vineri, 30 noiembrie 2012

Marturii despre Parintele Macarie Besliu

Un arbore al Ortodoxiei noastre româneşti. Părintele Macarie este un vlăstar şi un arbore al Ortodoxiei noastre româ­neşti. Şi o pildă vie pentru lumea noas­tră, atât de biruită de valurile ateis­mu­lui şi ale îndoielilor. Credinţa noas­tră a fost mereu la răscruce de drumuri şi a apărat Apusul catolic, că­zut astăzi în mâinile fărădelegilor. (Părintele Justin Pârvu) Un izvor care curge lin L‑am cunoscut pe părintele Macarie acum vreo zece ani. Mai întâi din auzite, după care prin intermediul unor creştini, am aflat unul de celălalt. Şi dum­­nea­lui mi‑a transmis de fiecare dată că mă aşteaptă pe acolo şi, în cele din urmă, am ajuns la un hram, de Sfântul Ilie. Sigur că întâlnirea a fost specială. Părintele Macarie e o persoană specială şi l‑am simţit, nu ştiu, cu totul special. În sensul că e foarte direct, foarte sincer şi tranşant. Te priveşte, te scanează şi imediat îţi spune ce are de spus, te caracterizează imediat şi îţi spune exact ce trebuie să‑ţi spună. Deşi poate să vorbească orice cu tine, dar la sfârşit îţi dă un mesaj foarte subtil, aşa, la fileu: „pac! pac!”. Şi am simţit un sentiment reciproc, ceva care ne‑a atras pe amândoi. Mi‑a rămas foarte drag şi am tot ţinut legătura prin intermediul creştinilor, ba chiar şi la telefon ne‑am auzit de mai multe ori. Chiar i‑am cerut sfaturi, de multe ori. Mi s‑a întâmplat ca şi dânsul să mă sune să îmi ceară sfatul în anumite situaţii, lucru care, ce să spun, pe mine m‑a onorat, că totuşi părintele e un om cu multă experienţă duhovnicească şi foarte îmbunătăţit. Am simţit că ne sprijinim în rugăciune reciproc. Şi lucrul acesta mă bucură. Contează foarte mult să ştii că cineva se roagă pentru tine. E un trăitor al rugăciunii. Se vede lucrul acesta: seninătatea lui, simpli­tatea de a prezenta lucrurile. Nu e o persoană complicată, dar e ca un izvor care curge lin şi din care te adăpi şi nu te mai saturi. Cam aşa e părintele Macarie. Am mai fost odată, acum vreo doi ani, cu toată obştea. A fost şi părintele Valerie pe la noi şi imediat după aceea am trecut pe acolo şi am stat de vorbă cu părintele, am urcat sus la Muntioru. Am urcat destul de greu, dar am urcat. E un peisaj foarte frumos ‑ şi mă bucur că e în Vrancea, eu vrâncean fiind. Şi am stat de vorbă, ne‑a primit foarte, foarte frumos aşa, ospitalier aşa şi la sfârşit zic: „Părinte, spuneţi‑ne un cuvânt de folos”; pentru că, până atunci, am tot vorbit lucruri duhovniceşti, dar şi administrative ‑ noi fiind la început ‑, despre cum se organizează o mănăstire, o obşte. Şi dânsul era tot la început acolo, la Muntioru, când ne‑am dus. Şi la sfârşit am zis: „Părinte, daţi‑ne un cuvânt de folos”. Şi s‑a uitat aşa la fiecare şi în cinci minute l‑a scanat pe fiecare din obşte şi i‑a spus exact aşa cum este el. Eu, fiind duhovnicul lor, ştiam foarte bine că spune adevărul şi lucruri despre care eu nu vorbisem cu părintele. Nu‑i spusesem, vedeţi că părintele ăla are cutare, are problemele astea. Deci un om care, dacă n‑ar fi un trăitor al rugăciunii şi un plăcut al lui Dumnezeu, nu ar putea să ştie lucrurile acestea, sau nu i s‑ar descoperi lucrurile acestea. Sigur că în rugăciunile mele părintele Macarie este în capul listei. Eu am mulţi la pomelnic, dar părintele Macarie, după episcopul locului, este primul. Părintele are foarte multă experienţă duhovnicească şi trăire. A stat acolo prin munţii Buzăului, unde au sihăstrit foarte mulţi sfinţi. Şi începuturile mele monahale au fost tot prin munţii aceia, la Mănăstirea Vărză­reşti, care are o legătură cu Dălhăuţiul şi Poiana Mărului, unde a fost aşa un lanţ de sfinţi care au vieţuit acolo şi au creat o vatră monahală foarte puternică la vremea respectivă. Care, la rândul lor, au dat naştere altor sfinţi. S‑au format alţi sfinţi în preajma lor. Am simţit şi eu bucuria asta a Sfintei Teodora de la Sihla, de pildă, a cărei prezenţă se simte acolo, la Vărzăreşti, în mănăstirea unde a fost călugărită. Şi a contat foarte mult pentru formarea mea în viaţa monahală. Eu am plecat de foarte mic la mănăstire. La 15 ani am intrat în viaţa monahală şi am stat la Vărzăreşti un an şi vreo lună, după care, fiind foarte aproape de casă, nu mă simţeam foarte liniştit, vizitându‑mă familia, prietenii, cunos­cu­ţii. Şi atunci am simţit nevoia să eva­dez. Şi am plecat la Mănăstirea Cheia, unde am stat foarte mulţi ani şi unde am fost călugărit. După care am uitat de zona mea natală. M‑am rupt foarte tare de zona aceea. După care am revenit. Am revenit prin părintele Macarie şi sigur că prin părintele Macarie am simţit nevoia să vizitez mănăstirile din ţinutul Vrancei şi al Buzăului, locuri pe care nu le cunoşteam, nu le vizitasem. (Părintele Macarie Şotârcă, stare­ţul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu)

La Editura Areopag a aparut un volum dedicat Parintelui Macarie Besliu, cea mai cunoscuta personalitate duhovniceasca din tinuturile Buzaului si Vrancei

