duminică, 29 martie 2015

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului ŞI PREOTUL SĂU, NICOLAE PROZORON. Pomeniţi la 6 august (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (Ioan 8: 32) Fiu al lui Gabriel Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886 a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum. Doi ani mai târziu, a fost transferat în Petersburg, la biserica mare de parohie a Maicii Domnului, unde a slujit timp de 30 de ani. Această biserică susţinea o mare varietate de servicii caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy, într‑un cartier care a fost făcut celebru de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste faţă de oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, iar această dragoste şi lucrările sale altruiste pentru ei au justificat din belşug numele său Liubimov – „cel iubit”. După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar timpurile de încercare ale Golgotei ruseşti nu au făcut să se clatine credinţa sa. Ci, dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului de Petersburg, Veniamin, în august 1922, a fost urmată de arestul tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de patru ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţa, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al Mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându‑l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre acestea fiind şi hirotonia părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah, purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg. Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul Mitropolit Iosif trebuia să ajungă în eparhie şi să slujească împreună cu vicarii săi slujba de priveghere pentru sărbătoarea patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată” – scrie Alexei Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile ce urmează: – „slujba privegherii din 29 august în catedrala lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu Mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi de către oameni cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru, care conţinea o părticică din sfintele lui moaşte. Nu mai avuseserăm o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar, curând, mari încercări aveau să se abată asupra noastră, cauzate de Declaraţia Mitropolitului Serghie.” Mitropolitul Iosif nu a recunoscut Declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi de către un grup de episcopi, de cler şi de mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună‑mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul părinte Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, Mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l‑a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. În consecinţă, Mitropolitul Serghie l‑a pus sub interdicţie pe arhiepiscopul Dimitrie prin ukazul său din 17 ianuarie 1928, arătându‑şi lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei ortodoxii, afirmând că, pentru neascultare, „…Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi cu anatema, privându‑i pe cei vinovaţi chiar şi de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nicio taină nu poate fi primită de la ei şi nici alte slujbe private, căci oricine intră în comuniune eclezială cu cei excomunicaţi şi demişi şi se roagă cu ei, chiar numai şi acasă, este, de asemenea, declarat excomunicat”. Arhiepiscopul Dimitrie, urmând fără teamă paşii Mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altele care veneau de la Mitropolitul Serghie, considerând că, prin „adoptarea ateismului”, acela se poziţionase în schismă faţă de Biserica rusă. GPU (poliţia secretă), încercând să mărească dezbinarea în cadrul Bisericii, la început nu a luat nicio atitudine faţă de „iozefiţi”; dar, curând, prima lovitură a venit, în 1928, cu arestul tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care, după ce a suferit în închisoare, a murit în aprilie 1929. Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise „un om făcut pentru ortodoxie”, din cauza criticii drepte pe care a făcut‑o lui Bulgakov, lui Berdiaev şi altor gânditori pseudo‑ortodocşi, a oficiat o slujbă de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi cu alţi clerici şi mireni, din cauză că a refuzat recunoaşterea Declaraţiei. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9, în „Casa de detenţie preliminară”, pe strada Voinova (Şpalernaia), în Leningrad. La 10 aprilie 1930, patru dintre noi am fost mutaţi la o altă închisoare, nr. 21, unde erau 20 de paturi şi 100 de deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi şi 35 sau 45 de bărbaţi. Aici l‑am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Mai era şi un alt preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 de ani, care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie. În acea perioadă, arhiepiscopul Dimitrie se afla şi el în această închisoare, în detenţie solitară, şi am avut şansa să‑l văd o dată în timp ce noi scoteam o cutie foarte mare, plină cu gunoi. Un soldat ne însoţea. Ieşind afară, în curtea închisorii, Vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de zece minute, de asemenea însoţit de un soldat. Era o seară caldă de iulie, şi am putut să‑l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi solid, în rasă, cu o barbă albă şi deasă, cu obrajii puţin roz şi cu ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult suferindei noastre Biserici din catacombe. Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau colţul de lângă bare, separaţi de un perete de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul; dimineaţa făceau slujba, iar seara slujeau vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în rând pe taburete, şi li se alăturau doi sau trei mireni, şi îl ascultau pe cel care slujea, reproducând cuvintele din memorie cu voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi‑am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de‑al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, totuşi nu am putut să rezist şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau şi, astfel, am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Întorcându‑mă la patul meu, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi mai făceau cruce încă, curgându‑le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu grijă şi în linişte slujba noastră. Aici în celulă am cunoscut „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. El era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, cu ochii negri, la fel şi părul, şi cu o barbă mică. El era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisire; şi, astfel, el credea că prin acceptarea cu bucurie a muceniciei îşi deschidea pentru sine intrarea în împărăţia cerurilor. Se născuse în 1896 şi mersese la seminar, dar în 1915 renunţase şi, având doar 18 ani, a mers ca voluntar pe front. Revoluţia l‑a găsit ca sublocotenent. După ce s‑a întors de pe front în Voronejul său, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de Război Civil, şi a fost condamnat la execuţie. Găsindu‑se într‑o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le‑a propus credincioşilor să citească Acatistul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept, cu voce tare. Din întâmplare, avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s‑au dat într‑o parte şi au cântat acatistul încet. Un alt grup, evident ofiţerii care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi s‑a petrecut o minune extraordinară, care a tulburat sufletul tânărului ofiţer Prozorov din temelii: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie, dându‑li‑se în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot imediat ce va ieşi din închisoare şi, fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, el şi‑a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, la 12 octombrie 1934. Cu toate acestea, GPU i‑a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în Bisericuţa Sfântul Alexandru Nevski, la periferia oraşului, lângă gara Piskareva. Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i‑a cerut să‑l cunune cu o fată care refuza să trăiască împreună cu el fără cununia religioasă. „Biserica dumneavoastră este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, de vreme ce în calitate de comunist ar fi fost exclus din Partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i‑a spus să se pregătească pentru Sfânta Euharistie înainte. Comunistul s‑a enervat şi a spus: „Voi satisface capriciul unei fete, dar nu voi recunoaşte nicio confesiune religioasă. Cunună‑ne chiar acum! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într‑un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. Până la urmă, sunt membru al Comitetului Central al Partidului!” Astfel l‑a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al Partidului, care era cunoscut în toată Rusia. Dar cel din urmă a refuzat şi, astfel, a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu‑se de oportunitatea de a obţine un puternic apărător la Kremlin. În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s‑a spus să semnăm cum că citiserăm sentinţele noastre: unii au primit cinci ani, alţii, zece. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să‑şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, am aflat, printr‑un set complicat de semne, că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 de ani, primise zece ani în închisoarea de izolare. Nu l‑am mai văzut niciodată. În ziua următoare, tuturor celor care fuseseră condamnaţi li s‑a ordonat să meargă la gară şi şi‑au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar, curând, totul a devenit mai clar: era un alt motiv pentru care fusese uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte. Întreaga zi de 5/18 august, în ajunul Schimbării la Faţă, am încercat să nu îl părăsesc pe părintele Nicolae, care, odată cu plecarea prietenilor săi, s‑a simţit singur. Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că va fi eliberat. El singur a slujit, din memorie, întreaga priveghere de toată noaptea a Schimbării la Faţă, şi eu am ascultat; alţi mireni, care ascultau de obicei, fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – în celule venind alţi deţinuţi. El a scos din buzunarul reverendei o fotografie a celor trei fiice ale sale: de şase, patru şi doi ani; şi, uitându‑se cu drag la ele, mi‑a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea groaznică a bolşevicilor”. Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul, pe mesele şi pe băncile formate din taburete, iar nou‑veniţii, pe sub mese şi pe sub paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s‑a oprit la uşa gratiilor: „Prozorov e aici?” „Da, eu sunt!” – a sărit din patul său părintele Nicolae. „Nume şi prenume?”, a întrebat ofiţerul, verificându‑şi lista. „Nicolae Kiriakovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându‑se. „Pregăteşte‑ţi lucrurile.” Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie. Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară, în care se aflau „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri care stăteau întinse peste tot. Dar, din colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga cameră s‑a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu‑şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s‑a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le‑a deschis pentru el. Pe prag, el s‑a întors spre noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”. În linişte, mişcaţi de mărimea de suflet a acestui păstor modest, noi toţi ne‑am uitat şi am văzut cum s‑au închis gratiile după el şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli derbedei sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă. În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s‑au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne‑au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate despre sentinţele împotriva soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă, 6 august 1930. Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După opt ani de detenţie solitară în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938. Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi cu miile în vremurile străvechi au fost cinstiţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea şi astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să‑i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când ceasul înfricoşător al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos se apropie. Sfinţilor mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu mulţimea nenumărată şi cerească a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi‑vă lui Dumnezeu pentru noi!

