duminică, 31 martie 2013

Din dor de Nichita

O amintire mai veche cu Nichita Stănescu și Sorin Dumitrescu: Interviu cu Nichita:

miercuri, 27 martie 2013

Povestea vieții lui Daniel Turcea

Text preluat de aici. Nu eu ar trebui să scriu aceste rânduri - ci aceia care i-au fost aproape, care l-au cunoscut şi l-au iubit. Eu nici măcar nu mă născusem în 1979, când el trecea pragul acestei lumi. Dar pentru că din tot ce am citit, din tot ce mi s-a povestit – şi sunt atât de puţine informaţiile care au ajuns până la mine – Daniel Turcea mi-a devenit tare drag şi apropiat, un adevărat prieten de suflet; pentru că aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai pomeneşte nimic despre el în zilele noastre; pentru că, mai presus de toate, Daniel Turcea a fost un mărturisitor şi un trăitor al dreptei credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, simt nevoia să vă împărtăşesc câte ceva despre el, căci şi eu am primit – în dar – de la sora lui cu 5 ani mai mică, Lucia - aceste "povestiri" ale unor întâmplări din viaţa sa. (L.D.) Daniel s-a născut pe 22 iulie 1945, fiind al doilea copil al soţilor Gheorghe şi Maria Turcea, care au avut patru copii, doi băieţi şi două fete. A fost încă de mic de o inteligenţă strălucită, şi sub influenţa mamei sale, care era foarte credincioasă, până în adolescenţă a mers mereu la biserică, spovedindu-se şi împărtăşindu-se regulat. Însă în liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a "rătăcit" pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută. A urmat cursurile Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, fiind un student strălucit, care însă intra adesea în conflict cu profesorii săi datorită ideilor sale îndrăzneţe (de exemplu, proiectase o şcoală în formă de spirală, cu pereţi de sticlă, aflată pe un ax ce îi permitea o mişcare imperceptibilă în direcţia de rotaţie a pământului în jurul axului, încât să-i fie asigurat un regim de lumină naturală pe tot parcursul zilei...) În acea perioadă a început să scrie poezii, pe care care le-a şi publicat în 1970 într-un volum denumit Entropia. Iată ce spune criticul literar Valeriu Cristea despre acest volum: Entropia, mă intimidase, mă speriase puţin prin conţinutul său agresiv scientist şi ostentativ cărturăresc, oarecum arid şi totodată exorbitant, plin de "lux de logici" şi " fast de geometrii": punctul, linia, sfera, cubul, "curba lunecând de plăcere a timpului" şi formule matematice pure (până şi îngerii sunt "matematici") se amestecă aici printre concepte filozofice indiene sau chineze, de unde o anume impresie de "asiatism", de exotism livresc.> < (...) poetul era convins – şi ţinea să ne-o comunice – că "Organizarea Secretă a ideii Conspiră-n Galaxie, domnii mei", conspiră, desigur, în sensul entropiei; în Entropia Daniel Turcea evoca "Fiinţa Nefiinţei", un spaţiu "atât de pur / încât nu e locuit. Obiecte de gol, absenţă / Ireal..." şi, ca "budist", "tăcerea ce ninge în Vede", vorbind de "puntea flască", de "asfixiante fereşti", de "distanţă ghilotină" (excluzând toate orice comunicare), de sentimentul de a fi total descoperit, tragic neocrotit: "am fi fiecare precum o încăpere /neexistând decât Afară", un "Afară" cumplit, din moment ce "cămaşa cenuşii" e o "dovadă că-a ars Dumnezeu". > Acest volum a fost întâmpinat cu multe laude şi aprecieri la vremea respectivă, Daniel Turcea fiind considerat un tânăr poet promiţător, încadrat de critica literară în grupul "poeţilor onirici". A fost primit în Uniunea Scriitorilor şi a început să frecventeze localurile preferate ale poeţilor, împrietenindu-se cu unii dintre ei. Anturajul pe care şi l-a format însă a fost de aşa natură încât l-a