I. Nimic fără Dumnezeu! (Interviu realizat de Ciprian Voicilă) Părinte Macarie, pentru început v‑aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră... Părintele Macarie: Copilăria noas­tră să ştiţi că a fost grea. Am fost opt fraţi. Era în timpul sărăciei, după războiul care a fost. Dar toţi am avut şi avem frică de Dumnezeu. Şi asta e cea mai mare bogăţie a noastră: să avem frica de Dumnezeu. Şi asta am avut‑o încă din copilărie, urmând‑o pe mama noastră, care şi ea a fost foarte credin­cioasă. Tatăl ei a fost rănit în război. A fost prizonier. Tatăl meu, tot aşa, a fost prizonier la nemţi, luat când cu războiul. Pe părinţi îi chema Ion şi Steluţa. Erau muncitori. Şi am dus o copilărie foarte grea pe timpul ăla. De primăvara şi până toamna, până aproape de lăsata secului, nu luam nimica, că era sărăcie. Nu numai pentru noi. Pentru toţi era copilăria grea, care erau ţărani şi de la ţară. Dar L‑am iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne‑a iubit şi El pe noi. Apoi ne‑am mărit. Am plecat în armată. Dar, cum v‑am zis, L‑am iubit pe Dumnezeu şi Îl iubesc şi la ora actuală şi Îl voi iubi cât voi fi. La vârsta de 14 ani, am intrat să‑L slujesc pe Dumnezeu în Biserica Orto­doxă Română. Chiar am împlinit 50 ani de slujire. Aveam 39 de ani când m‑am călugărit, dar până atunci am fost slujitor ca dascăl în comună. În Bisoca, acolo am fost. Şi am slujit cu mai mulţi preoţi, în trei, patru, cinci rânduri. Şi apoi, după revoluţie, nefiind căsătorit, am zis că e bine să îmbrac haina monahală. Şi Dumnezeu m‑a ajutat. Că nimic nu se poate fără Dumnezeu. Am plecat din sat şi am venit la Poiana Mărului, unde, mănăstirea fiind desfiinţată, dormeau vacile şi oile în slonul (pridvorul ‑ n.n.) bisericii. Nu era gard, nu era nimic. O îngrijeau cei din comuna Jitia, dar prea puţin. Preot nu era. Slujea preotul de la Jitia. Atunci s‑a hotărât episcopia Buzăului să trimită un preot acolo. Pe 8 martie 1990, imediat, am deschis Mănăstirea Poiana Mărului şi atunci a venit Preasfinţitul Gherasim ‑ Dumnezeu să‑l odihnească în rai! El a venit şi m‑a adus acolo. El m‑a călugărit, el m‑a preoţit şi mi‑a zis: „Mulţumesc lui Dumnezeu că ai avut mâini de aur de ai deschis Mănăstirea Poiana Mărului ‑ ai primit cheile Mă­năs­tirii Poiana Mărului”. Şi apăi de atunci am lucrat, am băgat lumină, am reparat pavilionul, am făcut paraclisul Sfântul Ilie, am făcut o vilă arhierească, casa mănăstirii. Am îngrădit pământul. Am făcut lac de peşte, grajdul, tot ce era necesar pentru mănăstire. Am primit doi patriarhi în Mănăstirea Poiana Mărului, pe Preafe­ricitul Teoctist, Dumnezeu să‑l odih­­nească, şi pe Patriarhul Antiohiei, Ignatie al IV‑lea. M‑a anunţat că vine patriarhul la Poiana Mărului. Aveam emoţie că eram patru inşi acolo, era foarte greu să aranjez tot, să îi primeşti. Bine, era şi fratele meu, care e primar în Bisoca de 22 de ani, din 1990. Ce a zis Prea­sfin­ţitul? Unde mănâncă? La Poia­na Mărului erau mulţi, vreo 20, 30, că au venit ăia cu mitropoliţii şi episcopii lor, ăştia ai noştri cu mitropoliţii şi episcopii noştri. Au fost mulţi. A zis: „Servim masa la primar”. Dar acolo a fost foarte frumos. Patriarhul a fost foarte mulţumit la masă acolo şi a zis că peste 500 de ani mai intră doi patriarhi într‑o casă de mirean şi într‑o mănăstire. Aşa ne‑a spus nouă acolo. S‑au simţit foarte bine şi au plecat. Dar în timpul acesta era un sat, satul meu natal, Sările. Şi avem acolo şi mal de sare, cea mai vestită sare din judeţ. În biserică ploua, biserica fiind din nuiele, cum era pe timpuri pe‑a­tunci. Am renovat‑o, cu binecuvân­tarea Preasfinţitului Epifanie. Şi acolo am cumpărat‑o, am aranjat‑o, am pictat‑o, am făcut resfinţirea, tot, tot, tot că era văruită pe dinăuntru, cum era pe timpurile cu sărăcia. Şi apoi, după ce am aranjat‑o, am terminat‑o, am lucrat şi la Poiana Mărului şi am făcut Paraclisul Sfântul Ilie, că era foarte frig în biserică. Era foarte frig, că era biserică mare, sobele nu mai erau bune şi am stat un an, doi, trei, de am tremu­rat acolo. Apoi am mai făcut un paraclis, tot cu binecuvântarea preasfinţitului. N‑a durat mult, că a lucrat Dumnezeu şi când lucrează Dumne­zeu poţi să fii şi de unul singur, dar să fie binecuvântat de la Dumnezeu. N‑a durat mult, niciun an de zile, l‑am sfinţit, i‑am făcut sobă şi acolo slujeam bine, chiar foarte bine. Era foarte cald, foarte bine. Şi apoi lumea mă mai poftea, că era înmormântare, că era pomană, că… ori­ce necaz avea venea la părintele la Poiana Mărului. Eram foarte iubit de lume, că erau 30 de ani în care slujisem şi ştiam şi când s‑a născut omul, că dacă botezam cu părintele de atunci! Eu am fost în zona Bisoca. Acolo am trăit şi acolo am şi moştenire de la părinţii mei, tot în Bisoca. La Poiana Mărului aveam trei căprioare care veneau iarna la noi, după mâncare, şi vara stăteau tot acolo, prin grădină. Că se adăposteau în sfânta mănăstire, aproape de grajd. Câinele îl aveam legat, îl certam şi nu se mai dădea la ele. Trei căprioare şi un ţap care veneau acolo. Dar, după ce am plecat de acolo, nu a mai venit nimic. Decât ursul şi le‑a rupt oile pe‑acolo. Şi porcii sălbatici. Dar căprioarele nu mai sunt. Lume multă le‑a văzut şi le numeau caprele lui Macarie. Erau aproape domestice, nici câinii din sat nu le mai făceau nimic. Eu m‑am dus la o înmormântare la Dealu Sării. M‑au poftit oamenii acolo. Ei lucraseră la noi, la Poiana Mărului. Îi murise unuia soacra. Şi de la Dealu Sării la Jitia erau şapte kilometri. Şi m‑am dus cu moarta şapte kilometri. Dar ne‑a plouat de la Poiana Mărului şi până la Dealu Sării, patru kilometri, şi de la Dealu Sării şapte kilometri şi ne‑a plouat, ne‑a făcut fleaşcă, fleaşcă, dar trebuia să ducem mortul acolo. Că nu era preot. Şi m‑am dus şi le‑am zis: „Bă, nu sunteţi buni de nimic, dacă voi nu faceţi o biserică în satul ăsta. Sunt o sută şi ceva de case. Hai să facem.” „Hai, părinte, dar mata dă‑ne pământ.” Apoi eu m‑am dus, am cumpărat pământul, o juma de pogon, l‑am avertizat pe Prea­sfin­ţitul Epifanie, că vrem să facem biserică, şi a fost de acord, a venit, a sfinţit locul. A fost foarte, foarte amabil să facă acolo, că ştia şi el suferinţa oamenilor. Şi am făcut‑o, am sfinţit‑o şi pe aia, am dat‑o în primire la preotul de acolo, preot de acolo care mi‑a vorbit aşa, foarte urât: „De acuma nu mai ai, mă, ce căuta pe‑aici”. Bine, oamenii s‑au supărat. „Lasă, mă, zic, aşa îi poate mintea.” Dar Dumnezeu, când te vesteşte El să faci. Fă. Am venit aici să văd Muntioru. Când am fost aici cu părintele Valerie, la noi era iarnă şi aici era zăpadă, intra în pantofi şi am zis că nu, că nu mai fac una aici, că sunt destul trei biserici, câte erau în timpul ăla. Şi am fugit şi ăsta, părintele Valerie, m‑a trântit jos, în zăpadă, şi îmi zice: „Nu, fă mănăstire! Binecuvântează pământul!” (Părintele Macarie râde) Nu. Şi eu n‑am binecu­vân­­tat, am fugit. Şi noaptea am auzit un ciocăn. Când m‑am deşteptat, nu bine aşa, pe tot muntele acesta era Mântui­torul îmbrăcat în nişte veşminte ro­şii şi muntele era tot pictat. Şi a zis vo­cea aceea din spate: „Fă mănăstire pe Muntioru!”. Şi era lume cât vedeai cu ochii şi‑n partea aia şi în partea cealaltă, partea stângă, erau trei oameni mari cât un bloc, răi, care nu voiau să‑mi dea voie să o fac. M‑am deşteptat, am plecat, am venit, am dat pământ, m‑am dus la episcopie, am făcut actele, am dat pământul şi am pornit la lucru. Când am venit aici, era încă tot zăpadă ‑ că era munte. Şi‑am pornit, şi‑a durat nici doi ani şi a fost aranjată, pictată, tot. Încă chiar preasfinţitul zicea: „Mă, cine crezi că e pe muntele ăla, două, trei, patru babe şi cinci uncheşi”. Şi am un cumnat, părintele Milea, care a zis: „Va fi lume câtă frunză şi iarbă.” „Ce zici, măi Macarie?” „Da, aşa este.” Şi a început a râde, toţi consilierii râdeau. Şi zic: „Preasfinţite, eu plec pe munte chiar din seara asta, cu doamna preo­teasă” ‑ o soră a mea e preoteasă şi ea conducea maşina. Dar nu intrase maşină până aicea. Zice: „Măi, te rog nu pleca cu doamna preoteasă”. Le‑am gătit masă acolo, la Poiana Mărului. „Pleacă mâine, la ora 5:00”, zise preasfinţitul. Ca să aranjez târnoseala, să aranjez tot, că venea episcopul. Să fiu pregătit. Să chem poporul de aicea. Că ştiam, când am văzut în visul acela, că era lume cât se vedea cu ochii, îmbrăcaţi în alb, cu lumânările aprinse. Zic: „Mă, e ceva”. Şi atunci zic: „Eu plec, dar, nu vă deranjează maşina când plec?” „Nu, tu pleci la treaba ta.” Dacă preasfinţitul mi‑a dat binecuvântarea, am plecat. La sfinţire, când să sosim aici, când să intrăm în pădure, vedem deja cârduri, cârduri, cârduri, cârduri de oameni, oameni, oameni, lume, femei, copii, claxonau… Şi era întuneric. Când am sosit sus, lumea se ferea în lături, claxonau... „Părintele, părintele”. Când am sosit aici, biserica era deja arhiplină şi în curte. Şi a început a veni lume din toate părţile: Nereju, Vintileasca, Jitia, Bisoca, Covasna. Din toate părţile. Şi, după aceea, a venit preasfinţitul. El a zis: „Eu la opt jumate vin, să mă primeşti”. Am ieşit, zic, mă, e deja opt jumate, lumea deja pusese hainele pe jos (să treacă preasfinţitul peste ele). „Nu mai vine, nu mai vine”. Erau nişte poliţai; le zic: „Măi, voi ce faceţi aici? Duceţi‑vă şi întrebaţi de ce nu vine preasfinţitul”. Şi zice unul: „S‑a blocat drumul şi nu se mai poate”. Aşa era de lume şi de maşini. S‑a dus poliţia, a venit preasfin­ţitul, era nouă şi ceva. „Măi, măi, măi, ce să fac, ce să fac?” Că de la poartă au pus haine întinse, aşa e obiceiul, să treacă peste ele arhiereul. „Treceţi peste ele”. Şi a venit lume şi au fost peste două sute de maşini numai aici, din toate părţile, din toate colţurile. Era poiana... nu se vedea de lume. Şi, după ce s‑a sfinţit biserica, a mulţumit preasfinţitul la tot poporul, la toată lumea şi s‑a terminat cu bine, am pus masă, dar nu am putut la toată lumea, că era lume multă. Am dat ce‑am putut. Şi apoi de acolea zic: „Preasfinţite, e foarte ger, să facem un paraclis.” „Gata.” Dar, în timpul ăsta în care am pornit eu lucrarea la biserică, a venit un porumbel alb ca zăpada, timp de şapte zile. Se cobora, venea, dădea roată pe colo. Şi apoi, de acolea nu l‑am mai văzut. Când am început paraclisul, la doi ani de zile, iar a apărut porumbelul, dar nu a stat deloc. În trei luni şi jumate s‑a făcut paraclisul, s‑a speriat şi preasfinţitul că: „Cum aşa de repede?” Puterea lui Dumnezeu. Pe munte toate s‑au schimbat, aşa dintr‑odată s‑au schimbat numaidecât. Ştefan cel Mare a lăsat scris, am văzut şi eu: „Faceţi mănăstire pe Muntioru”. Dar nu s‑a ţinut cont, au trecut anii. Că el a venit până aicea la Vrâncioaia, pe muntele ăsta a fost. Voia să facă mănăstire, să lase şi aicea un punct. Un punct pe muntele ăsta, că i‑a plăcut. S‑a făcut Mănăstirea Muntioru şi i s‑a împlinit dorinţa. Apoi, după ce am terminat pe acestea de pe munte, ce zic nişte credincioşi din Şindrila? (Acolo erau mulţi pe stil vechi, dar cinci, şase familii pe nou.) „Mă, să