vineri, 29 noiembrie 2013

Ciprian Voicila: Jucarii noi pentru copii noi

I-am cumparat lui Miriam, fiica noastra, Alba ca Zapada si cei 7 pitici in mai multe versiuni: de format mai mic sau mai mare, mai reusite sau mai degraba nu, din punct de vedere estetic. De vreo doua ori Alba ca Zapada mi s-a parut a fi anorexica. M-a ajutat sa observ acest amanunt o mamica, prietena de familie. M-am gandit initial ca producatorii au facut economie la plastic: Alba ca Zapada avea doua picioare care aduceau izbitor cu doua bete sau cu doua picioare de pui de gaina. A urmat, pe firul temporal al intamplarilor care ne-au adus in apartament o maree de jucarii primite de la diversi prieteni, o jucarie mica. Pe cat de mica, pe atat de stranie: un soi de Barbie sexoasa, cu protuberante, o nimfeta care e si inger fiindca are si aripi si care sta intr-o pozitie clasica de lotus, intr-o asana. Nimfeta-inger-yoghina. Ceva care iti busculeaza categoriile gandirii, care pana mai ieri te ajutau sa intelegi si sa te misti eficient prin lumea reala. Zilele trecute Miriam a primit o papusa cu ditamai buzele. Zici ca si-a pus Botox in buze. O papusa siliconata in buze, provenita - de ce nu?- din Silicon Valley. Un prilej de reflectie pentru mine. Carevasazica ceea ce numeam altadata, cu admiratie, cultura a devenit un instrument ordinar de manipulare pentru procesul global de vanzare-cumparare. Se vinde tot: bunuri, servicii, identitati, sentimente, caractere. Virtutea straveche a fidelitatii - destul de rara in vremurile din urma- a fost si ea marketizata: cumparatorii reali sau virtuali trebuie fidelizati. Mai ales adolescentii, dar mai cu seama copiii: ei sunt cumparatorii de nadejde ai societatii de consum de maine. Fetitele- revenind la povestea mea - trebuie crescute in cultura obsesiei pentru silueta (deci intr-o cultura in care corpul prevaleaza in fata sufletului/spiritului), trebuie sa imbratiseze de mici spiritualitatea sincretista a Noii Ere - fundament al Noii Ordini Mondiale - si trebuie sa devina din frageda pruncie adepte ale implanturilor cu silicon. Confuzie mentala, idolatrizarea corpului, comportament de cosumator fidelizat pe zeci de ani, sincretism: valorile lumii in care traim. Le putem arata cu degetul dar nu putem scapa definitiv de ele. (Ciprian Voicila)

joi, 28 noiembrie 2013

Ciprian Voicila: Nervi de Bucuresti

Nu vreau sa plec din Bucuresti pentru ca Bucurestiul imi produce niste nervi speciali. Unici. Greu de gasit, greu de procurat in alta parte. Nervi la coada. Coada, la romani, are un prestigiu vechi, dobandit pe vremea lui Ceausescu. S-ar zice ca e o institutie in sine si pentru sine. Invariabil stai la coada si invariabil cineva, unul mai tanar, mai smecher, mai infigaret se baga in fata tuturor si cumpara el primul. Se intampla sa fii grabit si sa stai la coada. Daca in fata ta asteapta un batran sau o batrana poti sa-ti iei adio de la treaba care te solicita imperios. Batranii, fiind pensionari, au un timp al lor, sinonim cu vesnicia. Batranii nu se grabesc. Nu se mai grabesc. Nervi la metrou. Cobori din metrou si invariabil in fata usilor deschise stau comasati femei si barbati, de toate varstele, avizi sa intre primii ca sa ocupe un loc. Dupa ora 18.00 toate statiile de metrou din centrul Bucurestiului sunt sufocate de calatori. Daca nu suferi de claustrofobie, te-ai putea imbolnavi. Nervi in biserica. Intri intr-o biserica sa-ti tragi sufletul. Daca nu te intampina baba-teolog care le stie pe toate, iti iese in cale baba- politist de proximitate, care abia asteapta sa te admonesteze. Cand ai scapat ca prin minune de ambele, asisti din ce in ce mai impasibil, pe masura ce timpul trece inexorabil, la comportamentul magic desfasurat plenar chiar in casa lui Dumnezeu. O simpla mostra: o batranica a venit la moastele unui sfant cu albumul de familie. Il ia pe fiecare membru al familiei nucleare, poza cu poza, si il lipeste de sfintele moaste. Probabil crede ca asa o sa-i sfinteasca unul cate unul. A doua mostra: intr-o biserica, inainte de Vohodul Mare, batraneii, batranelele isi astern pe jos radiografiile ca sa treaca parintele peste ele, cu Sfindele Daruri. Probabil cred ca, in acest fel, rezultatele viitoare ale analizelor vor fi mai bune. Ca o paranteza: discutam cu parintele Irineu de la Ponor exact despre asta: cum duhul utilitatii, mania pragmatismului au patruns si in biserica. Oamenii nu se duc acolo decat ca sa le indeplineasca Bunul Dumnezeu dorintele si asteptarile. Nu intra in biserica pentru ca ar fi constienti ca numai acolo salasluieste Adevarul. „Vezi tu, imi spuse parintele Irineu, aplecandu-se parinteste spre mine. Dumnezeu este mare, atat de mare incat nu-i poti spune doar: Doamne, uite, am aici la mana o bubita. Vindeca-mi-o!” Nervi impotriva coeziunii sociale. Cineva vrea sa faca o fapta buna. Alti 7, care aparent simt si gandesc la fel, susotesc pe la colturi ca e securist, agent infiltrat, vandut, in orice caz, „unor interese straine”. Statul la bloc a ingustat campul constiintei indivizilor. Ai senzatia ca lumea, cosmosul se reduc la dimensiunile apartamentului tau de la bloc. Tot ce e situat in afara, nu exista. Nervi la bloc. Eram tanar-casatorit si locuiam intr-un bloc de garsoniere muncitoresti. Intr-un patut dormea fetita noastra de un an si jumatate. Aproape in fiecare noapte vecina de deasupra, la ora 1 fix, obisnuia sa se spele. Dar nu in cada, desi poseda una, ca toti locatarii blocului. Facea baie in ligheanul personal, din fier masiv, pe care il tarsia de colo pana colo. Stau pe intuneric, inghitind invective, cu frica pitulata in san ca o sa-mi trezeasca fetita. Nici nu poate fi vorba de comunicare cu batrana faptura a lui Dumnezeu: este surda, pe bune. Peretii garsonierei muncitoresti erau nebanuit de subtiri. Se auzea totul de la vecinii care locuiau perete in perete cu noi. Trec peste faptul ca intr-o zi vecina, care era si gospodina, a batut un cui in perete care mi-a intrat mie in casa. In week-end, vecina si vecinul faceau dragoste sau sex - depinde de interpretare - incontinuu. Ei probabil credeau ca fac dragoste. Eu sunt sigur ca faceau sex. Nu poti face dragoste incontinuu. Pentru ca le placeau, probabil, obiectele vechi nu voiau sa se desparta nicidecum de patul antic in care se desfasura suita de actiuni amoroase. De multe ori m-a batut gandul sa le cumpar de la Ikeea un pat silentios si sa li-l las, pe furis, cadou la usa. Este ultima zi in care ne putem achita intretinerea. Ies, ca de obicei, val-vartej din casa. Ma aud strigat: domnu, domnu! Intorc mirat capul: administratorul blocului striga disperat dupa mine. Ce s-a intamplat? il intreb. N-ati platit intretinerea. Dar nu poate fi platita si astazi? Ba da, zice el, dar vreau sa inchei situatia mai repede. Nervi in parc. Ies zilnic in parc cu Miriam. Cineva a emis, pe buna dreptate, ipoteza ca parintii care locuiesc volens nolens la bloc isi plimba copiii, cum isi plimba animalele de companie: o ora, maxim doua ore. In rest, copilul creste ca o floare intr-un ghiveci din ce in ce mai stramt. Nu are voie sa sara, sa se joace zgomotos, sa cante. Nu cumva sa ii deranjeze pe vecini. In parcul Regina Maria stateam in fiecare seara la coada la leagane. Foarte multi copii si foarte putine leagane. Mamele ies cu copiii in parc, ii lasa de izbeliste care pe unde. Stau impreuna, discuta despre seriale TV si cumparaturi si - ceea ce este si mai important - fumeaza. Fumeaza si socializeaza. Ai iesit cu copilul sa ia aer: el ia o gura de aer, o gura de fum. Tu iei o gura de aer, o gura de fum. Noi luam o gura de aer, o gura de fum. Voi luati o gura de aer, o gura de fum. Ei/ele iau o gura de aer, o gura de fum. Nervi la trecerea de pietoni. Stau de vreo 13 ani in Bucuresti si constat zilnic un fapt irefutabil: bucurestenii trec invariabil pe rosu. Toti: pietoni, soferi, batrani, adolescenti, copii. Ca si cum regulile, de orice fel ar fi ele, sunt facute pentru a fi incalcate. Am vazut batrani care treceau strada greoi, cu multime de sarsanale agatate de ei, uitandu-se exact in directia opusa celei din care venea masina sau tramvaiul care erau mai gata sa-i calce. Nervi in troleu. Daca mergi pe la periferia Bucurestiului asisti des la urmatoarea scena: usile de la troleu se deschid si navaleste inauntru o gasca de adolescenti bezmetici. Se iau la bataie, privesc amenintator pe toata lumea... Daca vad o femeie - nu conteaza varsta - o iau la misto. Fac caterinca - asa zic ei. Se leaga gratuit de batrani, de oamenii care nu pot riposta. Tu stai langa ei si nu stii ce sa faci: sa ripostezi, sa te rogi la Dumnezeu sa treaca situatia mai repede, cu bine? Oricum ai da-o, ori te simti las, ori risti sa generezi o cafteala in toata regula, ale carei consecinte nu le poti aproxima. De cele mai multe ori decizi sa ramai las. Lasitatea e sigura si calduta. Lista nervilor de Bucuresti ramane deschisa. (Ciprian Voicila)

miercuri, 27 noiembrie 2013

Ciprian Voicila: La despartirea de maica Paisia

Am ajuns pe zloata la Manastirea Pasarea, pe un drum alambicat. Cand am intrat in biserica, un numar apreciabil de credinciosi facusera corp comun cu maica: ea statea in mijloc, iar ei participau cu insufletire la fiecare moment al slujbei inmormantarii, tinand lumanarile aprinse in maini. Sentimentele care pluteau in aer erau diferite. Unii plangeau - crestinii care au fost foarte apropiati de ea. E greu sa te desparti de un om care iti lumina ca un far negresit drumul sinuos al vietii. Ceilalti traiau o stare de pace, bucurie interioara si certitudine. La sfarsitul slujbei au predicat parintele Irineu Curtescu, duhovnicul maicii Paisia, si parintele Ganciu. Parintele Irineu a tinut o predica a bucuriei care ne-a invadat pe toti. Maica a trait ani imbelsugati pentru ca s-a alipit Trupului lui Hristos, Bisericii. Principalele ei virtuti, ne-a spus parintele, au fost postul si rugaciunea. Ne-a amintit ca maica a fost tunsa monahie de calugarii de la Muntele Athos. Inainte de calugarire, in anii comunismului, casa ei era metoc pentru pelerinii care vizitau manastirile din nordul Moldovei. A fost prigonita de ateii comunisti, si l-a ascuns in casa ei pe parintele Nicodim Mandita, un mare misionar al Bisericii. Parintele Ganciu a relatat o situatie din care se poate intelege cat de puternica era rugaciunea maicii Paisia. Acum vreo doi ani, un parinte din Pitesti a pornit spre casa maicii, insotit fiind de fiul sau. Era vara si o caldura torida, insuportabila. S-ar parea ca din cauza caniculei, parintele a facut congestie cerebrala. A fost internat de urgenta. Fiul sau a sunat degraba la maica si i-a relatat accidentul. Maica s-a rugat la Dumnezeu pentru insanatosirea parintelui. A doua zi intra pe usa chiliei maicii parintele, in carne si oase, si ii spune: „maica, iata rodul rugaciunilor tale!”. Pentru rugaciunile maicii Paisia, Domnul il vindecase. I-am sarutat si eu maicii mana dreapta, cu convingerea ca iau o ultima binecuvantare de la ea. Mirosea puternic a mir si avea o mana moale. Dar nu aceasta intamplare m-a uimit. Cu totul altceva. M-am gandit ca in aceste situatii, in care crestinii ortodocsi participa trup si suflet la plecarea din aceasta vale a plangerii a unui frate de-al lor, Biserica, Trupul lui Hristos, se face din invizibila - pentru ochii nostri muritori-, deodata evidenta, dupa toate criteriile vizibilului, perceptibilului. M-am simtit ca o mica flacara ingemanata cu alte flacarui, arzand toti, pentru totdeauna pentru Hristos. (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: Despre avort si demonizati