împins şi mai tare pe panta rătăcirilor, a beţiei şi a revoltei împotriva lui Dumnezeu. Avea să scrie mai târziu într-o poezie, mărturisind despre această perioadă: "om sunt, pe pământ şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună şi ce-am văzut frumos am aruncat şi-n rana-abia deschisă am lovit şi ce era nevinovat am lovit până ce ruşinea acoperi cu vina ei şi şterse lumina ce-o-ndrăgisem..." (din poezia Marea dragoste) Totuşi, chiar căzut în "mocirla patimilor", Daniel, precum mărturiseşte sora sa Lucia, îşi păstrase nobleţea sufletească, mărinimia, ce iradia în acte de milostenie şi de iertare. Îşi dădea şi ultimii bani săracilor care îi cereau, deşi familia sa se descurca foarte greu, tatăl murindu-le pe când Daniel avea 23 de ani. Odată, un amic de-al său, tovarăş de petreceri, i-a furat o mare parte din hainele cele mai bune (!), însă Daniel nu a spus nimic nimănui până într-o zi când le-a bătut la uşă "Miliţia" să-i întrebe ce anume au de reclamat, pentru că tânărul respectiv fusese prins şi mărturisise toate furturile pe care le făcuse. Cei din familia lui Daniel nu ştiau nimic despre asta, şi l-au privit miraţi, dar el a intervenit senin şi i-a spus miliţianului că el îi dăruise "hoţului" toate acele lucruri şi nu are nimic de reclamat! După plecarea miliţianului, Daniel i-a spus mamei, cu multă înduioşare în glas: "Lasă-l, mamă, că oricum nu are de unde să ni le plătească, şi îl vor băga ăştia la închisoare, ce să-i mai măresc şi eu pedeapsa reclamându-l!" Această nobleţe şi sensibilitate înnăscute Daniel le moştenise de la mama sa, o femeie deosebită, pe care Daniel o vedea ca pe o sfântă şi de care îi era foarte ruşine. Şi pentru că nu avea curajul să-i mărturisească gândurile şi "aventurile" lui, i le destăinuia Luciei, sora sa mai mică cu 5 ani, care îl asculta fără să-l contrazică sau să-i reproşeze ceva. Spunea Lucia că, pentru bunătatea lui sufletească, pe care şi-a păstrat-o tot timpul vieţii, "poate că îngerul său păzitor nu l-ar fi părăsit", dacă el nu l-ar fi alungat îndoindu-se, primind gânduri de hulă, de negare a dumnezeirii Domnului Iisus Hristos. Pentru că în mintea sa Dumnezeu trebuia să aibă puterea absolută şi să fie invulnerabil, ajunsese să spună: "Ce Dumnezeu e ăsta care s-a lăsat răstignit?!" "De aceea Dumnezeu l-a lăsat, şi îngerul păzitor s-a depărtat de la el." (spune Lucia) Atunci a alunecat foarte rău pe panta beţiei şi a petrecerilor, plecând cu nopţile de acasă. Totul a culminat cu o întâmplare pe care avea să i-o povestească Luciei ulterior. A plecat cu nişte prieteni într-o "speluncă, nu ştiu pe unde" şi a lipsit 2 săptămâni încheiate, timp în care cei din familie nu au mai ştiut nimic de el şi l-au aşteptat cu toţii deznădăjduiţi, mama sa văduvă, fratele şi sora mai mică (sora mai mare a lui Daniel se căsătorise şi nu mai stătea cu ei.) Mama lui s-a rugat mult pentru el atunci, iar Daniel a povestit că ajunsese într-o asemenea stare – din cauza băuturii, şi poate chiar a drogurilor – încât nu mai ştia ce e cu el, unde se află, şi nu mai putea să iasă de acolo sau să meargă singur acasă. Atunci când deznădejdea îl cuprinsese cu totul, a văzut – în vis sau în vedenie – cum, înconjurată de o lumină mare, mama lui stătea în genunchi, rugându-se cu lacrimi ca el să se întoarcă acasă. Şi a simţit cum o fiinţă de lumină – pe care nu o putea privi, dar despre care credea că a fost îngerul său păzitor – l-a apucat de mână şi l-a scos de acolo, apoi l-a purtat aşa pe străzi în drum spre casă, aducându-l până în faţa uşii, unde a dispărut. Când Lucia a deschis uşa, aproape că nu l-a mai recunoscut, într-atât era de schimbat, de desfigurat – s-a speriat efectiv de