sâmbătă, 27 decembrie 2014

Momente din viaţa lui Octav Anastasescu, povestite de el însuşi

A trecut la Domnul luptătorul anticomunist Octavian Anastasescu, prietenul lui Valeriu Gafencu. Pentru mine, Octav a fost un ''sfânt de lângă noi". Vă rog să îl pomeniţi în rugăciunile voastre

(Puteţi citi viaţa lui Octav aici.) Nu o să vă vină să mă credeți dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr, încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura unei narațiuni. Este ca și cum aș arunca - precum călăuza din filmul lui Tarkovski- o batistă înnodată, care are în vârf o piuliță. Arunc într-un spațiu amorf, neștiut și nesigur un cuvânt și în urma lui drumul devine cale, drumeagul se face sigur, stabil, și pentru autor și pentru cel ce mă va citi. Am scris, carevasăzică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie - a lui și numai a lui, cu totul inalienabilă - despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea și acuratețea unei fotografii. Sunt înclinat să cred că mai debrabă nu: și Platon avea Socratele său, care diferă mult, radical de Socratele lui Xenofon. Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberațiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Și ca într-o mișcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”. Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu sentimentul că acest erou discret i-a înălțat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălțimea, adâncimea și lățimea pe care le aplatizase oboseala vieții. În itinerariul meu interior spre ființa lui Octav, am lansat - urmând pilda călăuzei tarkovskiene- o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conștient de sine, capabil și dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalți o multitudine de paradoxuri. Octav este, într-un anumit fel, un creștin din Grecia antică, un înțelept (sophos) însetat de înțelepciune (sophia), iubitor de ea (philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înțelept grec, a cărui minte (nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viață este maxima lui Protagoras, „meden agan”- nimic prea mult. Prin simpla prezență, Octav te învață măsura, acordul perfect dintre interiorul tău și gesturile care îl exprimă pe scena lumii. Octavian Anastasescu este ființa alături de care ți-ar plăcea să înfrunți orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârșitul timpului) fiindcă a-i pleca din lumea aceasta învăluit în liniștea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toți o știm, dar arar o găsim, pe care ți-o dă numai credința în Dumnezeu. Octavian este omul care îți vorbește fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ți-l poate dărui Maica Domnului, cu condiția să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morții, de mai multe ori. În timpul detenției, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul șef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilența torționarilor comuniști care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preț, până ca capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării inițiate la Târgu Ocna de ciracii lui Eugen Țurcanu, Nuti Pătrășcanu și Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinței sale, un vârf de neegalat. În spitalul pentru tuberculoși de la Târgu- Ocna l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa - bogată - existență. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape că nu mai era un om din carne și din oase: era dragoste întrupată. „Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine - de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot” (Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Editura Areopag, p.19). Valeriu îl învață cum să rostească Rugăciunea lui Iisus și - pentru că Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat- îi face o profeție: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi” (ibid). Ceea ce s-a și întâmplat în 1951, în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!” (Idem, p. 23) În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoțește ca o umbră pe oricare creștin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieții noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis - care avea conformația unui ideal de viață - prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenței sale pământești, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul Închisorilor. L-am cunoscut în 2013, la sfârșitul unei conferințe despre Sfinții Închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine și mi-a spus: „știți, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neștiut prin lume, și l-a făcut să dea poate cea mai furmoasă mărturie despre el, Sfântul Închisorilor, și să ne atragă atenția - nouă, românilor zărghiți de la credința în Hristos- că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos și de strămoși. Alegerea și vina ne aparțin deopotrivă. Întâlnirea cu Octav se face pecete de neșters care îți imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul. Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopții, când toți ceilalți dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor și a duhurilor. Ai simți nevoia să te cațeri în foișorul său de veghe și să rămâi tăcut și treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veșnicie. (Ciprian Voicilă. Din volumul "Sfinţii de lângă noi")

