta suprema, responsabila de canonizarile sfintilor.

marți, 4 ianuarie 2011

Iuliana: O minune a Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi a altor sfinţi



Mă numesc Iuliana şi sunt din Bistriţa. Vreau să vă povestesc o minune care s-a petrecut în anul 2008, în familia mea. În toamna anului 2007, în luna noiembrie, în cursul nopţii, am mers cu un părinte într-un pelerinaj la mormântul Parintelui Arsenie Boca. M-am rugat pentru familie şi bunul mers al lucrurilor. Pe atunci eram în primul an la catedră în învăţământ. În acea noapte tatălui meu i-a fost foarte rău. I-au apărut diferite simptome şi, la insistenţele mamei, cadru medical, tatei i s-au făcut investigaţii la Cluj-Napoca. Aceasta s-a întâmplat în primăvara anului 2008. La scurt timp, l-au programat pentru operaţie deoarece la analize i-au depistat o tumoră la stomac. În februarie 2008, tata a trecut printr-o operaţie foarte grea. Înainte şi în timpul operaţiei m-am rugat îndeosebi Maicii Domnului – căreia de ani de zile îi citeam Paraclisul zilnic pentru binele familiei - , Sfântului Nectarie, Sfântului Serafim, Sfintei Parascheva şi Părintelui Arsenie Boca, şi desigur şi altor sfinţi. O minune uimitoare! Medicii i-au descoperit în timpul operaţiei încă două tumore mici pe colonul transversal, în două locuri diferite. Spun minune, deoarece la analize nu se vedeau fiind în stadiu incipient când în general nu sunt depistate şi pentru că medicul chirurg i le-a descoperit din minune dumnezeiască chiar în timpul operaţiei, ceea ce se întâmplă extrem de rar. După operaţie nu înţelegeam, o perioadă cât a fost lăsat acasă de ce tata era atât de slăbit. Desigur slăbise foarte mult, era de nerecunoscut, dar nu se putea ţine pe picioare decât sprijinit şi i s-a întâmplat să cadă în timpul cât se deplasa prin casă în timp ce îl ţinea fratele meu. Parcă nu se putea reface, era tot slăbit şi avea ameţeli. Mama a insistat din nou să i se facă alte analize şi i s-a descoperit o anemie forte, care, în perioada postoperatorie, i-ar fi putut fi fatală. Tata ar fi putut muri după operaţie, sub ochii noştri. A fost internat la Spitalul Oncologic din Bistriţa unde a primit perfuzii şi transfuzii de sânge. Cât timp a fost internat i-am dat tatei să citească o revistă în care era povestită o minune a Sfântului Nectarie cu un bolnav. I-am dat Acatistul Sfântului Nectarie din Eghina sau Taumaturgul să-l citească în timpul cât a fost internat in spital.
A fost o perioadă foarte dificilă, tata a primit citostatice şi raze care i-au slăbit imunitatea organismului. A făcut foarte multe drumuri la Cluj-Napoca la Spitalul Oncologic unde i s-au făcut analize şi tratamente. Deoarece fratele meu şi logodnica lui erau acolo, l-au sprijinit foarte mult în acea perioadă.
În perioada facultăţii, când eram studentă, Dumnezeu a rânduit să ajung împreună cu o doamnă, o prietenă, un om duhovnicesc deosebit, la Bucureşti, de două ori la moaştele Sfântului Nectarie. Iată că sfinţii ne ajută exact când avem mai mare nevoie de ei şi după ce ne-am rugat lor cu ani în urmă. Sfântul Nectarie este un sfânt la care am avut si am evlavie. Dumnezeu a făcut o minune datorită rugăciunilor Maicii Domnului, Sfântului Nectarie, Sfântului Serafim, Sfântului Mina şi Părintelui Arsenie Boca, dar şi a altor sfinţi deoarece obişnuiam să citesc Paraclisul Maicii Domnului şi Canonul Către Puterile Cereşti şi către toţi Sfinţii. Tata e bine, toate analizele i-au ieşit bine şi cine îl vede acum nu ar zice că un om ca el a putut trece printr-o suferinţă atât de cumplită.
Oricine intră la noi în casă vede din uşă pe un perete din hol icoana Sfântului Nectarie. Am pus-o acolo în aşa fel încât să ne aducem aminte să ne închinăm Sfântului cu evlavie. Acum, în iarna anului 2010, sunt căsătorită cu un teolog şi sunt însărcinată. Mi-am închinat viitorii copii Domnului şi Maicii Domnului să le fie călăuză şi acoperământ toată viaţa. Mă rog Sfântului Nectarie să mă ajute să am o sarcină uşoară şi drept mulţumire Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie îi voi pune copilului care se va naşte numele de Nectarie sau Nectaria ca să-i fie toată viaţa ocrotitori.
Slavă Domnului pentru toate!