duminică, 30 martie 2014

Ziarul „Monitorul de Vrancea” reproduce capitolul despre Parintele Macarie de la Schitul Muntioru

Violeta Ciobotaru Balion: Ciprian Voicilă, scriitor şi sociolog la Muzeul Țăranului Român, îi dedică un capitol părintelui Macarie Beșliu, în cartea sa „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”. Volumul apărut la Editura Areopag din Bucureşti cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”, după cum arată Maica Ecaterina Fermo în Cuvântul Înainte al cărţii. Autorul însuşi afirmă că lucrarea sa „este un exerciţiu de admiraţie faţă de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“. Printre aceşti oameni remarcabili se numără şi părintele Macarie Beşliu de la Schitul Muntioru. „Am urcat într-o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie Ciprian Voicilă. Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, sociologul scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Citiți continuarea aici.

vineri, 28 martie 2014

Anunț din partea lui Marius Ianuș

Marius Ianuș m-a rugat să îi anunț pe toți creștinii care vor să se vadă cu el, că azi o să ajungă - cu ajutorul lui Dumnezeu la Cărpiniș, iar luni la Predeal. Pe data de 4.04. 2014 speră să fie la București, unde vor fi lansate, în cadrul Librăriei/Ceainăriei Predania cele două volume de poeme, semnate de el: „Vino, Măicuță. Flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului” și „Flori de foc, de gând și de lumină” Despre traseul pelerinajului pe care îl face acum Marius puteți afla mai multe amănunte aici.

Ieri s-au împlinit 35 de ani de la trecerea la Domnul a lui Daniel Turcea. Despre Daniel, din volumul „Diavolul din pahar”

Fragment din volumul Diavolul din pahar. Daniel era un tânăr genial, arhitect, cu diverse căutări intelectuale şi spirituale. Era interesat de literatură, pictură, filosofie, matematică, istoria artelor, zen, yoga. Publicase un prim volum de poeme, intitulat Entropia, care anunţa un tânăr poet veritabil şi care sintetiza frământarea sa interioară şi dorinţa de a cunoaşte Adevărul. Pe atunci făcea parte din grupul celor care gravitau în jurul lui Nichita Stănescu. Trăia intens, participând la discuţiile care se iscau în jurul mesei, bând şi dând frâu liber patimilor trupeşti, specifice tinereţii. Odată, după două săptămâni de petrecere continuă cu prietenii, familia lui a început să se îngrijoreze din pricina absenţei îndelungate de acasă. Mama lui se ruga necontenit pentru el. Aflat la limita rezistenţei fizice şi psihice, în stare de vis sau de reverie, Daniel a văzut-o pe mama lui stând îngenuncheată, fiind înconjurată de lumină, şi rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru el. Pentru că era complet epuizat, nu mai avea putere să se întoarcă acasă. A simţit cum îngerul său păzitor îl ia de mână şi îl duce până în faţa uşii. Când a intrat, a îngenuncheat în faţa mamei lui, şi-a cerut iertare şi i-a promis că nu o va mai supăra niciodată. S-a închis în camera sa două zile. Când a ieşit, s-a dus la sora sa, Lucia, şi i-a mărturisit că a avut un vis în care se făcea că se afla în faţa unei biserici cu multe trepte. Şi-ar fi dorit mult să intre în ea, dar, cum a pus piciorul pe prima treaptă, o mână nevăzută l-a aruncat la pământ şi el s-a lovit cu fruntea de prima treaptă. Stând întins pe jos, a simţit o sfâşiere lăuntrică şi, ca să scape de acel chin, a început să îi strige pe Confucius, Buddha, Mahomed să îi vină în ajutor. Doar la Mântuitorul nu a strigat în disperarea lui. Cu cât le cerea acestora ajutorul, cu atât mai mult durerea lui interioară se inten-sifica. Şi-a amintit de Hristos şi a strigat din toate puterile: „Mântuitorule, ajută-mă!” Durerea a dispărut ca prin minune, iar Daniel a simţit cum se ridică în zbor deasupra pământului. Stând în aer i-a văzut venind spre el pe Sfinţii Gheorghe şi Elefterie, care arătau aşa cum îi ştim din icoane, primul era îmbrăcat în ostaş roman, iar al doilea în episcop. Între cei doi a început un dialog: „Pe acesta îl iau eu”, a spus Sfântul Gheorghe. „Nu, acesta vine cu mine. Ştii că eu mă ocup de tineri”, s-a opus Sfântul Elefterie. L-a luat în zbor şi au intrat în biserică prin turlă. Daniel a văzut în zbor frescele şi icoanele din biserică şi a ajuns în faţa icoanei de pe bolta altarului, unde era pictată Maica Domnului, i-a sărutat mâna, L-a îmbrăţişat pe Iisus şi i-a spus Preacuratei: „Maica Domnului, aici vreau să rămân!” Daniel i-a povestit visul surorii sale, Lucia, şi a întrebat-o dacă ea crede că este de la Dumnezeu. Ea i-a răspuns că da, crede că e de la Dumnezeu, pentru că este un vis în care apar Maica Domnului şi sfinţii. Daniel s-a gândit că, dacă visul este de la Dumnezeu, această biserică există, iar el o va găsi. Zile şi luni în şir a colindat toate bisericile din Bucureşti, doar-doar îi va regăsi pe cei doi sfinţi care îl duseseră în vis în faţa Maicii Domnului. Întro dimineaţă de februarie, după un an de zile de căutări, a venit extraordinar de bucuros acasă şi i-a spus surorii sale că a găsit biserica. Era Biserica Sfântul Elefterie, situată vizavi de parcul de la Operă. Aici i-a recunoscut pe cei doi sfinţi, care stau de-a stânga şi de-a dreapta altarului, şi a văzut pe bolta altarului icoana cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe, icoană pictată de părintele Arsenie Boca. Visul fusese, prin urmare, de la Dumnezeu. Daniel a început să se ducă des la biserică, împreună cu mama şi sora sa Lucia. A început să caute cu râvnă un duhovnic de la care aştepta să primească răspuns la multitudinea întrebărilor care îl frământau, dar nu era mulţumit de preoţii cu care stătea de vorbă. Un prieten arhitect i-a sugerat să meargă împreună să îl cunoască pe părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era la Cernica. Într-un final s-a lăsat convins şi, înainte de a porni spre Mănăstirea Cernica, i-a spus surorii sale: „Dacă nici părintele Arsenie nu-mi va răspunde la întrebările mele, atunci renunţ de tot la spovedanie”. A urmat o întâlnire cu părintele Arsenie de opt ore. În timpul celor opt ore, Daniel şi-a epuizat întrebările şi s-a şi spovedit. Mai târziu, părintele Arsenie Papacioc avea să îi mărturisească surorii lui Daniel că a fost cea mai grea spovedanie pe care o trăise vreodată şi că se ruga continuu ca Dumnezeu să îl lumineze să îi dea lui Daniel răspunsurile pe care acesta le dorea şi care proveneau din toate domeniile lui de interes. Părintele Arsenie i-a spus, de asemenea, Luciei că nu mai întâlnise niciodată până la el un intelectual cu atâta râvnă de a cunoaşte Adevărul. La rândul lui, Daniel fusese impresionat că părintele îi demolase toate teoriile, cărămidă cu cărămidă. Au citit împreună canoanele Sfinţilor Părinţi din care rezulta că Daniel, după păcatele pe care le făcuse, ar fi trebuit să nu se împărtăşească o perioadă de timp extrem de îndelungată! Dar părintele Arsenie Papacioc nu doar că l-a spovedit pe Daniel, ci l-a şi împărtăşit, spunându-i, cu dragoste, că, dacă un duhovnic salvează o mie de suflete, dar pierde unul, se duce cu el de gât în iad. L-a rugat să aibă milă de bătrâneţile lui şi să aibă grijă cum va trăi din acea clipă până la moarte. Deoarece Daniel nu ţinuse post înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, părintele i-a sugerat să ţină trei zile de post. Daniel, timp de o săptămână, a mâncat numai anafură şi a băut doar agheasmă. Era atât de luminos când s-a întors de la părintele, încât Lucia nu l-a mai recunoscut. Aceasta s-a întâmplat în 1976. După această spovedanie, nu a mai repetat niciunul dintre păcatele de dinainte. Viaţa lui s-a schimbat cu totul. În anul 1978 s-a îmbolnăvit grav de leucemie şi, în ziua de 29 august, de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, a fost internat la spitalul Sahia. A trecut la Domnul în 1979, la doar treizeci şi trei de ani. Viaţa şi mai ales moartea sa i-a determinat pe mulţi dintre foştii prieteni să se întoarcă la Hristos. Dar pentru Daniel, ca şi pentru noi, creştinii, nu există moarte. Al doilea volum de poeme care nea rămas de la el, Epifania, este, după mine, cea mai profundă carte de poezie creştin-ortodoxă din toată literatura română. Cea mai puternică şi simplă revelaţie despre moarte am găsit-o în poezia lui: „Murim pentru a nu muri/ ori vom arde de tot/ pe rugul însetării/ jertfă de taină fiind/mistuindu-ne-n duh/ pentru a fi pururea vii/ murim spre viaţă/ sau murim spre moarte” (Murim pentru a nu muri). Tot aici am citit cele mai frumoase versuri despre jertfa continuă a Mântuitorului: „Cum nu vom fi vrednici de Iad/ când Sângele Lui a curs pentru noi/ iar şi iar răstignindu-Se/ în toate Liturghiile omului/ şi nu L-am vrut/ şi nu L-am crezut/ şi nu L-am urmat/ şi n-am vrut să fim/ fără moarte/ Cerurile se deschid înaintea noastră/ şi vine potopul de raze/ şi vine/ Dumnezeu ca roua/ în potir” (Cerul pogorât pe pământ). Unul dintre prietenii săi, pe care îi adusese în biserică, l-a visat stând cu braţele desfăcute în faţa unor porţi din aur, învăluit în lumina dumnezeiască şi spunându-i: „Vino! Tu de ce nu vii? Hai, vino!” Un prieten de-al meu, convins fiind că Daniel este sfânt, a vrut să sape noaptea la mormântul său de la cimitirul Cernica şi să-i dezgroape moaştele. (Ciprian Voicilă)