vineri, 19 decembrie 2014

Moş Nicolae, Moş Crăciun: biografii comune

(Articol apărut în ultimul număr al revistei Cultura). Cine este Moş Nicolae? Dar Moş Crăciun? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Depinde cine răspunde la aceste întrebări şi în ce context narativ-pragmatic sunt puse. Ipostaza cercetătorului, preocupat de tradiţiile româneşti şi universale, este, vrând-nevrând, wittgensteiniană: semnificaţia cuvântului „Moş Nicolae/Moş Crăciun“ este dată de regula lui de folosire. De contextul pragmatic în care a fost învăţat şi este folosit. În descrierea biografiei intelectuale a lui Moş Nicolae o să am drept călăuze două cărţi: Lecţii despre calendar (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005) de Otilia Hedeşan şi Ghidul sărbătorilor româneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) de Irina Nicolau. Pentru creştinii ortodocşi, Moş Nicolae este, de fapt, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul patru, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. Sfântul Nicolae a participat la primul sinod ecumenic (din 325 e.n.) şi i s-a opus ereticului Arie. În timpul vieţii, s-a remarcat prin multe virtuţi, milostenia fiind una dintre ele. Ţăranul român avea mare evlavie faţă de el, zugrăvindu-l în icoane. Icoanele pe sticlă dau şi astăzi mărturie despre asta. Ţăranul român a simţit nevoia să îi creeze sfântului ierarh din cetatea Lichiei o biografie alternativă celei păstrate în Tradiţia Bisericii şi consemnată în literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor, Proloagele). E de înţeles. Cărţile erau puţine. Cultura lui era una orală. Se întorcea duminica de la biserică, păstrând în inima lui cuvintele şi ideile primite la predică. Elemente de teologie pe care imaginaţia sa debordantă le reasambla, le amplifica descoperind noi dimensiuni mitice. Pentru el, începusem să vă spun, Sfântul Nicolae (Sânicoară) era al doilea sfânt creat de Dumnezeu. El stătea în stânga Lui. A fost misionat să păzească soarele, nu cumva ca acesta să fugă de pe cer. Soarele vede zilnic multe şi nu toate bune. De două ori pe an, primăvara şi iarna, se scârbeşte atât de tare, încât Sfântul Teodor – Sântoader, cum era numit în popor – e trimis pe bolta cerească să îl aducă la ordine. Iarna, Sfântul Nicolae preia această sarcină destul de dificilă. Ţăranii nu erau familiarizaţi cu imaginea actuală a lui Moş Nicolae. Moşul nu venea în mod ritualic o dată pe an şi nu aducea cadouri. Acest arhetip cultural a apărut în Occident şi a fost preluat ulterior de mentalitatea citadină, fiind în cele din urmă acceptat şi la noi, mai întâi în rândul orăşenilor, apoi la sate. Arhetipul are mai multe straturi: credinţe şi tradiţii difuzate din mai multe centre culturale, simbolice, şi sedimentate în timp. Nucleul lui iniţial era însă, incontestabil, unul creştin. Acum vom încerca să răspundem la câteva întrebări care vor pune în lumină diversele aspecte ale acestui fapt social total numit convenţional „Moş Nicolae/Crăciun“. Când a apărut ideea că Moş Nicolae vine dintr-un spaţiu sacru şi/sau mitic şi că muritorii de rând trebuie să îl aştepte (într-o stare interioară numinoasă în care „mysterium tremendum“ se împleteşte cu „mysterium fascinans“, teama se conjugă cu atracţia irepresibilă)? Dar ideea că moşul aduce copiilor cadouri? Prin secolul XVII olandezii din Amsterdam îl aşteptau pe 5 decembrie, în portul oraşului, pe Sinter Niklaas – Sfântul Nicolae. Atmosfera era de basm: Sfântul Nicolae descindea în oraşul luminat abundent, dintr-o corabie. În secolul XVIII, pe acest fundal mitic se suprapune un element inedit: Sfântul Nicolae vine o dată pe an, călare pe un cal alb, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Ţările de Jos exista credinţa că Sinter Niklaas locuieşte în Spania într-un castel. Tot timpul scrie într-o carte voluminoasă, învelită în coperte roşii faptele copiilor. La sfârşitul anului, două săptămâni colindă lumea şi le oferă copiilor rodul faptelor lor: unora le împarte cadouri, altora nuieluşe. Are un ajutor: pe Zwarte Piet, cel tuciuriu la chip.
Mai târziu, credinţa în Sfântul Nicolae a ajuns în America, prin olandezii şi nemţii care au emigrat în Lumea Nouă. Aici, în timp, Sinter Niklaas avea să se transforme – prin influenţa englezilor – în Santa Klaus. Un Santa Klaus care în ciuda numelui nu mai păstra nimic din atributele şi simbolurile sacre ale lui Sinter Niklaas: nu mai avea mitră episcopală, nici cârjă. Nicio legătură cu biografia sfântului ale cărui moaşte se găsesc la Bari. Aşa se explică faptul că am început să vorbim despre Moş Nicolae şi am ajuns la Moş Crăciun. Unde dai şi unde crapă? Moş Crăciun devine, astfel, un „avatar” al lui Moş Nicolae. În 1822 are loc penultimul act al acestui proces cultural de desacralizare, de laicizare a Sfântului Nicolae, metamorfozat peste noapte în Moş Crăciun. Un poet, Clement Moore, compune spre amuzamentul copiilor o poezie în care Moş Crăciun vine în noaptea Crăciunului din ţinuturile nordice într-o sanie trasă de reni, pătrunde în case şi lasă în şosete şi ghetuţe cadouri. Acest portret robot al lui Moş Crăciun va fi acceptat mai întâi în America, iar mai târziu în întreaga Europă. La succesul său fulminant întâmplat în parametrii culturii populare vor contribui din plin ilustratorii din presa vremii.
În 1930, firma Coca-Cola şi-l apropriază, desăvârşindu-i portretul prin câteva tuşe: pensionarul rumen în obraji şi pântecos, ochelarist, poartă o haină roşie, tivită cu alb, e încălţat în cizme negre şi emană prin toţi porii – acoperiţi în bună parte de mustaţa dalbă şi înfoiată şi barba hirsută – o bună dispoziţie contagioasă, ecumenică. Coborât din tărâmul mitic, din illo tempore, Moş Crăciun avea să fie recalificat profesional în sfera mult mai concretă a economicului ca agent de vânzări, brand al produselor Coca-Cola. Să ne mai mirăm că acum, la sfârşitul lui 2014, conduce caravana Coca-Cola în România? Între timp, Zwarte Piet a fost şi el dat uitării. În locul lui au apărut Crăciuniţele. Capitalul simbolic al lui Moş Crăciun trebuia pus în relaţie cu specularea energiei libidinale a cumpărătorilor, pentru a asigura creşterea vânzărilor la orice produs (în zilele noastre postmoderne, postrevoluţionare, post-istorice, Moş Crăciun este singurul agent de vânzări capabil să vândă orice produs). Schema este (stră) veche şi îl are ca iniţiator pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud; cel care a pus la lucru marile descoperiri ale medicului vienez privind mecanismele manipulării maselor. Dar despre Bernays vom aduce vorba pe larg într-un articol viitor.
Până atunci, să ne bucurăm, cum putem, de sărbătoarea Crăciunului, de momentul istoric şi nu doar, când Cel de necuprins făcutu-s-a Om pentru noi, oamenii. (Ciprian Voicilă)