facem o bisericuţă acolo, cu binecuvântarea preasfinţi­tului”. Au pornit nişte oameni. Preotul de acolo nu i‑a ajutat. Atunci mie mi‑a dat ascultarea: „Tu faci biserica”. „Gata, dacă mi‑a dat preasfinţitul ascultarea…” Asta era a şasea biserică pe care am făcut‑o. A dat binecuvântarea, am făcut‑o. Cu hramul Sfântului Constan­tin şi a mamei sale, Elena. Cei de pe calendarul vechi ne duşmă­neau, că aveau şi ei biserică acolo. „Ia‑auzi, s‑a băgat Macarie şi acolo!” Nu eram bine văzut, ci eram hulit: „Uite, bă, vine ăsta, călugăr, şi face şi aicea”. Ne‑am dus trei luni şi jumătate. Era iarba încă mare. Intra apa în papuci, că la noi aicea cade roua dimineaţa. Mă duceam cu mâncare la oameni, veneam, mă duceam, veneam, mă duceam, veneam. Şi aicea ne‑a durut foarte tare. Au chemat episcopul, s‑a sfinţit, dar nu ne‑au primit la sfinţire. Nu ne‑au dat voie să venim. S‑a zis că am făcut‑o cu vrăji. M‑am necăjit şi le‑am spus: „Dacă eu am făcut‑o cu vrăji, dacă eu l‑am păcălit şi pe diavolul de fac cu el biserici, înseamnă că mare putere am! Că ăla le strică!” A venit lumea că a văzut că nu sunt: „Părintele Macarie, părintele Va­le­rie unde sunt?” Toţi oamenii au plecat de acolo. A rămas singur. Şi au venit la Poiana Mărului. M‑am trezit, era pe la 11:00 aşa, cu biserica de la Mănăstirea Poiana Mărului arhiplină: „Părinte, de ce nu aţi venit la sfinţire?” Şi le‑am spus că nu ne‑au primit. Sigur că s‑a supărat poporul şi credincioşii care au fost. Dar s‑a făcut, s‑a sfinţit şi este biserică în satul Şindrila. După aceea, ce ne‑am gândit? Mama mea a avut pământul, le‑a dat pământul de la împroprietărire, pe care l‑a avut de la părinţi, şi acolo, într‑o poiană, spre Dealul Sării m‑am gândit să facem o mănăstire în cinstea Ador­mirii Maicii Domnului. Bine, că aveam şi cu Naşterea Maicii Domnului. Şi, acuma, eu cu ce să o fac? Mă bătea gândul: am biserică cu hramul Sfântului Ilie, cu Naşterea Mântuitorului, am cu Sfinţii Petru şi Pavel, am cu Sfinţii Arhangheli, cu Schimbarea la Faţă am, ce să fac? Şi am auzit un glas: „Întru adormire lumea nu am părăsit”. Şi ăsta e troparul Maicii Domnului. Şi atunci zic, o facem în cinstea Adormirii Maicii Domnului. După care am fost la preasfinţitul. Era foarte bucuros şi deschis. A zis întâi: „Nu prea mai am pe cine duce acolo. Dar, dacă te‑ai hotărât, eu te binecuvântez”. Şi m‑am dus, am pornit. Era proprietatea mea, în comuna Jitia. A fost proprietatea mea, a mamei. Mama s‑a bucurat când a auzit că fac mănăstire acolo: „Să‑ţi ajute Maica Domnului!” Zic: „Dar nu ai pre­tenţii?” „Să‑ţi ajute Maica Domnului, îţi dau cu toată inima şi faci acolo.” Şi am pornit şi nu a durat niciun an şi e pictată, aranjată, numai să stăm şi să auzim Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în ea. Clopotniţă, chilii toate sunt aranjate, lumină, apă, tot avem. Dar mai aşteptăm să fie sfinţită. Sfinţirea unei biserici e mai grea decât lucrarea la o biserică. Cum v‑a venit gândul să vă călugăriţi? Părintele Macarie: Fusesem la Sâmbăta morţilor, la Bisoca, cu coli­va ‑ că mă duceam cu coliva. Mama zice: „Mamă, ia tu coliva, să nu mai merg eu 7 km cu coliva”. 7 km sunt de la Bisoca până la biserică. Şi atunci, după ce am venit pe seară acasă, am spus: „Bre, mamă, mie nu‑mi place cum cădeşte părintele”. „De ce?” „De ce nu cădeşte mai aşa, mai aşa?”Am luat un ştergar, şi făceam aşa (părintele face nişte gesturi lente ‑ n.n.). „Uite aşa, bre, mamă, de ce nu face părintele aşa?” Şi în timpul ăla s‑a aprins becul cu o lumină mare, de s‑a făcut toată casa albă ‑ şi iasomia din bătătură era albă ca zăpada. Alb, alb, era totul alb. Mama a fugit de‑aicea şi s‑a dus într‑o cameră de‑acolo: „Aoleo, luăm foc, luăm foc!” „Nu, stai liniştită.” Mi‑a fost şi mie frică. Şi atunci mama a zis: „Ce‑o fi asta, Maica Domnului? Ce‑o fi asta, Maica Domnului?” Şi apoi, peste o săptămână, a venit părintele Milea: „Mergi pentru călugărie”. „Nu meerg!” Venisem la bise­rică ud, aveam nişte papuci, făcea fleoşc, fleoşc apa în ei. „Hai, mergi, te‑aşteaptă Preasfinţitul Gherasim la poartă”. M‑am dus la episcopie. Şi, mer­gând la episcopie, Preasfinţitul Ghe­ra­sim mă aştepta. Dar, nu ştiam ce se întâmplă. „Gata, dezbracă‑l de haine, m‑a dezbrăcat...” Şi, când să mă apropii de Mănăstirea Ciolanu, aş fi vrut să mă lase să fug. „Eu ştiu unde m‑oi duce, cine ştie ce o să se întâmple?” Îmi făceam aşa, gânduri de astea. Preasfinţitul Gherasim zice: „Ce, ţi‑e rău?” „Nu mi‑e rău.” N‑am spus ce am. Şi, în timpul ăsta, s‑au deschis porţile mănăstirii şi au început să tragă clopo­tele ‑ îmi era drag. Când am auzit clopo­te­le, mi‑am revenit, mi‑am dat seama unde sunt. Şi a venit preasfinţitul cu un călugăr. Eram şi onorabil! Stareţul de acolo mi‑a dat pantofii lui, altul mi‑a dat haina. Preasfinţitul era naşul meu, el m‑a îmbrăcat, el m‑a călugărit, m‑a preoţit. Dumnezeu să‑l ierte. Era un episcop extraordinar! Şi, când m‑a călugărit, n‑am ştiut ce se întâmplă, ce îmi face. M‑a dezbrăcat, m‑a lăsat într‑o cămaşă... Şi m‑a culcat cu faţa în jos. Când m‑a culcat cu faţa în jos, eu n‑am ştiut. Pentru votul sărăciei... Doamne! Preasfinţitul zicea: „Zi da”. Spuneam şi eu da, dar nu ştiam ce se întâmplă. M‑a îmbrăcat, mi‑a dat Evanghelie, mi‑a dat o cruce acolo. Şi toţi călugării bătrâni şi preasfinţitul au sărutat crucea şi Evanghelia. Şi au zis că trei zile să stau pe scaun, să nu mă mişc. Eram obosit, eram obosit. Mai adormeam, mai oboseam. Stăteam pe scaun. Vineri m‑a făcut diacon şi sâmbătă m‑a făcut preot. Şi trei săptămâni m‑a ţinut acolo. Cu părintele Milea, fiindu‑mi şi cumnat, şi Preasfinţitul Gherasim. El stătea, Dumnezeu să‑l ierte, acolo în genunchi, în faţa crucii. Şi a zis: „Ce faci, îl mai ţii pe părintele Macarie?” Se apropia Paştele, mai erau trei săptămâni, trebuia să facă Învierea la Poiana Măru­lui. Şi preasfinţitul zice: „Dă‑i drumul, că ştie rânduiala mai bine ca orice preot”. Ştiam toată rânduiala. Am mers înainte, cu Dumnezeu înainte. Şi aşa a trecut viaţa, a fost o istorie mare viaţa mea. Nu ştiu de ce mă iubeşte Dumnezeu, că eu sunt păcătos. Nu ştiu ce am făcut bine pe pământ. Eu n‑am făcut nimica. Numai rele. Vă rog să spuneţi câteva cuvinte şi despre întâlnirea sfinţiei voastre cu părintele Cleopa... Părintele Macarie: Am primit de la părintele Cleopa scrisoare o dată, de două ori şi m‑am gândit că de ce îmi trimite atâtea scrisori, nici nu mă cunoaşte, nimica. Şi, atunci, imediat, i‑am spus părintelui Valerie: „Mă, m‑am hotărât să mergem la părintele Cleopa.” „Păi, cum te‑ai hotărât dintr‑o dată?” M‑am hotărât să mergem la el. Era dimineaţa, pe 5 sau 6 februarie 1998. Haide, ne‑am hotărât şi am vorbit cu un băiat din Dealu Sării şi cu tatăl lui, Dumitru Zamfiroiu. „Mă, vreau să mă duc până la părintele Cleopa, că mi‑a trimis scrisoare specială, să vie părintele Macarie”. Şi m‑am dus. Nu‑l cunoşteam. Totuşi eram aşa emoţionat: „Mă, la ce să mă cheme părintele Cleopa?” Când m‑am dus acolo, era un călugăraş roşu care băga lumea, scotea, băga lumea. Ucenicul: „Mai e cineva?” Iese părintele de acolo. „Da.” „De unde sunteţi?” „De la Mănăstirea Poiana Mărului.” El se duce şi‑i spune. „Cine mai e?” „Părintele Macarie de la Poiana Mărului.” „Ăăă, nu mai mănânc ‑ era ora mesei ‑, să vină”. Când m‑am dus acolo stătea pe scaun, tremura aşa, am dat să‑i sărut mâna. „Nu, nu. Eu v‑o sărut.” Era smerenia lui. Şi, dacă am văzut aşa, i‑am sărutat mâna, că era mai bătrân ca mine. „Ia loc.” „Nu, zic, eu stau aci în genunchi şi sfinţia ta stai pe scaun. Stau aci în genunchi, ca să ne vedem bine”. Şi m‑am aşezat în genunchi şi în faţa lui, aşa. „Te‑am chemat mai demult la mine să văd pe cine a adus Cuviosul Vasile la Poiana Mărului ‑ şi Dumnezeu a ştiut ce a adus.” Imediat am spus eu: „Da, a adus, dar suntem puţini, numai trei inşi”. „A, e bine, zice, e o candelă aprinsă. Şi a fost mănăstire de călugări şi ştie Dumnezeu ce a ales. De aia te‑am chemat, că eu nu mai am mult şi plec. Vei fi prigonit, vei trece prin multe, dar ai poporul cu tine. Dar e poporul cu mata...” Şi aşa a fost. Părintele Macarie: Da. Ce alte personalităţi duhovniceşti aţi mai cunoscut de‑a lungul vieţii? Părintele Macarie: L‑am cunoscut pe părintele Paulin Lecca şi m‑am dus la Mănăstirea Rogoz, să mă mărturisesc la el, că am auzit că e un duhovnic foarte bun. Când m‑am dus acolo, m‑a întrebat: „De unde sunteţi?” Maica m‑a recomandat imediat: „Părintele Macarie de la Poiana Mărului”. „Ooo!” M‑a în­tâm­pi­nat cu bucurie, m‑a îmbrăţişat şi apoi mi‑a zis: „Părinte, am o dorinţă la dumneata, că nu mai am mult de trăit. Vreau să mă mărturisesc.” „Păi, tocmai de aia am venit eu, să mă mărturisesc. Mata eşti om mai puternic, eu sunt om păcătos de la Poiana Mărului”. „Nu, nu pleca de aici până nu mă mărturisesc. Şi l‑am mărturisit, apoi am vrut să mă mărturisesc şi eu. Nu, nu a vrut să mă mărturisească şi a zis: „Părinte, se apropie moartea şi la mine.” Şi, într‑adevăr, nu au durat cinci, şase luni şi a murit. Şi pe părintele Arsenie Papacioc l‑am cunoscut. A venit la Poiana Măru­lui. Atâta de bucuros a fost că am slujit! Era un părinte micuţ, numai olecuţică aşa, dar foarte isteţ şi foarte viu. Era ca argintul viu ‑ şi mai puternic! Şi mi‑a zis: „Părinte Macarie, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am slujit. Nu se ştie dacă o să mai avem vreo ocazie”. Şi a fost şi cu stareţa Semfora. Ne‑a invitat la el la Techirghiol. Nu m‑am putut duce. Am trimis ucenicul. Eu n‑am putut pleca, dar i‑am cunoscut pe aceşti duhovnici. Cum era părintele Paulin Lecca? Părintele Macarie: Era un călugăr adevărat, un trăitor. Suferea pentru ce se întâmplă în lume şi în biserica noastră. Suferea. Chiar spunea că e cutremurat de ce se întâmplă în biserică. Era foarte deschis, foarte simplu. Cu toate că era foarte pregătit, devenea de la cel mai învăţat la cel mai simplu. Dar îi iubea mai mult pe cei simpli. Îi iubea mai mult pe simpli. Eu i‑am spus viaţa mea. Mi‑a zis un cuvânt. Zice: „Părinte Macarie, degeaba e ştiinţă dacă nu mai e credinţă.” Părinte, ce greutăţi aţi avut când aţi ridicat cele şapte biserici pe care le‑aţi ctitorit? Părintele Macarie: Paisprezece kilometri mergeam de la Poiana Măru­lui până la Muntioru. Aduceam cu spatele mâncare, raniţa o aveam în spate şi două plase în mână. La Muntioru duceam mâncare. Nu vorbesc de Şindrila şi Dealu Sării, că erau mai aproape, nu le‑am mai pus la socoteală pe alea. Aici (la Muntioru) era mai departe. (Părintele arată o fotografie în care sfinţia sa apare lângă un măgar, încărcat cu desagi.2) Cu el am cărat, cu măgarul... Asta era viaţa călugărilor de la Poiana Mărului. Viaţa călugărilor de la Poiana Mărului. La ora actuală un patriarh sau un episcop nu pot să meargă pe jos, ca să nu fie jefuiţi. Dar nu trebuie nici prea mare lux. Nu mai e ce a fost înainte: simplitatea, modestia. Acum e trai bun. Şi unde vede că mai e oleacă de smerenie, o atacă şi pe aia, să nu mai atragă lumea. Să fie la fel, să nu mai fie deosebire. Lumea să fie la mâna