luni, 24 martie 2014

Apologeticum: „Sfinții de lângă noi”, o nouă carte de Ciprian Voicilă. Cel mai de preț capitol: Scrisoare despre părintele Justin Pârvu

Preluat de la Apologeticum. Scrisoare despre părintele Justin Pârvu. Dragă cititorule, Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza. Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică. Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei. Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu. Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România. Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale. L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă. Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă. Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română: Doamne, ajută! Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise: Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin. Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir. Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa. Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele. Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa: Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce. Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment. Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun: Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus: Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”. Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus: ‑ Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis: ‑ O să iasă, o să iasă. Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară. Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură. Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul. Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale. M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i: ‑ Fă!, ‑ în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total. Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale.

Vă recomand două albume extraordinare de icoane pe sticlă și fotografii din Bucureștiul interbelic

Le puteți comanda la numărul de mobil: 0722.463563. „Bucurestii la fotograf. Portraits of Bygone Bucharest” Va invitam sa rasfoiti ultimul nostru album, in editie bilingva, romana - engleza, in viziunea celor mai renumiti fotografi interbelici, Nicolae Ionescu si Iosif Berman si in interpretarea plina de inspiratie si savoare ale lui Dan C. Mihailescu (omul care aduce cartea la ProTv). Albumul se prezinta ca o "carte obiect", intr-un concept unicat , o cutie cu 50 de coli de dimensiuni mari (30X40 cm), dezvaluind un Bucuresti al contrastelor, intins pitoresc de la Palat la periferie. Fiecare coala are pe o fata o fotografie exceptionala, ca si expresie artistica, dar si ca document de epoca, iar pe celalta fata extrase din presa vremii care "comenteaza" respectiva fotografie. Dacă fotografiile lui Nicolae Ionescu sunt pline de strigăte, mirosuri şi culori vii pe care le poţi doar imagina, cele ale lui Iosif Berman (fotograful Casei Regale a Romaniei) sunt dominate de alb/negrul hainelor de gala, marturie a unei lumii aristocrate, care urma sa dispara in scurt timp, dar care dirija soarta Romaniei de atunci. Va invitam, asadar, sa ne bucuram impreuna de acest eveniment editorial avand, in nucleul sau lumea Bucurestilor de alta data, atat de departata de noi si de recenta in acelasi timp. Il puteti considera un cadou, obiect de protocol, ce poate fi oferit partenerilor si colaboratorilor dumneavoastra cu ocazia Sarbatorilor sau a diferitelor evenimente corporate. Atasam pentru o previzionare o prezentare 3D a acestui album, iar la dorinta dvs. putem sa vi-l aducem pentru o prezentare directa. Pretul unui album pentru comenzi mai mari de 10 bucati este de 294 lei (TVA inclus).
Va invit sa vedeti de asemenea si albumul nostru "Icoane pe sticla romanesti.Judecata copiilor", intr-o varianta bilingva (romana-engleza), propunandu-vi-l ca dar/obiect de protocol ce poate fi oferit partenerilor si colaboratorilor dumneavoastra cu ocazia Sarbatorilor sau a diferitelor evenimente corporate. Este o carte obiect intr-un concept unic pe piata din Romania, o cutie ca o icoana pe sticla, in care sunt 50 de coli cu reproduceri ale icoanelor pe sticla vechi (mestesug autentic romanesc), insotite pe verso de icoane si spuse ale copiilor despre Dumnezeu (asa cum s-au nascut ele in laboratorul de creatie al renumitului profesor Dorel Zaica). Pretul unui album este de 294 lei (TVA inclus).