chipul lui, s-a dat trei paşi înapoi. Atunci Daniel a intrat şi, căzând în genunchi în faţa mamei, a început să plângă şi să-i sărute mâinile, spunând printre lacrimi:"Mamă, mămico, iartă-mă că te-am supărat aşa, îţi mulţumesc că te-ai rugat pentru mine să ajung acasă! N-o să te mai supăr niciodată! Mamă, mămico, iartă-mă!" După aceea s-a dus şi s-a încuiat în camera lui şi a zăcut acolo vreo 2 zile nelăsând pe nimeni sa intre la el, până în dimineaţa când, ieşind cameră, a venit drept la Lucia care gătea mâncare în bucătărie. "Lu, eu am avut un vis! Eu am să ţi-l spun, iar tu să-mi zici dacă a fost de la Dumnezeu sau nu!" (În tot timpul în care Daniel a "rătăcit" departe de biserică, mama şi sora lui au continuat să meargă regulat la biserică şi să se roage, iar el ştia aceasta.) Lucia povesteşte visul lui astfel: "Daniel s-a văzut în vis în faţa unei biserici mari, cu multe trepte urcând până la intrare. Şi vroia mult să intre în acea Biserică, dar când a pus piciorul pe prima treaptă, parcă o mână nevăzută l-a împins cu putere şi l-a aruncat la pământ, izbindu-l cu fruntea chiar de primă treaptă. Şi cum zăcea la pământ, a început să simtă o durere foarte mare în tot trupul, ca şi cum ceva l-ar fi sfâşiat pe dinăuntru, l-ar fi dezmembrat. Atunci, în disperarea lui, a început să-i cheme în ajutor pe toţi marii întemeietori de religii: Buddha, Mahomed, Confucius etc. [Daniel era pasionat de istoria religiilor] numai pe Domnul Iisus Hristos Îl uitase. Şi cu cât îi striga mai tare pe aceştia, cu atât îl durea mai tare... până când şi-am adus aminte de El şi a strigat cu toată puterea: "Mântuitorule, ajută-mă!" Atunci toată durerea a dispărut ca prin minune şi a simţit că se poate ridica, dar s-a ridicat nu doar în picioare, ci şi deasupra pământului.... şi a văzut cum veneau spre el, prin aer, doi tineri plini de lumină, unul îmbrăcat în haine de ostaş roman, iar celălalt în haine de episcop. Şi cel în haine de ostaş a zis: "Pe acesta îl iau eu!", dar cel în haine de episcop a reacţionat: "Nu, acesta vine cu mine, doar ştii că eu mă ocup de tineri!" Şi l-a luat de mână şi au zburat aşa... intrând în Biserică pe undeva pe sus, poate prin turlă... Astfel, Daniel s-a apropiat pe rând de toate icoanele, de toate frescele – plutind, zburând – minunându-se de tot ce vedea... Şi au trecut şi în altar – pe deasupra catapetesmei – până în faţa icoanei Maicii Domnului pictată pe bolta altarului. Acolo s-a închinat sărutând mâna Maicii Domnului, L-a îmbrăţişat pe Pruncul ei şi a exclamat fericit: "Maica Domnului, eu aici vreau să rămân!" După aceasta s-a trezit şi a venit s-o întrebe pe Lucia dacă visul acesta a fost de la Dumnezeu.... Ea i-a răspuns: "Păi, ce-mi spui tu e despre Biserică, despre Sfinţi, despre Maica Domnului... Eu cred că e de la Dumnezeu!" Atunci Daniel s-a bucurat mult şi a zis că dacă e de la Dumnezeu, biserica aceasta trebuie să existe undeva, şi pentru că ei locuiesc în Bucureşti, trebuie să fie o biserică din Bucureşti. "Trebuie să găsesc această biserică!" Şi timp de o săptămână, în fiecare zi, când se întorcea seara acasă, îi povestea Luciei ce biserici a vizitat în ziua respectivă. Nu a găsit biserica din vis atunci, imediat, de aceea s-a cam descurajat, iar după un timp a renunţat şi la a-i mai împărtăşi Luciei rezultatele căutării lui, până în ziua când... Era februarie, ninsese, era frig, trecuse aproape un an de la visul cu biserica şi Lucia aproape uitase totul... dar nu şi Daniel. A intrat în după-amiaza aceea val-vârtej în casă, în bucătărie, unde Lucia gătea mâncare ca şi în dimineaţa visului, şi i-a strigat fericit: "Lu, am găsit biserica, am găsit biserica!!!" Ea s-a zăpăcit pentru