sâmbătă, 28 martie 2015

Imagini de la lansarea cărții „Sensei. Infractor. Călugăr”- Librăria Sophia, 26 martie 2015

Invitaţi: asistent universitar doctor Laurenţiu Gheorghe - Facultatea de Filosofie; sociolog Ciprian Voicilă - Muzeul Ţăranului.

vineri, 27 martie 2015

Maica Maria din Gatchina - STAREŢA DIN CATACOMBE, MÂNGÂIETOAREA. Pomenită la 26 ianuarie (†1930)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Suferinţele intense, precum aurul în topitoare, curăţă sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează. (Sfântul Iosif al Petrogradului) La aproximativ cincizeci de kilometri de Petrograd se află micul oraş Gatchina, bine cunoscut tuturor locuitorilor din Petrograd pentru grădinile, parcurile şi palatele lui. În acest oraş a trăit înainte de Revoluţie o călugăriţă, Maria, care era cunoscută nu doar de locuitorii din Gatchina, ci şi de mulţi locuitori ai Petrogradului. Revoluţia din 1917 a găsit‑o pe maica Maria pe patul de suferinţă. După ce a suferit de encefalită (o inflamaţie a creierului), ea s‑a îmbolnăvit de Parkinson (boală degenerativă a sistemului nervos central, numită astfel după medicul Parkinson care a descris această stare patologică): corpul ei, cu totul nemişcat, părea încătuşat, iar faţa anemică era ca o mască; putea vorbi, dar începuse să vorbească doar cu jumătate de gură, printre dinţi, pronunţând încet şi monoton. Ea era totalmente invalidă şi avea mereu nevoie de ajutor şi de o îngrijire atentă. De obicei, această boală continuă cu schimbări psihologice radicale (iritabilitate, o încăpăţânare obositoare de a repeta întrebări stereotipe, un egoism şi egocentrism exagerat, manifestări de senilitate şi altele asemenea), fapt pentru care astfel de pacienţi sfârşesc adesea în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria, fiind invalidă fizic în totalitate, nu doar că nu a degenerat psihic, ci a arătat trăsături de personalitate şi de caracter cu totul deosebite, care nu sunt caracteristice pentru aceşti pacienţi. Ea a devenit extrem de supusă, de umilă, ascultătoare, necerând nimic, concentrată în sine însăşi; ea a devenit absorbită de rugăciunea permanentă, purtându‑şi boala dificilă fără nici cel mai mic murmur. Ca o recompensă pentru această umilinţă şi răbdare, Domnul i‑a trimis un dar: mângâierea celor întristaţi. Oameni cu totul străini şi necunoscuţi, care se găseau în supărări, întristări, depresie, deznădejde, au început să o viziteze şi să converseze cu ea. Şi toţi cei care veneau la ea plecau consolaţi, simţind o iluminare a supărării lor, o liniştire a întristării, o calmare a temerilor, o îndepărtare a depresiei şi a deznădejdii. Vestea despre această călugăriţă extraordinară s‑a răspândit treptat dincolo de graniţele oraşului Gatchina. Maica Maria trăia într‑o căsuţă de lemn, la periferia oraşului, unde am vizitat‑o în martie, 1927. În timp ce aşteptam să fiu primit, am examinat numeroasele fotografii din camera de primire şi am observat două: Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) şi Mitropolitul Iosif (curând avea să devină conducătorul mişcării „iozefite”). Mitropolitul Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicaţie emoţionantă maicii Maria, citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrăţişarea Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata pătimitoare Maica Maria, care, printre mulţi întristaţi, m‑a consolat şi pe mine, un păcătos...” Am avut şansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii vindecării sufletelor întristate. Un tânăr, care devenise deznădăjduit după arestul şi exilul tatălui său preot, a plecat de la maica având un zâmbet de bucurie, hotărându‑se să accepte treapta de diacon. La fel, o tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându‑se să devină călugăriţă. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund din cauza morţii fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus şi încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă şi fermă. Când am intrat la ea, i‑am spus maicii Maria că mă ataca adesea o depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni şi că nu puteam găsi nicio metodă de a scăpa de ea. „Depresia este o cruce duhovnicească”, mi‑a spus ea; „ea este trimisă să ajute penitentul care nu ştie să se pocăiască, adică pe acela care, după pocăinţă, cade din nou în păcatele de mai înainte... Şi, prin urmare, doar două medicamente pot trata această suferinţă a sufletului, uneori foarte mare. Trebuie fie să înveţe să se pocăiască şi să ofere roadele pocăinţei; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia, cu umilinţă, supunere, răbdare şi cu mare mulţumire faţă de Domnul, amintindu‑şi că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al pocăinţei... Şi, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că descurajarea ta este rodul nerecunoscut al pocăinţei, o pedepsire de sine inconştientă pentru absenţa roadelor care sunt cerute... De la acest gând ar trebui să ajungă la căinţă şi, apoi, depresia se topeşte treptat şi adevăratele roade ale pocăinţei vor apărea...” Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost literalmente ca şi când ar fi făcut o operaţie pe sufletul meu şi ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească... Şi eu am plecat alt om. Prin 1930, maica Maria a fost arestată. Ea a fost acuzată de propagandă contra‑revoluţionară şi de a fi participat într‑o organizaţie contra‑revoluţionară, în conformitate cu paragrafele 10 şi 11 ale articolului 58 (al Codului Penal sovietic). Fratele ei a fost, de asemenea, arestat. „Organizaţia” era compusă doar din doi oameni. Iar „propaganda” împotriva regimului comunist era darul ei de a mângâia oamenii aflaţi în suferinţe. Cei care au fost prezenţi în timpul arestului descriu o imagine înfricoşătoare a batjocurii şi a crudei violenţe asupra pacientei suferinde, care era paralizată şi incapabilă de orice mişcare fizică. „Crima religios‑politică” a maicii Maria s‑a agravat prin refuzul ei de a‑l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie după faimoasa Declaraţie din 1927, care a dus la o schismă în Biserica rusă. Biata suferindă a fost trasă de braţe, care au fost răsucite la spate, pe podea şi pe pământ, de la patul ei până la camionetă, de către doi cekişti. Lovindu‑i încă şi mai mult trupul suferind şi paralizat, cekiştii au aruncat‑o în camionetă şi au luat‑o. Fratele ei a fost luat într‑un alt automobil, într‑un aşa numit „corb negru” (o limuzină neagră, folosită în special pentru transportarea victimelor arestărilor făcute în toiul nopţii; este descrisă de către Soljeniţîn în primul volum al Arhipelagului Gulag). Cinstitorii compătimitori ai maicii Maria au început să‑i aducă în închisoare pachete modeste. Acestea au fost acceptate timp de o lună. Apoi, dintr‑odată, nu au mai acceptat pachetele şi au spus scurt: „A murit în spital”. (Astfel de pacienţi neajutoraţi erau de obicei omorâţi.) Trupul nu a fost dat înapoi. Fratele ei, un tânăr slab, mic şi rafinat, care o îngrijise cu jertfă de sine şi care primea vizitatorii, după nouă luni de investigaţii a primit cinci ani de închisoare într‑un lagăr de concentrare siberian.