lor, să nu mai arate ce au spus sfinţii şi să nu mai arate exemplul Mântuitorului. Că poporul nostru creştin ortodox încă vede. Cum a fost când aţi rămas izolaţi aici, la Schitul Muntioru, în perioadele când a nins puternic? Părintele Macarie: S‑a făcut izolare în toată ţara. Şi zona noastră, Vrancea, a fost afectată chiar zdravăn. A venit cineva cu ajutoare, cu schiuri din alea de prin Hunedoara, salvamontişti, şi când au sosit aicea au zis: „Ce e aici, cu şase persoane? V‑am adus ajutoare, părinte”. Şi deja bătea vântul, zăpada era de trei metri, dar pe noi nu ne‑a afectat cu nimic. De aici şi până la paraclis nu era zăpadă. O spulberase vântul. Şi noi ne duceam ca pe sub tunel, pac! A dat Dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu. Nihil sine Deo. „Nu ne trebuie ajutoare, le‑am zis, că avem. Noi avem.” Şi aveam patru vaci, pe care le mulgeam. Eu aveam un butoi de 300 de litri de varză, murături. „Vă e foame?” „Da.” „Uite, vă dau carne. Dacă vreţi vă dau şi varză.” Le‑am dat acolo, au mâncat, am fiert ţuică. Erau foarte obosiţi, merseseră numai pe schiuri la deal. „Am tot ce ne trebuie. Nu primesc. Duceţi‑le la bătrâni, care au nevoi, sunt bolnavi, la copii. Noi avem tot ce ne trebuie. Lemne am, le tai de toamna, le aranjez, tot, tot. Dumne­zeu a lăsat patru anotimpuri. Primăvara, vara, toamna şi iarna. Primă­vara să punem, vara să muncim, toam­na să culegem şi iarna să mâncăm. Încă, domnilor, noi nu suntem tâmpi. Noi muncim primăvara, vara, toamna culegem şi avem tot până când o veni iară iarna.” Şi atunci ei au rămas aşa. „Nu le primiţi?” „Nu.” „Părinte, înapoi nu le mai luăm.” „Nu le luaţi, le lăsaţi în biserică şi în biserică duminica viitoare le dau la credincioşi.” Şi aşa au făcut. Au spus primarului şi credincioşilor: „Nu vă mai duceţi sus, că ăia au tot ce le trebuie. Părintele Macarie şi călugării sunt foarte gospodari.” Pe dumneavoastră vă cercetează foarte multă lume. Care sunt cele mai curente probleme de viaţă ale oamenilor? Părintele Macarie: Despărţirea de familie, copii bolnavi, soţul sau soţia bolnavă. Un sfat vor. Simţind ei o binecuvântare, au venit la mine ‑ care bolnav, care vrea copii. Şi au trecut 4, 5, 10, 15 ani şi nu au avut copii şi au fost la orice medic. Şi mi‑a zis o femeie: „Părinte, a spus medicul că nu avem copii, că eu sunt bolnavă.” „Nu te mai lua după doctori, că ai să ai copii. Ai să ai.” „Părinte, nu am, părinte”, a zis doamna. „Du‑te acasă, îi zic, că ai să faci două fete. Ca să‑mi aducă, mai târziu, fetele. Le‑a adus să le văd. Gemene, două gemene. Şi chiar acuma, duminică, vine un domn, care lucrează la primăria din Focşani. Şi mi‑a zis: „Părinte, am fost la medic şi mi‑a spus că sunt terminat. Sunt pe moarte”. Avea probleme cu inima.” „Dar, ce ai?” „S‑au înfundat canalele.” Era şi foarte galben la faţă. Se muiase de tot. „Nu te mai lua după doctori, că tu nu mori. Du‑te acasă. Faci ce îţi spui eu?” „Da.” „Dar să faci.” Eugen îl cheamă. Zic: „Te duci acasă şi faci ceaiuri de urzică şi de rădăcina urzicii şi bei şi seara şi dimineaţa, dar fără să fie îndulcit. Şi apăi să vezi ce băiat te faci.” A dat să‑mi mulţumească. „Nu‑mi mulţumi mie, mulţumeşte‑I lui Dumnezeu. Eu sunt păcătos.” S‑a dus femeia lui pe de‑a rândul ‑ e doctoriţă ‑, a găsit rădăcină de urzică şi a luat. „Părinte, am luat. Şi după ce am luat vreo lună de zile, cum mi‑ai spus mata, m‑am dus la doctor la Bucureşti şi m‑a chemat la control. Măi, dar ce tratament faci, că ai scăzut de la atât de multe bătăi, la şaizeci, mă! Ce tratament faci?” Şi i‑a spus: „Am fost la un preot şi mi‑a dat să beau ceai de rădăcină de urzică, dimineaţa şi seara”. Şi doctorul a spus: „Ăla e mai bun ca noi!” La inimă foloseşte mult, că schimbă sângele, îl subţiază. Şi mintea se luminează. Şi atunci a venit el să‑mi mulţumească. „Nu‑mi mulţumi mie. Dar, să mai continui. Da, continui. Continui mereu, că, dacă nu continui mereu, te‑a terminat”. Dându‑i un sfat aşa ‑ bine, că Dumnezeu lucrează ‑ se simte ceva. Au venit patru medici de la Bucureşti, soţul şi soţia medici amândoi, socrii medici amândoi. Şi au venit la mine. „De unde sunteţi?” „De la Bucureşti.” „La ce aţi venit?” S‑au recomandat: „Am venit la dumnea­voastră, că suntem medici.” „Păi, voi veniţi la mine?” Ea, fata, a spus: „Da, dar dumneavoastră sunteţi doctor sufle­tesc”. Şi zice: „Părinte, sunt bolnavă şi am un băiat. Am o moleşeală şi am fost la toţi doctorii şi colegii şi soţul şi soacra şi socrul şi nu îmi spun ce am, spun că nu am nimic.” „Măi, dacă îţi spun ce ai, te sperii?” „Nu, părinte.” Era foarte curajoasă. „Ai cancer.” S‑a făcut albă. „Ei, ziceai că nu ţi‑e frică, vezi! Te‑am încercat.” Am zis asta ca s‑o întăresc. „Te‑am încercat, dar vezi că ţi‑e frică?” „Da, părinte, dacă mi‑aţi spus dintr‑odată?” „Păi, dar cum să‑ţi spui, uşor, după ureche? Ţi‑am spus ce ai. Nu ai nimica, fato, ai o lenevie în corp. Mai faci tratament, nu fă efort. Nu te mai gândi că ai ceva, nu ai nimica.” I‑am oprit pe bărbatu‑su şi pe soacră‑sa şi le‑am spus că are cancer în sânge şi nu o mai duce mai mult de o lună. Şi la o lună mi‑a dat telefon că a murit. Aşa de rapid a fost. Toate problemele acestea ce cauze au? Întotdeauna e omul de vină? Sau părinţii lui? Sau e doar o încercare de la Dumnezeu? Părintele Macarie: Sunt şi greşelile noastre şi păcatele noastre. Trebuie să ne controlăm pe noi. Abuzăm. Nu ne controlăm. Abuzăm şi ni se pare că e ceva, dar mai târziu: „ţac”, şi gata cu puterile! Trebuie să fim atenţi la păcate şi la viaţa noastră, cum ne‑o petrecem. Nu numai în cărnuri, nu numai în desfătări. Să ne formăm să avem patru anotimpuri: să avem şi post, să avem şi rugăciune. Şi atunci toate treburile vor merge bine. Pe ce trebuie să punem accent: pe post, pe rugăciune sau pe milostenie? Cum ar trebui să vieţuiască un creştin? Părintele Macarie: Să iubim mai mult pe aproapele. Să iubim mai mult. Şi postul întotdeauna. Post şi rugăciune, rugăciune... Dar să îl iubim pe aproapele nostru. Să‑L iubim pe Dum­ne­zeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea noastră şi pe aproapele ca pe noi înşine. Să iubim, că degeaba avem credinţă şi nu avem iubi­re. Asta este cea mai mare şi cea dintâi. Să fie lucrătoare credinţa. Trecem pe lângă aproapele nostru şi îşi fac milă de el alţii, de alt neam, de altă credinţă. Te uimeşte când tu, credincios fiind, treci pe lângă el, nu îl ajuţi, treci pe lângă durerea lui. Şi vin din alte ţări alte confe­siuni şi îl ajută şi noi nu putem. Să iubim mai mult pe aproapele nostru. Pe Dumnezeu şi apoi pe aproapele nostru. În familiile ortodoxe, între soţ şi soţie, după perioada de iubire recipro­că, apar copiii, datoriile de tot felul, şi, odată cu ele, neînţelegerile. Se răceşte iubirea dintre cei doi şi, la un moment dat, unul încearcă să‑l domine pe celă­lalt. Fie bărbatul pe femeie, spunân­du‑i: „Da, dar bărbatul este capul femeii”, fie chiar femeia ajunge să‑şi domine bărbatul şi să‑şi asume un rol masculin, de conducător, în familie, vrea ea să dic­teze totul. Cum trebuie gestionate aceste relaţii? Părintele Macarie: Vina este mai mult a bărbatului. I‑a dat femeii liber prea mult, să fie slobodă. Nu‑i dai voie prea mult, ca să comande. Numai să asculte, cu comanda mai puţin. Coman­dă bărbatul. Numai dacă bărbatul nu e în stare să comande ‑ fie e bărbatul beţiv, hoţ, şi aşa mai departe ‑ atunci poate femeia să comande ea şi să conducă ea. Dar femeia totdeauna să se supuie bărbatului. Aşa a lăsat Dumne­zeu, ca bărbatul să aibă bucuria că e bărbat şi femeia să se plece bărbatului. Ea este încă din coasta lui luată şi atunci ea să se plece şi să respecte bărbatul. Şi bărbatul să respecte femeia. Dar cum trebuie educaţi copiii? Există o modă acum, sub influenţa diverşilor psihologi, care militează pentru eliminarea oricărei pedepse în relaţia părinte ‑ copil. Părintele Macarie: Copilul trebuie să ştie de tata şi de mama. Să fie educat, că, dacă nu respectă pe tata şi pe mama, cum e lăsat de la Dumnezeu, atunci suferi pe urmă. Trebuie să ştie de frică. Noi, când eram copii, ne mai pişcau şi tata şi mama, ne mai băteau. Mai plângeam noi, dar, la o adică, mulţu­meam. Mulţumeam, pentru că altfel greşeam sau ne duceam într‑o prăpastie. Am plecat chiar o dată, de două ori de acasă, şi n‑am spus. Şi ei ne‑au căutat şi sigur că ne‑au pişcat. Am plecat, am venit noaptea şi atunci ne‑au bătut. Şi, după ce ne‑au pişcat, noi ne‑am supărat, ne‑am băgat sub plapumă, dar am mulţumit că era noapte, puteau să fie câini, puteau să fie lupi, putea să te învinuiască cineva că ai spart, furat de undeva. N‑a durat mult şi s‑au furat de la cineva de acolo din comună nişte oi. Cine? Puteau să zică, uite, mă, ăla. Rămâneai hoţ toată viaţa? Noi eram copii, nu puteam fura, dar, mărindu‑te, putea să cadă vina pe tine. Şi, atunci, copilul să ştie de frica tatălui şi a mamei. Adică tata îţi spune asta, atâta faci. Femeia să îi spună bărbatului unde se duce, „mă duc să cumpăr ceva”, şi bărbatul să îi spună femeii unde se duce. Şi atunci e o familie binecuvântată de Dumnezeu. Unii cred că sfinţia voastră aţi moştenit de la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului darurile pe care le aveţi ca răsplată pentru că aţi reînviat Mănăstirea Poiana Mărului. Ce credeţi despre asta? E ceva adevăr în asta? Părintele Macarie: Da, e adevăr. Acolo am făcut nişte sobe. Până în canonizare am făcut nişte sobe, am băgat apă... Şi am avut un ţigan, îl chema Culiţă. El dormea acolo, îi făceam mâncare, trimis de fratele meu, primarul de la Bisoca. Şi eu întotdeauna pe la unsprezece, doisprezece noaptea mă duceam pe la el. Stătea până la doi­spre­zece noaptea, unu, ca să termi­ne ‑ că venea canonizarea. Turna gresie pe jos şi el ieşea afară să fumeze câte o ţigară, dar se ferea de mine. Şi când m‑am dus înapoi, m‑a întrebat: „Ce faci, părinte?” „Mă, zic, culcă‑te şi tu, că e aproape unu.” „Dar, mata de ce nu te culci?” „Bă, zic, eu nu mă culc, că am mai dat o roată să văd aici, prin mănăs­tire”. Într‑o zi, el s‑a dus la fratele meu, la primar, şi i‑a zis: „Nu mai dorm la Poiana Mărului.” „De ce? Nu ţi‑a dat părintele mâncare?” „Nu, mi‑a dat mâncare. Am ieşit pe la ora unsprezece jumate, douăşpe noaptea, să fumez o ţigară. Nu mai era nimeni în afară de noi doi în mănăstire. Dar am văzut că părintele Macarie trecea spre cimitir cu o persoană îmbrăcată în alb. Şi am stins ţigara şi am stat şi am ascultat. Şi mergeau spre cimitir. Şi el a venit de la cimitir la mine şi l‑am întrebat cine a fost. Da, a fost cineva, dar nu ştiu cine. Nu ştiu cine a fost, dar a fost cineva...” Atunci el ne‑a văzut, şi i‑a spus primarului. Da... Dumnezeu... Dacă ar fi să le lăsaţi un testament duhovnicesc ucenicilor ce le‑aţi cere? Părintele Macarie: Să îngrijească de ce am făcut. Sunt bisericile făcute aici şi la Dealu Sării. Să le îngrijească. Să nu mai facă nimic. Rugăciune, post şi să le îngrijească. Atât. Şi să fie mănăstire de călugări în veci. Să rămână mănăstire de călugări în simpli­tate...