o clipă şi l-a întrebat cu uimire: "Care biserică?!" "Biserica din vis! Trebuie să mergem s-o vedem! Hai cu mine, hai acum!" şi a tras-o după el pe scări, abia lăsând-o să-şi ia o haină peste capotul de casă pe care îl purta şi să se încalţe... au ieşit afară alergând ca nişte bezmetici, prin zăpadă, ca să ajungă cât mai repede să vadă biserica!.... Era vorba de Biserica Sfântul Elefterie cel Nou de la Operă (staţia de metrou Eroilor), care se sfinţise abia de câţiva ani – în 1971. ...Era exact ca în vis, cu trepte multe la intrare, cu ziduri de cărămidă... înaltă, frumoasă... minunată! Trecuse în fiecare zi cu troleibuzul pe o străduţă prin spatele ei şi nu o observase – nici nu îşi dăduse seama măcar că e biserică, până în ziua când ceva - Cineva – i-a deschis ochii şi i-a dat imboldul să meargă să o vadă... ...să intre în ea... şi să o recunoască! Acum o explora împreună cu Lucia, o descopereau împreună! Totul era ca în vis... icoanele, frescele, catapeteasma, stranele... Şi mai ales ei, cei doi prieteni din vis - cei doi Sfinţi ocrotitori ai Bisericii, care apar în mărime naturală în icoanele din stânga şi din dreapta altarului: Sfântul Mucenic Gheorghe (ostaşul roman!) şi Sfântul Mucenic Elefterie (episcopul!) Iar pe bolta altarului, dincolo de catapeteasmă – fresca pictată de Părintele Arsenie Boca – Maica Domnului stând în picioare cu Pruncul Sfânt în braţe, care parcă îi învăluie, îi acoperă într-o îmbraţişare duioasă pe cei ce o privesc, din biserică. Mai târziu, Daniel avea să scrie într-un Poem de dragoste: "eram aproape eram înăuntru o uşă de lemn ne despărţea de lume. Zugrăvită cu feţe luminând în loc de stele blândeţea fără seamăn care iartă în mijloc, masă odihnind mormântul o cupă de argint cu înfiorare poartă lemn având lină tăcere drept frunze" După această "întâlnire" miraculoasă cu Biserica din vis, Daniel a început să meargă regulat la slujbe împreună cu mama şi sora sa, însă purtând încă în suflet "rănile păcatelor"... Când s-a dus să se spovedească pentru prima oară (după mulţi ani), părintele respectiv, neînţelegând ce-i cu el – dar poate şi din rânduiala lui Dumnezeu – i-a dat în grabă dezlegarea, spunându-i : "Tu eşti tânăr, ce păcate ai tu, vino să te împărtăşeşti!". După Sfânta Împărtăşanie, Daniel a simţit cu tot sufletul că e cel mai păcătos om de pe pământ şi că trebuie să-şi mărturisească şi să-şi plângă cu adevărat toate păcatele săvârşite... Din acel moment a început să-şi caute un părinte duhovnic, dar avea pretenţia ca părintele la care se va spovedi să fie capabil să-i răspundă mai întâi la toate întrebările pe care i le va pune... să-i lămurească toate problemele care îl frământaseră de-a lungul anilor săi de studiu – şi Daniel era un spirit pătrunzător, enciclopedic, care aprofundase bine materiile ştiinţifice - matematica, fizica, chimia – dar şi literatura, filozofia, arta... S-a chinuit o vreme să găsească un astfel de părinte, până când un prieten arhitect i-a propus să meargă împreună la Părintele Arsenie Papacioc, aflat atunci la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. În dimineaţa când au plecat, i-a spus Luciei: "Dacă nici Părintele Arsenie nu-mi răspunde la întrebări, o las baltă cu spovedania!" Au mers la mănăstire, au stat la slujbă, iar după aceea părintele l-a chemat pe Daniel în chilia sa. Au stat de vorbă ore întregi, până seara târziu, iar Daniel a ieşit de la acea spovedanie "un om nou", cu totul schimbat. Părintele Arsenie i-a spus mai târziu surorii sale că a spovedit mulţi intelectuali, şi prin închisori, dar pe cineva ca Daniel Turcea n-a mai întâlnit – cu asemenea putere de pătrundere, şi în acelaşi timp, cu asemenea preocupare