vineri, 21 martie 2014

La Editura Areopag a apărut cartea „Sfinții de lângă noi”

Cartea poate fi achiziționată de la Libraria Sophia. „Cartea lui Ciprian Voicila „Sfintii de langa noi - Intamplari, portrete, reflectii" este un puzzle incantator de eseistica urbana, file de pateric contemporan, exercitii de admiratie si uluitoare minuni. O carte ca o sezatoare de suflet, cu intamplari din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mantuirii noastre. Scrisa intr-un stil cald, familiar, lipsita de metafore fara rost si zorzoane lingvistice, cartea se asaza intr-un firesc al vesniciei de zi cu zi. In deruta generalizata a lumii de astazi, Ciprian ne impartaseste ce a auzit, a vazut si a simtit... Cartea aceasta este ca o floare pe caldaramul unei lumi agitate. Cine se va opri, o vedea! Miracolele se intampla intotdeauna langa noi.” Laurentiu Dumitru .

Minunea din acest an, de la sfârșitul conferinței „Avva Justin și Sfinții Închisorlor” (Iași, 19 martie)

marți, 18 martie 2014

Ziarul de Iași reproduce capitolul „Cedry2k, poetul străzii” din „Sfinții de lângă noi”

Sursa: Ziarul de Iași. Cedry2k, poetul străzii Motto: „Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ ………………………………………………… Scâncesc cuminţii‑n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii./ ……………………………………………….. O, Doamne, Doamne, unde‑s Don Quijoţii?/ E lumea plină de‑alde Sancho Panza…” (Demostene Andronescu). Nu am fost niciodată un adevărat fan al hip‑hop‑ului. Prin clasa a opta am trăit din plin valul de muzică amalgamată, care invadase România. Ascultam la grămadă New Kids On The Block, Michael Jackson, Gipsy Kings, Roxette. Printre ei, îmi plăceau fără doar şi poate rapper‑ii Doctor Alban, MC Hammer, Vanilla Ice, dar fără să fac vreo pasiune pentru ei. Tot prin clasa a opta, sub influenţa unui vecin de bloc – rocker declarat – am început să ascult Queen, Metallica, dar şi trupe trash, pe care nu le‑am înţeles nici atunci, nu le înţeleg nici astăzi: Kreator, Sepultura. Mai târziu m‑am fixat pe The Doors, în care am recunoscut noua poezie a tinerilor de orice vârstă şi din orice loc. Mai târziu, am ascultat sporadic BUG Mafia şi Paraziţii. Copilul crescut între blocuri rezonează afectiv cu versurile lor, chiar dacă nu are posibilitatea să trăiască aşa cum i‑o cer, într‑un fel, textele: nu are bani, nu e independent, nu este cel mai şmecher din cartier. Paraziţii îmi plăceau prin inventivitatea de care dădeau dovadă. Foloseau tot felul de jocuri de limbaj şi creau asociaţii ideatice neaşteptate. Despre Cedry2k am aflat târziu de tot, când întregul fenomen muzical nu mă mai interesa, pentru că nu mai reflecta, nu mai oglindea nimic din mine. Am aflat de existenţa lui de pe blogurile ortodoxe. Am văzut o emisiune cu el, despre întoarcerea sa la Hristos. Cum mi‑au plăcut dintotdeauna poveştile despre convertiţi şi convertire, am dat căutare pe net să ascult şi câteva piese de‑ale lui. Ştiu că mi‑a plăcut enorm – îmi place şi acum – Poveşti de familie, un poem al străzii, al familiei şi al relaţiilor interumane. În videoclip, Cedry2k cântă alături de Dragonu’ şi Johnny King. Cedry2k intervine după partitura lui Dragonu’ astfel: „M‑am născut într‑o noapte de aprilie/ Şi‑am fost crescut de căldura oferită de familie./ Am uitat de plânsete, nu şi de zâmbete,/ De seri de vineri,/ Dimineţi de sâmbete./ Am memorat pe vecie mirosul irezistibil ce venea zilnic din bucătărie,/ Cadouri de Crăciun ce însemnau insomnie,/ Noaptea de ajun şi atâta bucurie./ Da, mamă,/ M‑ai învăţat să convieţuiesc cu ceilalţi,/ Să‑nvăţ, să‑ncerc să‑i iubesc,/ M‑ai hrănit, m‑ai spălat şi, cu har dumnezeiesc, ai clădit un soldat./De‑aia‑ţi mulţumesc./ Ca şi ţie, tată,/ Mi‑ai arătat cum să mă zbat să răzbat,/ Ca un bărbat adevărat,/ Fără să mă abat de la drum./ Că viaţa e‑un război,/ Nu cu ceilalţi,/ Cu noi.” Şi încheia cu totul surprinzător: „Domnul cu voi!” La sfârşitul videoclipului, un alt şoc: un citat din părintele Arsenie Papacioc – „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”. Era un mesaj cu totul diferit de marea masă a mesajelor trupelor de hip‑hop. Era ca o ştachetă ridicată sus de tot, atât prin limbajul folosit – „convieţuire”, „har dumnezeiesc” – cât mai ales prin apelul la valorile fundamentale: iubire, lupta cu limitele proprii, aspiraţia fiinţei umane spre Dumnezeu. Pentru mine, era doar începutul surprizei. În piesa Intrinsec Cedry2k cântă alături de Gani & Liry. Motto‑ul piesei e din Constantin Noica: „Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte‑te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te‑am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n‑a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a‑ţi aminti, în măsura în care am dreptul s‑o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz, doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu‑l lăsa să doarmă prea mult.” Cedry2k îşi desfăşoară versurile, pe un ton aspru, masculin, ultimativ: „Părintele Arsenie zicea:/ «Omul nu vine din maimuţă,/ dar se‑ndreaptă cu paşi repezi spre ea»/ Şi adevărat grăia,/ El şi alţi purtători de zeghe/ Eliberaţi prin rugăciune, post şi stări de veghe./ Aveam o streche în ureche,/ Robindu‑mi cugetul,/ Dar aveam şi‑un vis frumos cu mine, zdrobindu‑mi sufletul./ Că imediat ce am realizat că n‑am făcut nimic,/ Am simţit cât sunt de mic,/ Şi‑am simţit şi ce e frica./ Demoni m‑au uimit cu minciuni de mic/ Şi acum nu mai pot să‑l asasinez pe Cedry2k c‑un simplu click./ Pe măsură ce urc pe scara iubirii,/ Mândria şi mânia mă trag înapoi în ghearele nefericirii./ Dar eu, unul, ştiu direcţia/ E lupta cu infecţia. Cu tendinţa şi decepţia/ Şi de‑aia, ca asceţii am concepţia/ Că nu mai schimbăm nimic cu insurecţia, dinţii şi pumnii strânşi,/ Dar mi‑am luat cu timpul lecţia./ Gustul e cu atât mai amar, cu cât păcatul e mai dulce./ Căci noi nu luptăm împotriva la carne şi sânge/ Ci fiecare din noi avem de dus o cruce,/ Pe un drum de care numai Domnul ştie unde duce”. În Rugăciune, Cedry2k îşi expune crezul său existenţial şi face o descriere a vremurilor din urmă, pe care le trăim din plin: „Doamne, dă‑mi smerenie faţă de‑ai Tăi/ Azi, când sunt toţi smardoi,/ Tot mai goi şi tot nu sunt răi ca noi./ Care nu înţelegem că dragostea Ta e mai presus de orice lege./ Ia‑mi harul de a face rime./ Dă‑mi harul de a face bine oricui n‑ar face pentru mine./ Dă‑mi pe masă o pâine şi în inimă un foc/ Care să ardă numai pentru Tine sau deloc. Când lumea va fi un front fără frontiere, cu bombe chimice./ Mitraliere şi mortiere/(…) Cotidiane şi ecrane fac milioane/ Să aclame oamenii în van/ Era dramei/ Pentagrame cu icoane/ Duhul antihristic în reclame/ Holograme cu iz mistic/ Hedonistic/ Nihilismul ascunde atent crezul patristic./ Şi nu mai avem suport moral/ Doar logistic./ Programe sofisticate prelucrând artistic./ Miliarde de date comandate statistic./ Vremuri din urmă vin pe bune, luându‑ne pe toţi până la mii şi în costume./ Nu vreau oţel sau căţel să mă protejez./ Credinţa în Tine e destul/Vreau să o păstrez./ Miluieşte pe mine, păcătosul.” Textele lui Cerdy2k sunt ferestre deschise spre biserică. Ascultându‑le, tânărul condamnat la nonsens, sufocat de mecanismele manipulării sociale, închis în temniţa drogurilor, află că există o alternativă: Biserica lui Hristos. Cedry2k a schimbat paradigma hip‑hop‑ului. Pentru mine, şi el este un geniu – e adevărat, un geniu al străzii, dar tot geniu. Să mă explic: există un criteriu obiectiv de evaluare a genialităţii. Geniul modifică paradigma (folosesc aici, pentru paradigmă, înţelesul de „model explicativ”, unul din cele peste 20 de înţelesuri date acestui cuvânt de filosoful ştiinţei Thomas Kuhn) în care se manifestă. Shakespeare a modificat paradigma în dramaturgie – după el, teatrul nu a mai fost acelaşi. Dostoievski a schimbat paradigma în literatură – a apărut un nou curent literar reprezentat de romanul psihologic şi de romanul de idei. Einstein a schimbat fizica prin teoria relativităţii. Socrate a modificat paradigma filosofiei, prin mutarea interesului filosofic de la cosmos spre om. L‑am cunoscut pe Cedry2k cu totul întâmplător. Şi această întâlnire a avut în ea ceva misterios, deconcertant. Eu am crezut că fac cunoştinţă cu Cedry2k şi, când colo, am aflat că interpretul vestit de hip‑hop murise. Îl ucisese Stelian. Da, nu vă mint: Stelian l‑a ucis pe Cedry2k. Pentru că nu l‑a mai suportat. Aşa cum noi, creştinii, şi de fapt tot omul ar trebui să îl ucidem pe omul vechi din noi. Aveam în faţa mea un mort în viaţă. Murise idolul tinerilor şi se năştea, de la o zi la alta, robul lui Dumnezeu Stelian. M‑a atras din prima clipă la el o anumită urgenţă a întoarcerii, a reorientării spre Hristos şi dorinţa ardentă, devoratoare de a pătrunde creştinismul şi viaţa, în genere, în esenţa lor. Stelian vrea să meargă pe drumul cel mai drept spre esenţial. Asta iradiază din el, inclusiv prin aspectul său fizic: este slab şi vânjos, plin de fibră şi febrilitate. Te surprind, din prima, ochii săi mari, încărcaţi de poezie şi de ideal. Liniile feţei se ascut aspru spre bărbie, exprimând voinţa de a merge cu orice preţ înainte, până la capăt. Am regăsit în el un Don Quijote postmodern dar nu şi postmodernist, neînţeles de lumea pe care a părăsit‑o. Am aflat, iscodindu‑l, că Stelian a părăsit lumea reflectorizată în care era un idol pentru ceilalţi, când şi‑a dat seama că tinerii erau foarte receptivi la amănuntele legate de viaţa sa cotidiană, la opiniile sale despre diverse lucruri şi subiecte, dar complet opaci la valorile pe care el – prin piesele sale – le oferea: Hristos, biserică, sfinţi muceniciţi pentru idealul lor, lupta cu sine, cu propriile patimi. Deşi apelau la cuvinte – şi pentru Stelian orice cuvânt are o legătură nevăzută cu Cuvântul –, le foloseau ca să vehiculeze între ei (interpreţi de hip‑hop şi consumatori) aceleaşi şi aceleaşi pseudovalori (mândria, faima, opulenţa) uzând de străvechile mijloace: banul şi manipularea. A părăsit fără regrete scena şi când a aflat despre sine că, propriu‑zis, nu este un model, deşi aşa părea în ochii adulatorilor. Şi‑a dat seama că modele sunt cei care s‑au înfrânt pe ei înşişi: mucenicii, cuvioşii, tot omul care aspiră spre comuniunea eternă cu Dumnezeu. În faţa lui Stelian ai voie să fii un înfrânt, dar nu ai voie să fii un laş. Subzistă în fiinţa lui un respect funciar pentru curaj şi sinceritate. Îmi spunea odată: „Aş prefera ca, la o adică, Dumnezeu să mă judece pentru că am cârtit, decât să mă întrebe: «De ce te‑ai temut? De ce ţi‑a fost frică? De ce ai dârdâit?»” Întors pe cărarea spre biserică, Stelian a învăţat să‑L descopere pe Hristos în oameni. Din acest motiv, nu pregetă să ofere un sprijin sufletesc oricui i‑l cere. Din motivele pe care vi le‑am dezvăluit mai sus, orice reîntâlnire cu el pentru mine este o sărbătoare. Un prilej de regăsire a valorilor care ne întreţin focul vieţii: setea insaţiabilă de Dumnezeu, imperativul de a fi şi de a rămâne autentic, eroismul din secolele apuse. Dar vă rog să nu i‑o spuneţi: s‑ar supăra pe mine teribil. Mi‑ar reproşa că şi eu am căzut în ispita de a vedea în el un model. (Ciprian Voicilă)