joi, 29 noiembrie 2012

Noi aparitii la editura Martor a Muzeului Taranului Roman

ROBII FRUMOSULUI - Album etnografic care valorifica 24 de colectii particulare satesti, etnografice si de arta taraneasca, din Romania, in cadrul unui proiect care promoveaza colectionarii si gestul lor cultural. MOSUL - Culegere de basme si poveşti romanesti povestite de Alexandru Ovedenie din Sfintesti, Teleorman si ilustrate cu desenele unei fetite de 10 ani din Bucuresti. VOCILE - Marturii, amintiri si istorii de viata ale unor tarani autentici ai secolului al XX-lea culese intre anii 1994 - 2009 din Neamt, Maramures, Vrancea, Bihor, Braşov, Prahova, Calarasi si din Tara Hategului. DINCOLO DE OGLINDA - Eseu fotografic din colecţia „Ivire din privire”, care valorifica imagini din Arhiva de Imagine a MŢR intr-un discurs inedit despre felul in care perceptia modeleaza realitatea.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Targ de Sfantul Nicolae la Muzeul Taranului

De vineri, 30 noiembrie până duminică, 2 decembrie, de la 10 dimineaţa la 6 după-amiaza, vă așteptăm la marele Târg de Sfântul Nicolae de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. La târgul de la oraş meşteresc, vând şi se tocmesc cei mai pricepuți și faimoși meșteri din țară: olari, fierari, cioplitori, lingurari, cojocari, cofetari, ţesătoare, cusătorese, împletitoare, pielari, rudari, iconari... Meşterii aduc: sorcove, linguri, ţuică, vin, turtă dulce, cozonaci, miere, plăcinte, cofeturi, suc de mere, kürtős kalács, măşti, fluiere, ocarine, împletituri din pănuşe, oale, scăunaşe, ii, podoabe, opinci, cergi, scoarţe, coşuri de nuiele, căuce, străchini, oale de sarmale, jucării, icoane, pristolnice, blide, marame, ibrice, mobilier pictat, carafe, chimire, curele, genţi, alambicuri, blidare, copăiţe, sărăriţe, furci, piperniţe, găvane, lingurare, cavale, păretare, lăicere, ştergare, lăzi de zestre, catrinţe, cămăşi, fote, cahle, clopoţei, zurgălăi şi câte şi mai câte. Preţ bilet: 6 lei, 3 lei (elevi, studenţi, pensionari). Parteneri: Liderprint, Clubul Țăranului

marți, 27 noiembrie 2012

La editura Litera a apărut un nou ghid al Muzeului Țăranului Român

Editorii coordonatori sunt Mihai Gheorghiu și Maria Mateoniu. În curând va putea fi achiziționat din orice librărie bucureșteană. Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui. Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental. Aprofundarea lipsită de suficienţa „ştiutului”; ţăranul ştie, dar nu se poartă cu suficienţă. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect […]. Unde să te opreşti între discursul muzeal şi poezie, între definire şi metaforă? Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care „arătarea” se face firesc… Horia Bernea. Director al Muzeului Țăranului Român în perioada 1990-2000