luni, 15 decembrie 2014

Miercuri, 17 decembrie 2014, de la ora 18.00, la Muzeul Țăranului Român se lansează „Viaticum”- ghidul intelectual al acestuia

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită miercuri, 17 decembrie 2014, de la ora 18, la Studioul Horia Bernea, la lansarea volumului Viaticum. Un ghid intelectual al Muzeului Țăranului Român. Invitați: Andrei Pleșu, Șerban Sturdza. Moderator: Mihai Gheorghiu, editorul volumului. Viaticum este încercarea de a oferi un ghid intelectual pentru descifrarea lumii țărănești muzeificate, înscrisă într-o metaforă, în expunerea permanentă a MȚR, un ghid intelectual pentru „lectura” acestei expuneri a unei lumi negate, anihilate, dezrădăcinate, lumea țărănescului și a tradiției. „Nu este de ajuns să fii sensibil la calitatea estetică a obiectelor sau la cea a expunerii, menită ea însăși de la bun început să apeleze la ochiul lăuntric al fiecăruia pentru a oferi privirii frumusețea internă a obiectelor, precum și frumusețea raporturilor născute din alăturarea acestor obiecte fericit alese. Nu este de ajuns să respiri entuziasmat aerul emoționant al întâlnirii cu obiectele, cu spațiul lor recreat în sălile Muzeului. Nu este de ajuns să fii cuprins de emoție, să fii mereu emoționat sau uimit de expunerea permanentă. Nu este suficient să citești în cabinetele de studiu fragmentele oferite spre repede punere la punct cu nume, numiri și citate. Expunerea permanentă a MȚR este un proiect intelectual în primul rând, este un mod de a arăta, de a face vizibilă o viziune asupra țăranului român și asupra civilizației sale. Această viziune precede gestul expunerii, îl explică și îl face posibil. Gestul însuși are calitatea genuină de a susține viziunea, de a nu o trăda, de a nu o ideologiza, expunerea fiind astfel un pariu intelectual și unul estetic totodată.” (Mihai Gheorghiu)

Marius Ianuș: Cărțile mele, în format pdf și în format tipărit

În format pdf, descărcați: Acatistul Căii Părintelui Arsenie. Gânduri de pe Drumul Crucii mele. Flori de foc, de gând și de lumină. Vino, Măicuță! (flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului). O noapte și o dimineață. (Alte scrieri recunoscute sunt menționate în această pagină.) În format tipărit, cărțile mele pot fi comandate de pe siteul libris.ro (transportul este inclus în preț).