M-am tot codit sa scriu despre demonizati pentru ca odata ce ai scris despre raul personificat, iti atragi etichetele negative. Dar poate ca un suflet va citi aceste randuri si, inainte sa ma eticheteze, va intelege mesajul meu, si ceva, ceva i se va pune de-a curmezisul in inima mai inainte de a savarsi pacatul. Mai ales daca acest suflet ii apartine unei femei. Sa privim impreuna urmatoarea scena: un sot se apropie de sotia sa cu craniul unui marturisitor pentru Hristos, gasit in gropile comune de la Aiud. Sotia este mica, slaba, iute ca o sfarleaza. Sotul stie ce face: vrea sa-si atinga sotia cu moastele de la Aiud pe cap, pe piept, pe spate. Sotia urla ca din gura de sarpe: „Nu mi-l pune! Nu mi-l pune!” Adica nu vrea sa fie atinsa cu el. Mi-a luat multa vreme sa ma prind de ce: demonul ii provoaca dureri cumplite si se retrage hoteste in diverse membre ale corpului. Intalnirea dintre demonul care salasluieste in femeie si marturisitorul de la Aiud evolueaza in intensitate. La apogeu, femeia se uita ucigator la craniu, cu ochii scosi din orbite, iar limba ii iese dintre maxilare dreapta, ca de sarpe. Ati putea spune ca e o imagine de cosmar, dar cosmarul inca nu s-a sfarsit. Femeia scoate niste sunete cu rezonanta ca si cum intreaga ei fiinta ar fi o caverna vie in care ar urla o ditamai dihania. Dupa un sir nesfarsit de spume espectorate se linisteste. Se uita ametita in jur la oamenii care stau ingenuncheati si imediat ii pica fisa: se intoarce spre mine, eu fiind mai aproape de ea: „ce faci, te rogi pentru mine?” Inutil sa ma intreb de unde stia ca ma rugam pentru ea. Nu ma rugam numai eu: eram, cu totii, vreo zece crestini covarsiti de atata suferinta. La una dintre aceste manifestari ale ei un bun prieten nu a mai suportat si a iesit din sala. Era un om care vazuse multe la viata lui. Mi-a marturisit, cu inima facuta ghem: „in viata mea nu am vazut atata suferinta!” Intalnirea cu raul are si parti amuzante. Aceeasi demonizata se apropie pe nesimtite de mine la inmormantarea parintelui Justin, insotita fiind de smeritul ei sot. E suficient sa-mi amintesc de el - intr-o situatie care ma scoate din rabdari- si redevin, brusc, rabdator - „ nu pana la prasit, ci pana la sfarsit”, vorba parintelui Cleopa. Pentru mine acest sot al demonizatei e un mucenic viu. Se apropie demonizata de mine, se lipeste la propriu si cand ma uit spre ea ii spune uimita sotului: „aaa, uite cine-i aici!” Se apropie momentul ca trupul parintelui Justin sa fie scos de sub umbrar si dus spre groapa. Demonizata intra intr-o mare stare de agitatie, se uita fix spre mine si imi spune: „stai aici, langa mine sa vezi cum fac!” „Fugi de-aici, ii zic, ce, crezi ca sunt nebun?” Si o iau grabnic la picior. Cand vorbesti cu un demonizat e foarte greu sa stabilesti cand vorbeste omul si cand demonul din el. Aceasta ambiguitate creeaza situatia tragicomica. In orasul din care provine ea mai sunt doua demonizate. De la ele am aflat, in ciuda ignorantei mele crase, ca intre cele trei suflete muncite de satana sunt mari diferente. Sotia despre care v-am vorbit este demonizata, adica demonul salasluieste permanent in ea. Celelalte doua au farmece facute. Demonul nu locuieste continuu in ele ci vine si pleaca te miri cand. De exemplu, le poate lasa in pace in timpul Sfintei Liturghii, dar vine si le munceste cand e vorba sa sarute moastele unui sfant deosebit. Si din punct de vedere comportamental cele trei persoane pe care le-am cunoscut difera cat se poate de mult. Cele doua, care au farmece facute, scot un soi de grohait. Sotia despre care v-am pomenit face urat de tot. Pe ea au filmat-o unii la inmormantarea parintelui Justin. Mi s-a povestit ca, pe masura ce se apropia de cosciugul parintelui Justin, i s-au rasucit picioarele la 180 de grade. Eu n-am vazut asta la ea. M-a uimit altceva: se deplasa cu o viteza extraordinara, ca o pisica salbatica, de la o racla cu sfinte moaste la alta si nu o data am vazut cum din frunte i-au iesit doua protuberante. Dar v-am spus ca intalnirea cu raul personificat are nota lui de umor. Ultima oara cand m-am vazut cu cei doi soti obijduiti, sotia cea demonizata mi-a declarat:„ imi vine sa te imbratisez, dar mi-e frica sa nu se sminteasca lumea! Mi-a fost dor de tine”. Ca sa pastrez nota absurd-comica, ionesciano-becketiana si ca sa ma apar intr-un fel, i-am raspuns: „Stai cuminte acolo ca sunt blindat!” Aveam la piept o multime de moaste ale sfintilor marturisitori de la Aiud. Va dati seama cat de electrizanta ar fi putut deveni intalnirea noastra?! Dar nu v-am povestit toate chestiile acestea ca sa va provoc un cosmar exotic la noapte. Nici macar nu vreau sa inspir un nou film romanesc care ar putea sa ia un premiu la Cannes. In sotia demonizata a intrat demonul pentru ca a facut un singur avort. Mi-a marturisit ca si-a dorit acel copil. I-a parut rau dupa el. Ia ganditi-va cate femei, din motive de saracie crasa, nu recurg la metoda asta facila si criminala? De foarte multe ori chiar la sugestia partenerilor lor de viata: barbatii. Si ia ganditi-va cat de vinovati sunt guvernantii nostri care incurajeaza politicile pro-avort si ne cufunda, pe zi ce trece, in promiscuitate economica, dar mai ales existentiala. Cand mi-a povestit asta m-am ingrozit cu adevarat. Pana atunci statusem cat se poate de linistit pentru ca spuneam in gand „Doamne, Iisuse” si pentru ca patronul meu este Sfantul Ciprian din Nicomidia, cel ce mai inainte a fost vrajitor. M-a ingrozit gandul ca doar pentru un pacat nu doar ca as putea fi parasit de Dumnezeu, dar ca ar putea intra si in mine diavolul. Va marturisesc un secret: intalnirea cu aceasta biata demonizata ma retrezeste la realitate, amintindu-mi iar si iar cat de ingrozitor este pacatul. Orice pacat. Cat despre diavol, si acum imi vine sa rad: este salbatic, imbecil, innebunit de furie si neputinta. Un porc salbatic prins in propria lui capcana - asta este diavolul. Nici Dostoievski, nici Hoffmann nu l-au cunoscut. Daca l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi idealizat. PS. Urmarindu-mi ideea principala a textului, constat o oarecare cruzime in modul in care am descris-o pe femeia demonizata. Nu am avut nicidecum intentia asta. Cred ca ea se va mantui luptand cu demonul din ea. Cand isi revine, iti povesteste cu umor ce si cum a simtit in timpul chinurilor. Iti explica la amanunt pe care dintre moastele prezente le simte mai puternic. Are o familie normala si un copil normal. In general, este o prezenta agreabila. Daca ai cunoscut-o, cu siguranta ca nu o s-o mai uiti. Vrand-nevrand, sufletul tau incepe sa se roage pentru ea. (Ciprian Voicila)