luni, 12 noiembrie 2012

Noi apariții la editura Areopag

Viata si minunile Parintelui Petru Boiarski, noul mucenic (1973-1993). Parintele Petru Boiarski este unul dintre cei mai mari sfinti preoti de mir din vremurile noastre. L-a slujit pe Dumnezeu cu multa ravna, si pentru aceasta a primit multe harisme, desi era foarte tanar. Dar lucrarea sa a starnit mania diavolului si a slujitorilor sai, care s-au razbunat, si parintele a fost ucis in floarea varstei. Aceasta mucenicie ii fusese descoperita parintelui de DUmnezeu cu multa vreme inainte, dar frica nu l-a invins. El si-a continuat slujirea, cu mult curaj, folosindu-i pe cei care veneau sa-i ceara ajutorul. Si dupa moartea sa, s-a aratat facator de minuni.
Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului. Experiența acestui om, Iuri Maskov, ne arata foarte concret cum Se descoperă Dumnezeu. Se întâmpla ceva in inima; si, deși suferința ajuta aceasta transformare, nu exista metode infailibile pentru a ajunge la ea. De exemplu, in ultimii șaizeci de ani s-a publicat multa literatura din Rusia despre oameni aflați in suferința, care nu s-au convertit. In limba engleza exista o carte foarte interesanta, scrisa de un rus pe nume Marcenko, cu titlul My testimony (Marturia mea). Marcenko era doar un om onest care n-a putut sa suporte sentimentul înspăimântător ca in Rusia Sovietica totul este fals, ca toata lumea te minte. Ca urmare, a spus adevărul si, din aceasta cauza, a fost trimis in lagăr. Autoritățile l-au supus interogatoriilor obișnuite și au ținut sa-i spună: „Daca iți menții ideile, chiar daca ieși afara, vei reveni aici. De ce sa nu te schimbi și sa faci ce fac toți ceilalți?” „Nu pot, a răspuns el, sunt un om cinstit!” Privindu-i pe credincioși, a ajuns la concluzia ca ei erau singurii oameni fericiți din lagărele de concentrare, de vreme ce spuneau: „Sufăr pentru Hristos” și acceptau ce li se întâmpla. „Nu pot sa fiu nici ca ei, spunea el, deoarece eu nu cred in Hristos”. In felul acesta a ajuns atât de stăpânit de furie, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea sa-i strivească cu ușile. Când a ieșit din închisoare, s-a umplut de amărăciune și a vrut sa-si ucidă toți asupritorii. Știa ca se va întoarce înapoi in lagăr. Si, intr-adevăr, după ce a scris cartea, a fost trimis înapoi. Vedem astfel ca, in cazul lui Marcenko, inima nu s-a înmuiat, ci i-a rămas de piatra. Desigur, inima este ceva foarte complicat și poate ca, intr-o zi, el se va schimba. Mărturia lui ne arata ca nu putem trimite un om intr-un lagăr de concentrare și sa spunem: „așa îl vom face creștin”. Unii devin creștini, alții nu. Când convertirea are loc, procesul revelației apare intr-un mod foarte simplu; o persoana este in nevoie, suferă și atunci, cumva, se deschide o alta lume. Cu cat ești mai in suferința și in dificultăți si ești „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El iți vine in ajutor, Se dezvăluie Cine este și iți arata calea de ieșire. Iată de ce nu trebuie sa căutam lucruri spectaculoase, precum minunile. Din întâmplarea cu Sfântul Nichita, relatata mai sus, știm ca aceasta este cea mai rea cale de apropiere (de Dumnezeu, n. red.) si duce la înșelare. Calea cea dreapta se afla in inima care încearcă sa se smerească și știe doar ca suferă și ca trebuie sa existe cumva un adevăr mai înalt care nu numai ca o poate ajuta in acesta suferința, dar o și poate aduce intr-o cu totul alta dimensiune. Aceasta trecere de la suferința la realitatea transcendenta reflecta viața lui Hristos, Care a murit in suferința Sa de pe Cruce, a indurat cea mai îngrozitoare și rușinoasa moarte si, apoi, spre totala nedumerire a propriilor săi Ucenici, a înviat din morți, S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt și a pus începutul întregii istorii a Bisericii Sale. Iată, in esența, ce doream sa va spun despre revelație in Ortodoxie. Dumneavoastră puteți pune întrebări sau sa comentați pe aceasta tema.
Luptand cu dependenta de droguri. Interviul din aceasta carte poate părea şocant. Viaţa unui tânăr non-conformist e plină de peripeţii de tot felul. Dar întâlnirea tânărului cu Dumnezeu poate da nădejde multor dintre cititorii apăsaţi de diferite patimi…

Noi apariții la editura Sophia

Fericirile evanghelice in viata noastra. Pentru orice creştin, Fericirile rostite de către Domnul Iisus Hristos în Predica de pe Munte sunt o sumă esențială de repere ale vieții duhovnicești: citite cu luare-aminte şi înțelese în profunzime, ele alcătuiesc îndreptarul deplin al virtuţilor, calea sigură a fiecărui credincios spre fericirea sa personală în vre­mel­nicie şi în veşnicie. Fericirile, care cuprind în puţine cuvinte o învăţă­tură atât de vastă, se înţeleg fără greşeală în sânul tra­diţiei vii a Ortodoxiei, prin tâlcuirea celor care, în cei două mii de ani trecuţi de la venirea lui Hristos pe acest pământ, le-au înţeles deplin trăindu-le pe de-a-ntregul. Sfântul Ioan din Kronstadt, unul dintre sfinţii cei mai cunoscuţi şi cei mai iubiţi ai Ortodoxiei vremurilor din urmă, este unul dintre aceşti trăitori şi învăţători ai Bisericii. Cu limpezimea şi simplitatea care-i împodobesc toate scrierile, el ne îndrumă, fără vorbe de prisos, spre veşnicul nostru rost pe calea cu adevărat Domnească a Fericirilor evanghelice.
Printesa si goblinii. Autor: MacDonald, George Poet, romancier şi teolog scoţian, George MacDonald este considerat precursorul literaturii fantasy, iar Prinţesa şi goblinii este unul dintre cele mai reuşite şi îndrăgite ro­mane fantasy scrise vreodată. Autorul s-a folosit de acest gen literar pentru a explora condiţia umană dintr-o perspectivă fundamental creştină, la fel ca celebrii C.S. Lewis (Cronicile din Narnia), G.K. Chesterton, J.R.R. Tolkien (Stăpânul Inelelor), pentru care a reprezentat o sursă majoră de in­­spi­raţie. Tolkien număra Prinţesa şi goblinii şi continuarea acesteia printre romanele sale favorite din copilărie. MacDonald a jucat un rol hotărâtor în apariția capo­do­perei Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, fiind binecunoscută prietenia dintre ei, bazată pe înrudirea lor de înclinaţii şi gândire, reflectată în plan literar printr-o influenţă reciprocă şi o simbolistică comună. „Eu cu siguranţă pot depune mărturie despre o carte ce mi-a schimbat întreaga viaţă, ajutându-mă să văd lucrurile într-o anumită lumină… Se numeşte Prinţesa şi goblinii şi este scrisă de George MacDonald.” – G.K. Chesterton „Cu greu aş putea numi vreun alt scriitor care să pară a fi mai aproape de duhul lui Hristos Însuşi... Nu am ascuns niciodată faptul că l-am privit ca pe maestrul meu; la drept vorbind, cred că nu am scris vreodată o carte în care să nu fi citat din el.” – C.S. Lewis „Eu nu scriu pentru copii, ci pentru cei cu suflet de copil, fie că au cinci, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani.” – George MacDonald
Puterea rugaciunii copiilor. Povestiri crestine. Sufletul copilului are o limpezime și o nevinovăție aparte. De aceea, și rugăciunea ce se naște dintr-un astfel de suflet curat străbate văzduhul mai repede decât orice altă rugăciune și primește răspuns grabnic din partea lui Dumnezeu. Povestioarele adunate în această carte oferă câteva mărturii înduioșătoare despre tainica vorbire a copiilor cu Dumnezeu și despre rezultatele ei minunate.
Biserica soborniceasca. Texte ecleziologice. Biserica lui Hristos este Biserica apostolilor şi a părinţilor. De la aceştia şi-a primit învăţătura, ­­lă­sa­tă nouă de Domnul nostru, exprimată în Tradiţie, ­întărită în Scriptură. „Biserica este numită «sobornicească» ­pen­tru că ea se întinde în toată lumea, de la o margine la cealaltă, şi învaţă «cunoaşterea» în întregime, şi include în sine toate învăţăturile care trebuie să devină parte a cunoştinţelor omeneşti..., şi îmbră­ţişează ­întreg neamul omenesc..., şi dispune de toată plinătatea harului pentru vindecarea oricărui păcat al sufletului sau al trupului, şi dispune de toate ­binefacerile în cuvânt şi în faptă care pot fi gândite şi de toate darurile duhovniceşti.” Biserica Ortodoxă Sobornicească nu este doar continuarea adevărată a Bisericii Vechi. Ea este ­însăşi Biserica Veche în timpul actual, identică ei prin ­credinţă şi învăţătură. Arhiepiscop Vasilie Krivoşein
Raspunsuri la intrebari ale tinerilor. Ortodoxia si lumea. Îmbinare reușită între simplu și complex, cartea de față răspunde multor așteptări. Tema lumii este tratată ­foarte cuprinzător, încât e greu să nu găsești răspuns, măcar tangențial, la o sumedenie de probleme care‑l preocupă pe omul contemporan. În același timp, ea este prezentată ­într‑un limbaj accesibil, sub forma unui dialog între starețul unei mănăstiri și tânărul său interlocutor. Convorbirile au loc în mănăstire, petrecându‑se, după caz, în biserică, în atelierul de icoane sau într‑o chilie călugărească. Starețul este un om deopotrivă cult și înduhovnicit, iar tânărul este curat, sincer și foarte curios, ceea ce face ca dialogul să se lege firesc și să decurgă într‑o atmosferă plină de iubire și bunăvoință. Cartea arhimandritului Spiridonos se află acum la a doua ediție în România, fapt care mărturisește despre impactul pozitiv pe care l‑a înregistrat în rândul cititorilor de la noi.