miercuri, 25 martie 2015

Sfântul Teofan Zăvorâtul despre Praznicul Bunei Vestiri

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta. Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu. Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”. Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Insă si atunci din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea: Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47). Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Invierea, şi Inălţarea, şi Pogorârea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Daca ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare. Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”. Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura. Cine s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi dia-volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte… cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri se vor bucura împreună cu el. Cine a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată, te-ai făcut sănătos (v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi jucând, şi se va bucura. Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut ospăţ in cinstea noastră prin Sfânta Impărtăşanie? Şi – lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui, suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate mângâierile lumii… Aşadar, fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească. Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată. Nu vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din primirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteti întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminite asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luaţi seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sărată ce aţâţă setea! Instrăinaţi-vă de ele. Şi stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale acestui linguşitor. Fie ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin! (Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

duminică, 22 martie 2015

Acatistul Părintelui Justin Pârvu, în format tipărit

Acatistul conţine și viaţa Părintelui Justin, relatată pe scurt de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă şi un cuvânt de învăţătură! Preţ 2 Ron, conţinut: 52 de pagini. Comenzi puteți face pe adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau aici.

vineri, 20 martie 2015

Călugăriţele de la Şamordino în închisoarea Solovki şi minunea CURAJULUI lor. Pomenite la 12 noiembrie

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere. Stareţul Ambrozie de la Optina. În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina. Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa‑numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe. După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s‑au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată. După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare. Ni s‑a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată. Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într‑o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s‑a întors niciodată viu. De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I‑am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne‑a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de‑a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s‑a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.” Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate. Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi‑am amintit de anumite versuri din Tiucev. Apariţia lor supusă era de o frumuseţe duhovnicească care nu poate decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect. „Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m‑a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical. Am rămas singur cu ele. „Bună ziua, maicilor”, m‑am plecat în faţa lor. În linişte, mi‑au răspuns cu o plecăciune adâncă. „Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.” „Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m‑au întrerupt câteva voci. „Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.” „Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi‑au răspuns din nou. „Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.” „Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.” „Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.” „Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este uşoară.” „De ce?” – am întrebat uimit. „Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.” „Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Aici, de exemplu, este episcopul de Viatka care lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc 24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să‑şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.” „Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.” „Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.” „Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi‑ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de‑ar fi să ne omoare pentru asta.” „Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus‑o cu durerea inimii. „Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet. Mi‑au venit lacrimi în ochi. M‑am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele. Într‑o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne‑a informat: „Ne‑am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcăminte de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.” Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor. Într‑unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s‑a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe. Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într‑un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor. Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?” Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de neclară. Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”. Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse undeva. În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într‑un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe. MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR. Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s‑a întâmplat curând, am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într‑adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul cu care omul mi‑a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială asupra faptului că Cortina de fier nu putea să‑L ţină pe Dumnezeu în afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său. Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise într‑un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie din întreaga zonă arctică şi din Rusia. Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, i‑au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia. Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa. Ele erau gata să înfrunte orice pentru a‑şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s‑au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau. Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându‑se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le‑au fost legate la spate şi apoi funia cu care le‑au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în sus strâns. În acest fel, picioarele le‑au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într‑o poziţie de durere groaznică. Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le‑a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s‑a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi‑au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oameni până la Vorkuta pentru a‑i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească. În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige. El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s‑a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde. Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le‑au fost luate. În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta. Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într‑adevăr Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într‑un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ! În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de‑a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist. Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele. Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L‑am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112‑117).

Joi, 26 martie 2015, la Librăria Sophia se va lansa volumul „Sensei. Infractor. Călugăr” apărut la Editura Areopag

Vor vorbi: Laurențiu Gheorghe - asistent universitar doctor la Facultatea de Filosofie Bucureşti:
Ciprian Voicilă- sociolog la Muzeul Țăranului Român:
De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)