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Luminozitatea lucrurilor ce ne-au fost date

Anul trecut, pe vremea asta, vă propuneam textul acesta. Astăzi îndrăznesc să vă propun altceva: Mulți deplâng dispariția soarelui din câmpul nostru vizual și de prin preajma noastră. Stăm - se zice- ca niște soldăței de plumb, atrași spre pământ de propria singurătate, închiși- nu se știe de ce, de cine- pe fundul unei casete metalice, ferecate. Eu mă bucur, jubilez chiar în mine însumi. Pentru că în acest decor tern-cenușiu, creația Domnului (corect scris: Creația Domnului)- să cităm aici doar câteva dintre obiectele fenomenologice aflate la îndemâna noastră: copacii aspiranți spre cer, pământul din care crește tulpina lucrurilor, chipurile umane în care stau încrustate categoriile binelui și răului-, în acest decor, după cum vă spuneam, toate acestea, fiecare în parte, își relevă și ne revelează lumina lor interioară. Luminozitatea aceea care într-o zi însorită este inevitabil umbrită de prea puternica lumină a soarelui. A fratelui soare. E ca și cum am trăi într-o pictură a predicatorului din Borinage, Van Gogh. Toamna, senzația că privești acea frunză, nu frunza în genere, nu conceptul de frunză, nu generalul din frunză este și mai puternică. În acest exercițiu al privirii, un rol capital îl joacă luminiscența ei. Încă un motiv palpabil să iubim lucrurile aparent insignifiante, minore să zicem, trecătoare să le zicem. Dar... o simplă privire încărcată de înțelegere, pe care o îndreaptă soția în direcția ta, râsul curat și sincer al copilașului tău sau degetul mic de la mânuța lui dreaptă, tocmai abandonată somnului, acea frunză, acest copac trimit la o realitate nesupusă timpului, întunericului, nici stricăciunii. Luminiscența lucrurilor plăpânde... Acum, în sfârșit,se văd în ce sunt ele cu adevărat și au fost făcute (lăsate?) să fie. O frunză violacee, tivită roșiatic, privită cu atenție, contrazice (contracarează?) 30 de ani de educație multiinstituționalizată, în care am fost învățați să (ne) depersonalizăm realitatea, să o înghesuim în cadre explicative fixe, descărnate și reci și să o supunem (decompunem?) satrapului plicticos Utilitate.

joi, 11 decembrie 2014

Cartea „Sfinții de lângă noi”- un cadou posibil pentru sărbătoarea Nașterii Domnului

În ultimele luni mai mulți prieteni, cunoscuți, necunoscuți m-au întrebat cum ar putea cumpăra mai multe exemplare din „Sfinții de lângă noi”. Pentru că vor să o dea în dar și altora. Cartea poate fi comandată la Librăria Evanghelismos la prețul de 7 lei. Datele de contact: Telefon (comenzi): 021.33.11.022. Adresa de e-mail: contact@evanghelismos.ro. Au semnalat apariția cărții într-un fel sau altul: Dan C. Mihăilescu; Sergiu Ciocârlan; Alex Rădescu; Alexandra Svet; Sorin Preda; Maica Ecaterina Fermo; Laurențiu Dumitru; Danion Vasile; Părintele Dan Bădulescu; Stelian Gomboș; Gazeta de Maramureș; „Opinia” din Buzău; „Strada” de Buzău; „Evenimentul Zilei”, Ziarul de Iași; Monitorul de Vrancea.

miercuri, 3 decembrie 2014

Asociația „Doamna Stanca” a creat un cont bancar pentru domnul Sandu Dumitru! Vă rog mult să-l dați mai departe. Contul e deschis pe numele Asociației „Doamna Stanca”

Asociația „Doamna Stanca” din București a creat un cont bancar pentru ajutorarea domnului Sandu Dumitru. Cine vrea să trimită bani pentru dânsul o poate face în contul RO 11 BRMA 0999 1000 6757 5240 deschis la Banca Românească. Le mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis diverse ajutoare pentru el, dar și celor care și-au manifestat intenția de a-l ajuta într-un fel sau altul. Vrem să îi găsim, măcar pentru perioada lunilor de iarnă, o cameră sau o garsonieră și să-i plătim din acești bani costul chiriei. Restul i-i vom da pentru celelalte nevoi materiale. Ideal ar fi fost ca dânsul să accepte să stea într-un așezământ social, dar refuză cu tărie asta. Nu sunt în măsură să îl judec. Cu siguranță că în atitudinea sa refractară o pondere apreciabilă o au traumele din trecut. Vă rog să difuzați prietenilor și cunoscuților dumneavoastră mesajul. Măcar să îl ajutăm cu ce putem. Domnul să vă răsplătească dragostea! (Ciprian Voicilă)