Librăria Sophia vă invită joi, 15 noiembrie 2012, ora 18.00, la o nouă lansare

vineri, 9 noiembrie 2012

NICIO VINDECARE NU ESTE POSIBILA FARA VOIA SI AJUTORUL LUI DUMNEZEU

Sunt una din milioanele de pacatosi care s-au bucurat de ajutorul lui Dumnezeu prin rugaciunile sfintilor bineplacuti lui. In februarie 2011,in urma unor analize medicale de rutina, am fost diagnosticata cu cancer bronhopulmonar gradul IV , desi nu ma incadram in niciunul din factorii de risc descrisi in medicina pentru acest diagnostic. Din acel moment viata mea s-a schimbat radical. Am inteles ca Dumnezeu m-a ales pe mine si pe copiii mei (Andreea si George) sa trecem prin aceasta grea incercare. Dupa confirmarea diagnosticului prin imunohistochimie, m-am supus tratamentului medicamentos prescris de medicul oncolog (chimioterapie si radioterapie) dar n-am incetat sa ma rog lui Dumnezeu, Maicii Sale si sfintilor bineplacuti Lui care au facut si cu mine o minune, pentru ca sunt astazi in viata si pot depune marturie pentru ajutorul primit. A fost momentul in care am descoperit ca in jurul meu sunt foarte multi oameni cu credinta si cu suflet curat, care mi-au fost alaturi si si-au indreptat gandurile bune catre mine. Atunci am aflat de la mama Teodorei (o eleva de-a mea) cat de mare este puterea rugaciunii catre Sfantul Nectarie. Mi-a daruit cartea cu minunile sfantului si mi-a povestit cum a ajutat-o rugaciunea catre Sfantul Nectarie sa scape fetita ei cea mica de o operatie la obraz care i-ar fi lasat cicatrice permanenta. Bunica elevilor mei, Ionut si Mara, mi-a daruit multe carti cu acatiste ale sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu si mi-a fagaduit ca se va ruga pentru mine, lucru pe care l-au facut multi dintre elevii mei, parintii si bunicii lor, colegi si colege de cancelarie, prieteni si cunostinte, impresionate de incercarea mea. Imi cer iertare ca nu pot sa le amintesc aici numele tuturor, insa in sufletul meu sunt prezenti si ma rog pentru ei. Sfantul Nectarie. Nu voi uita niciodata cand am pasit pentru prima data in Manastirea Radu-Voda. M-am rugat la racla cu moastele Sfantului Nectarie si am simtit ca trebuie sa tusesc, a fost o tuse foarte scurta, in timpul careia parca un ghem de duhuri necurate a iesit din pieptul meu. M-a cutremurat aceasta traire si am inteles ca este un raspuns dat de Sfantul Nectarie la rugaciunea mea. Am venit apoi la Manastirea Radu-Voda la slujba Sfantului Maslu si unul dintre preoti s-a oprit exact la mine cand a citit o Sfanta Evanghelie. Din nou am inteles ca sfantul vrea sa ma ajute. Teodora mi-a telefonat ca vine la Bucuresti si vrea sa ma vada. Am stabilit sa ne intalnim la racla Sfantului Nectarie si mare mi-a fost bucuria cand mi-a daruit aici o icoana cu chipul sfantului, pictata de tatal ei, un om foarte credincios si talentat. In aceeasi perioada, o colega si buna prietena, Gabriela, al carei fiu este preot, a fost in pelerinaj in Eghina la mormantul sfantului, s-a rugat foarte mult pentru mine, a lasat acatist si mi-a adus mir, tamaie si o esarfa pe care a atins-o de mormantul sfantului si de toate icoanele pe la care ea a ajuns in Grecia. Cand am primit aceste daruri si le-am atins de locul tumorii, am simtit ceva care cu greu poate fi descris in cuvinte. Fiica mea m-a uns cu mir in fiecare seara si am citit acatistul sfantului zilnic. In timpul expunerii de la radioterapie am purtat esarfa adusa din Grecia si am tinut in mana iconita, fiind convinsa ca voi fi ocrotita de efectele adverse ale tratamentului. Sfantul Simon Zilotul. Eram la Bucuresti la copiii mei cand am facut analizele medicale; tot atunci l-am rugat pe Parintele Paroh Vasile Ailioaei de la Biserica Podeanu sa faca o slujba de sfintire a apartamentului pe care-l cumparasem cu credit bancar prin programul Prima Casa pentru George. Cu aceasta ocazie i-am vorbit parintelui si despre problema mea de sanatate si mi-a spus sa-mi pun nadejdea in Dumnezeu, ca nu ma lasa. Asa a fost! M-am apropiat mai mult de biserica, am fost la slujbe duminica si in sarbatorile de peste an, parintele a devenit duhovnicul meu si al copiilor mei, m-am spovedit si m-am impartasit des. La Biserica Podeanu se afla moastele Sfantului Apostol Simon Zilotul. Aici in fiecare luni seara si vineri dimineata este slujba Sfantului Maslu si se citeste Acatistul Sfantului Apostol Simon Zilotul. Am participat la aceste rugaciuni puternice inaltate de parintele paroh si ceilalti parinti slujitori ai altarului de la Biserica Podeanu. La 10 mai 2012, cand a fost ziua Sfantului Simon Zilotul si Hramul Bisericii, mare mi-a fost bucuria ca am putut sa-i multumesc sfantului pentru ajutorul primit, dand marturie in ziarul “Lumina” despre adevarata minune care s-a petrecut cu mine. Parintele Arsenie Boca. Dupa primele sedinte de chimioterapie mi-a aparut in vis o femeie care imi spunea:”eu m-am facut bine, dar am fost la manastire”. Am hotarat impreuna cu copiii mei sa mergem la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Sunt aici locuri cu adevarat binecuvantate si oameni minunati. Am cunoscut, in timp ce asteptam la spovedit la parintele Mihail, o localnica din Dragus, care l-a cunoscut pe Parintele Arsenie Boca in vremea cand slujea la Sambata de Sus. Ne-a vorbit mult si cu evlavie despre parinte, ne-a condus in locuri cu adevarat sfinte si ne-a spus “povestea” fiecaruia dintre ele: -izvorul parintelui; -altarul din padure; -staretia veche si gradina de langa ea; -lacul in forma de inima; -masa din piatra si multe altele(era mahnita tanti Vali ca nu s-au pastrat toate pietrele de la parinte). Ne-a marturisit ca atunci cand s-a aflat ca parintele trebuie sa plece de la Sambata,oamenii erau tristi si ii spuneau: “Ce ne facem noi, parinte, daca plecati”, iar el ii incuraja si le spunea: “Sa va rugati la pietrele astea ca eu o sa va aud si o sa ma rog pentru voi” Tanti Vali a intalnit multi oameni care reveneau sa multumeasca pentru ca au primit raspuns bun la rugaciunile facute la masa din piatra la care se ruga parintele si la izvor(lucru pe care l-am facut si noi in anul urmator si speram sa il putem face in fiecare an). Parintele Arsenie mi-a raspuns si mie la rugaciuni pentru ca la terminarea primelor 11 cure de citostatice am fost programata sa fac PET/CT chiar in ziua de 28 noiembrie si rezultatul analizei a aratat ca s-a redus tumora cu doua treimi, ca au disparut multi micronoduli si activitatea metabolica a treimii ramase este slaba. Adevarata minune ! Tot in vara anului 2011am mers la Manastirea Caraiman unde l-am cunoscut pe Parintele Gherontie de la care am primit binecuvantare si incurajare. Este unul dintre parintii cu privire luminoasa, care iti da putere si speranta. De la Caraiman am plecat la Manastirea Pestera. Aici am cunoscut persoane care au trecut prin incercari asemanatoare si mi-au dat speranta ca se poate invinge boala prin multa rugaciune si pentru ca “Domnul lasa doctoria sa creasca pe Pamant si-un intelept n-o dispretuieste!”(din Sf. Scriptura, Sirach 38, volumul 4)-citat din prefata cartii “Sanatate din farmacia Domnului” de Maria Treben. Aceasta carte mi-a fost recomandata de sora unui calugar (venita in vizita la fratele ei), care a folosit tratamentul cu ceaiuri din plante pentru un membru al familiei. Am cules si noi plante medicinale si fructe de padure pe care le-am introdus in dieta zilnica. Cuvioasa Parascheva. Pe Cuvioasa Parascheva o consider ocrotitoarea mea inca din vremea studentiei (1977-1981) la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iasi. Mergeam des la Catedrala Mitropolitana sa o rog sa ma ajute si sa-i multumesc pentru ajutor. Repartitia guvernamentala, la absolvirea facultatii, m-a trimis intr-o alta parte a tarii, dar dupa aproape 30 de ani, copiii mei au ajuns sa locuiasca cu chirie intr-un apartament din Bucuresti situat in apropierea bisericii in care se afla o parte din moastele sale. De cate ori veneam in vizita la ei nu uitam sa trec si pe la aceasta biserica, Sf. Cuv. Parascheva –Basarab. Deoarece chiria era mare,in anul 2009 am hotarat sa solicitam credit bancar pentru cumparea unui apartament prin programul Prima Casa. In fiecare dimineata inainte de a pleca sa caut un apartament, treceam pe la racla cu moastele Cuvioasei. Acolo ma rugam cand am primit telefon de la o agentie imobiliara ca a gasit ceva mai bun decat speram sa obtinem cu suma acordata de banca. De-abia dupa ce m-am imbolnavit mi-am dat seama ca aveam nevoie de o locuinta spatioasa, caci urma sa locuiesc si eu in ea, aproape de biserica Podeanu si de spitalul in care urma sa ma tratez. Nu putem sa scriem zilnic despre toate lucrurile minunate pe care le primim in dar de la Dumnezeu, de unele nici nu ne dam seama decat dupa multa vreme, insa se cuvine sa-i multumim pentru ocrotirea si ajutorul Lui. Le doresc din inima sanatate tuturor oamenilor de pe pamant, dar daca unii vor fi alesi sa treaca prin incercari asemanatoare cu cea prin care am trecut eu, le spun sa aiba incredere in Dumnezeu, sa se roage Lui si sfintilor bineplacuti lui si sa fie convinsi ca nicio vindecare nu este posibila fara ajutorul si voia lui Dumnezeu, ajutor pe care trebuie sa-l cerem in fiecare clipa a vietii noastre si sa ne straduim sa il meritam. Doamne, ajuta! 9 noiembrie 2012. Victoria