În „Evenimentul Zilei” de astăzi e semnalată apariția „Sfinților de lângă noi”

Ultima carte a lui Ciprian Voicilă adună o serie de episoade excepţionale cu câteva dintre fi gurile cele mai luminoase ale ortodoxiei româneşti. O citeşti cu încântarea unui copil ce descoperă zecile de culori dintr-un caleidoscop. Aşa descrie Maica Ecaterina Fermo noul volum al lui Ciprian Voicilă "Sfinţii de lângă noi", apărut recent la Editura Areopag şi care va fi lansată la Teatrul Luceafărul din Iaşi, miercuri 19 martie, ora 19, împreună cu volumul "Avva Justin Pârvu – Mărturii. Amintiri. Minuni", în cadrul unei conferinţe cu intrare liberă susţinute de autor şi Danion Vasile despre Stareţul de la Petru Vodă şi Sfinţii Închisorilor. În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre Părintele Justin Pârvu: "Prin 2007-2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (...) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându- i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul". Sau o întâmplare, despre Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. "Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi ia spus: - Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. (articol de Adrian Pătrușcă)

duminică, 16 martie 2014

Ciprian Voicilă: „Cancerul, dragostea mea”- cel mai frumos roman de dragoste

Am citit cartea Mioarei Grigore (în curs de apariție la Editura Predania) într-o zi de duminică. M-a șocat, mai întâi, titlul: Cancerul, dragostea mea. L-am înțeles abia când am sfârșit lectura. Titlul volumului este amăgitor. Te face să crezi că ții între mâini o carte despre cancer și când colo cartea este, de fapt, o poveste de dragoste. Crezi că vei citi o carte despre moarte și la sfârșit constați că ai aflat, în sfârșit, ce este învierea. Este un roman de dragoste trepidant, crud, în care viața își atinge propriile limite și i se dezvăluie cititorului în toată nuditatea ei. Mioara - care este un scriitor veritabil în al cărei condei se îmbină observația naturalistă a tragismului cotidian, ironia corozivă, autoironia persiflantă, portretistica moraliștilor francezi, absurdul camusian, știința reportajului, aroma binefăcătoare a scrierilor duhovnicești- a scris cel mai frumos roman de dragoste apărut în literatura noastră postdecembristă. Până să îmi cadă în mâini cartea asta, cu titlul ei amenințător și amețitor- dureros de frumoasă- socoteam ca fiind cel mai frumos roman de dragoste Spuma zilelor (Boris Vian), în care gustam cu delicii tonul narațiunii permanent comic și continuu tragic. Cancerul, dragostea mea, fiind o oglindă necruțătoare a vieții, a învins la scor Spuma zilelor, care va rămâne de-a pururi o simplă, frumoasă, suprarealistă ficțiune. Povestea de dragoste a Mioarei se desfășoară amplu și alert pe mai multe planuri ale realității. Mai întâi cititorul ia contact cu Dumnezeu care, iubind-o, i-a dat întâlnire Mioarei exact acolo unde omul (oricare dintre noi) se așteaptă mai puțin: în boala și suferința ei/lui. Iubind-o atât de mult, El i-a scos în cale - de regulă, în perimentrul sacru al bisericii- oameni adevărați, în care ard nevăzut inimi calde și săritoare, sensibile la durerea și disperarea semenului lor. În al doilea rând, cartea Mioarei Grigore ne învață ceva despre dragostea adevărată dintre bărbat și femeie. O dragoste dementă, de nemăsurat cu instrumentele intelectului sau ale rațiunii. Dragostea lui Viorel, soțul Mioarei, crește incredibil, enervant chiar, de la pagină la pagină. Din dragostea lor exemplară răsar niște flori: Maria, Antonie, Iustina, Macrina și Nectarie. Toți cinci luptă pe viață și pe moarte pentru existența mamei lor, pentru fiecare fărâmă de viață pământească. Cine se plânge că din lume a fost evacuată solidaritatea umană, cine se pregătește de parastasul familiei tradiționale, cine tratează cu neîncredere semnele minunate pe care ni le trimite în dar, la tot pasul, Dumnezeu - toți, și mulți alții ca ei, vor fi șocați când vor citi cartea aceasta. Cancerul, dragostea mea ne învață concret, empiric, cum să discernem între ceea ce este esențial, central, în viață și ceea ce este insignifiant, periferic. Cartea reașază valorile în miezul vieții, exact acolo de unde le-a smuls tornada lumii fără de Dumnezeu, nihiliste sau apostate, în care trăim. Nu poți iubi cu adevărat, dacă a dispărut din tine orice urmă de frumos. Și nu îi poți învăța ceva valabil pe ceilalți, dacă nu ești autentic. Dacă ai ales să fii, pentru totdeauna, un simulacru uman. Am recunoscut în Mioara un om frumos și autentic (suferința ne redă dimensiunea autentică a propriei ființe). Am descoperit în ea un scriitor de mare talent care a câștigat pariul cu viața (cartea se încheie cu personajul-narator care urcă un munte nu doar al suferinței, ci și al acceptării; parcurge un drum ascendent pe care își revede filmic întreaga existență, fiind însoțită- cum altfel?- de Viorel și de cele 5 roade ale dragostei lor, iar la capătul itinerarului îl regăsește pe Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne, mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferință care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie. Urcam... urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare... urcam spre cruce...”). A câștigat și marele pariu cu literatura. A scris un roman realist, dens, convingător, pe care îl citești plângând, râzând, bucurându-te, parcurgând întregul spectru al stărilor afective, participând empatic la lupta ei pentru viață. Și pentru Viață. (Ciprian Voicilă)

Predica Părintelui Gheorghe Calciu la vindecarea slăbănogului din Capernaum

Pr Gheorghe Calciu predica - Vindecarea Slabanogului din Capernaum from ellaina on Vimeo.