sinceră de a se lămuri şi de a afla Adevărul. "Eu nu cunoşteam prea bine toate acele teorii din ştiinţă şi din filosofie care îl frământau pe el – şi nu mă pricepeam să-i răspund la întrebări, dar m-am încrezut în cuvântul Domnului care ne spune să nu ne punem mai dinainte în gând ce vom răspunde.... aşa că nici nu îmi aduc aminte ce i-oi fi spus atunci de l-am convins!" Daniel, la rândul său, i-a povestit Luciei: "M-a lăsat fără cuvinte părintele! Mi-a dărâmat toate argumentele, toate teoriile, cărămidă cu cărămidă!" După acest intens "interogatoriu" în care Părintele Arsenie i-a răspuns la întrebări, a urmat şi spovedania lui Daniel, o adevărată "baie curăţitoare", în urma căreia părintele l-a împărtăşit... ..apoi l-a invitat să cerceteze împreună sfintele canoane, să vadă cât timp ar fi trebuit să fie oprit de la Sfânta Împărtăşanie pentru păcatele mărturisite, şi socotind împreună – adunând anii fiecărui canon – au ajuns la o cifră de aproximativ 260 de ani!!! Atunci Părintele Arsenie l-a privit în ochi cu multă dragoste dar şi cu seriozitate şi i-a spus: "Un duhovnic, dacă mântuieşte mii de suflete şi pierde unul, cu el de gât se duce în iad! Aşa că ai milă de bătrâneţile mele, frate, şi ai grijă ce faci, ai grijă cum trăieşti de acum încolo!" Din poezia Bătrânul : vas purtător de Duh şi frate chemaţi suntem, mi-a spus (cu ochii albaştri şi cu puţina lui făptură) să fim cu trupul mai presus de îngeri suntem iubiţi mai mult ca revărsarea de raze eu, nevrednic de-a mai trăi o zi după dreptate îţi spun, fii făcător de pace în inimi şi mereu iubeşte desăvârşirea cât ţi-e cu putinţă şi vom fi vii întru eternitate Şi pentru că nu ţinuse post înainte de Sfânta Împărtăşanie, Părintele i-a recomandat să mai ţină trei zile de post de atunci înainte. El însă vreo săptămână după aceea nu a mâncat decât anafură şi a băut agheasmă... Povesteşte Lucia că atunci când s-a întors acasă era atât de schimbat, încât – tot ca atunci, demult - aproape nu l-a mai recunoscut , doar că de data aceasta era luminos... radia de fericire!... I-a mărturisit cu lacrimi Luciei cum părintele l-a numit "frate". "S-a smerit Părintele în faţa mea, m-a chemat frate, pe mine, întunericul, care nu merit să mai văd lumina zilei!" Lemn purtător de lină tăcere am băut picătură cu picătură eu, întunericul am băut rugăciuni am sorbit lacrimile mai de preţ decât stelele o, nepământească băutură foc am sorbit lumina luminii Era în anul 1976. De atunci a început o viaţă nouă pentru Daniel... o viaţă de pocăinţă, de rugăciune, o viaţă de pregătire pentru fiecare întâlnire cu Dumnezeu, în Sfintele Taine ale Bisericii, dar şi pentru marea întâlnire ce avea să aibă loc atât de curând... În 1979, la doar trei ani după convertirea sa, şi la doar 33 de ani – vârsta Mântuitorului când a fost răstignit – după o adâncă suferinţă ce a durat aproape 8 luni – a fost bolnav de leucemie - Daniel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului Hristos "pe care L-a iubit" şi prin care a fost "mai mult decât biruitor" asupra păcatului, asupra suferinţei şi morţii... Tu de peste cuvinte de peste cer o, cât mi-a fost de aproape în veacul acesta de sete şi fier Ca o mărturie a acestei iubiri ne-a lăsat poeziile sale - o parte din ele publicate în volumul Epifania (1978), dar mai ales cele dictate de pe patul de suferinţă, care au apărut postum. Mesajul său de rămas bun către contemporani şi către noi toţi l-a încredinţat surorii sale Lucia înaintea morţii : "Să le spui fraţilor să se roage şi să-L iubească pe Dumnezeu mai mult! Tragedia noastră e că ne iubim pe noi înşine atât de mult iar pe Dumnezeu atât de puţin!" Ultimele sale cuvinte au fost: "Rugaţi-vă!"