luni, 16 martie 2015

Alexandru Jacobson - Nou mărturisitor al Casei lui Israel. Pomenit la 8 septembrie (†1930)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) M‑au urât pe nedrept. (Ioan 15: 25) În anul 1929, în groaznicul lagăr de concentrare de la Solovki, începând cu sfârşitul iernii mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit de scorbut, iar spre primăvară, din 18000 de deţinuţi din Divizia a 4‑a a lagărului (divizia care ocupa însăşi insula Solovki), numărul celor afectaţi ajunsese la 5000. Mie, ca medic deţinut, mi s‑a oferit, pe lângă munca mea obişnuită, să îmi asum supravegherea uneia dintre noile barăci cu 300 de deţinuţi bolnavi de scorbut. Când am venit la aceste barăci, am fost întâmpinat de un tânăr infirmier evreu, care avea un chip frumos şi vioi. El era student la Medicină în anul IV. Să ai un astfel de ajutor calificat era o mare raritate şi un mare ajutor. Alexandru Yakovlevici Jacobson (acesta era numele lui) a mers cu mine la toate barăcile şi mi‑a arătat toţi pacienţii. La fiecare în parte, el mi‑a spus în detaliu diagnosticul şi trăsăturile caracteristice ale bolii. Pacienţii se aflau toţi în stare gravă. Gingii intrate în putrefacţie şi purulente, cangrene de scorbut, umflături puternice ale încheieturilor, sângerări cauzate de scorbut sub formă de pete albastre la extremităţi – acestea mi‑au sărit în ochi la o examinare grăbită. La o investigare mai amănunţită, mulţi dintre ei s‑au dovedit a avea complicaţii grave la organele interne: nefrită hemoragică, pleurezie şi pericardită, afecţiuni grave ale ochiului şi aşa mai departe. Din explicaţiile infirmierului, am înţeles că ştia cu precizie bolile stomatologice şi că stabilea corect diagnoze şi prognoze. Aflând că Alexandru lucra fără oprire câte 24 de ore, l‑am trimis la odihnă şi am început să merg şi să examinez pacienţii singur. În istoricul bolii lor erau înregistrate toate aşa‑numitele date uzuale, adică: numele, prenumele, data şi locul naşterii şi aşa mai departe; diagnosticul era prezentat în continuare şi nemulţumirile subiective erau înregistrate. Pe câţiva dintre numeroşii pacienţi am fost nevoit să‑i examinez în grabă şi să fac unele observaţii extrem de scurte. Cu toate acestea, examinarea mea, care a început la 8 dimineaţa, s‑a terminat doar la 3 dimineaţa, cu două pauze de câte jumătate de oră, pentru prânz şi pentru cină. A doua zi am venit din nou la barăci la 8 dimineaţa şi l‑am găsit pe Alexandru, care trecuse deja pe la toţi pacienţii, împlinind toate prescripţiile mele şi adunând informaţii în cazurile cele mai grave. Lucrase de la 12 p.m. până la 8 a.m., adică 20 de ore, din nou, fără oprire. Faţa lui era umflată şi avea urme clare de lovituri serioase. Ca răspuns la întrebările mele, el mi‑a spus următoarele: la 7 a.m., barăcile fuseseră vizitate de şeful poliţiei politice (GPU) din lagăr. Acest şef era beat. Mergând printre pacienţi, el îi întreba dacă erau mulţumiţi de munca medicului şi a infirmierului. Unii dintre deţinuţii bolnavi au declarat că doctorul nu venise decât noaptea târziu, „a aruncat o privire” şi s‑a uitat „repede” la „câţiva” dintre pacienţi, „fără a fi oferit vreun ajutor celor grav bolnavi”, în timp ce infirmierul nu venise la muncă decât ieri pe la prânz. Fără a fi cercetat dacă aceste plângeri erau corecte sau nu şi fără a fi cerut explicaţii de la infirmier, şeful l‑a lovit pe cel din urmă de câteva ori în faţă şi mi‑a ordonat mie, ca medic însărcinat cu această secţie, să vin la el la 12 p. m. „pentru o explicaţie”. „Alexandru Yakovlevici”, m‑am adresat eu infirmierului, „eu trebuie să plec, după cum ştii, pentru un interogatoriu. Tu însuţi vezi cât de mulţi pacienţi grav bolnavi sunt. Deşi ai muncit deja 20 de ore, nu ai mai putea să lucrezi alte două sau trei ore până mă întorc (sper) de la interogatoriu?” „Bineînţeles că da, doctore”, mi‑a răspuns cu supunere infirmierul. „Voi rămâne şi îi voi supraveghea pe toţi cei grav bolnavi.” „Te rog să faci aşa, pentru că, până la urmă, tu vezi ceea ce este până şi în cele mai complicate cazuri şi nu pot decât să‑ţi mulţumesc călduros pentru ajutorul tău. Şi, cât mă priveşte pe mine, voi încerca să‑i explic şefului GPU că a fost nedrept cu tine.” „O, nu vă deranjaţi pentru mine”, a strigat infirmierul foarte vivace, „şi nu‑mi luaţi apărarea. Am fost nevoit să sufăr chinuri mult mai grele fără niciun fel de vină şi nu am făcut decât să‑I mulţumesc Domnului pentru ele. Amintiţi‑vă ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!»” „Eşti creştin deci?” – l‑am întrebat eu, uimit. „Da, sunt evreu ortodox” – a răspuns el, zâmbind vesel. În linişte i‑am strâns mâna şi am spus: „Ei bine, la revedere. Îţi mulţumesc. Mâine vom vorbi. Roagă‑te pentru mine.” „Fiţi liniştit”, mi‑a spus infirmierul pe un ton confidenţial. „Rugaţi‑vă neîntrerupt îngerului păzitor cât veţi sta la interogatoriu. Domnul să vă aibă în pază, doctore.” Am ieşit. Pe drum m‑am rugat Domnului, Maicii Sale Preacurate, Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi, în special, îngerului meu păzitor, împlinind bunul sfat al lui Alexandru. Intrând în biroul şefului diviziei GPU, pentru ultima dată m‑am rugat în gând îngerului păzitor: „Apără‑mă! Luminează‑mă!” Şeful m‑a primit în linişte, sever. Cu un deget a indicat un scaun. M‑am aşezat. „Spune‑mi când ai făcut vizite pacienţilor ieri şi de ce ajutorul tău, acest infirmier evreu, merge la muncă doar la vremea prânzului?” În minte, fără cuvinte, l‑am chemat în ajutor pe îngerul păzitor. Încercând să fiu calm, cu o voce joasă şi calmă, fără să mă grăbesc, i‑am povestit totul în detaliu. I‑am povestit că, prin directiva şefului diviziei sanitare, trebuia să vin să iau în grijă barăcile la 8 a.m. Aflând că infirmierul, după ce a deschis un nou salon, primind 300 de pacienţi şi pregătind tot ceea ce era nevoie pentru venirea mea, lucrase fără întrerupere o zi şi o noapte, l‑am trimis la odihnă pentru câteva ore, în timp ce eu însumi m‑am ocupat de vizitarea pacienţilor. Vizitele mele au durat de la 8 dimineaţa până la 3 noaptea. Şi, de fapt, ultimul grup de pacienţi, la mansardă, l‑am examinat doar între orele 2 şi 3 noaptea. Infirmierul, după tura lui de 24 de ore fără pauză, după ce a dormit trei sau patru ore, a venit din nou la muncă ieri, la ora 12 p.m., şi lucrează din nou fără întrerupere de 24 de ore, până în momentul de faţă. „Atunci, pentru ce se plâng porcii ăia?” – m‑a întrerupt şeful. „Spune‑le ălora buni de aruncat că îi voi băga în celule individuale!” „Nu este vina lor”, am răspuns eu. „Până la urmă, ei n‑au ştiut condiţiile de lucru. Ei v‑au spus adevărul, că infirmierul a venit la ei în mansardă la 12 p. m. şi că medicul i‑a vizitat abia la ora 2 dimineaţa.” „Bine”, a spus el, scărpinându‑se în cap şi căscând, „bine, mergi”. Întorcându‑mă de la interogatoriu, am plecat imediat la barăcile‑salon. Acolo l‑am găsit pe şeful diviziei sanitare, un medic care, după ce şi‑a ispăşit condamnarea sa (pentru un avort care s‑a soldat cu moarte), a rămas să lucreze ca „angajat liber”. Şeful diviziei sanitare striga la infirmier pentru ceva ce nu era în regulă. „Ce scandalos să apari atât de târziu la muncă”, a strigat el la mine. Eu i‑am explicat şi a plecat. „De ce este atât de furios pe tine?” – l‑am întrebat pe Alexandru. „Pentru că este un miros greu aici. Eu i‑am explicat că 90% dintre pacienţi au răni purulente. Apoi el a strigat «Linişte!» şi apoi aţi intrat dumneavoastră.” „Mergi la culcare”, i‑am spus. „Să vii la şase seara”. De mult