A apărut un nou volum de poeme semnat de Marius Ianuș: „Flori de foc, de gând și de lumină”

Cartea va fi lansată pe 4 aprilie, la București, în cadrul Librăriei/Ceainăriei Predania (Str. Vulturilor, Nr. 8), cu începere de la ora 19.00. Puteți citi o parte din poeme aici.

sâmbătă, 15 martie 2014

Un film extraordinar despre adevărata pocăință: „Iartă-mă... Păcatul și pocăința”

În curs de apariție la Editura Areopag: Ciprian Voicilă - „Sfinții de lângă noi”. Capitolul „Părintele Macarie sau reînvățarea firescului”

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el; ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor; ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir; ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi; ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

marți, 4 martie 2014

În curs de apariție la Editura Areopag: Ciprian Voicilă- „Sfinții de lângă noi”. Copertă și grafică de Dan Munteanu

Maica Ecaterina Fermo: „Cum altfel devenim oameni, dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu?” (Ciprian Voicilă) Întotdeauna m-am ferit să-mi fac o părere despre cărţile care au în cuprinsul lor mai mult de două subiecte distincte. Aşa stând lucrurile, m-am emoţionat un pic când autorul acestei cărţi m-a rugat să scriu câteva rânduri cu impresiile mele despre cartea lui, cu atât mai mult cu cât îmi este şi bun prieten. Spre surprinderea mea, am fost furată imediat de conţinutul caleidoscopic al cărţii şi nu mă pot abţine să nu fac referire la bucuria pe care mi-a lăsat-o lectura cărţii, bucurie similară copilului care priveşte uimit zeci de imagini superbe din sticlă colorată, care se succed cu fiecare mişcare a tubului banal de carton - numit, pe bună dreptate, caleidoscop. Într-adevăr, deşi închisă în banalele coperţi de carton, cartea aceasta ne surprinde tocmai prin unitate în diversitatea subiectelor, prin coloritul şi inflorescenţa fiecărui subiect, care cucereşte ca stil şi ca subiect în egală măsură. Cartea aceasta este adresată oamenilor care caută „piatra filozofală” şi, când găsesc un fake sau un kitsch, prin înşelare drăcească se păcălesc, crezând că au descoperit misterul vieţii. Dar Ciprian Voicilă ne oferă exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai „ciudaţi şi necăjiţi oameni” şi remarcă, extraordinar de pertinent, că acolo unde societatea noastră secularizată, descentrată şi desacralizată huleşte, batjocoreşte şi scuipă, tocmai acolo se află comoara lui Dumnezeu! Ferice de acest tânăr scriitor, care a folosit din plin harul şi bucuria darului Duhului Sfânt, dobândit în repetate rânduri, în tainicele întâlniri cu sfinţi în viaţă, cu oameni adevăraţi -oamenii lui Dumnezeu - dar mai ales că a ştiut să discearnă fără pic de înşelare care sunt acei oameni, chiar dacă uneori aveau aspect exterior dubios; şi acolo unde majoritatea societăţii ar fi scuipat a silă, el a apreciat, bucurându-se cu Bucurie Sfântă. Îmi aduc cu drag aminte de copilăria mea, a anilor ’60, când majoritatea cărţilor pe care familia mea încerca să mi le facă cunoscute, prin lumea cărora sufletul meu s-a adăpat, pregătindu-se pentru viaţă, purtau pe copertă însemnul binecunoscut al „Bibliotecii pentru toţi”. Citind cartea Sfinţii de lângă noi, cred că pot afirma cu toată tăria că este o carte pentru toţi. O recomand deci tuturor tinerilor debusolaţi, căci vor găsi calea, o recomand tuturor părinţilor pierduţi în „neînțeleasa lume a copiilor”, căci vor găsi cu siguranţă calea, o recomand tuturor plictisiţilor şi abuzaţilor de strâmbătatea vieţii, căci vor găsi calea, chiar şi filozofilor şi politicienilor care sunt cel mai greu de îndrumat, o recomand şi lor, căci sigur vor găsi răspuns şi cale de ieşire către singura şi adevărata viaţă - viaţa în Hristos. *** Sorin Preda: Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. E un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine. Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră. *** Laurenţiu Dumitru: Cartea lui Ciprian Voicilă, Sfinţii de lângă noi - Întâmplări, portrete, reflecţii, este un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se așază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit... Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.