Viata Sfantului Iov din Uglea, fiul Maramuresului

Materialele au fost preluate de pe site-ul dedicat Sfantului Iov de Uglea. Sfântul Iov din Uglea, care purta în lume numele Ioan Codrea, s‑a născut pe 18 mai 1902, în satul Iza, care acum face parte din raionul Hust, regiunea Zakarpatie din Ucraina. Satul Iza se află în ţinutul Maramureşului de dincolo de Tisa. Sfântul Iov s-a născut într‑o familie evlavioasă, din părinţii Gheorghe şi Ana. Gheorghe se trăgea dintr-o veche familie românească, Codrea, iar mama sa aparţinea unei familii de ruteni, Madear. În familie erau cinci fraţi şi trei surori. Naşterea sfântului coincide cu perioada în care avea loc o renaştere a Ortodoxiei, după o lungă perioadă de oprimare. Din copilărie, Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, s‑au implicat activ în mişcarea ortodoxă, care era oprimată de către autorităţile austro‑ungare, deoarece Imperiul Austro‑Ungar, în componenţa căruia intra pe atunci Maramureşul, era un imperiu catolic, în care Ortodoxia era o religie interzisă. Odată cu trecerea anilor, persecuţiile deveneau tot mai înfiorătoare, astfel încât ‑ de la naşterea sa şi până la vârsta de şaisprezece ani ‑ Ioan a fost martorul unei jertfe continue a poporului său, când fiecare zi a acestor ani sângeroşi aducea noi şi noi suferinţe. Astfel, dragostea pentru Hristos a sporit în sufletul copilului încă din primii săi ani de viaţă: Ioan trăia, respira şi se sfinţea cu credinţa în Dumnezeu. De mic copil, Ioan a năzuit spre viaţa ascetică. I‑a fost hărăzit să devină monah la o vârstă fragedă. În anul 1914, în satul Iza venise de la Sighetul Marmaţiei ieromonahul Amfilohie Kemin. Pentru că pe timpul şederii sale în Maramureşul din dreapta Tisei săvârşea pe ascuns slujbe ortodoxe, autorităţile îl prigoneau şi călugărul era nevoit să se ascundă. El şi‑a găsit adăpost la evlavioasa familie Codrea. Viitorul nevoitor pentru Hristos, Ioan, împreună cu fratele său Vasile, îi duceau ieromonahului mâncare. Ieromonahul Amfilohie era foarte slăbit din cauza înfrânării şi a multor încercări, dar strălucea de har. Răspândea har şi crucea mare de aur de pe pieptul lui – era crucea pe care Sfântul Ţar Nicolae al II-lea i-o trimisese prin el Sfântului Alexie Carpatinul, care fusese închis la Sighet pentru mărturisirea dreptei credinţe. De fiecare dată când copiii priveau spre această cruce, aveau respiraţia tăiată. Crucea de la pieptul părintelui li se părea cel mai frumos lucru din această lume. Fraţii voiau cu înfocare să sărute acea cruce, astfel că odată, făcându‑şi curaj, s‑au adresat părintelui Amfilohie cu această rugăminte. Răspunsul ieromonahului i‑a surprins pe băieţi. Mărturisitorul lui Hristos le‑a spus că acea cruce era una neobişnuită, iar cel care o va săruta trebuie să devină neapărat călugăr. Fraţii nu au dormit toată noaptea. Sufletele lor de copii ardeau de frumuseţea nepământească a acelei cruci minunate şi de dorinţa, aprinsă în sufletul lor, de a‑şi închina întreaga viaţă Domnului Dumnezeu. Dimineaţa, ambii fraţi i‑au comunicat părintelui Amfilohie hotărârea luată şi au sărutat minunata cruce. Astfel au făcut alegerea vieţii lor şi amândoi au devenit ulterior monahi. În satul natal, Ioan a absolvit opt clase ale şcolii populare, iar în anul 1920 a absolvit şi cursurile administrative. În anii 1924‑1925 a fost soldat în armata cehoslovacă, în localitatea Mihailovţî (Slovacia). În anii ’20 ai secolului XX, în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Muntele Athos se nevoiau un număr mare de slavi din Carpaţi. Tocmai acolo a hotărât să se ducă Ioan Codrea după satisfacerea serviciului militar. Dar intrarea în mănăstire i‑a fost refuzată. Cauza principală a constituit‑o politica autorităţilor elene, care urmăreau grecizarea Muntelui Athos. La 10 septembrie 1926, guvernul Greciei a adoptat o lege conform căreia toţi monahii, indiferent de naţionalitatea lor, erau consideraţi supuşi ai grecilor. Pe baza acestei legi, mănăstirilor din Muntele Athos li s‑a interzis să accepte persoane fără cetăţenie elenă, fapt care oferea ocazia de a refuza eliberarea paşapoartelor şi a vizelor. După aceasta, Ioan Codrea a mai încercat o dată să ajungă la Athos, dar şi această încercare s‑a încheiat cu un eşec. În acest timp, în satul Iza se deschisese mănăstirea de bărbaţi cu hramul Sfântului Nicolae, unde sfântul şi‑a terminat cursurile pastoral‑teologice în anul 1928. După absolvirea acestora, împreună cu câţiva colegi, s‑a decis să construiască o mănăstire în locurile sale natale, în apropiere de satul Iza, şi anume la Gorodilov. În anul 1930, Ioan Codrea, Vasile Oros, ieromonahul Pantelimon Codrea şi alţii, în schimbul terenurilor personale din satul Iza, au cumpărat un mic teren la Gorodilov. Construcţia mănăstirii a fost însoţită de o muncă imensă, dar tinerii nu s‑au descurajat. Ei au îndurat prigoane cumplite pe parcursul multor ani şi nimic nu‑i înfricoşa pe drumul slujirii lui Dumnezeu. Era o adevărată fericire pentru ei să construiască un nou lăcaş de cult, în pofida eforturilor foarte mari, datorate şi locului ales pentru construcţie, spre care nu era amenajat nici măcar un drum. Acel duh eroic, mărinimos al tinerilor nevoitori, întemeietori ai schitului, s-a imprimat parcă şi locului. Din primii ani de existenţă a schitului, cu binecuvântarea arhiereului Serafim Ivanovici, episcopul de Prizrensk, conducătorul eparhiei Muncaci, monahii au construit o capelă mică în cinstea Preasfintei Treimi şi un corp de chilii pentru fraţi. În acest fel a fost pusă baza lăcaşului monahal. Primul stareţ al schitului nou‑creat în cinstea Sfintei Treimi a fost Sfântul Alexie Kabaliuk Carpatinul (care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în anul 2001), iar apoi această misiune i‑a revenit părintelui Amfilohie Kemin. Fratele Ioan se distingea prin cordialitate şi simplitate. Trăia cu blândeţe şi hărnicie şi în toate era un exemplu pentru ceilalţi. I‑au fost de folos deprinderile sale gospodăreşti, mai ales îndeletnicirea de viticultor. Monahii creşteau albine şi vite, aveau grădină şi livadă de pomi fructiferi, pentru toate depunând o muncă foarte grea. Aceste realizări într‑o zonă din munţi, atât de dificilă pentru cultivarea pământului, păreau o adevărată minune în ochii celor din jur. Astfel, sub o îndrumare duhovnicească înţeleaptă, creştea întru Domnul sufletul ales al viitorului mare stareţ. Sfântul Alexie Carpatinul l‑a tuns în monahism pe fratele Ioan Codrea, dându‑i numele de Iov, în cinstea multpătimitorului Iov. Alesul lui Dumnezeu iubea îndeosebi sfintele slujbe şi a fost numit canonarh la schit. Aceasta a fost o adevărată fericire pentru el. I s‑a împlinit dorinţa pe care o avea de mulţi ani – a devenit monah, iar slujbele dumnezeieşti îi desfătau sufletul în fiecare zi. Nu avea cum să ştie că în curând va trece printr‑o perioadă înfricoşătoare, când va fi rupt pentru mulţi ani de aceste slujbe. Încercările sufletului ales de Domnul Dumnezeu au început în anul 1939, odată cu venirea la conducere a ungurilor. Sfântul Iov nu a vrut să se supună acestei autorităţi, care era potrivnică Ortodoxiei şi care intenţiona să‑i recruteze pe monahii ortodocşi pentru lupta împotriva Rusiei. Nevoitorul a fugit în Rusia, împreună cu alte nenumărate persoane, peste lanţul Munţilor Carpaţi. Dar, cum a ajuns în Uniunea Sovietică, împreună cu alţii, a fost învinuit de spionaj şi a fost condamnat la cinci ani de lagăr. Sfântul a fost mutat dintr‑un lagăr în altul. O perioadă de timp a fost închis la Vorkuta, apoi la Kolâma şi Norilsk. Mai târziu, el povestea adeseori despre această perioadă fiilor săi duhovniceşti. Iată ce îi spunea ucenicei sale Nina Soboleva: „M‑am gândit să fug în Rusia la fraţii noştri ruşi, ortodocşi. M‑am îmbrăcat simplu. Am luat o traistă de pânză, am pus în ea Evanghelia, pâine, sare şi o cană. M‑am încălţat cu cizmele, mi‑am luat la revedere de la egumen şi de la fraţi şi am plecat în noapte. O parte din drum am mers pe jos, o parte cu mijloace de transport (…). Domnul m‑a păzit. În sfârşit, am ajuns la graniţa cu Rusia Sovietică. Era anul 1939, m‑am rugat fierbinte şi am trecut graniţa cu URSS‑ul. M‑am lovit direct de un grup de grăniceri. A sărit la mine un câine ciobănesc şi eu l‑am respins cu băţul. Am auzit cum şi‑au pregătit armele să tragă şi au strigat: «La pământ». Eu m‑am aşezat, iar ei au alungat câinele. M‑au controlat. Eu le spuneam că plâng de bucurie: «Fraţilor scumpi, eu vin la voi tocmai din Carpaţi, am venit aproape pe jos, în sfârşit Domnul m‑a adus în Sfânta Rusie». Am sărutat pământul. Ei tăceau, cu nişte feţe ca de piatră. Apoi, cel mai mare în grad a zis: «Scoală‑te, să mergem la post, acolo se vor lămuri ce fel de pasăre eşti». La post m‑au declarat imediat spion al unei agenţii străine şi m‑au trimis în oraş, la închisoarea NKVD. Acolo am intrat «în conveier» (pe bandă rulantă). Acesta e un interogatoriu continuu. Anchetatorii se schimbau, dar eu rămâneam în acelaşi loc. Şapte zile şi şapte nopţi fără somn şi fără mâncare, chiar şi fără a mă întoarce în cameră. Nu mă lăsau să mă aşez, mă băteau foarte crunt. Eram într‑o stare de semidelir. Mi‑am pierdut cunoştinţa şi am căzut pe podea. M‑au udat cu apă rece şi mi‑au dat să miros ţipirig (clorură de amoniu). Îmi cereau să recunosc că sunt spionul unei oarecare ţări. Gura mi se uscase, buzele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răzătoare şi îi repetam celui ce mă interoga: «Eu sunt simplu monah, am venit la fraţii mei, la fraţii mei ruşi. Eu sunt rutean. Sunt din Carpaţi». Anchetatorul a răsuflat şi mi‑a pus pistolul în faţă: «Recunoaşte, animalule, îţi spun pentru ultima oară. Te împuşc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» şi m‑a lovit cu patul armei peste cap.” Stareţul i‑a povestit Ninei Soboleva şi despre încercările grele pe care a fost nevoit să le îndure în perioada de detenţie grea în lagăr: „Au fost etape lungi şi chinuitoare. Până la prima etapă i‑au ţinut într‑o mănăstire distrusă. Conducătorul convoiului a întrebat cum se îngroapă monahii, cum îi îngropau pe egumeni şi dacă se puneau în mormânt crucile de aur şi câte cruci?… Seara, pe neaşteptate, i‑au scos din camera comună şi i‑au băgat într‑o pivniţă, unde nu era lumină, dar erau mulţi şobolani. Părintele Iov s‑a rugat, fără să mai aibă nădejde că va ieşi din această pivniţă; se temea să nu calce pe vreun şobolan, ştiind că la ţipătul lui se vor aduna o ceată întreagă şi nu va putea scăpa. Nu mai ştia câtă vreme trecuse… Dar au deschis beciul şi i‑au scos afară. Se lumina de ziuă. «Ne‑au adus în încăpere. Pe podea zăcea supraveghetorul convoiului, chircindu‑se de o grea suferinţă. Crezând că în mormântul egumenului sunt cruci de aur, el i‑a scos noaptea pe arestaţi şi le‑a poruncit să deschidă mormântul. Şi s‑au supus, au săpat pământul, dar au refuzat să deschidă sicriul. Toţi au refuzat. Şi atunci, cu mânie, supraveghetorul convoiului l‑a lovit pe unul dintre ei cu lopata şi a intrat singur în mormânt, ca să spargă sicriul… Şi, dintr‑odată, a început a se chirci, ca într‑o criză de epilepsie. Cu greu l‑au scos din groapă, dar şi deasupra se zbătea, părea că îi trosnesc oasele». Atunci şi‑au adus a­min­te de arhimandrit. L‑au adus şi i‑au poruncit să‑l izbăvească pe şef de convulsii. Făcându-şi semnul crucii, Sfântul Iov a răspuns: «Dumnezeu l‑a pedepsit şi aici eu sunt neputincios». Spre seară, supraveghetorul convoiului a plecat pe lumea cealaltă”. Părintele Iov le povestea şi rudelor sale despre viaţa în lagăr. După spusele sale, a fost extrem de greu în lagărul de la Norilsk, în timpul războiului. Patria avea nevoie de blindaj de o înaltă calitate pentru tancuri şi mulţi deţinuţi sovietici au fost transferaţi din alte lagăre în Norilsk, localitate amplasată pe locul unui zăcământ de metale rare, cu ajutorul cărora era posibilă realizarea unor aliaje ultrarezistente pentru blindajul tancurilor. În lagărul de la Norilsk, deţinuţii aveau să se confrunte cu suferinţe mult mai grele decât până atunci. Locul unde se află Norilskul depăşeşte cu mult prin asprimea sa alte locuri din Extremul Nord. Este situat între două lanţuri muntoase paralele, care se întind de la sud‑vest către nord‑est. Din această cauză, locul acesta este numit „ţeava Norilsk”, căci vânturile din sud‑vest, nimerind între lanţurile muntoase, ating o viteză foarte mare, iarna suflând aproape fără încetare. Aceasta face ca gerurile aprige să fie aproape de nesuportat. Sfântul Iov povestea cum oamenii mergeau spre mină în lanţ, unul după celălalt, iar pe sub braţul fiecăruia trecea o funie foarte groasă, de care toţi se ţineau foarte strâns. Cei care nu reuşeau să se ţină erau luaţi de uraganul de gheaţă şi îngheţau foarte repede în tundră. Dar nici măcar asta nu era cel mai groaznic, moartea prin îngheţ li se părea multora o moarte uşoară, o fericită izbăvire de chinuri. Mult mai înfricoşătoare era foamea. Hrana extrem de săracă, care era servită pe timp de pace, a devenit aproape inexistentă pe timp de război, când aproape toate alimentele erau îndreptate spre front. Stareţul îşi amintea cum odată au scos din pământul veşnic îngheţat un os gol, fără carne. Foametea era atât de mare, încât deţinuţii l‑au lins fiecare, pe rând. În lagărul transpolar, sfântul îşi împărţea raţia copiilor orfani, care erau exilaţi acolo. Şeful s‑a supărat din această cauză şi i‑a spus: „Am să am eu grijă de tine dimineaţă!” La dispoziţia acestuia, monahul a fost închis într‑o cameră mică de la subsol. Era atât de mică, încât pe pat se putea sta doar semiîntins. Din tavan apa îi picura pe cap, iar pe jos se făcuse o baltă. Stareţul a petrecut în rugăciune continuă către Domnul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Nu‑şi amintea cât timp trecuse ‑ vreo două‑trei zile. A auzit că cineva umbla pe sus, zăngănind nişte chei. Pe neaşteptate, uşa s‑a deschis şi a intrat şeful închisorii: „Cine este aici atât de slab?”. Părintele, deşi era înalt de statură, cântărea doar 45 de kilograme. Drept răspuns la această întrebare, sfântul le-a povestit despre şeful care voia „să aibă grijă” de el. Atunci a auzit ceva cu totul neaşteptat: „Ieşi! A murit!”. Acest şef care l‑a eliberat pe sfânt i‑a încredinţat o muncă uşoară ‑ şi sfântul a continuat să‑i ajute pe copii. Cum şi din ce cauză a murit omul care îi dorea moartea, sfântul nu a mai aflat. Iată ce încercări grele a trebuit să îndure Sfântul Iov; încercări asemănătoare celor ale Dreptului Iov multpătimitorul, în cinstea căruia şi‑a primit numele de monah. Dar îl aşteptau alte suferinţe, şi mai grele. Ieşind din iarna extrem de grea dintre anii 1941‑1942, când chiar şi în împrejurimile Moscovei gerurile atingeau -50˚, sfântul a fost mobilizat în corpul de armată al generalului Ludwig Svoboda, deoarece era cetăţean al Republicii Cehoslovace. A fost trimis la artilerie, însă, din cauză că a refuzat să împuşte oameni, i s‑a ordonat să care proiectile. După sfârşitul războiului, a păzit pentru o vreme ambasada cehoslovacă din Moscova. În anul 1945, Sfântul Iov s‑a întors pe meleagurile natale. În scrisoarea datată cu 14 noiembrie 1945, adresată episcopului Nestor Sidoruk de Muncaci‑Ujgorod, arhimandritul Alexie Kabaliuk Carpatinul scria: „Vă rog să‑l hirotoniţi ierodiacon pe monahul Iov Codrea, care este locţiitorul meu în Schitul Gorodilov”. Episcopul a împlinit rugămintea arhimandritului la 16 noiembrie 1945. La 10 decembrie 1945, monahii Schitului Gorodilov s‑au adresat episcopului cu rugămintea de a‑l hirotoni ieromonah pe Sfântul Iov. Sfântul Iov a fost hirotonit preot în anul 1946, la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Iza. La adunarea monahilor, fraţii l‑au ales stareţ. În timpul stăreţiei Sfântului Iov, schitul s‑a extins şi s‑a consolidat. Monahii au construit o cantină, chilii, o bucătărie. Pentru modul în care a slujit Biserica, Sfântul Iov a fost ridicat în anul 1947 la treapta de egumen. Arhimandritul Efrem Molnar, care îl cunoştea bine pe Sfântul Iov, a descris astfel activitatea acestuia: „Conducând schitul între anii 1946‑1958, a fost pentru monahi şi pentru mirenii simpli un exemplu viu. Părintele Iov aproape că nu a utilizat ordinele administrative. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie. După terminarea Liturghiei şi după masă, înştiinţa monahii ce ascultări are fiecare şi el însuşi se alătura muncii. Calităţile sale umane erau hărnicia, simplitatea în relaţii, milostivirea şi smerenia…”. Renumele rugătorului, văzătorului cu duhul şi făcătorului de minuni de la Gorodilov se răspândise deja în Zakarpatie (Maramureşul din dreapta Tisei a primit această denumire după anul 1946). Oamenii au început să vină la smeritul şi purtătorul de har dumnezeiesc cu tot felul de boli, cu necazurile şi tristeţile lor. Este semnificativ exemplul lui Dimitrie Petrovici Plisca, un locuitor din satul Iza, care în timpul războiului a suferit o rană foarte gravă la cap: glonţul i‑a spart craniul sub ochiul stâng şi s‑a oprit lângă creier. Jumătate de an s‑a perindat prin spitale, fiind lipsit de darul vorbirii, astfel încât numele şi prenumele îi erau scrise pe mână. A trebuit să înveţe din nou să meargă şi să vorbească. Vindecându‑se şi părăsind spitalul, el continua să sufere în urma rănii, pierzându‑şi adeseori cunoştinţa. Odată, în timp ce căra făină de la moară, şi‑a pierdut cunoştinţa, a căzut în râu şi, ca prin minune, nu s‑a înecat. În anii de după război, acest om evlavios i s‑a adresat pentru ajutor Sfântului Iov. Timp de trei săptămâni a lucrat la mănăstire spre slava lui Dumnezeu, ajutând la culesul merelor. Stareţul văzător cu duhul i‑a spus că trebuie să mai poarte un oarecare timp această cruce, cu voia Domnului, şi i‑a prezis că, atunci când se vor apropia bătrâneţile, Dumnezeu îi va lua această încercare şi va mai trăi mulţi ani. Pentru rugăciunile sfântului, peste 17 ani toate consecinţele rănii grave au dispărut, astfel încât a început să‑i întreacă în muncă pe cei tineri. Şi nu doar că a ajuns la adânci bătrâneţi, ci la începutul secolului XXI era persoana cea mai înaintată în vârstă din satul Iza, trecând la Domnul la vârsta de 93 de ani. Darul deosebit al duhovniciei pe care sfântul l‑a primit de sus atrăgea mulţime de oameni veniţi chiar de la mare depărtare. În anul 1950, Prea Sfinţitul Macarie, arhiepiscopul de Lvov, Ternopol şi Muncaci‑Ujgorod, i‑a încredinţat sfântului îndrumarea duhovnicească nu doar a Schitului Gorodilov, ci şi a Mănăstirii Muncaci, care de puţin timp, din anul 1947, revenise ortodocşilor. În anul 1951, Ilarion, noul episcop de Muncaci‑Ujgorod i‑a retras sfântului atribuţia de duhovnic al Mănăstirii Muncaci, încredinţându‑i parohia Bisericii Sfântul Ilie din satul Veleatin şi funcţia de administrator al mănăstirilor din Zakarpatie, cu obligaţia de a se înregistra la împuternicitul cu treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Datorită acestei numiri, sfântul a devenit, după vlădica şi secretarul acestuia, persoana duhovnicească cea mai influentă din eparhie. Dar a sporit şi autoritatea sa duhovnicească. Sfântul Iov a avut şi mai multe posibilităţi de a ajuta oamenii. S-a folosit de această ocazie, depunând toate eforturile şi în curând tot Maramureşul din dreapta Tisei a început să vorbească de minunatul nevoitor. Schitul de la Gorodilov a înflorit nespus de mult, devenind un loc de pelerinaj. Au început să vină la Sfântul Iov tineri râvnitori. O parte dintre aceştia au devenit ulterior arhierei, arhimandriţi, stareţi de mănăstire. Doar în câţiva ani, a apărut o adevărată şcoală de ucenici devotaţi. În schit se aflau deja douăzeci şi cinci de fraţi. În anii de după război, Sfântul Iov a transformat lăcaşul său în cel mai renumit schit din tot ţinutul. Fraţii din obşte îl iubeau şi îl cinsteau foarte mult. În timpul păstoririi episcopului Varlaam Borisevici, în eparhia Muncaci‑Ujgorod a început un asalt planificat împotriva drepturilor mănăstirilor şi schiturilor. Sfântul Iov s‑a opus acestei politici şi a fost unul dintre semnatarii scrisorii colective adresate Preafericitului Alexie I, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care era o reclamaţie împotriva episcopului Varlaam Borisevici, cu rugămintea de a‑l demite pe acesta. Însă, cu sprijinul puterii atee, Varlaam a început să se răzbune pe clerul care s‑a opus politicii sale antibisericeşti. În anul 1958 l‑a înlăturat pe Sfântul Iov din ascultarea de stareţ al schitului şi, cu ajutorul noului stareţ, în scurt timp schitul a fost închis. În clădirile schitului autorităţile au amenajat o şcoală agricolă. Însă, fără harul lui Dumnezeu, elevii nu doar că nu au reuşit să cultive ceva în această zonă dificilă pentru agricultură, dar au distrus şi gospodăria ridicată cu atâta iubire de monahi. Părăsindu‑şi mănăstirea de metanie, sfântul stareţ a luat din avuţia mănăstirii doar un cearşaf, pe care dormea. Astfel au început pribegiile părintelui. Din toamna anului 1958 până în anul 1959, sfântul s‑a aflat la Mănăstirea Sfântul Nicolae din satul Iza, raionul Hust. În curând şi asupra acestui centru de renaştere a Ortodoxiei a început să plutească pericolul de a fi închis, pentru că mănăstirea deranja foarte mult autoritatea atee. Prigonitorii erau, de asemenea, iritaţi nespus de mult de faptul că în acea mănăstire şi‑a găsit refugiu sfântul exilat. Împreună cu Sfântul Iov s‑a aflat mereu Mihail, care a devenit mai apoi monahul Sava. Acesta provenea din Verhovina şi suferea de îndrăcire. Era orfan de mamă şi de tată. Era şi analfabet. Din cauza crizelor de îndrăcire nu fusese tuns în monahism. Stareţul a alungat din acesta duhul necurat, iar apoi a insistat să fie tuns în monahism, tundere pe care tot el a săvârşit‑o. Însă nu a putut fi preoţit, din cauză că nu ştia carte. Părintele Sava nu avea unde să plece după închiderea mănăstirii, pentru că nu putea sluji ca preot într‑o parohie şi nici rude nu avea. Plângea cu amar, neştiind ce să facă. Sfântul Iov l‑a liniştit, zicându‑i: „Unde mă voi afla eu, acolo vei fi şi tu, atâta timp cât voi fi în viaţă!”. De atunci, părintele Sava a început să locuiască cu sfântul şi a devenit ajutorul său de chilie. Mulţi monahi, văzând că închiderea mănăstirii este inevitabilă, au început să împartă între ei avuţia mănăstirii, însă nevoitorul le‑a spus: „Ce faceţi? Mai bine este să împărţiţi totul nevoiaşilor!”. Stareţul însuşi şi‑a strâns puţina sa avere într‑o cuvertură şi cu această legăturică şi un toiag a plecat pe jos, punându‑şi în totalitate credinţa în Unul Dumnezeu. Sfântul Iov a ajuns pe jos până la mănăstirea de bărbaţi cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului, din satul Şesul, în adâncul Maramureşului, în munţi. În perioada 1959‑1960 a stat în această mănăstire, iar când părintele stareţ Veniamin Kerecianin a fost arestat, i‑a ţinut locul. În curând, autorităţile atee au închis şi Mănăstirea Schimbării la Faţă. În acest fel, pe tot cuprinsul Maramureşului, unde până nu demult se afla aproape pe fiecare deal o mănăstire ortodoxă sau un schit, nu mai rămăsese nicio mănăstire de bărbaţi. În perioada 1960‑1961, Sfântul Iov a slujit ca preot paroh în satul Uglea, din raionul Tiacev, iar între 1961‑1962 a slujit în satul Monastîreţ. Din anul 1962 şi până la trecerea sa la Domnul a fost preotul paroh al Bisericii Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir din satul Malaia Ugolka, raionul Tiacev, unde în vechime se afla o mănăstire. Pe atunci, satul avea puţine gospodării şi locuitori. Valea era îngustă, exista puţin pământ, iar rezervaţia naturală restrângea şi mai mult activitatea agricolă. De aceea, sfântul îi ajuta mereu pe oameni. Ascetul, căruia în semn de recunoştinţă oamenii îi aduceau sau îi trimiteau multe bunuri, împărţea tot ce avea localnicilor. Zicea că împrumută, dar era conştient că oamenii nu vor putea să returneze niciodată acei bani, ci îşi vor construi case şi vor avea unde să locuiască împreună cu familiile lor. Reprezentaţilor autorităţii atee nu le era deloc pe plac o astfel de activitate. Îl opreau pe Sfântul Iov, îi interziceau să mai ajute astfel, îl ameninţau, dar la toate acestea părintele răspundea cu înţelepciune: „Dacă autorităţile nu‑i ajută pe oameni să‑şi construiască locuinţe, atunci aceasta trebuie să o facă obştea bisericească!”. Făcuţi de ocară, funcţionarii sovietici n‑au mai putut spune nimic şi l‑au lăsat pe sfânt în pace. Cu trecerea anilor, aşezarea din preajma bisericii, până atunci puţin populată, s‑a extins şi a înflorit datorită sfântului stareţ, care împărţea binecuvântări cu mâna lui darnică. Până în prezent, aici locuiesc oameni cu o deosebită recunoştinţă pentru Sfântul Iov.Stareţul se străduia întotdeauna să‑i ajute pe oameni, iar el însuşi purta haine ponosite, dar curate, spunând că îmbrăcămintea monahului trebuie să fie în aşa fel încât, dacă ar fi aruncată, nicio persoană nu ar vrea să o poarte. Într‑o iarnă au venit la sfânt nişte huţuli din zona localităţii Rahovscin şi i‑au dăruit, ca mulţumire pentru rugăciunile sale, un pieptar frumos împodobit, la care huţulii sunt foarte pricepuţi. Stareţul s‑a îmbrăcat cu el, dar s‑a simţit stânjenit, pentru că alături de el stătea un bătrân foarte sărac. Stareţul l‑a îmbrăcat pe acesta cu pieptarul primit în dar. Huţulii s‑au tulburat, iar părintele a observat bucuros că omului i se potrivea de minune bundiţa. El i‑a liniştit pe vizitatori, spunând că darul lor este primit, iar pe bătrân l‑a întrebat dacă îi este cald. Când acela i‑a răspuns că îi este cald şi bine, părintele a zâmbit atât de luminos şi plin de bucurie, încât huţulilor nu le‑a mai părut rău pentru pieptarul dăruit. La fel, sfântul împărţea adeseori oamenilor cojocele, cămăşi, încălţăminte şi alte lucruri pe care i le aduceau oamenii înstăriţi din tot ţinutul. În cazul în care vreunei persoane din sat îi murea vaca, părintele îi dădea bani pentru a‑şi cumpăra altă vacă. Era mereu pregătit să‑i ajute pe oameni, indiferent de problemele pe care le aveau. În sat locuia o bolnavă psihic, Mariika Nemţoaica. Într‑o iarnă, acoperişul casei acesteia s‑a prăbuşit, iar Sfântul Iov, de sărbătoarea Naşterii Domnului, a anunţat la sfârşitul slujbei că banii adunaţi cu colindul vor fi folosiţi la construirea unei căsuţe noi pentru ea. La aceşti bani, sfântul a adăugat şi economiile sale. Astfel, au fost cumpărate toate cele necesare pentru construcţie. În afară de aceasta, sfântul a plătit şi muncitorii, şi noua casă a fost construită într‑un timp scurt. Cu ocazia sărbătorilor, în satul Ugolka se aduna o mulţime de cerşetori, fiindcă toţi cunoşteau bunătatea sfântului. Aceştia se înghesuiau în preajma lui, iar sfântul îi hrănea pe toţi şi le dădea pomană, fapt care îi bucura sufletul nespus de mult. Adeseori, sfântul le dădea bani tinerilor, preoţilor, seminariştilor, studenţilor, oamenilor săraci sau, de exemplu, şoferului „pentru benzină”, pentru că l‑a dus cu maşina. Aceştia se ruşinau să ia banii, dar era imposibil să‑l refuze, cu atât de multă bunăvoinţă îi ajuta sfântul. Părintele îi ajuta pe toţi oamenii din parohie şi se străduia să nu le ia bani pentru diferite slujbe. Soacra localnicei Olena Pilipeţ a povestit despre o faptă asemănătoare a Sfântului Iov, petrecută în timpul sfinţirii casei sale. Femeii îi era milă de părinte, deoarece el trebuia să facă un drum destul de lung, casa aflându‑se la o distanţă de 2 km de biserică, pe un deal. Din această cauză, i‑a dat sfântului 25 de ruble, însă el nu a vrut să le accepte. Atunci, femeia i‑a spus că ea dă banii pentru rugăciunile lui şi, dacă el nu‑i va accepta, rugăciunea nu‑I va fi plăcută lui Dumnezeu. Stareţul nu a răspuns nimic, dar, atunci când stăpâna casei a trecut într‑o altă cameră, sfântul a aşezat încet banii sub muşamaua de pe masă. Femeia era foarte mulţumită, gândindu‑se că el a luat banii. Dar, peste o lună, când a spălat faţa de masă, a găsit acei bani şi a înţeles că Sfântul Iov i‑a pus acolo, nedorind să o supere. Sfântul ajuta şi în treburile lumeşti, gospodăreşti. Îi plăcea să cureţe copacii şi, fiind un bun specialist în acest domeniu, mergea pe la oameni şi îi ajuta. De asemenea, sfântul ajuta în căutarea locului pentru săpatul fântânilor. El căuta, iar atunci când oamenii săpau în locul indicat de sfânt, găseau imediat apă. În acest loc străvechi de nevoinţe monahale, Sfântul Iov ducea o viaţă ascetică, viaţa unui mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El săvârşea zilnic pravila monahală întreagă. Se culca la miezul nopţii, iar la ora 4.00 dimineaţa se scula şi se ducea la biserică. Proscomidia dura câteva ore, părintele scoţând părticele pentru foarte mulţi oameni. De asemenea, citea un mare număr de pomelnice. Unele erau extrem de vechi şi erau păstrate zeci de ani. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, sfântul ştia care dintre oameni sunt vii şi care dintre ei au trecut pe lumea cealaltă şi îi pomenea după rânduială. Din cauza şuvoiului mare de pelerini, sfântul îşi făcea pravila monahală în timpul nopţii. El zicea că atunci când, dintr‑o oarecare cauză, ieromonahul nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, trebuie să citească în afară de pravila de rugăciune, Ceasurile şi celelalte rugăciuni. În fiecare zi, nevoitorul citea Acatistul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfântului şi Făcătorului de minuni Nicolae şi al sfântului zilei. De când a fost hirotonit, Sfântul Iov a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi tipicul zilnic al slujbelor. Urmând rânduielii Sfântului Ioan din Kronştadt, el a procedat astfel pe parcursul a zeci de ani. A încălcat doar de trei ori această rânduială în timpul celor patruzeci de ani de slujire. La sfârşitul anului 1977, s‑a îmbolnăvit de apendicită acută. Din smerenie, a apelat la ajutorul doctorilor. A fost nevoie să fie operat de urgenţă. Imediat după operaţie, el a dorit să fie externat, pentru a putea sluji Sfânta Liturghie, dar, bineînţeles, nu i s‑a permis să părăsească spitalul. Dar, în cea de‑a treia zi după operaţie, sfântul a plecat pe ascuns înapoi în munţii Maramureşului, la locul slujirii sale. Încă din vremea războiului, sfântul avea în piept o schijă mare de fier, căreia nu i‑a dat niciodată importanţă. Dar, la bătrâneţe, aceasta începuse să‑i împiedice respiraţia şi smeritul nevoitor a alergat din nou la ajutorul doctorilor din Muncaci. După operaţie, doctorii au rămas surprinşi, văzând cât de rapid s‑a însănătoşit sfântul şi cât de repede s‑a vindecat rana. Stareţul se străduia mereu să ascundă nevoinţa sa de ochii oamenilor, aceasta fiind una dintre trăsăturile sale distinctive. După cum se cuvine adevăratului monah, el nu mânca carne decât în Duminica Învierii Domnului, când, în timpul mesei de praznic, rupea o bucăţică de carne şi o mânca, pentru că aceasta fusese sfinţită. Era un mare postitor, dar întotdeauna dădea dovadă de ospitalitate şi, dacă cineva, în pofida tuturor îndemnurilor lui, nu voia să mănânce, trebuia obligatoriu să bea măcar un ceai. Pentru cei care nu încăpeau în căsuţa părintelui era amenajată o masă în curte. În timpul mesei erau întotdeauna servite porţii mari. Maica Anghelina, nepoata sfântului, a fost ajutorul lui pe tot parcursul vieţuirii sale la Malaia Ugolka. Ea îi punea şi sfântului porţii mari. El însă nu se aşeza imediat la masă, ci se plimba, apropiindu‑se când de o persoană, când de alta şi, când nepoata sa nu era atentă, lua din mâncarea lui, de care nici nu se atingea, şi adăuga la porţiile din farfuriile celorlalţi. La sfârşitul mesei, când toţi deja terminau de mâncat, maica observa că farfuria părintelui era golită, însă el nici nu se aşezase la masă. Din această cauză, îl certa pe părinte, iar el zâmbea. Totdeauna părintele radia o bucurie binecuvântată. Cu toată milostivirea sa faţă de oameni şi cu toată bunătatea sa, sfântul era neiertător faţă de păcat, mai ales dacă acesta avea legătură cu cele sfinte. Odată, când a văzut că după citirea Psaltirii pentru o persoană decedată rudele au pus pe masă băutură, s‑a indignat şi şi‑a ridicat vocea: „Oameni buni! Ce faceţi?! Eu plec de aici! S‑au citit psalmii şi voi procedaţi astfel?” Odată, sfântul a fost vizitat de un profesor al Universităţii de Stat din Moscova împreună cu femeia sa, cu care era căsătorit civil, dar nu era cununat în biserică, în pofida faptului că era credincios. Venise să discute cu sfântul nişte treburi duhovniceşti importante. Ascetul i‑a spus direct: „Voi trăiţi în curvie, dar aţi venit la mine să discutaţi chestiuni înalte”. Nevoitorul era blând nu doar cu oamenii, ci şi cu animalele. El hrănea mereu păsările, iar veveriţelor le dădea nuci. Văzându‑l, veveriţele coborau repede din copac şi luau nucile din mâinile sfântului. Păsările zburau către el, văzându‑l din depărtare. Bunătatea Sfântului Iov atrăgea la sine şi oamenii, şi animalele, şi păsările. Ca un păstor binecuvântat, Sfântul Iov era delegat de episcopul său la sfinţirea altarelor, iconostaselor, bisericilor. Sfântul a fost în diferite locuri cu astfel de misiuni. În afară de aceasta, vizita adeseori Mănăstirile Ciumuleşti şi Muncaci. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Cu cinci ani înainte de moartea sa, pe 25 februarie 1980, Sfântul Iov şi‑a alcătuit testamentul, în care scria: „Eu, subsemnatul Arhimandrit Iov, am slujit 20 de ani în satul Malaia Ugolka la Biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Viaţa mea ajunge la sfârşit, în curând voi împlini 80 de ani. Nu ştiu ziua morţii mele. Mulţi preoţi lasă cu testament să fie înmormântaţi în mănăstire sau în satele natale. Eu însă interzic să‑mi fie dus undeva trupul păcătos. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. Poruncesc să mi se facă înmormântare de monah şi să mă îngroape lângă crucea din mijlocul acestui cimitir.” - 24. II. 1980, Arhimandritul Iov” La 28 iulie 1985, arhimandritul Iov a trecut în pace la Domnul. În ziua morţii sale, duminica, a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut o predică lungă. În acea zi, în jurul orei 22.00, i s‑a făcut rău, şi cu rugăciunea pe buze şi‑a încheiat calea sa pământească. Înmormântarea a avut loc la 31 iulie. Slujba a fost condusă de arhimandritul Efrem Molnar. Cuvintele de învăţătură au fost rostite de protoiereul M. Kelemen şi arhimandritul Eufimie Şutak. A fost prezent un mare număr de clerici, care au cântat cântările înmormântării, ajutaţi de corul Mănăstirii Ciumalevsk şi de mirenii care se adunaseră să‑l conducă pe ultimul drum pe duhovnicul lor. Pentru viaţa şi meritele sale înaintea lui Dumnezeu, Sfântul Iov primise daruri minunate – darul vederii cu duhul şi darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Sfântul era vizitat deseori de renumiţi profesori, învăţaţi, academicieni ‑ şi mireni şi reprezentanţi ai clerului ‑, pentru a discuta pe diferite teme. Aceştia erau uimiţi de faptul că sfântul, fără să fi făcut seminarul teologic, neştiind până la sfârşitul vieţii sale să scrie bine şi neplăcându‑i să se ocupe cu aceasta, pentru că scria cu multă dificultate o scrisoare, răspundea celor mai dificile întrebări ale acestora, mulţumindu‑l pe deplin pe fiecare. „De unde are el cunoştinţele pe care noi le avem? Îl întrebăm despre diferite probleme şi el ne răspunde la fiecare întrebare!”, spuneau ei, foarte uimiţi. Stareţul cunoştea din timp cine îl va vizita. Adeseori îi spunea Maicii Anghelina să pregătească toate cele necesare, pentru că „astăzi vom fi vizitaţi de oameni mari!”. O femeie din satul Mârova a pierdut doi berbeci, pe care i‑a luat să‑i crească până spre toamnă. Femeia s‑a dus cu necazul său la sfânt, care i‑a spus să nu‑şi facă griji. Şi într‑adevăr, în lipsa femeii, şefii veniseră şi luaseră berbecii pentru o distracţie pe care o organizau, iar femeia nu avea de ce să îşi facă griji. Nina Soboleva împreună cu o prietenă care era maică au cumpărat o căsuţă la Zagorsk şi cărau apă de la o distanţă mare, neştiind unde să sape o fântână. Stareţul, care nu văzuse niciodată acele locuri, le‑a spus unde trebuie să sape. Şi, atunci când au început să sape, imediat a apărut şi apa. Domnul Dumnezeu i‑a descoperit alesului Său taine minunate, legate de sfinţenia locului unde i‑a fost dat să slujească. Stareţul le‑a povestit rudelor sale, că sus, în munţi, a găsit un izvor cu o apă minunată, care avea o culoare ca a laptelui şi un gust minunat. Aceasta aminteşte cuvintele Sfintei Scripturi despre pământul binecuvântat din care curgea lapte şi miere. Stareţul i‑a povestit părintelui Ştefan Pristae, căruia i‑a dat binecuvântare pentru a intra la seminarul teologic din Moscova, despre o mănăstire dintr‑o peşteră, pe care el a descoperit‑o. În acel loc tainic, s‑au nevoit monahii străvechiului aşezământ monahal din Ugolsk. Nina Soboleva îşi aminteşte cuvintele sfântului despre un ascet necunoscut lumii: „Nevoinţa îl proslăveşte pe om… Ce nevoitori suntem noi? Iată, locuieşte un om în munţi, singur, nu vede niciun suflet de om, nu schimbă o vorbă cu nimeni. Şi numai eu, păcătosul, merg o dată pe an la peştera lui şi îl împărtăşesc… Şi astfel au trecut douăzeci de ani. Şi omul acela petrece necontenit în rugăciune către Dumnezeu. Şi el, poate, este singurul drept de aici şi datorită rugăciunii lui suntem vii şi vom fi iertaţi”. Cine a fost acel sihastru necunoscut, pe care doar Sfântul Iov s‑a învrednicit să‑l cunoască, a rămas o taină, la fel ca şi locul izvorului minunat şi al străvechii mănăstiri din munţi. Sfântul Iov era cunoscut ca un mare izgonitor de demoni. În memoria poporului s‑au păstrat multe întâmplări de acest fel. Astfel, într‑un sat din raionul Irşavsk, regiunea Zakarpatie, s‑au petrecut următoarele: preşedintele colhozului, a cărui soţie era bolnavă de patima beţiei, avea casa situată chiar lângă biserica din sat. De praznicul Sfintei Treimi, femeia s‑a îmbătat din nou şi, în timp ce preoţii şi credincioşii mergeau în procesiune în jurul bisericii, femeia cânta cât o ţinea gura. Pentru această blasfemie, Domnul a îngăduit o mare pedeapsă: fiul acestei femei s‑a îndrăcit şi se chinuia foarte mult. Vecina acestor oameni era o femeie evlavioasă, fiică duhovnicească a Sfântului Iov. Aceasta i‑a sfătuit pe nefericiţii părinţi să ceară ajutorul Sfântului Iov. Aceştia au plecat la părinte, împreună cu fiul lor, cu o maşină. Când au ajuns acolo, duhul necurat nu‑l lăsa pe băiat să coboare din maşină. Sfântul a spus: „Lăsaţi‑l în pace, imediat totul va fi bine!” şi i‑a dus pe toţi în biserică. În timp ce sfântul citea rugăciunile, mama băiatului plângea amarnic, stând în genunchi şi implorându‑L pe Dumnezeu să o ierte şi să‑i vindece fiul. Pentru rugăciunile sfântului şi pentru căinţa mamei, băiatul a primit vindecare de la Dumnezeu. Ulterior, tatăl copilului a mai trecut deseori pe la Sfântul Iov, ca să îi mulţumească. Îi aducea mereu multe roşii, ştiind faptul că părintele este vizitat de o mulţime de oameni, care trebuiau hrăniţi. Unele cazuri de vindecare s‑au petrecut în prezenţa unui mare număr de oameni şi au rămas întipărite mai bine în memoria martorilor. Astfel, odată, în timpul Postului Mare, uşile s‑au deschis şi în biserică a fost adusă o tânără în vârstă de 18 ani, care tocmai sosise cu o căruţă. Din pieptul acestei tinere a izbucnit un urlet neomenesc, încât era imposibil să mai fie continuată slujba. La îndemnul sfântului, biata fată a fost aşezată pe bancă în biserică. Atunci când Sfântul Iov s‑a apropiat de ea, a auzit, împreună cu credincioşii, următoarea întâmplare, plină de tristeţe, spusă de rudele ei. Fata fusese vorniceasă la o nuntă, iar în timpul petrecerii, o femeie îi dăduse un pahar cu băutură ca să‑l bea împreună cu ea. Fata simţise în inima ei că ceva nu este în regulă şi a răspuns că nu vrea să bea. Dar, pentru că femeia insista, a băut, fiindu‑i ruşine să o mai refuze. Peste câteva minute i s‑a făcut rău. Fata s‑a apropiat de părinţii ei, rugându‑i să o conducă acasă. Părinţii au mers acasă cu fata imediat, întrucât se vedea chiar şi pe faţa ei cât de rău îi era. Nici spre dimineaţă fata nu s‑a simţit mai bine, iar părinţii au dus‑o la spital, unde doctorii nu au reuşit să‑i pună niciun diagnostic. Au început peregrinările neîncetate şi fără rost pe la doctori, iar fetei îi era tot mai rău. Un doctor de la spitalul din Tiacev (din centrul raionului Tiacev, de care aparţine şi Malaia Ugolka), i‑a sfătuit pe părinţi să nu mai piardă timpul pe la doctori, ci să se ducă la Ugolka, la părintele de acolo. Dar, părinţii nu s‑au grăbit să‑i urmeze sfatul, continuând să spere în ajutorul medicinei şi al medicamentelor, neînţelegând că numai Unul Dumnezeu este Domnul vieţii, al morţii şi al sănătăţii. Pentru această nesocotinţă, părinţii au fost pedepsiţi ‑ fiica lor a început să aibă crize puternice de demonizare, astfel încât au fost nevoiţi să lase doctorii şi să meargă la sfântul stareţ. Sfântul Iov a început imediat să citească rugăciuni pentru fată. În timpul citirii rugăciunilor, ţipetele posedatei au început să se diminueze, până când au încetat cu totul. Fata a fost ridicată. Ea putea sta, dar nu putea răspunde, nu putea vorbi, nu putea scoate nici măcar cel mai mic sunet, doar plângea. Stareţul a poruncit să fie scoasă în curtea bisericii. Apoi, după încheierea slujbei, părintele s‑a apropiat de fată. Aceasta continua să plângă încet, aşezată pe bancă. Părinţii l-au întrebat pe sfânt dacă i se va întoarce darul vorbirii. El a răspuns că totul va trece peste două‑trei zile – şi darul vorbirii i se va întoarce. Părinţii au mai întrebat dacă nu cumva o să fie necesar să mai treacă o dată pe la el. Sfântul le‑a spus că nu va fi necesar, că totul va fi bine. Această vindecare minunată, petrecută în faţa unei mulţimi de oameni, s‑a întipărit foarte bine în memoria celor prezenţi. Odată, a venit la Sfântul Iov un mare funcţionar din oraşul Lvov, care avea acasă un copil demonizat, şi a aşezat pe masă un pachet mare cu bani. Sfântul a numărat din acel pachet exact atâţia bani câţi erau necesari pentru un pomelnic de patruzeci de zile, iar restul banilor i‑a dat înapoi. Funcţionarul, mirat, nu a reuşit să‑l convingă să ia banii. În marea lui smerenie, sfântul a motivat că nu ştie ce se va întâmpla în continuare cu copilul şi a promis să se roage. Peste un oarecare timp, a primit o scrisoare de mulţumire de la funcţionarul din Lvov, care spunea că fiul lui se vindecase. Ca şi în cazul funcţionarului de la Lvov, prin rugăciunile Sfântului Iov au avut loc deseori vindecări la distanţă. Într‑o zi, a venit la părintele o femeie din Vinogradovşcin (raionul Vinogradov, regiunea Zakarpatie) şi îl implora să se roage pentru fiul ei, care suferea atât de mult din pricina demonizării, încât nici măcar nu a reuşit să‑l aducă la părinte. Sfântul a chemat‑o pe femeie în biserică şi s‑a rugat în prezenţa ei. După aceea, fiul ei s‑a vindecat pe deplin. Nevoitorul binecuvântat a ajutat foarte mulţi oameni, i‑a ajutat pe toţi cei care i‑au cerut ajutorul şi care, într‑adevăr, aveau nevoie de mijlocirea lui. Sfântul îi ajuta pe credincioşi în orice fel de nenorocire. Prin rugăciunile lui mulţi soţi care nu aveau copii au primit urmaşi de la Dumnezeu. O pereche din Iza nu avusese copii timp de treisprezece ani, dar, după rugăciunile sfântului, în familie au apărut câţiva copii. Fetele care nu reuşeau să se căsătorească îşi întemeiau prin rugăciunile sfântului o familie fericită, iar tinerii care nu‑şi găseau perechea se căsătoreau. Din perechile cununate de părintele nu s‑a destrămat niciuna. Odată, un grup de oameni din zona Muncaci intenţionau să vină la părintele. Adunându‑se în oraşul Muncaci, s-au urcat într‑un camion şi au pornit la drum. Mai aveau de parcurs încă puţin şi ajungeau la sfânt, când în faţa lor a apărut un râu care ieşise din albia lui. Râurile de munte din Carpaţi sunt foarte sprintene, dar sunt puţin adânci, aşa că şoferul a hotărât să treacă râul accelerând. Însă, deşi nu sunt adânci, apele de munte sunt viclene. La mijlocul râuleţului, maşina s‑a oprit pe neaşteptate într‑un loc adânc şi alunecos. Apa a început să intre în motor. Mai era încă puţin şi motorul s‑ar fi oprit, iar maşina ar fi fost luată de apă. Şoferul a strigat: „Părinte Iov! Ajută‑ne!”. Şi maşina, de parcă ar fi împins‑o cineva din apă, a ţâşnit spre mal. Oamenii încă nu reuşiseră să‑şi revină, când l‑au văzut pe celălalt mal al râului pe Sfântul Iov, vesel ca de obicei, spunându‑le: „Vă aştept de multă vreme!”. O lungă perioadă de timp oamenii nu şi‑au revenit, fiind impresionaţi de minunea la care au fost martori. Sfântul stareţ a oferit ajutor în cele mai diverse cazuri. El s‑a rugat pentru aflarea vitelor pierdute – în acest fel a ajutat un om cuprins de deznădejde, care pierduse doi cai care aparţineau colhozului. S-a rugat şi pentru aflarea oamenilor pierduţi – pe o mamă care plângea după fiul ei care plecase a trimis‑o acasă, spunându‑i că fiul ei s‑a întors. Şi într‑adevăr, femeia şi‑a găsit fiul tăind lemne în curte. Sfântul se ruga şi pentru îndreptarea tinerilor pe calea adevărului – cu rugăciunile lui, doi fii neisprăviţi ai unei femei au devenit preoţi buni. Sfântul stareţ i-a ajutat mult pe cei care voiau să‑L slujească pe Dumnezeu. Numărul total al celor care au intrat la seminarul teologic cu binecuvântarea sfântului ajunge la 160 de persoane. Este o întreagă oştire duhovnicească, educată de către sfânt pentru slujirea şi înflorirea Bisericii lui Hristos. Ucenicii sfântului slujesc în prezent în diferite sate, oraşe şi ţări. Sfântul Iov a trecut la Domnul pe 28 iulie 1985. A fost înmormântat la trei zile de la trecerea sa la Domnul, pe 31 iulie 1985. La slujbă au participat mai mult de o sută treizeci de clerici şi monahi. În timpul slujbei, în biserică a intrat o pasăre albă ca zăpada, care a zburat pe deasupra tuturor, s-a aşezat de trei ori pe umărul nepoatei sfântului, apoi s-a aşezat pe prestol şi a ciripit, apoi a înconjurat de trei ori biserica, iar la urmă s-a aşezat în altar. Nu toţi oamenii au văzut pasărea. Dar toţi au văzut cum, atunci când trupul sfântului a fost scos din biserică, un stol mare de păsări a zburat spre coşciug. După moartea sa, sfântul a făcut şi mai multe minuni, arătându-se aievea sau în vis credincioşilor. În fiecare an, în ziua de 28 iulie, la Biserica Sfântului Dimitrie din satul Uglea se făceau parastase pentru stareţul Iov, la care veneau pelerini din toată Ucraina şi din Rusia. În tradiţia slavă, parastasele pentru cei consideraţi sfinţi, dar nu sunt canonizaţi, sunt o formă de prăznuire a acestora (chiar înaintea canonizării unui sfânt, se mai poate face un ultim parastas, dar după canonizare parastasele nu îşi mai au rostul). Datorită evlaviei populare din ce în ce mai mari, în data de 12 octombrie 2007 Consiliul Eparhial din Hust, la iniţiativa Episcopului Ipolit de Hust şi Vinogradov, a decis dezgroparea sfintelor moaşte ale Sfântului Iov. Dezgroparea s-a făcut în data de 22 octombrie 2007. De faţă erau o mulţime de stareţi, protopopi, preoţi, călugări, mulţi dintre ei fiind ucenici ai Sfântului Iov (între ei fiind şi arhimandritul Stratonic, stareţul Mănăstirii Sfântul Mihail din Gruşinsk, care era membru în comisia eparhială pentru canonizare). Când trupul a fost găsit întreg şi neputrezit, s-au auzit strigăte de bucurie: „Cruce! Întreg!” Sfintele moaşte emanau o mireasmă bineplăcută, de flori abia tăiate. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica din localitatea Uglea Mică. Mulţime de pelerini vin să se închine acolo, strângându-se multe mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Iov. (material prelucrat de Danion Vasile după Viaţa, minunile şi acatistul preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Iov din localitatea Uglea, traducere de George Zapotinschi şi Angela Voicilă şi volumul lui Grigorie Raciuk, Ascetul Rusiei Carpatine, Stareţul Iov Codrea, Editura Areopag, Bucureşti 2013)