sâmbătă, 23 martie 2013

Despre minunea de la Iași (19 martie 2013)

Anul acesta am ajuns la Iași, la Teatrul Luceafărul, cu o oră înainte de începerea conferinței dedicată Sfinților Închisorilor. Încă de pe la ora 17 au început să vină, în valuri, creștinii care au evlavie la ei. M-am bucurat. Aveam motive serioase să mă bucur. Cu câteva zile înainte, băieții care lipiseră afișe pentru conferința noastră au fost amendați și li s-au rupt afișele pentru... propagandă politică! Mi s-a reprodus dialogul absurd-suprarealist care a avut loc între un polițist și unul dintre băieții care lipeau afișe. Băiatul l-a întrebat, uimit, pe polițist de ce conferința noastră ar fi una de propagandă politică având în vedere titlul ei: Din temnițe spre sinaxare - Sfinții Închisorilor. Replica polițistului a fost mai mult decât spontană: Păi cum, domnule, Codreanu, Moța, Marin nu sunt sfinți? Revin la punctul de plecare al mărturiei mele: aveam motive serioase de bucurie, dată fiind prigoana fără precedent declanșată anul acesta împotriva Sfinților Închisorilor. Înainte de a începe conferința, sala era deja plină. În timpul ei erau atât de mulți oameni încât se blocase intrarea. A luat cuvântul mai întâi domnul Ioan Enache. Cu un aer distins și-a mărturisit, cu argumente, evlavia pe care o are domnia sa pentru Sfinții Închisorilor. A urmat părintele Hrisostom Manolescu. Părintele a emoționat o sală întreagă citind câteva fragmente din mărturiile mărturisitorilor din închisorile comuniste și punctând anumite racile ale vieții noastre creștine. Din când în când părintele Hrisostom ne-a pus degetul pe rană. Ne-a arătat călcâiul lui Ahile. Ne-a făcut să înțelegem, încă o dată, distanța enormă dintre noi- creștinii secolului XXI și ei, mărturisitorii din secolul XX. În timp ce părintele Hrisostom vorbea, domnul Enache mi-a atras discret atenția că de pe unul din craniile înșirate în fața noastră se preling picături de mir. Am privit atent la craniul îngălbenit și am constatat că era adevărat: craniul transpira mir, iar broboanele se prelingeau degajând în aer valuri de bună mireasmă. În timpul conferinței în mai multe rânduri am simțit valuri de bună mireasmă venind când de la moaștele care erau așezate pe masă în stânga mea, când de la cele din dreapta. Ulterior, Danion mi-a povestit că în timp ce vorbeam despre mucenica Nicoleta Nicolescu a simțit și el un val puternic de bună mireasmă. Ba chiar am văzut cum încep să se umezească un craniu de la Aiud- pe care torționarii l-au secționat cu un fierăstrău- și moaștele Florei, soția lui Radu Gyr. Uimirea m-a cuprins atât de tare încât le-am arătat acest fenomen inexplicabil și prietenilor mei, Mihai Făgădaru și Marian Maricaru, ceea ce se vede din fotografiile de mai jos. La sfârșitul conferinței, când credincioșii au început să se închine, din craniul îngălbenit de la Aiud au izvorât mai multe picături de mir, ceea ce poate fi văzut și pe filmările postate pe Apologeticum. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că s-a milostivit de noi și în acest an, iar Sfinților Închisorilor le garantăm că vom fi mereu alături de ei, potrivit cuvintelor testamentare pe care ni le-a lăsat părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Or să se bată cu noi și morți. Iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apărați. Și morți vom izbândi!”

vineri, 22 martie 2013

Luni, 25 martie, de la ora 18, va invitam la conferinta despre Sfintii Inchisorilor, care va avea loc la Ploiesti

Vor vorbi: Părintele Hrisostom Manolescu, Danion Vasile și Ciprian Voicilă. Conferința este organizată de Asociația Foștilor Deținuți Politic (Filiala Ploiești) și va avea loc la Casa Sindicatelor, în Sala Mică. Vă așteptăm să veniți alături de noi!

Marturia lui Stelian Marius Craciun (Cedry2k) despre minunea petrecuta la Iasi la conferinta despre Sfintii Inchisorilor

Am fost destul de sceptic. Nu față de prietenii mei, pentru că îi consider niște oameni extrem de serioși. Nici față de Dumnezeu și de minunile făcute de El, pentru că, din punctul meu de vedere, întreaga Lui Creație este o minune în sine. Am fost sceptic din cauză că mă consider nevrednic de semnele Lui, și nu spun asta ca să par smerit, dat fiind că eman mândrie prin toți porii. Totuși se pare că Judecata Domnului este alta; am primit, din partea prietenilor mei care au susținut conferința, nobila sarcină de a veghea sfintele moaște ale celor care nu au pregetat să-si asume sacrificiul pentru Hristos și neamul românesc. Astfel că după (emoționanta) conferință, mi-am luat în serios rolul de "bodyguard", fiind extrem de atent la modul în care oamenii își manifestau evlavia față de osemintele acestor martiri, perindându-se prin fața mesei, închinându-se și sărutând aceste sfinte moaște. Am pornit de la premisa că nu toți oamenii găsesc cel mai potrivit mod de a cinsti memoria acestor sfinți, anonimi și celebri. Ca să nu o mai lungesc, în timp ce supravegheam extrem de atent acest proces, am simțit un puternic miros de mir. Nu în nas, ci direct în creier. Exact în secunda următoare, am observat (mă bucur de un văz excelent) cum o picătură extrem de mică apăruse pe una dintre coastele aflate exact în dreptul meu. Desigur, ați zice, ar fi putut fi umezeală, apărută din terțe motive, dar am văzut cu ochii mei cum acea picătură de mir, CREȘTEA în dimensiune, direct proporțional cu uluirea mea. Mirosul creștea și el în intensitate. Am simțit cum inima începe să-mi bată cu putere și mi s-a uscat gura. Am atras atenția (prin niște onomatopee incoerente) unui coleg, aflat exact lângă mine. Exclamațiile lui mi-au întărit instant convingerea că nu mă înșel. De asemenea, în mai puțin de 2 minute, un alt coleg aflat lângă masă mi-a atras atenția asupra unui craniu care emana un miros foarte puternic și pe a cărui suprafață apăruseră picături de mir. Oamenii din față au observat uimirea noastră și s-au strâns în jurul nostru. Aș zice că cel puțin 20-30 de oameni din cei aflați acolo îmi pot confirma fără nicio reținere spusele. La un moment dat, o doamnă s-a apropiat cu o bucățică de vată și, până să apucăm noi să o oprim, a șters picătura de mir de pe coasta respectivă, fapt care m-a mâhnit profund. Am rămas puternic impresionat pentru tot restul serii, arătându-le credincioșilor coasta din care izvorâse sfântul mir. Simțeam că nu pot să tac. Exact cum simt și acum. Nu trageți concluzii pripite: dintotdeauna m-am simțit protejat de Domnul și nu am simțit nevoia de a-L ispiti. Asta e mărturia mea și e din suflet. Mulți vor zice că sunt nebun. Nu asta e drama. Drama ar fi să nu fiu un nebun întru Hristos. Dumnezeu e Mare și lucrează nebănuit, chiar și cu cei nevrednici!