Dumnezeu sta ascuns in micile intamplari ale vietii

Doamne, ajuta! As vrea sa va relatez o “intamplare” care nu stiu daca este bine sau nu sa o incadrez ca minune a Sfantului Ilie Lacatusu (adica imi impun sa cred ca a fost o minune dar nu reusesc sa imi inabus scepticismul). Aveam de la soacra mea o carte despre sfintii inchisorilor comuniste « Marturisitorii. Minuni. Marturii. Repere » care nu era a ei ci o avea si dansa de la o alta persoana. Mi-o daduse de ceva timp (aproape un an cred). De Craciun m-a intrebat daca am citit cartea fiindca ar trebui sa i-o dea inapoi persoanei respective. Eu nu citisem nimic din ea si, ca sa nu i-o inapoiez fara sa o fi citit, mi-am zis sa citesc macar cateva capitole. Astfel am citit capitolul cu marturiile despre inchisorile comuniste si cel referitor la viata si minunile Sfantului Ilie Lacatusu (auzisem despre el de mai demult dar, nu stiu de ce, mi-e destul de greu sa accept ca oameni contemporani cu noi ar putea fi sfinti). Citind acel capitol mi-am zis ca ar trebui sa mergem si noi la dansul, poate ne foloseste si noua. Ma hotarasem cu sotul meu sa mergem pe data de 1 ianuarie. Am intrebat-o si pe sora mea si pe mama daca nu vor sa mearga si ele. Sora si mama nu auzisera niciodata de Sfantul Ilie Lacatusu si dupa ce a citit sora mea cate ceva despre sfant s-a hotarat sa mearga si impreuna cu noi mergea si mama. Cu o zi sau doua inainte insa m-a sunat sora mea, dimineata, sa imi spuna ca noaptea la mama se produsese un scurtcircuit undeva si ca nu mai mergea lumina si nici frigiderul (mama avea un tablou ma vechi, nu din acestea noi la care sare siguranta in caz de suprasarcina sau ceva de genul). Era foarte suparata ca nu avea bani nici macar sa repare frigiderul, sa cumpere altul nou nici nu incapea vorba. Dupa ce am vorbit cu sora la telefon m-am gandit ca banii care ne-ar fi trebuit pentru drum (noi veneam de la Bacau) sa ii dau mamei sa isi repare frigiderul (se mai stricase odata in sensul ca primea curent dar nu mai racea; atunci, piesa respectiva o costase cam 50 euro); dupa ce m-am mai gandit am ajuns la concluzia ca, atata timp cat o fi ceva in neregula cu instalatia de curent electric, repararea frigiderului nu prea isi avea rostul deoarece oricand se mai putea produce un scurtcircuit. I-am comunicat si surorii mele aceasta concluzie si tindeam oarecum sa mergem totusi la Bucuresti. Pe data de 31 decembrie am sunat-o pe sora mea sa o intreb ce facem pana la urma, mergem sau nu si surpriza !!! Mi-a spus ca mamei ii merge frigiderul si ca da, mergem la Bucuresti! Ce se intamplase: mama foarte necajita ca nu are bani i-a zis sfantului cu tot oful pe care il avea ca ea s-a saturat sa tot ceara mereu de la altii, de la copii, de la sfinti, de la Dumnezeu. Daca vrea sfantul sa vina la el, atunci sa ii repare frigiderul si ea va veni sa ii multumeasca! Nu vrea sa mearga la Bucuresti pentru a-i cere ceva!!! Dupa acest dialog, plangand, i s-a adresat din nou sfantului, chiar nu poate sa o ajute, ca ea vine la Bucuresti sa ii multumeasca si zicand aceasta a bagat din nou frigiderul in priza si s-a auzit clik-ul acela specific cand porneste frigiderul. Asadar, frigiderul functiona !!! Si acum cand povesteste mama plange. Ea este convinsa ca Sfantul Ilie Lacatusu i-a auzit rugaciunea si a ajutat-o. Pe 1 ianuarie am fost la sfant si ne-am inchinat la sfintele lui moaste. Nu stiu insa de ce nu pot sa cred cu toata inima !!! Il rog pe Sfantul Ilie sa nu se supere pe necredinta mea! Trebuie sa mai marturisesc ca atunci cand m-am inchinat la sfintele moaste am fost foarte atenta sa vad daca ii sunt calde mainile, daca deschide ochii (asa cum citisem). Bineinteles ca mainile ii erau reci si ochii intredeschisi doar, desi atat de mult as fi vrut sa vad un semn ca sa imi intaresc credinta. « Semnele » probabil le vad cei cu inima curata si care cred in sfinti cu toata taria, care cred oricum si fara semne, nu « un fariseu » ca mine ! Dupa ce am ajuns inapoi acasa, am avut o discutie cu sotul meu despre biserica, despre icoane (nu suntem pe aceeasi lungime de unda in sensul ca, de copil, timp de vreo 15 ani, el a practicat arte martiale si a citit biblioteci intregi despre tot felul de practici din acestea orientale, despre ocultism, etc. si este inca sub influenta lor). Aceasta discutie m-a speriat atunci seara (niciodata nu il mai vazusem asa de inversunat) si ma gandeam, Doamne ce e de facut, oare unde se va ajunge cu casnicia mea daca unul merge intr-o directie si celalalt in alta! Ce sa fac ca sa inteleaga ca e gresit modul acesta de a gandi al lui ? Dumnezeu a randuit ca a doua zi (de Sfantul Serafim de Sarov) sa ajungem la un schit unde sunt 250 de sfinte moaste. Cum am ajuns acolo este alta poveste: mama soacra nu fusese niciodata acolo si sub pretext ca sa o ducem si pe ea, m-am gandit ca ar fi foarte bine daca am putea ajunge la schit, nadajduind in ajutorul maicii starete (ea mereu ne spune cuvant de invatatura si speram sa deschid cumva discutia asupra subiectului care ma preocupa si sa vina de la dansa un sfat pentru sotul meu). De mentionat ca la acel schit nu se poate ajunge daca ploua fiindca pana acolo este un pamant argilos si cu o masina mica, daca nu ai 4x4 nu poti ajunge… se ia jumatate de ogor dupa roti. In doua locuri drumul a fost foarte rau dar pana la urma am reusit si am ajuns la schit! Nu stiu al cui ajutor a fost, al Sfantului Ilie, al Sfantului Constantin Sarbu, al sfintilor toti de la schit … Cert este ca Dumnezeu ne-a ajutat sa ajungem si am stat la schit vreo 3 ore vorbind cu maica stareta si am abordat si subiectul care ma preocupa. A vorbit cu sotul meu, ne-a dat niste carti de citit care sa il ajute, sa il calauzeasca cumva pe drumul bun si sper din tot sufletul sa faca Dumnezeu o minune sa ii deschida ochii sa vada intr-o zi adevarul, sa descopere ca toate acele teorii si practici despre care el a cititi atat si pe care le crede, sunt inselaciune . Asadar, poate ca si in acest sens am primit ajutorul Sfantului Ilie Lacatusu si al Sfantului Constantin Sarbu la mormantul caruia am fost tot atunci pe 1 ianuarie, si al tuturor sfintilor a caror sfinte moaste le-am sarutat in acea zi! Le multumesc din suflet tuturor si ii rog sa ma ierte ca, vazand ce s-a intamplat, in inima mea inca mai incape indoiala ! Doamne, ajuta ! Maria Radu