luni, 25 noiembrie 2013

Alina Cainaru: Mana maicii Paisia mirosea a mir

V-am mai trimis marturii in trecut cu minunile petrecute la icoana Sfantului Efrem cel Nou. Acum pot sa va spun una de aseara de la maica. Am ajuns la maica, m-am inchinat si inca stateam langa dansa, rugandu-ma. Apare parintele, se inchina, saruta mana maicii, pune epitrahilul, incepe randuiala de inmormantare care se face monahilor, imi da sa tin molitfelnicul, il tin sa citeasca, ma pune sa citesc un psalm, la final tine un cuvant despre maica si plecarea din aceasta lume, se inchina si saruta mana... si imi zice: Saruta si miroase!... ma aplec sa sarut mana maicii, mirosea puternic a mir, exact cum deschizi o sticla de mir, ma uit mirata, mai sarut odata, apoi oamenii ii saruta mana pe rand, prietena mea ia metaniile si le trece pe mana maicii, miros si metaniile, oamenii se aud pe rand: minune, da, miroase, da, e mir, slava lui Dumnezeu! Plecam sa o luam si pe mama prietenei, revenim dupa o jumatate de ora, acelasi mir, aceeasi mireasma. Mirarea mi-a fost mare cu atat mai mult cu cat eu nu plecasem deloc de langa maica, prima data cand am sarutat mana era doar moale si usor rece, ca apoi sa miroasa puternic a mir. Mirosul mirului era asemanator cu cel de la Sfantul Grigorie cel ucis de persi in anul 614 la Ierusalim, la Manastirea Sfantul Sava. Alina Cainaru

duminică, 24 noiembrie 2013

Ciprian Voicila: Astazi a trecut la Domnul maica Paisia, sprijinul celor oropsiti

Un parinte mi-a trimis astazi un sms prin care ma anunta ca maica Paisia a trecut la Domnul in jurul orei 11. Avea 104 ani. Locuia intr-o casuta cu totul ascunsa, undeva in zona Rahovei. Cand mi-am propus sa merg prima data la ea m-am inarmat pana in dinti impotriva sinceritatii: nu voiam sa imi dezvaluie uratul din mine. M-am rugat tot drumul pana la ea si mai cu seama in timpul petrecut in chiliuta ei. De ani de zile era imobilizata la pat. Cineva mi-a spus ca avea coloana vertebrala rupta. Doctorii ii pusesera o tija. Pe drumul spre casuta ei, taximetristul a lovit superficial pe trecerea de pietoni, un trecator. Incidentul mi-a sporit tensiunea intalnirii. Asteptarile mele anxioase au fost spulberate de realismul intalnirii cu ea. Eu ma asteptam la o discutie mistica, duhovniceasca, iar maica imi punea intrebari concrete: cati ani am? Unde lucrez? De cat timp sunt casatorit? Ce salariu am? Salariul este suficient ca sa-mi intretin familia? A urmat o serie de sfaturi practice, bine infipte in realitate. Mi-a vorbit despre cat de importanta este rugaciunea sotilor, unul pentru altul, precum si rugaciunea parintilor pentru copii. Mi-a placut duhul pacii care iti invaluia inima odata ce intrai in camaruta ei. Pe pereti strajuiau icoane si fotografii ale duhovnicilor vestiti ai Romaniei. Printre ele se remarca o fotografie inramata in care schimonahia Paisia statea la sfat de taina langa parintele Irineu Curtescu, actualul staret de la Manastirea Ponor. Cand ingenuncheai langa patul maicii simteai buna mireasma care o invaluia protector. La orice ora te-ai fi dus, in fata casutei asteptau totdeauna oameni necajiti. Te intalneai la maica Paisia cu persoane pe care nu le mai vazusei de ani buni. Monahi din Romania si Grecia, stareti, mireni al carui chip il retinusei in treacat dintr-o biserica sau de la un hram. VIP-uri ale lumii ortodoxe ii trecusera pragul in cautarea unui raspuns ce se lasase multa vreme asteptat. Maica putea fi blanda, dar si dura. Te mangaia exact cand te-ai fi asteptat mai putin si te trezea printr-un dus rece cand lumea iti era mai draga, iar viata mai caldicica. Am cunoscut oameni care se multumeau doar sa intre, sa o vada si sa-i sarute mana inmiresmata. Intr-o zi, asteptand in curte sa intre la maica pelerinii ajunsi cu mult inaintea mea, citeam o cartulie despre un nebun pentru Hristos, care a fost prieten cu parintele Paisie Aghioritul. Si acolo scria ca daca vrei sa testezi un om imbunatatit poti sa ii pui mental o intrebare, iar el o sa-ti raspunda negresit. M-am gandit sa verific. I-am expus in minte maicii Paisia problema care ma framanta. Stateam afara, privind la florile diverse din fata casutei. Toti ceilalti erau in chilia maicii si vorbeau cu ea. Am asteptat ce am asteptat și n-am intrat bine la ea ca primul cuvant pe care ni l-a spus - mai eram cu 2 prieteni- era chiar raspunsul la problema mea. Situatia a avut si o nota comica: unul dintre cei 2 prieteni ai mei s-a dus primul sa ia binecuvantare de la maica, iar ea vorbea cu el desi propriu-zis imi raspundea mie la intrebare. Prietenul meu nu a inteles riguros nimic. M-am simtit obligat sa intervin: raspunsul maicii e pentru mine! Am cunoscut un parinte imbunatatit care locuieste retras pe un munte. Acesta a plecat val-vartej intr-o dimineata, pe la ora 4, pentru ca l-a chemat in rugaciune maica Paisia sa vina sa o impartaseasca. Cand a trecut la Domnul parintele Justin Parvu, maica s-a intors pe o parte si le-a spus femeilor care o ingrijeau: sa nu va speriati, plec la inmormantarea parintelui Justin! Apoi a fost putin absenta, intrand in coma. Si-a revenit dupa o jumatate de ora. Nu am multe informatii obiective despre maica Paisia. Stiu ca a fost o ucenica apropiata a parintelui Nicodim Mandita si ca l-a ascuns in casa ei, cand parintele era urmarit de securitate. Maica s-a nascut in Curt Bunar, in Cadrilater. Povestea adesea cum a fost batuta de bulgari, cand acestia au ocupat Cadrilatrul. A fost ucenica a parintelui Irineu Curtescu, spovedindu-se la el. La ea isi ascundea cartile publicate sub forma de samizdat parintele Nicodim Mandita. Maica iubea slujbele bisericii. Daca ziua era ingrijita de cateva femei, noaptea dorea sa ramana singura. Noaptea isi facea pravila de rugaciune si - dupa unele marturii - se lupta cu demonii. Cineva mi-a spus ca maine va fi dusa la Manastirea Pasarea. Astept marturii despre ea, daca ati cunoscut-o. 24. nov. 2013 (Ciprian Voicila)