joi, 21 martie 2013

Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu

Un fragment din cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor. Am venit în fața dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos și a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informațiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu, un om care a cunoscut-o îndeaproape, mărturisea: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos și neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București. În același an intră în Mișcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numește șefă a Cetățuilor, care erau -după cum știm- organizațiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având- până la moartea sa martirică survenită în 1938- și funcția de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetățuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ținută morală și duhovnicească. Membrele Cetățuilor țineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani și se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puține cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Și să vrem camarade să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voință neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoționantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alți 15 copii orfani din Dolj ajung la București. 70 de copii strânși din toată țara aveau să fie crescuți pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de neam. În scurt timp, își amintește domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alți vreo 60 de copii din toată țara. Majoritatea din Gorj, Mehedinți, Romanați și 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învățat cum să mâncăm. Cum se țin furculița, cuțitul. A început din primele zile inițierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari și adevărați negustori români. La sfârșitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzațiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată și torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliției capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetățui sfărâmate, sfârșitul ei cutremurător: Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torționarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieșind din el urlete cumplite de durere. Torționarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumați o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai știe ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ștergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria și în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăția morală, cum îl mai numește Sfântul Nectarie. Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanța judecății morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor și convingerilor sale, nicio amenințare nu poate să îl înfricoșeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reușește să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiți în cetate, le deschide poarta Împărăției cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă măcar puțin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască și să ne mântuiască.

VIDEO: Conferinta “Sfintii Inchisorilor”, Iasi

La minutul 2:10 este momentul când un craniu de martir de la Aiud începe să izvorască mir, sub forma a două picături. Până în acel moment, cei prezenți în sală simțeau valuri de mireasmă frumos mirositoare, ceva deosebit decât orice mir.. Preluat de la Apologeticum. Mai jos puteți urmări un minireportaj despre conferință.

vineri, 15 martie 2013

Editura Areopag îi invită pe toți creștinii care au evlavie la Sfinții Închisorilor la conferința de pe 19 martie 2013, de la Iași, dedicată lor

Vor vorbi: Părintele Hrisostom Manolescu, Danion Vasile, Ioan Enache, Ciprian Voicilă și alți invitați. Vor fi aduse sfintele moaște din care a izvorât mir în anii anteriori. Puteți citi aici mărturia mea de anul trecut, când am văzut într-o fracțiune de secundă cum s-a umplut cu mir racla aurie. Prietenul Marian Maricaru a filmat ulterior moaștele: Îi rog pe toți frații în Hristos să promoveze anunțul despre conferință. Vă așteptăm!

Toți prietenii lui Horia Bernea sunt invitați miercuri, 20 martie, la o conferință despre Muzeul Țăranului ca loc al memoriei

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate. Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti. Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea muzeului şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR. Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale. Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe. Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR. Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării. Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nicio existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte? „Programul Bernea“ încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens. Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune – expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit. Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită. Vă așteptăm!