duminică, 4 noiembrie 2012

O mărturie despre o minune petrecută la Mănăstirea Radu-Vodă

Citiți mai multe despre Sfântul Chiril Lukaris aici. Un dar minunat primit de la Sfântul Ierarh Mucenic Chiril Lukaris.. În fața icoanei din fotografie s-a petrecut minunea despre care puteți citi mai jos. "Minunea despre care vreau să vă dau mărturie s-a petrecut la scurt timp după ce minunat și-a arătat prezența în viața noastră Sfântul Ierarh Nectarie și la câteva zile după ce s-a prăznuit ziua Sfântului Chiril Lukaris. Mă aflam așadar, împreună cu soțul meu, la Mănăstirea Radu Vodă din București pentru a îi mulțumi Sfântului Nectarie pentru purtarea sa de grijă pe care ne-a arătat-o. Căci nu pot să nu reamintesc că Sfântul Nectarie m-a ajutat vindecându-mă în chip minunat de o infecție numită boală inflamatorie pelvină, care a dus la apariția unei cantități mari de lichid în abdomen și la suspiciunea că am o sarcină extrauterină, care în acel moment nu putea fi confirmată cu certitudine datorită lichidului din abdomen și a faptului că sarcina era mult prea mică să poată fi detectată la ecograf. Însă, prin mijlocirea Sfântului Nectarie, la următorul control lichidul și infecția au dispărut cu desăvârșire de s-a mirat până și doctorul, şi am aflat în schimb că sarcina era în regulă. Pentru această minune ne aflam acum la mănăstire. Vroiam să îi mulțumim încă o dată Sfântului Nectarie, căruia nu vom înceta să îi mulțumim și ştiu că oricât de mult i-am mulţumi nu va fi niciodată de ajuns pentru marea minune pe care a făcut-o cu noi. În acea zi însă, a apărut în viaţa noastră Sfântul Chiril Lukaris într-un mod cu totul minunat. Sfântul ştia că vom avea nevoie de mult mai multă întărire pentru că suntem slabi și că frica din sufletul meu că s-ar putea întâmpla ceva rău cu copilașul ce îl purtam în pântece, nu dispăruse nici măcar după o aşa mare minune pe care a făcut-o Sfântul Necrarie cu noi. Acest sentiment de frică l-am dobândit în urma unei pierderi anterioare de sarcină. Iar datorită puţinei mele credințe nu puteam scăpa de această frică. Așadar, în acea zi, am mers la racla Sfântului Nectarie, i-am mulțumit pentru tot ajutorul dat şi l-am rugat să aibă grijă de pruncul ce îl port în pântece şi de acum înainte. Soţul meu Cătălin, mă urma rugându-se şi închinându-se şi el. Apoi am mers la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de lângă altar şi m-am rugat Maicii Domnului să aibă grijă de copilașul meu, să crească sănătos şi la timpul potrivit să-l nasc cu bine. Ne-am mai închinat și la icoana Sfântului Nectarie care se afla în partea stângă a naosului, îndreptându-mă apoi spre partea dreaptă a naosului, unde era o iconă pe care o ştiam ca imagine, dar căreia nu îi acordasem niciodată suficientă atenţie ca să văd cine era reprezentat în ea, asta datorită ignoranţei mele. Aşa că acum m-am oprit, am citit numele sfantului, era Sfântul Chiril Lukaris. M-am închinat şi am zis: Sfinte Chiril Lukaris roagă-te pentru noi păcătoşii şi pentru pruncul ce îl port în pântec și am sărutat icoana. În acel moment nu pot să vă explic ce am simţit, chiar şi acum când scriu aceste rânduri îmi dau lacrimile, m-a inundat o mireasmă atât de plăcută la care îi simţeam până şi gustul, era ceva greu de descris, o combinaţie foarte plăcută între mireasma de mir și mirosul dat de floarea „Mâna Maicii Domnului”. Totul era aşa de real ca şi cum aș fi mâncat o bomboană cu o anumită aromă. Nu știu dacă îmi este permisă o asemenea comparaţie dar totuşi am făcut-o ca să vă daţi seama cât de real şi puternic am simțit acest lucru. Am plecat de lângă icoană buimăcită de bucurie şi mă îndreptam spre icoana Sfintei Parascheva. Mă uitam la icoană şi mi se părea că Sfânta Parascheva îmi zâmbea blând, parcă ştia ce mi se întâmplase şi se bucura de bucuria mea. Ardeam de nerăbdare să vină soţul meu, care atunci se închina la icoana Sfântului Chiril, ca să văd dacă a simţit si el acea mireasmă. L-am întrebat dacă a simțit şi mi-a zis că nu şi-a dat seama; atunci eu mirată şi oarecum indignată l-am întrebat cum se poate să nu își dea seama şi l-am trimis din nou la icoană. Eu simțeam mireasma care încă persista. M-am apropiat şi eu iar de icoană, mireasma se simțea foarte clar, era acolo, nu îmi venea să cred că nu simte și atunci soţul meu s-a apropiat mai mult de mine, eu îi tot explicam ce păţisem, şi mi-a zis: „Suflă către mine”. Nu ştiam ce vrea dar am suflat şi mi-a zis: „Cristina, mireasma de care tu vorbești o simt şi eu acum, dar vine de la tine, ce ai mâncat?” Nu mâncasem nimic, băusem un ceai de dimineaţă, atât, m-a pus să suflu din nou şi acelaşi lucru, mireasma se simţea de la mine, o simţea şi el la fel de clar cum o simțeam eu. Atunci i-am spus: „E de la bebe, copilașul nostru e bine, totul va fi bine, sfântul l-a făcut bine.” Şi nimic nu a mai putut să îmi șteargă din suflet certitudinea că totul va fi bine şi că vom avea un copilaş sănătos. Mireasma a persistat o vreme chiar dacă noi ne îndepărtasem de mănăstire câteva sute de metri, îndreptându-ne spre casă. Apoi încet, încet mireasma a dispărut însă a lăsat în urmă un dar minunat de la Sfântul Chiril Lukaris, o liniște sufletească, o tainică bucurie şi certitudinea că vom avea un copilaş sănătos. Nu ştiam atunci pentru ce un aşa mare dar pentru noi, însă cu certitudine Sfântul Chiril Lukaris ştia ce va urma şi că vom avea nevoie de multă întărire, aşa că nu la mult timp după acestă întâmplare am văzut şi noi pentru ce ne-a dat un aşa mare dar. Mi-am făcut analizele de marcări infecţiosi, la care mi-a ieșit că făcusem de curând rubeolă şi că se poate să o fi făcut în timpul sarcinii şi că în acest caz trebuia să renunţ la sarcină, pentru că malformaţile date de la rubeolă fătului sunt foarte urâte. La aşa veşti simţeam că o să cadă cerul pe mine și pe moment de spaimă uitasem şi minunea Sfântului Nectarie și de cea a Sfântului Chiril Lukaris, însă în inima mea o voce striga cu putere: ,,Nu se poate, copilul meu e sănătos, cum adică sa renunț la sarcină”. Aveam deja trei luni, doctorul îmi spunea mereu că nu va exista o altă soluţie decât avortul, pentru că nu ştim ce înseamnă un copil cu handicap… şi toată această năvală de ameninţări părea pentru noi atunci că nu se mai termină. Soțul meu mi-a fost mereu alături, la fel de indigant şi tulburat ca mine. Dar eu ştiam una şi bună, copilasul meu e sănătos, nu îmi omor copilașul pentru o cifră pe o hârtie care ar indica că ceva nu e în ordine. Soțul meu simțea exact la fel. Dupa o zi în care am umblat pe la medici ne-am îndreptat spre mănăstire supărați și destul de tulburați. Era vineri iar la mănăstire se ținea Sfântul Maslu. Ne-am întâlnit şi cu duhovnicul nostru, părintele Onufrie, pe care noi îl stiam plecat din țară în acel moment, dar așa lucrează pronia lui Dumnezeu, ca noi sa îl găsim exact când aveam ce mai mare nevoie. Când ne-a văzut cât suntem de tulburaţi a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit tot ce am păâit şi ne-a sfătuit să renunţăm la analize și la medici şi să păstrăm copilul, că are Dumnezeu grijă de el. Aşa am şi făcut şi până de curând, la cinci luni de sarcină, nu am mai mers la niciun medic. Apoi am mers la doctorul de familie care ne-a zis la rândul lui cât suntem de inconştienţi, că nu avem niciun drept să aducem pe lume un handicapat. Eram în cinci luni de sarcină și presiunea din partea medicilor de a renunța la sarcină nu trecea, însă noi știam clar că nu poate fi cum zic ei, aveam în sufletele noastre darul Sfantului Chiril Lukaris, certitudinea că totul este foarte bine şi că, copilul e sănătos. Această certitudine ne-a fost confirmată săptămâna trecută la un control după ce ne-am schimbat medicul ginecolog și am găsit o doamnă doctor care e împotriva avorturilor, și care ne-a spus că avem un băieţel, sănătos, şi că are de toate, că totul este în ordine, nici urmă de vreun handicap. Sincer, nu ştiu cum am putea să le mulţumim Sfântului Chiril Lukaris şi Sfantului Nectarie îndeajuns. Cine ştie?, poate fără mijlocirea lor minunată, poate fără acest dar minunat care ne-a întărit atât de mult, am fi plecat urechea la medici, fiind extrem de slabi şi având tendinţa de a uita lucruri care nu ar trebui niciodată uitate, de aceea zic: Cred Doamne, ajută necredinţei mele! Medicii nu ne dau decât presupuneri, procentaje, probabilități care dacă sunt negative se transformă asupra noastră, a mamelor, în spaime cumplite şi în disperare. Însă Sfântul Chiril Lukaris ne-a dat o certitudine, care pur si simplu nu poate fi combătută de niciun fel de argument şi îi mulțumim sfântului pentru asta". (Cristina Costandache, București)