Moastele Sfintilor Inchisorilor au izvorat mir in bratele unui copil bolnav din Maramures

Un craniu apartinand unui anonim care a murit pentru credinta in inchisoarea de la Aiud (Alba), in timpul regimului comunist, a izvorat mir in casa unei familii din apropiere de Baia Mare, la inceputul acestei saptamani. Craniul a fost dus spre inchinare respectivei familii, in ziua de miercuri, iar intamplarea s-a petrecut cand copilul bolnav al maramuresenilor l-a luat in brate. Moastele au izvorat atat de mult mir incat copilul a avut doua pete de mir pe haine. Marturia a fost facuta de scriitorul ortodox Danion Vasile, care timp de trei zile a vorbit in Baia Mare despre cei care (cunoscuti in popor ca “Sfintii Inchisorilor”) s-au jertfit pentru credinta si neam in timpul regimului comunist. De altfel, nu este pentru prima data cand acest craniu izvoraste mir, o alta intamplare asemanatoare avand loc in octombrie, la Palatul Mogosaia. Craniul a fost pus intr-un vesmant dupa ce a fost descoperit in gropile comune de la Aiud. Vlad HERMAN. Sursa aici.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Sfinţii închisorilor şi moaştele lor

Serile de sfinţenie pe care Danion Vasile şi Ciprian Voicilă, împreună cu preotul Vasile Fodoruţ, au continuat marţi seara, 19 noiembrie, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare, în organizarea Asociaţiei Filantropice "Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul" din Baia Mare (pr. Vasile Fodoruţ) şi Gazeta de Maramureş (Ioana Lucăcel şi Mircea Crişan). Alături de simpozionul de duminică, de la Catedrala Episcopală "Sfânta Treime", şi de conferinţa de la Sighetu Marmaţiei, de luni după-amiază, şi seara de marţi din Baia Mare a fost una de excepţie. Cei prezenţi au aflat despre sfinţii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, despre Sfântul maramureşean Iov din Uglea, au vizionat un film despre moaştele de la Aiud, în care explicaţiile despre cumplitele chinuri la care au fost supuşi deţinuţii le-a dat părintele Augustin de la schitul din Aiud. Cei prezenţi au avut ocazia să îl urmărească, prin intermediul unei filmări, pe ÎPS Arhiepiscop Justinian al Maramureşului vorbind despre sfinţenia pe care cei curaţi din închisorile comuniste au obţinut-o prin martirajul lor. Credincioşii au avut ocazia să se închine la sfintele moaşte ale acestor mari sfinţi făcători de minuni. La întâlnirea cu Sfinţii Închisorilor, reprezentaţi marţi seara, prin sfintele lor moaşte, izvorâtoare de mir, au venit mulţi credincioşi, care, cu răsuflarea tăiată, au ascultat despre mărturiile pe care aceşti români adevăraţi le-au dat prin jertfa lor. Ei au devenit sfinţi prin iubirea faţă de prigonitorii lor, prin jertfirea lor întru Hristos Domnul, prin moartea mucenicească sosită în cele mai cumplite prigoniri, schingiuri şi batjocuri, îndurate până la limita suportabilităţii. Rugăciunile lor continue de zi şi noapte, Rugăciunea lui Iisus, au fost sprijinul lor continuu. Rugile lor către Iisus Hristos Domnul au fost neîncetate, prin aceasta ei transformând camerele închisorilor în adevărate chilii. Deţinuţii închisorilor comuniste au fost nişte mărturisitori, a spus Ciprian Voicilă, psihosociolog la Muzeul Ţăranului Român. Plaga din cei 70 de ani de teroare comunistă a fost mai ales duhovnicească. Moaştele lor izvorăsc mir, ceea ce înseamnă că valorile în care au crezut sunt valabile. Ei au făcut parte dintr-o generaţie care a gândit şi a trăit româneşte. S-a vorbit de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de specialistul în fizică nucleară George Manu. Principala lor virtute a fost puterea extraordinară primită de la Dumnezeu şi cultivată de ei de a înfrunta răul din lume, puterea de a fi în permanentă comuniune cu Dumnezeu şi de a lua atitudine. Vremea sfinţeniei şi a mărturisirii nu a trecut încă. Mulţi dintre prigonitori au rămas la locurile lor. Prigoniţii strigă la noi să mergem pe urmele lor. Noi nu suntem aici să facem spectacol. Măcar unul dintre cei din sală să îşi schimbe viaţa şi nu am venit degeaba, a spus teologul Danion Vasile, care a oferit apoi un superb recital din poezia mai puţin cunoscută a închisorilor. Toţi cei prezenţi au trăit bucuria închinării la sfintele moaşte, două dintre ele fiind izvorâtoare de mir şi frumos mirositoare chiar în momentul în care credincioşii se aflau în sală. Sursa aici.

CONFERINTA - Exemplul de credinta si de patriotism al sfintilor inchisorilor comuniste, evocat in Baia Mare

Au fost dispretuiti, batjocoriti si chiar torturati, dar n-au cedat in lupta lor pentru apararea neamului si valorilor crestine, chiar daca in cele din urma unii au platit cu viata. Calauziti in jertfelnicia lor de iubirea pentru Dumnezeu si dragostea de neamul romanesc, Sfintii inchisorilor comuniste au devenit adevarate modele demne de urmat in aceste vremuri tulburi. Amintirea lor a fost readusa in atentia celor prezenti ieri, 17 noiembrie, in Catedrala Episcopala „Sfanta Treime” din Baia Mare, in cadrul simpozionului referitor la rezistenta anticomunista. „Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal ziditorul, dar mai cred si-n neamul meu, infratit cu dorul. Cred in sfinti, dar si-n voinici, cred in flori si-n cremeni, caci tacutii mucenici cu haiducii-s gemeni”, e „crezul” izvorat din zbuciumul sufletesc al poetului Radu Gyr, trecut prin teroarea temnitelor comuniste. Acelasi crez l-au purtat in inimile lor si ceilalti mucenici si marturisitori din inchisorile comuniste. Au avut taria sa lupte pana la final, ajungand in cele din urma biruitori. Chiar daca au existat si „caderi” in urma presiunilor fizice si psihice prin care au trecut in temnitele comuniste, au stiut sa se ridice si sa nu renunte la idealurile lor. In timp ce unora dintre noi a ajuns sa „ne fie rusine chiar si sa recunoastem ca suntem romani”, Sfintii inchisorilor comuniste nu s-au lepadat de adevaratele valori: iubirea de neamul romanesc si dragostea de Dumnezeu. Memoria Sfintilor din inchisorile comuniste romanesti a fost reinviata aseara, 17 noiembrie, in Catedrala Episcopala „Sfanta Treime” din Baia Mare acolo unde numerosi credinciosi s-au adunat pentru a-i cinsti asa cum se cuvine pe „noii marturisitori si mucenici romani”. „Noi traim niste vremuri in care sub diferite influente a ajuns sa ne fie teama sa mai recunoastem ca suntem romani, nicidecum nationalisti. A fi nationalist, adica a-ti iubi neamul din care te tragi, a devenit un cuvant de rusine, un soi de plaga. Sfintii inchisorilor, elita acestui neam care a fost decimata, distrusa in temnitele comuniste timp de 40 de ani, nu doar ca nu se rusinau de faptul ca sunt romani, ci o spuneau cu glas tare”, a aratat sociologul Ciprian Voicila. Credinta in Hristos a fost cea care le-a dat forta celor din inchisorile comuniste sa nu cedeze. Celula in care au fost inchisi au transformat-o de multe ori intr-o chilie, iar temnita „in manastire”. Multi dintre monahii ortodocsi care au trecut prin inchisorile comuniste marturiseau ulterior ca acele trairi duhovnicesti profunde din temnitele comuniste nu le-au mai intalnit in libertate. „Atunci cand vorbim despre inchisoare sau ne gandim la o inchisoare, probabil avem aceasta idee de suferinta, de groaza a atmosferei care era acolo, dar citind marturiile lor vedem ca toata suferinta si tortura fizica sau psihica la care au fost supusi au transformat-o intr-o perspectiva crestina. Am vazut ca isi aveau idealurile specifice varstei lor, vedem ca celule inchisorii i-au inteleptit si i-au facut sa treaca peste toate greutatile pe care le-au intampinat pentru ca au avut aceasta putere a Duhului pentru ca ei au trait in Hristos si s-au lasat traiti de catre El”, a spus preotul Cristian Stefan, consilierul cultural al Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului. In cadrul simpozionului, desfasurat chiar in ziua in care s-au implinit 50 de ani de la plecarea muceniceasca la ceruri a parintelui Daniil Tudor, au fost evocate mai multe figuri ale celor care au dus o viata plina de sfintenie: parintele Justin Parvu, parintele Arsenie Boca si parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. „Intr-adevar, acesti dispretuiti, acesti paria, calcati in picioare, batjocoriti, infometati in fel si chip, au ajuns in imparatia cerurilor si se roaga lui Dumnezeu pentru noi. Parintele Gheorghe Calciu la un moment dat era numit parazit. In blocul in care locuia, scria la avizier, se pusese un anunt: «sa scapam de parazit», pentru ca iubind adevarul, acesti eroi ai credintei erau considerati de trepadusii vremii lor, paraziti. Tot parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a spus un cuvant profetic: or sa se bata cu noi si morti, dar noi vom fi alaturi de voi si va vom apara si morti vom izbandi. Ei bine, parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a vrut ca noi, sa marturisim despre ei, parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa ne indeamna sa purtam in sufletele noastre marturia lor, si in momentul in care noi ii purtam in inimile noastre, ei au biruit”, a punctat teologul Danion Vasile. Lectia pe care credinciosii trebuie sa si-o atribuie e asa cum spunea teologul Danion Vasile, ca „vietuind in Hristos, buturuga mica rastoarna carul mare”. Chiar daca n-au fost deocamdata canonizati, sfintenia mucenicilor din inchisorile comuniste a ajuns sa fie recunoscuta de foarte multi credinciosi, mai ales ca marturie stau si numeroasele minuni care se intampla la raclele cu sfintele lor moaste. Evenimentele dedicate „sfintilor inchisorilor” vor continua si in aceasta saptamana. Astfel, marti, 19 noiembrie, de la ora 18.00, la Casa de Cultura se va discuta despre Sfantul Iov de Uglea, iar miercuri, 20 noiembrie, de la ora 18.00 la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”, tema conferintei va fi „Din temnite spre sinaxare. De la Valeriu Gafencu la parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Vedeti video : aici.

marți, 12 noiembrie 2013

Interviu cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa despre ecumenism, masonerie si alte realitati actuale, care ne privesc direct

Dosar despre Parintele Marturisitor Gheorghe Calciu Dumitreasa

Ioan Ianolide despre Parintele Gheorghe Calciu. Octavian Voinea despre Parintele Calciu. Virgil Ierunca despre studentul Gheorghe Calciu. Ioan Munteanu despre medicinistul Gheorghe Calciu. Jertfa sublima a lui Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Costache Oprisan. Umilintele indurate de Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Marcel Petrisor. Parintele Nicolae Grebenea despre Gheorghe Calciu. Dumitru Bordeianu - Intalnirea mea cu Gheorghe Calciu. Grigore Caraza - Din iadul de la Pitesti in exilul american. Lucian D. Popescu - „Legionarul” Gheorghe Calciu in documentele CNSAS. Sentinta de caterisire nr 9 din 6 octombrie 1984. Contestatie la sentinta de caterisire. Referat pentru respingerea contestatiei la caterisire. Parintele Justin Parvu - Cuvant la inmormantarea marturisitorului Gheorghe Calciu. Dosarul de canonizare a Parintelui Gheorghe Calciu. Parintele Calciu Dumitreasa - Cuvinte catre tineri (audio). Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Cele sapte cuvinte catre tineri. Parintele Gheorghe Calciu - Predici audio. Testamentul Parintelui Calciu Dumitreasa. Biografia parintelui, pe scurt.

duminică, 10 noiembrie 2013

Marius Ianuș: Cântec despre tinerețea unor martiri

Tinerețe, un` te duci, îmbrăcată-n foi de nuci?/ La Aiud și la Pitești, la Gherla și București…/ C-au ieșit iude în cale, ca să-mi puie lungi zăbale,/ ca să-mi puie zeghe grele și să mă înnoade-n ele…/ Tinerețe, unde pleci, învelită-n frunze verzi?/ Plec pe-un munte de calvar, la o piatră de hotar,/ unde moartea o zărești îngrozită la ferești,/ că de-atâta chin și jele, moartea moare la zăbrele./ Tinerețe, un` te pierzi, îmbrăcată-n cămeși verzi?/ Nu mă pierd, că mă înviu. Dau un sac pe care-l știu/ de țărână tot, de lut, și capăt veșnic ținut./ Capăt straie de lumină și iertare de-orice vină.