Minuni si ajutor de la Sfantul Nectarie

Buna ziua! Numele meu este Lucian Gheorghiu si doresc, prin cele ce va voi povesti in continuare, sa aduc din nou multumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie pentru tot ce au facut si fac pentru mine si familia mea. Anul trecut, in 2013, dupa o perioada de trei luni in care am fost transferat cu serviciul in afara tarii, la putin timp de la revenire, am suferit un sindrom vestibular periferic, cunoscut mai simplu ca vertij (pierderea echilibrului si a controlului asupra functiilor locomotorii). In perioada de spitalizare sotia mea mi-a fost alaturi mai tot timpul, in primele doua nopti dormind langa mine, pentru ca eram aproape neputincios. Dupa cateva zile, in urma rugaciunilor celor dragi, m-am pus pe picioare si am fost externat. Numai ca, la nici doua saptamani, boala a recidivat, am avut stari de rau si a trebuit sa ma reinternez. De data aceasta starea mea a fost si mai grava, culminand cu internarea la reanimare, la terapie intensiva. Practic, eu nu-mi amintesc nimic din acea perioada, cand m-am afundat intr-un somn profund si lung. In tot acest timp, sotia si mama se rugau neincetat Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Sale Preacurate, Sfantului Nectarie si tuturor sfintilor, pentru a ma readuce la simtire, printre cei dragi. De aceea, si prin intermediul acestei scrieri, vreau sa multumesc celor mai importante fiinte din viata mea pentru ca mi-au fost alaturi si s-au rugat pentru mine si sa le spun ca le iubesc si pretuiesc nespus. Le multumesc, de asemenea, si rudelor si prietenilor pentru rugaciunile lor, caci toate au fost ascultate acolo sus, in ceruri, in casa Domnului si a Sfintilor Sai. Incet, am inceput sa-mi revin, sa devin cooperant si constient. Am fost mutat la alt spital, cu diagnosticul „accident vascular cerebral”, unde s-a pus problema unei operatii pe creier, pentru drenarea cheagurilor ce apareau la examinarea de la computerul tomograf. Acum, alaturi de familie, rude si prieteni am avut puterea sa ma rog si eu Bunului Dumnezeu pentru sanatate si insanatosire. Si, cu o zi inainte de operatia programata, la ultimul examen tomografic a reiesit ca acele cheaguri incepeau sa se resoarba. Astfel, seful sectiei de neurologie, unde eram internat, a hotarat sa nu mai intru in operatie, sa incercam sa ma vindec fara interventie chirurgicala. Si, ca o dovada ca nimic nu este intamplator in viata, intr-una din zilele in care mergeam la biserica din curtea spitalului pentru a ne ruga, o femeie s-a apropiat de scaunul cu rotile in care ma aflam si mi-a inmanat un acatist al Sfantului Nectarie, spunandu-mi sa citesc macar rugaciunea de la final, daca nu reusesc tot. Mare mi-a fost mirarea cand, parcurgand acatistul, am descoperit un pasaj in care se facea referire la bolnavul Lucian (prenumele meu), de care a avut sfantul grija. Le-am spus si alor mei acest lucru si m-am gandit ca este un semn si ca sunt in paza lui Dumnezeu. Asa ca, datorita evolutiei bune a organismului, in cateva zile am fost externat si a urmat perioada de recuperare acasa, incet dar sigur. Dupa doua luni am reinceput serviciul si, incet, cu rabdare si intelegere din partea colegilor, m-am reintegrat in atmosfera si ritmul locului de munca. Nu la mult timp de la aceste evenimente, pe la sfarsitul lui octombrie – inceputul lui noiembrie, am plecat cu sotia mea in Grecia, la o clinica din Atena.Trebuie sa specific ca de multi ani ne dorim copii si am facut multe lucruri din cele omenesti posibile, incluzand procedee medicale complexe. Numai ca, indiferent de rugaciunile si de incercarile noastre, se pare ca nu sosise vremea pentru noi, caci toate sunt randuite si date de la Dumnezeu. In perioada in care am stat la clinica, am fost pe insula Eghina, la Sfantul Nectarie. (Sotia mea isi dorea de mult timp sa ajunga acolo, cu atat mai mult ca, de ani de zile, merge la Manastirea Radu Voda, aproape in fiecare vineri, la Sfantul Maslu. Si eu o insotesc uneori, in functie de cum imi permite programul de la serviciu. De asemenea, mama mea, care este din Constanta, de cate ori vine la noi in vizita, merge la manastire cu mare bucurie si piosenie. Si tot cu mare incantare mergem la slujba de duminica, la biserica noastra din cartier, unde ascultam cu sufletele deschise cuvantarile preotilor nostri dragi.) Cum spuneam, am ajuns la Eghina, la mormantul sfantului, unde ne-am rugat pentru reusita interventiilor din urmatoarele zile si pentru sanatatea si binele celor dragi noua. Orele petrecute in manastire au fost pline de pace si liniste pentru sufletele noastre. Ne-am rugat la moastele Sfantului Nectarie, in bisericuta mica si plina de caldura, am zabovit la mormantul sfantului si am intrat in camaruta in care a locuit, cel putin spre sfasitul celor lumesti, rugandu-ne la icoane. In camera era o maicuta care se ruga si care, cand ne-a vazut intrand, s-a oprit din rugaciune, ne-a sfatuit sa ne apropiem si sa vedem mai bine incaperea si ne-a incurajat sa atingem asternutul de pe patul sfantului, spunandu-ne ca se infaptuiesc minuni prin simpla atingere. Apoi am coborat pe aleile din gradinile frumoase ale manastirii catre biserica cea mare, ridicata de curand in apropierea intarii in curte, unde ne-am rugat, de asemenea, pentru noi, familie si toti cei dragi si pentru ca Mantuitorul nostru si Maica Lui Sfanta sa-si aplece mila si dragostea lor asupra sufletelor noastre, sa ni se implineasca dorinta la care nadajduiam de atata timp. Astfel, am plecat catre Atena plini de speranta si incredere. Au urmat zilele in care s-au realizat interventiile medicale, apoi am plecat in tara, unde ne-am reluat cursul normal al existentei, asteptand minunea. Si aceasta minune s-a produs. Sotia mi-a facut cel mai frumos cadou posibil cand, de ziua mea, m-a anuntat ca testul de sarcina din analiza sangelui a iesit pozitiv. Am fost atat de fericiti pentru aflarea vestii dar si tematori, pentru ca, este stiut, primele saptamani de sarcina sunt mai grele, cu risc. Asa ca nu am dezvaluit vestea decat celor apropiati, rudelor. Apoi, dupa testarea de trimestrul I, ecografie si analizele de sange, am inceput sa impartasim cu mare bucurie vestea tuturor cunoscutilor. Analizele au iesit bine, dar stam un pic cu emotie, din cauza posibilului risc cauzat de varsta (nu mai suntem chiar atat de tineri), insa, asa cum se spune, „mergem cu Dumnezeu de mana”. Traim, asadar, cu nadejde si incredere si nu incetam sa multumim si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne aiba in paza Lui pe noi si pruncul pe care il asteptam cu mare drag si bucurie in suflet, pe cei dragi din familiile noastre, pe rude si prieteni. Le multumim tuturor sfintilor si, in special, Sfantului Nectarie pentru ca mijloceste pentru noi, in fata Domnului Nostru Iisus Hristos si a Maicii Noastre Preacurate Fecioara Maria, sa ne ocroteasca si sa traim, cu sanatate, in pace si armonie. Doamne, ajuta! Lucian Gheorghiu (Bucuresti)

Mesajul Părintelui Justin pentru participarea la Conferința de la Iași, 19 martie 2013