miercuri, 13 martie 2013

MITING ANTICIP: Bucuresti, maine, 14 martie, orele 12, Palatul Parlamentului

În vederea conștientizării de către populație a riscurilor la care se expun prin acceptarea cardului electronic de sănătate, prin introducerea programului de informatizare a sănătății și în general prin acceptarea actelor electronice (biometrice), Asociația Dreptate și Adevăr organizează în data de 14 martie 2013, începând cu ora 12.00 și până la ora 17.00, o acțiune de protest autorizată. Acțiunea va avea loc la Palatul Parlamentului , în alveola de lângă Parcul Izvor. ApLR își cheamă simpatizanții și membrii să popularizeze acest miting și să participe activ alături de toți cei care consideră că datele noastre medicale nu trebuie expuse riscurilor majore reprezentate de atacurile cibernetice și traficul de organe și nici divulgării lor prin lărgirea accesului unor persoane necunoscute, altele decât medicul curant, la informațiile medicale și personale care vor fi, de acum încolo, înregistrate într-o bază de date centralizată, anulându-se secretul profesional, confidențialitatea și dreptul la viață intimă și privată a cetățenilor români. Toți cei care consideră că actele de identitate electronice, pașapoartele biometrice și orice act electronic (cu cip) le încalcă drepturile cetățenești, că le invadează intimitatea și viața privată sunt chemați să ni se alăture și să-și exprime dezacordul pe 14 martie 2013, ora 12.00 la Palatul Parlamentului, în alveola de lângă Parcul Izvor. Așa să ne ajute Dumnezeu! Președinte Asociatia Pentru Libertatea Romanilor Profesor Nicolae Livadă

Sfântul Ioan Rusul le redă vederea unor copilași gemeni

În 2004 soția mea a născut la maternitatea Polizu doi gemeni. Se numesc Emanuel și Augustin. Acolo au stat la incubator. După ce ne-am externat, a trebuit să venim peste o lună la un control oftalmologic cu copiii. Peste o lună, când s-a împlinit data, am luat copiii și am ajuns la spital. Doctorița i-a consultat pe amândoi și a început să se agite. Tot se uita cu o luminiță la ochii lor. După vreo 15 minute, ne-a spus: îmi pare rău, au retinopatie gradul 4; copiii tăi nu văd. Așa că am primit această veste a înfrângerii. Soția s-a schimbat la față. Era galbenă. Am intrebat ce-i de făcut. Să mergeți în Belgia, zice doctorița. Să îi operați acolo. Ne costa 10000 de dolari. Și ne-a spus că oricum nu garantează la cât de afectați sunt ochii lor. Așa că ne-a trimis la doctorița Vătafu. Și doctorița de acolo de la spital a spus la fel, că sunt grav. Am să-i operez eu, dar cu semnătură, ne-a spus doctorița. Pentru că s-ar putea să fie mai rău după operație. Și nu am avut de ales, i-am operat. Chiar în acea zi am rămas în spital cu ei. Am cumpărat niște pijamale pentru soție și am urcat cu liftul sus pentru operație. Soția s-a înmuiat din nou. S-a albit iar, frica o cuprinsese de tot. I-am dus la operație si am plecat singur. La control, după operație, am primit vestea: copiii tăi sunt rău! Nu mai am ce le face, îmi pare rău, tăticule și mămico, am făcut tot posibilul, ne-a spus doamna doctor. I-am mulțumit doamnei si am plecat cu copiii orbi, fără nicio țintă. I-am spus soției, hai să plecăm Mihaela. Și ea m-a întrebat, unde? I-am zis, la Dumnezeu. Ne întoarcem la spital, la Polizu. Ce să facem acolo, m-a întrebat soția. Mergem să-i spunem lui Dumnezeu durerea noastră. Și am ajuns acolo cu copiii orbi, într-o capelă. Era un preot tânăr care tocmai săvârșea Sfântul Maslu. Eu stăteam cu copiii afară asistând la slujbă, uitându-mă fix la preot. Părintele m-a întrebat ce am pățit. I-am spus tot. Părinte, am fost aici la spital cu copiii și mi i-au ținut la incubator până le-au luat vederea. Copiii mei nu văd. Cum mă duc eu cu ei acum acasă? Părintele a oftat și m-a întrebat, crezi în Dumnezeu? De asta am venit aici, i-am răspuns. Atunci lasă să zică doctorii ce vor, ei sunt limitați în fața lui Dumnezeu. Unde sunt copiii? Aici, părinte, am spus. Adui înăuntru. Și i-am adus în biserică si i-am ținut în brațe. Părintele mi i-a uns cu mir de la icoana Sfântului Ioan Rusul și le-a dat litie. În acea clipă am știut că mi-a vindecat Sfântul Ioan Rusul copiii. Copiii mei acum văd. Am fost cu ei la control dup-aia si doctorița și-a dat seama că s-a întâmplat ceva ciudat și m-a întrebat, tu crezi în Dumnezeu? I-am răspuns, da, doamnă, cred, nu mi-e rușine să cred. El ți-a vindecat copiii, mi-a spus. Am simțit puterea lui Dumnezeu. (George Voicu)

miercuri, 6 martie 2013

Un apel către toți ucenicii Părintelui Macarie, fostul stareț de la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, din Giurgiu

Toți ucenicii și cunoscuții Părintelui Macarie, fostul Stareț de la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, sunt rugați să se roage pentru sfinția sa. La miezul nopții vom citi Acoperământul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ioan Rusul.