Marius Ianuș: O vizită la Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului

Cum începe vorba, cum mă întreabă, zâmbind cu subînțeles, din ce parte am venit, ”din jos sau din sus?”, de parcă știe că am mai căutat o dată mănăstirea din partea cealaltă, dinspre Pojorâta, dar m-am blocat din cauza drumului rău. Apoi, pe parcursul discuției, îmi spune exact cum îmi spunea bunica mea Garofina. După care începe să vorbească în versuri. Tot ce-mi spune de la un punct încolo e în versuri, cu rimă. Mă învață rugăciuni, pe care, spre rușinea mea, le-am uitat, îmi dă povețe versificate… Ce să mai spui?… Deși totul era atât de ieșit din comun, mie mi se părea ceva tare firesc. Totuși, la un moment dat, cel în care Părintele a început să vorbească în poezii, m-am speriat văzând cum ieșim din realitate. Și abia mai apoi mi s-au lămurit toate câte mi le-a spus: e senzațional. În tot timpul cât a vorbit cu mine a mai făcut și altele. A răspuns la telefon, a vorbit cu cei din obște. Apoi se oprea brusc și, parcă iluminat de ceva din afara lui, începea să-mi vorbească. Senzațional. Chiar dacă nu îți dai seama pe loc de greutatea și adâncimea celor pe care ți le spune. O vorbă mare a Părintelui, pentru toată lumea, am găsit-o pe un blog dedicat de un credincios mănăstirii – manastireasihastriararaului.blogspot.ro : “Eu cred foarte mult în Existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existenţa Lui decât în propria mea existenţă.“ Părintele Ioan L-a lăsat pe Dumnezeu, Cel mai viu decât omul, să se sălășluiască în el și a fost văzut (și fotografiat) la Sfânta Liturghie în chip de stâlp de lumină: Preluat de pe blogul lui Marius Ianus.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Carti cu minunile Sfantului Nectarie, aparute la Editura Areopag. O mica selectie din marturii

Sfantul Nectarie ajuta un om sa-si revina din coma. Sfantul Nectarie ajuta un copilas sa vina cu bine pe lume.Sfantul Nectarie vindeca si cancerul de san. Sfantul Nectarie ni se arata in vis. Sfantul Nectarie- marele vindecator de cancer. Din volumul „Vindecari minunate”.Scrisoare despre ajutorul primit de la Sfantul Nectarie. Sfantul Nectarie- carare de bucuriei neinserate. Sfantul Nectarie si ceilalti sfinti mijlocitori. Doua minuni relatate de preotul Dorin. Din cartea Sf. Nectarie- „Minuni in Romania”.

Ciprian Voicila: Avem nevoie de minuni? Sfantului Nectarie, cel mai mare taumaturg din Romania

Articol aparut in Dilema Veche. Care este sensul unei minuni? Creştinii cred în minuni. Unii chiar le caută cu osîrdie. Atitudinea Sfinţilor Părinţi în privinţa minunilor este clară: nu e bine să ţi le doreşti, să le cauţi dinadins, pentru că vrăjmaşul, nefîrtatul – cum i se mai spunea în popor – te poate înşela. A fi reţinut, în privinţa minunilor, este un mijloc profilactic. Dar dacă ţi se întîmplă o minune, nu trebuie să te instalezi pentru totdeauna în rolul necredinciosului. Toma Necredinciosul s-a convins şi el de Învierea Domnului, în cele din urmă. Hristos făcea minuni, mai precis fapte minunate prin care orbii începeau să vadă, şchiopii – să meargă, păcătoşii – să renunţe la viaţa lor sortită eşecului. Un teolog grec, Christos Yannaras, defineşte ontologic păcatul ca fiind eşecul, ratarea ţintei pentru care am fost creaţi. Cînd fariseii l-au ispitit pe Iisus Hristos, cerîndu-i un semn ceresc, o minune, au fost imediat amendaţi prin cuvintele: „Un neam viclean şi preacurvar cere semn, dar nu i se va da alt semn decît semnul prorocului Iona“ (Matei 12, 39-40). Aici Hristos se referea la moartea, îngroparea şi învierea sa după trei zile. Minunea nu îşi este autosuficientă, nu e un scop în sine. Cînd ni se întîmplă o minune, Dumnezeu ne stimulează, prin ea, să ne reconfigurăm viaţa, avîndu-L pe El ca reper constant. Asta este, dacă vreţi, explicaţia creştină profundă a oricărui fapt miraculos. Primul volum cu mărturii pe care l-am îngrijit se referea la minunile celui mai cunoscut sfînt grec: Sfîntul Nectarie. În tradiţia ortodoxă, sfinţii au şi ei specializarea lor: Sfîntul Mina recuperează obiectele sau banii pierduţi sau furaţi, Sfîntul Stelian şi Sfîntul Efrem cel Nou sînt protectori ai copiilor născuţi şi nenăscuţi, Sfîntul Simon Zilotul, mirele din Cana Galileii, este protectorul familiilor, Sfînta Parascheva vindecă bolile de ochi, Sfîntul Spiridon te apără de fulgere. Sfîntul Nectarie din Eghina este cunoscut, în special, ca mare vindecător al cancerului. Zecile de mărturii pe care aveam să le primesc de la diverşi oameni care au fost ajutaţi de el îmi vor dovedi falsitatea acestei mono-etichete. De fapt, Sfîntul Nectarie vindecă orice boală şi ajută în orice context în care intervenţia lui Dumnezeu este dorită, dacă nu şi necesară. Cine este, pe foarte scurt, Sfîntul Nectarie? Anastasie s-a născut pe 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel din nordul Greciei, într-o familie săracă, dar evlavioasă. În adolescenţă studiază teologia la Constantinopol, iar apoi ajunge în insula Hios ca profesor de religie. Pe 7 noiembrie 1876, este tuns în monahism şi primeşte numele de Lazăr. Pe data de 15 ianuarie 1877, este făcut diacon şi primeşte un nou nume, Nectarie. În anul 1882, este admis la facultatea de teologie din Atena. Peste patru ani va fi făcut arhimandrit şi ajunge la Cairo, avînd misiunea de consilier patriarhal. Pe 15 ianuarie 1889, este hirotonit mitropolit de Pentapole de către patriarhul Sofronie. Ani de zile va fi un foarte căutat predicator şi povăţuitor duhovnicesc. Stîrnind, prin darurile sale, invidia coslujitorilor din patriarhia Alexandriei, aceştia vor răspîndi zvonul că Nectarie vrea, nici mai mult, nici mai puţin, decît să îi ia locul patriarhului Sofronie. Este nevoit să plece din Egipt. Se întoarce în Atena, unde vreme îndelungată va trăi în sărăcie lucie, fiind înconjurat în continuare de clevetitori. Mai tîrziu ajunge să predice, să predea şi devine director la seminarul Rizarion. Între anii 1904-1907, construieşte la Eghina o mănăstire de călugăriţe, unde se va şi retrage la bătrîneţe, dedicîndu-se isihiei şi nevoinţelor monahale. În timpul Primului Război Mondial, în mănăstirea din Eghina îşi vor găsi alinarea nenumăraţi sărmani. Pe 8 noiembrie 1920, Sfîntul Nectarie părăseşte această lume trecătoare şi stricăcioasă. În anul 1961, este canonizat de Sinodul Bisericii din Grecia, iar faima sa de mare făcător de minuni se extinde peste graniţele Greciei. Principala sa virtute de care a dat dovadă a fost capacitatea extraordinară de a răbda nedreptatea pe care i-au arătat-o semenii săi. La ora actuală, mănăstirea sa din insula Eghina, unde se află şi moaştele sale, este una dintre cele mai vizitate mănăstiri. Mii de pelerini vin aici cu nădejdea că sfîntul îi va ajuta în încercările pe care le au. Un text despre ce se poate întîmpla cînd aparent nu se mai poate întîmpla nimic bun În România, faima lui s-a amplificat de la an la an şi îndrăznesc să risc afirmaţia că, în prezent, este cel mai cunoscut sfînt. Zecile de mărturii pe care le-am primit pe e-mail dovedesc asta. O parte dintre ele au apărut în trei volume succesive la Editura Areopag: Mărturii din Eghina Românească. Am ales dintre ele un text pe care îl găsesc edificator pentru cititori. Autorul său este monah simplu, Mihail. „Mă numesc Mihail şi sînt monah, vieţuitor în Mănăstirea Sfîntul Filip din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sînt în vîrstă de 24 de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu cîteva rînduri despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sfîntul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti. M-am îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai multe: hepatită activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer duodenal, stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian, fierea era plină de mîl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam o infecţie puternică în gît de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus şi nu mai puteam să mănînc, nici să muncesc, îmi afectaseră chiar şi pravila de rugăciune pe care o am, că nu mai puteam să stau pe picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani. N-am putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de vineri, cînd am ieşit cu vacile la păscut, la 7 dimineaţa, n-am mai rezistat de dureri şi am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi treacă durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa pînă duminică dimineaţa. La ora 12, la amiază, am hotărît să plec la spital, cînd am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam vorbi de durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi i-am spus ce se întîmplă şi el mi-a dat binecuvîntarea să plec la spital la Constanţa. Mi s-au făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul de hepatită. Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie 2010. Am stat pînă pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut continuu analize că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat şase diagnostice diferite şi, cînd am auzit, m-am rugat la Sfîntul Nectarie şi la Maica Domnului ca să scap. După rugăciune m-am întins în pat. Deodată am văzut deasupra mea pe Sfîntul Nectarie, cum stătea în icoană. Am rămas surprins. Nu am luat în seamă, crezînd că este vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am văzut de treabă. Pe 7 august, m-am mutat la spitalul CFR Constanţa, doctorii spunîndu-mi că nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sînt de competenţa lor şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni. Am ajuns pe 11 august, într-o miercuri dimineaţa. Îmi era foarte rău. Am aşteptat împreună cu stareţul şi o creştină, care era din Bucureşti. A venit doctoriţa şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi rezultate, foarte rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de fiere şi stomac pentru joi dimineaţa, la ora 9. Pe 11 august, m-am dus să mă internez. La internare mi-a zis să intru în salonul numărul 220, ca să mă pregătească pentru joi. M-am dus, dar nu mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin joi dimineaţa din nou. Şi am plecat. Pe drum mi-am adus aminte de Sfîntul Nectarie, care mă vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus creştinei care se ocupa de mine să mă ducă la Sfîntul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele lui. Cînd am ajuns, m-am rugat, şi lîngă mine am simţit prezenţa Sfîntului Nectarie. Îmi spunea prin gînd că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o să plec acasă. I-am spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a întîmplat şi am plecat acasă, simţindu-mă foarte rău. Cînd am ajuns acasă, am adormit, urmînd ca dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat creştina să mă trezesc. M-am trezit de dimineaţă şi, pe drum, cum mergeam, am realizat că minunea se întîmplase. Nu mă mai durea nimic şi puteam să merg şi mi-au dispărut şi ameţeala, şi puroiul din gît, pe care îl scoteam în fiecare dimineaţă, şi i-am spus femeii, care se ocupa de mine, că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic. Am ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi mi-a zis să mă duc la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10,30 era programată operaţia. Cînd mi-a recoltat sînge, mi-au ieşit deodată analizele bune. Nu mai aveam nici o boală, eram sănătos deplin. Doctoriţa o ţinea pe-a ei, că este o eroare de calculator şi mi-a repetat iar analizele. La fel, au ieşit bine. Şi m-a întrebat foarte mirată şi, totodată, speriată ce am făcut de mi-au ieşit analizele bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sfîntul Nectarie şi că el m-a făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sfîntul Nectarie. I-am spus că e Sfîntul Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare făcător de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia chirurgicală, că m-am făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat enorm şi eu, şi persoana care mă însoţea la drum. Am mers amîndoi şi am dat slavă Sfîntului Nectarie că m-a vindecat şi că pot să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac ascultarea la mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.“ Credinţa este una dintre cele trei virtuţi cardinale, alături de nădejde şi dragoste. Nu toţi o avem, sau nu toţi o posedăm în acelaşi grad. Cred că important este să ne păstrăm deschişi spre miracol, să fim – parafrazîndu-l pe Constantin Noica – o închidere care se deschide. Timpul Crăciunului este şi el un altfel de timp, diferit calitativ, de timpul banalităţii cotidiene. Un timp în care totul rămîne posibil.