voiam să îl cunosc mai bine pe Alexandru şi să avem o discuţie de la inimă la inimă; dar, pentru că eram atât de ocupaţi şi epuizaţi, de multă vreme nu reuşeam să facem aceasta. Cu toate acestea, odată, la praznicul Naşterii Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, sub pretextul inspectării unui punct de lucru depărtat, am reuşit să îi determin să ne trimită pe amândoi împreună. Dimineaţa devreme am venit cu el chiar de la Mănăstirea Solovki, pe strada Sfântul Savatie, şi, după ce am mers câţiva kilometri, am ieşit de pe stradă şi am intrat într‑o pădure de pin. Era o zi de toamnă minunată, senină şi caldă, aşa cum se vede rareori în Solovki. Sub razele soarelui, mestecenii străluceau într‑un auriu ca nişte pete mari în pădurea de pin. Acest peisaj levitanian dădea o tristeţe liniştită de bucurie duhovnicească sărbătorii Maicii Domnului. Mergând spre adâncul pădurii, m‑am aşezat cu Alexandru pe nişte buturugi şi i‑am cerut să‑mi vorbească despre el. El mi‑a spus următoarele: era fiu al unui negustor de la Piaţa Sfântul Alexandru din Petersburg. Şi‑a pierdut părinţii de timpuriu şi a început să meargă pe drumul său în viaţă. Fiind student în anul II la Medicină, el a cunoscut şi a devenit prieten cu un anumit geolog, un evreu care era tolstoit, care l‑a atras cu poveştile lui despre Lev Tolstoi şi cu învăţăturile tolstoiţilor. O impresie puternică au avut asupra lui Alexandru nu lucrările teologice ale lui Tolstoi, ci poveştile şi istoriile sale: „Dumnezeu este acolo unde este iubire”, „Ce om trăieşte în conformitate” şi altele. Într‑un an, fiind de acum student în anul III, el a întâlnit un medic bătrân care îl cunoscuse personal pe Lev Tolstoi. Acest medic, un creştin ortodox convins, i‑a explicat lui Alexandru esenţa sectei lui Tolstoi şi i‑a descoperit „comoara inestimabilă a Bisericii Ortodoxe”. După trecerea unui alt an, Alexandru a fost botezat şi a devenit creştin ortodox. „După botezul meu”, a povestit Alexandru, „nu puteam să‑i privesc cu indiferenţă pe evreii credincioşi. Evreii atei, aşa cum sunt majoritatea acum, nu mă interesau prea mult. Dar acei evrei care credeau în Dumnezeu începeau să mi se pară pur şi simplu nişte oameni lipsiţi de soartă, aflaţi în eroare, faţă de care eram obligat moral să îi aduc la Hristos. Îi întrebam de ce ei nu erau creştini. De ce nu Îl iubeau pe Hristos?” Disputele şi predicile noului convertit au devenit cunoscute, iar Alexandru a fost arestat. „La unul din lagărele de concentrare”, a continuat Alexandru, „unde lucram la obişnuitele munci foarte grele, la supraveghere era o bestie groaznică pe post de şef. Dimineaţa şi seara, înainte şi după muncă, el alinia toţi deţinuţii şi le poruncea să cânte «rugăciunile de dimineaţă şi de seară»: dimineaţa, «internaţionala», iar seara, un fel de cântec sovietic în care erau cuvintele «toţi ca unul vom muri pentru puterea sovieticilor». Toată lumea cânta, dar eu nu puteam; eu tăceam. Trecând printre rânduri, şeful a observat că eu tăceam şi a început să mă lovească în faţă. Apoi am cântat tare, în mod neaşteptat chiar şi pentru mine, uitându‑mă la cer: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Această bestie de şef a devenit posedat de răutate şi, aruncându‑mă la pământ, m‑a lovit până la inconştienţă cu călcâiele. După ce am fost eliberat din lagărul de concentrare, am primit un «exil voluntar» la oraşul Viatka.” „Ei bine, şi cum te‑ai stabilit în Viatka?”, l‑am întrebat eu. „Când am venit în Viatka, un oraş total necunoscut pentru mine, mai întâi de toate am întrebat unde este biserica. (Pe atunci, încă nu fuseseră închise toate bisericile.) Când am venit la biserică, am întrebat dacă se afla acolo o icoană a Sfântului Trifon de Viatka şi care este ziua lui de pomenire. Ei mi‑au arătat o icoană şi mi‑au spus că sfântul era pomenit a doua zi, 8 octombrie. Inima mi‑a tresăltat de bucurie pentru că Sfântul Trifon mă adusese în oraşul lui chiar de ziua lui. Căzând în genunchi înaintea icoanei sfântului, i‑am spus că nu aveam niciun prieten în Viatka în afară de el şi că nu aveam pe altcineva de la care să cer ajutor. I‑am cerut să‑mi aranjeze viaţa şi munca în Viatka. După rugăciune, inima mea era liniştită, în pace şi plină de o bucurie calmă – un semn evident al faptului că rugăciunea mea fusese ascultată. Ieşind afară din biserică, după privegherea de toată noaptea, am luat‑o încet pe strada principală, ţinând în braţe bocceluţa cu lucrurile mele. „Ei bine, dragul meu, tocmai ai ieşit din spital?” – am auzit dintr‑odată o voce plăcută de femeie. În faţa mea se oprise o doamnă în vârstă şi durdulie, cu o eşarfă albă, curată pe cap, îmbrăcată modest, curat şi îngrijit, privindu‑mă cu ochi senini şi blânzi. „Nu, mătuşă”, i‑am răspuns eu, „nu am venit de la spital; am venit de la închisoare. Am fost eliberat din lagărul de concentrare şi am fost trimis la Viatka.” „O, pentru ce crime ai suferit pedepse: pentru tâlhărie, pentru furt, pentru ucidere?” „Nu, pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru că, evreu fiind, am devenit creştin”, i‑am răspuns eu. S‑a iscat o discuţie. Ea m‑a invitat să intru în casa ei. În camera ei totul era curat şi ordonat, şi colţul de deasupra patului era plin cu icoane, în faţă cărora ardeau trei candele de culori diferite. „Mâine este pomenirea Sfântului Trifon de Viatka, apărătorul şi protectorul oraşului”, a spus femeia şi mi‑a arătat o mică icoană a sfântului. Eu am căzut în genunchi înaintea icoanei şi am plâns de bucurie recunoscătoare şi, astfel, am aranjat să locuiesc cu această văduvă evlavioasă; două zile mai târziu am găsit de lucru ca şofer de camion. Astfel, am trăit în pace, slavă lui Dumnezeu, timp de jumătate de an, dar în primăvară am fost arestat din nou şi de data aceasta am primit zece ani, şi am venit în această sfântă insulă Solovki. Acum sunt Sfinţii Zosima şi Savatie cei care mă ajută cu rugăciunile lor.” În tăcere am mers mai departe cu Alexandru în adâncurile pădurii. Şi, dintr‑odată, cu totul pe neaşteptate, am dat peste un paraclis de piatră veche şi pe jumătate părăginită, cu ferestrele şi uşa blocate cu scânduri. Scândurile erau vechi şi foarte uşor de înlăturat cu puţin efort. Am intrat în paraclis şi am văzut pe perete o icoană mare a Maicii Domnului din Smolensk. Pictura de pe icoană era cojită, şi doar chipul Maicii Domnului se păstrase clar – de fapt, doar iubiţii ei ochi. Alexandru dintr‑odată a căzut în genunchi în faţa acestei icoane, ridicându‑şi în sus amândouă mâinile şi cu voce tare a cântat „Cuvine‑se cu adevărat”. El a cântat rugăciunea până la sfârşit. Ceva mă ţinea de gât şi nu am putut să cânt cu vocea mea; dar întregul meu suflet a cântat şi s‑a bucurat, uitându‑mă la cele două perechi de ochi: minunaţii ochi ai Maicii Domnului şi ochii trişti ai lui Alexandru. La o lună după această plimbare, Alexandru a fost arestat şi trimis nu se ştie unde. Arestul unui deţinut sfârşea de obicei cu plutonul de execuţie. Aproape patruzeci de ani au trecut de atunci şi în faţa mea apare adesea cu o claritate de neuitat minunata imagine a rugăciunii acestui evreu ortodox mărturisitor înaintea ochilor icoanei Maicii Domnului. Şi aud vocea lui veselă răsunând cu credinţă de neînvins şi cu o dorinţă arzătoare şi profundă de a o slăvi pe ea, care este „mai cinstită decât heruvimii...” *** (Profesorul S.V. Grotov, care se afla atunci în Solovki şi îl cunoştea bine pe Alexandru Jacobson ca un confrate oponent al serghianismului, dă mărturie despre faptul că a fost împuşcat în 1930.)

Expoziţia de cruci "Roata lumii", cu modele solare provenite din Laponia în Etiopia şi din Irlanda în Georgia, se deschide în 19 martie la Clubul Neamunit / Librăria Predania

Expoziţia de cruci "Roata lumii", cu modele solare provenite din Laponia în Etiopia şi din Irlanda în Georgia, se deschide în 19 martie la Clubul Neamunit / Librăria Predania. După o primă întâlnire, în 2013, cu publicul interesat de această tradiţie creştină, soţii Ioana şi Teodor Bindea se întorc la Bucureşti cu noi lucrări, de data aceasta din categoria crucii solare, aşa-numita cruce-roată. Expoziţia cuprinde modele crestate în lemn de paltin, pe care cei doi meşteri le-au preluat din spaţii culturale foarte diferite. De pildă, forma uneia dintre cruci provine de pe o lespede de mormânt irlandez din secolul VI, desenul alteia se află pe un tavan cappadocian din secolul X, iar un alt model, poate cel mai neaşteptat, a fost găsit de cei doi cruceri pe spatele unui căuc (lingură mare de lemn) folosit de populaţia Sami din Laponia. Vor fi expuse, de asemenea, cruci cu tipare din Etiopia, ţară care a dezvoltat această artă mai mult decât orice naţie creştină, dar şi roţi caracteristice pentru tradiţia populară românească. Soţii Ioana şi Teodor Bindea s-au hotărât să fie cruceri în urmă cu aproape patru ani. Trăiesc în Muntele Rece, un sat clujean din Munţii Apuseni, unde duc o viaţă simplă, dedicată copiilor lor şi crucilor pe care le creează împreună. Ioana desenează conturul pe scândură, iar Teodor taie, şlefuieşte şi crestează. Finisajul, cu uleiuri naturale, îl fac amândoi. Din mâinile soţilor Bindea ies cruci de binecuvântare, cruci procesionale, cruci-icoană şi pristolnice (sigilii cu care se imprimă semnul crucii pe prescuri). Lucrări de-ale lor au ajuns în colecţii particulare din Europa şi Orientul Mijlociu, dar şi în uzul liturgic al unor preoţi şi monahi din România şi din Sfântul Munte. Expoziţia "Roata lumii" va fi vernisată joi, 19 martie, de la ora 19.00, la Clubul Neamunit / Librăria Predania, strada Poteraşi, nr. 15, sector 4. Invitat special la această întâlnire este Peter Hurley, irlandezul care, stabilit de 20 de ani în România, şi-a legat de suflet promovarea civilizaţiei noastre rurale.

Sarea pamantului 4 (seria 2 - Arhimandritul Tavrion)

duminică, 15 martie 2015

Episcopul Maxim al Serpuhovului - Primul episcop al Bisericii din catacombe. Pomenit la 6 iulie (†1930)

((Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) „Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra.” Sfântul Maxim Mărturisitorul. Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s‑a numit în lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s‑a născut la 2 martie 1885. Părinţii săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era procurator al Curţii de circuit din Kalişa de 25 de ani şi se bucura de mare respect printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei nouă copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i‑a crescut pe toţi într‑un duh religios, inspirându‑le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de aproapele. El era fratele mai tânăr al bine cunoscutului profesor de drept criminalistic de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko, care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor bisericeşti”, a declarat la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a aflat despre tunderea secretă în monahism a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea sa. În cuvintele văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând după tunderea fratelui său), acest eveniment (tunderea secretă şi hirotonia întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când murea, a spus în delir: „Ei spun că nu este niciun Dumnezeu, dar până la urmă El există”. După ce a terminat şcoala preparatoare, Mihail Alexandrovici a intrat la Universitatea din Moscova, la departamentul de medicină. Rudele lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei fraţi erau avocaţi. Acest lucru se întâmpla prin anul 1908. Prin 1911, fiind student, el s‑a căsătorit cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei sarcină. Cuplul nu a dorit sub nicio formă ca această sarcină să fie dusă la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că era în pericol de moarte. Vlădica şi‑a numit soţia răposată „o dreaptă”. În acelaşi timp, şi el era foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât de rău, încât oamenilor le era frică să îi spună despre moartea soţiei sale. Atunci când a început să‑şi revină, mare a fost durerea şi disperarea pentru pierderea suferită. După cum a relatat sora lui, în acest moment fratele ei a avut un vis care i‑a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut‑o pe mama sa răposată, care i‑a spus să se roage Sfântului Pantelimon tămăduitorul, pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail a mers la paraclisul Sfântul Pantelimon din Moscova, a cumpărat o icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat‑o nimănui, iar rugăciunile către Sfântul Pantelimon tămăduitorul l‑au ajutat mai târziu în viaţă. El a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi şi ajutător al celor săraci. Dumnezeu i‑a dat un mare talent muzical. El cânta la pian minunat, compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor săi. După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki, districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a murit de tifos, infectându‑se de la prizonierii austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o universitate de provincie şi apoi a devenit doctor terapeut practicant. Pentru următorii ani, a fost medic şef de secţie la închisoarea Taganka, în Moscova. În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de la fratele ei. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el scria că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că trebuie să ne rugăm Domnului şi să‑I cerem iertarea şi ajutorul. Un an sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într‑o manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a‑şi fi abandonat prima poziţie, adică cea de doctor de închisoare. Astfel, el a devenit doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea a fost de asemenea informată că el fusese trimis pentru trei ani „în unul din centrele nordice” (adică într‑un lagăr de concentrare). Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în primul rând cu delincvenţi, dar într‑o măsură considerabilă şi cu deţinuţi politici; toţi îl ştiau şi şi‑l aminteau pe cel care fusese cunoscut pentru multă vreme ca îngerul păzitor al închisorii. În acest post dificil el nu era doar doctor, ci şi un mare maestru al inimii, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci adesea şi o revenire la o viaţă onestă. Mulţi din Moscova ştiau că el dormea adesea pe scânduri goale, că mânca hrană de închisoare şi că împărţea tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar sub bolşevici, ci şi înainte de ei, sub guvernarea imperială. Fiind un om profund religios, vlădica, pe când încă era laic, a făcut cunoştinţă cu Preafericitul Patriarh Tihon, pe care l‑a preţuit profund. Acest patriarh îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai intime prietenii. După spusele Vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri şi sentimente. Astfel, de exemplu, într‑una din conversaţiile lor, Preafericirea Sa şi‑a exprimat către Vlădica Maxim (pe atunci încă simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi‑a exprimat gândul că în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să‑şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe. Prin urmare, Patriarhul Tihon l‑a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să‑L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret. În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi „tihoniţi”, despre refuzul Patriarhului Tihon de a‑l binecuvânta pe unul din participanţii la Mişcarea albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija extremă a Patriarhului Tihon, care nu îşi arăta celor din preajma sa adevărata sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea acestea în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut, şi despre imensa bucurie pe care o avea în legătură cu activitatea Mitropolitului Antonie peste hotare. „Cum de ei înţeleg bine totul şi nu mă judecă după aparenţe?”, s‑a exprimat odată patriarhul cu lacrimi, având în minte activitatea aşa-numitului Sinod de la Karloviţ. Vlădica Maxim ne‑a spus în detaliu despre numeroasele încercări de a‑l omorî pe Patriarhul Tihon. Odată, un nebun închipuit s‑a aruncat asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat, totuşi, în locul Patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar „nebunul”, fiind „surprins în mod raţional”, nu i‑a făcut nicio rană celui care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât, ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără a‑l observa pe Patriarhul Tihon stând într‑un fotoliu. Numeroase încercări de a‑l otrăvi pe Preafericitul au fost făcute cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau. Vlădica Maxim ne‑a spus şi despre anumite neînţelegeri cu Patriarhul Tihon. Cea mai importantă constă în faptul că Preafericitul era înclinat spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice puteau totuşi să treacă şi că Rusia mai putea să renască prin pocăinţă. Cu toate acestea, Vlădica Maxim era înclinat spre o vedere pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc şi credea că intraserăm deja în ultimele zile ale perioadei apocaliptice. „Aparent”, a concluzionat Vlădica Maxim zâmbind (ceea ce se întâmpla rar), „ne‑am molipsit unul pe altul cu atitudinile noastre: eu l‑am molipsit de pesimism, iar el m‑a molipsit de optimism”. Preafericirea Sa, Patriarhul Tihon, a murit la 25 martie 1925, fiind, după cum spunea Vlădica Maxim, fără îndoială otrăvit. „Testamentul” patriarhului, după afirmaţia categorică a Vlădicăi Maxim, a fost contrafăcut. În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni a fratelui său, profesor de Drept criminalistic. Mihail Alexandrovici a împlinit voia Patriarhului Tihon şi, în 1927, când Mitropolitul Serghie a publicat bine cunoscuta sa Declaraţie, el a primit tunderea în secret cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop secret din catacombe. Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit în Petrograd de către „rebelul” şi „suspendatul din funcţie” episcop Dimitrie Gdov, care atunci, ca succesor al Mitropolitului Iosif, conducea întreaga opoziţie faţă de Mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe doctorul din Taganka, acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în foarte scurt timp, toate cele optsprezece parohii s‑au supus noului episcop, adică opoziţiei. În Kolomna vecină s‑a întâmplat acelaşi lucru. În Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov. De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă Mitropolitului Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov la 30 decembrie 1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau chiar paternitatea episcopului Maxim. „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin. Nemaigăsind posibilă rămânerea noastră pe calea alunecoasă şi ambiguă pe care Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia şi prin decretele voastre, aţi adus întreaga Biserică Ortodoxă şi supunându‑ne vocii conştiinţei şi a datoriei înaintea lui Dumnezeu şi înaintea credincioşilor, noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu Înaltpreasfinţia Voastră şi cu aşa-numitul «sinod patriarhal» şi refuzăm să vă recunoaştem pe Înaltpreasfinţia Voastră ca locţiitor al scaunului patriarhal, pentru următoarele motive: Declaraţia Înaltpreasfinţiei Voastre din 6 iulie, ukazul din 20 octombrie şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către Înaltpreasfinţia Voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi poziţionat Biserica în dependenţă faţă de autoritatea civilă şi aţi privat‑o de libertatea internă şi de independenţă, prin urmare, violând, de asemenea, canoanele bisericeşti şi mergând şi împotriva decretelor autorităţii civile. 1. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa numitei mişcări «renovaţioniste» (Biserica Vie), doar într‑o formă mai rafinată şi foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi în mod conştient ascundeţi de privirile lor prăpastia către care toate decretele Înaltpreasfinţiei Voastre conduc în mod iminent Biserica. 2. Rezultatele politicii Înaltpreasfinţiei Voastre sunt înaintea noastră. Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de decretele Înaltpreasfinţiei Voastre, sunt impacientaţi şi stupefiaţi de schimbările cu privire la destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii ei, puşi de către Înaltpreasfinţia Voastră pe un drum ambiguu, nu doar că nu le putem linişti minţile şi inimile, ci mai degrabă suntem suspectaţi de trădare a lucrării ortodoxiei şi trecerea în tabăra «renovaţionismului». Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocile cu curaj şi să încetăm criminala trecere sub tăcere a greşelilor Înaltpreasfinţiei Voastre şi a acţiunilor incorecte şi, cu binecuvântarea episcopului Dimitrie al Gdovului, să ne disociem de Înaltpreasfinţia Voastră şi de cei care vă înconjoară. Părăsindu‑vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul legitim, Mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod. Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu considere curajul nostru drept vină. Fie ca el să ne judece nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar ca temători de a nu le încălca.” Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s‑a intensificat îndeosebi atunci când a fost introdusă în Liturghia din Petrograd celebra „rugăciune pentru Sfânta Biserică”, care a primit printre credincioşi titlul „rugăciunea cu privire la bolşevici”. Zvonurile puneau această rugăciune sub semnătura nimănui altuia decât a episcopului Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl ştiau ca medic, ca angajat sovietic. Apariţia sa în rasă neagră la conducerea Bisericii mărturisitoare le părea cel mai mare scandal. Vlădica nu a rămas mult timp în noua sa poziţie. El a fost arestat la jumătatea lui 1929 şi, prin urmare, a petrecut doi ani întregi în închisoare, înainte de a dobândi cununa de mucenic . Episcopul secret s‑a purtat atât de precaut, iar atunci când a fost arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigare a Poliţiei secrete nu a putut să‑l incrimineze de nimic, cu excepţia tunderii sale secrete, deşi, în acelaşi timp, lucra ca medic şef de secţie la închisoarea Taganka, şi, ca atare, ei s‑au limitat la o pedeapsă de „trei ani în lagărul de concentrare Solovki” (în acord cu art. 58, p. 10, adică pentru propagandă contra‑revoluţionară).
(În cele 2 fotografii puteți vedea curtea mănăstirii Solovki, cum arăta înainte de revoluție și după transformarea ei în închisoare) La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic a venit la Secţia 4 a Lagărului de activitate specială din Solovki, pe insula Solovki din Marea Albă, împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul taberei l‑a adus în Compania 10, unde se aflau lucrătorii diviziei sanitare, l‑a condus în celula medicilor şi l‑a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru voi, profesor, doctor în medicină, Mihail Alexandrovici Zizilenko”. Noi, medicii încarceraţi din divizia sanitară a lagărului de concentrare, am mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne‑am prezentat. Colegul nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, cu o barbă deasă şi gri şi sprâncene gri, care atârnau sever deasupra ochilor albaştri şi calzi. Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am fost informaţi de către prietenii noştri din biroul diviziei sanitare că nou-aşteptatul medic nu era un om obişnuit, ci că a fost închis cu un dosar special, „secret”, şi că se găsea într‑o poziţie specială, sub supraveghere specială, şi că era posibil să nu i se permită să lucreze ca medic, ci să fie transferat la Secţia 14 specială, aşa numita secţie pentru cei „interzişi”, cărora li se interzicea să lucreze în specialitatea lor şi care trebuiau să‑şi petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa‑numita muncă fizică grea generală. Motivul pentru o astfel de poziţie „specială” era acesta: doctorul Zizilenko, în timp ce era şef de secţie la închisoarea Taganka în Moscova, era în acelaşi timp şi episcop secret, având numele monahal de Maxim, episcop de Serpuhov. După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, trei dintre noi, care eram medici, i‑am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul, motivul arestului şi condamnării sale la Solovki, şi am mers la el pentru binecuvântare. Chipul medicului‑episcop a devenit concentrat, sprâncenele sale gri au devenit încă şi mai unite şi ne‑a binecuvântat încet şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit încă şi mai calzi, mai blânzi şi luminaţi de o lumină plină de bucurie. O întreagă săptămână s‑a scurs pentru noi într‑o aşteptare apăsătoare, până când, în cele din urmă, poziţia noului venit a fost clarificată. Nu a fost transferat la secţia celor „interzişi”. Conducătorul întregii divizii sanitare din lagărele de concentrare de la Solovki, dr. V.I. Zakhontov (un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas să lucreze ca medic la Poliţia secretă), chiar a vrut să‑l numească pe doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şef al diviziei sanitare de la Secţia 4 (adică pentru întreaga insulă Solovki), dar această propunere a întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare‑interogare, cea mai groaznică secţie din lagărele de concentrare, de care depindea soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor în întregime. Poziţia de medic al infirmeriei centrale i‑a fost, de asemenea, interzisă doctorului Zizilenko. După aceasta, experimentatul medic a fost numit să se ocupe de una dintre barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr, care avea autoritate administrativă. Totuşi, curând, au fost descoperite talentul excepţional şi experienţa doctorului Zizilenko ca medic curant şi au început să‑l cheme pentru consulturi în toate cazurile complicate. Chiar şi conducătorii importanţi ai lagărului, importanţi agenţi comunişti GPU, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi şi pentru familiile lor, şi aproape toţi doctorii – atât cei tineri, cât şi cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul său şi studiind metoda lui de diagnosticare. La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în Solovki, care curând a luat proporţii uluitoare: din 18000 de deţinuţi de pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930 erau bolnavi 5000. Rata de mortalitate era extrem de mare, de 20% până la 30%. Şi doar în secţia unde era doctorul Zizilenko rata mortalităţii nu a depăşit 8‑10%. Medicul-episcop examina pe fiecare nou bolnav în detaliu şi primele informaţii din istoria bolii sale erau întotdeauna multe. Pe lângă diagnosticarea de bază a bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticul tuturor bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna precise şi fără greşeală, aşa cum se confirma la autopsiile celor morţi: nu s‑a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul clinic şi raportul patologico‑anatomic. Prescripţiile sale medicale de cele mai multe ori erau puţine, dar uneori medicamentului principal îi adăuga şi altele, al căror rol nu era clar nici măcar pentru alt medic. În cazurile serioase, lipsite de speranţă din punct de vedere medical, el prescria adesea un tratament foarte complicat, care cerea să fie urmat fără abateri, în ciuda faptului că unele medicamente trebuia să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe zile. Odată, după ce a examinat cu grijă un bărbat bolnav şi i‑a prescris un tratament, la următoarea vizită, a lăsat impresia că doctorul Zizilenko nu i‑a oferit prea multă atenţie şi s‑a oprit la patul său nu mai mult de un minut, luându‑i pulsul şi uitându‑se intens în ochii lui. Multora dintre cei bolnavi nu le plăcea aceasta şi erau multe plângeri în legătură cu „neglijenţa” doctorului. Odată, doctorul Zizilenko a fost chemat pentru această chestiune ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În justificarea sa, medicul‑episcop a indicat statisticile ratei de mortalitate la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută în comparaţie cu alte secţii şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor. În timp ce îşi vizita cu „neglijenţă” bolnavii, câteodată se oprea la un anumit pat şi, ca şi când ar fi făcut aceasta pentru prima dată, examina cu grijă pacientul din nou, schimbându‑i tratamentul. Acest lucru însemna întotdeauna că avusese loc o înrăutăţire serioasă a condiţiei pacientului, despre care pacientul însuşi încă nu se plânsese. Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Se părea că momentul apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Chiar şi noaptea venea dintr‑odată în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte de moartea acestuia. El închidea ochii fiecărui om mort, îi încrucişa mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca, timp de mai multe minute. Aparent, se ruga. În mai puţin de un an, noi, toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu doar un medic remarcabil, ci şi un mare om al rugăciunii. În legăturile personale, medicul‑episcop, pe care noi toţi, în celula doctorilor, îl numeam „vlădica”, era foarte rezervat, mai degrabă sec, uneori chiar sever, închis în sine însuşi, taciturn, necomunicativ până la extrem. În ceea ce îl privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele conversaţiei sale îi priveau întotdeauna fie pe bolnavi, fie (în cercul acelor persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) situaţia Bisericii. Venirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în atitudinea clerului care era închis. În această perioadă, în Secţia 4 a lagărelor de la Solovki (adică, pe insula Solovki), printre episcopii şi preoţii închişi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc şi în „libertate” după bine cunoscuta Declaraţie a Mitropolitului Serghie. O parte din episcopi şi din cler rupsese complet comuniunea cu Mitropolitul Serghie, rămânând credincioşi poziţiei neschimbătoare a Mitropoliţilor Petru, Chiril, Agatanghel şi Iosif, a arhiepiscopilor Serafim de Uglich şi a multor altora, care dădeau mărturie de credinţă faţă de Hristos şi faţă de Biserică prin mărturisire şi mucenicie. Ceilalţi, deveniţi „serghianişti”, au acceptat aşa‑numita „nouă politică bisericească” a Mitropolitului Serghie, care a fondat Biserica sovietică şi a produs o schismă neo‑renovaţionistă. Dacă la început majoritatea deţinuţilor care au ajuns la Solovki înainte de publicarea Declaraţiei Mitropolitului Serghie erau „serghianişti”, în rândul noilor deţinuţi, care au venit după Declaraţie, dimpotrivă, predominau aşa numiţii „iozefiţi”, numiţi după Mitropolitul Iosif, în jurul căruia s‑a grupat cea mai mare parte a fiilor de neclintit şi credincioşi ai Bisericii. Odată cu sosirea unor noi deţinuţi, numărul celor din urmă creştea din ce în ce mai mult. Chiar înaintea sosirii Vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii episcopi „iozefiţi”: episcopul Victor Glazovski (primul care a înaintat o epistolă de acuzare împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie), episcopul Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski. Aparţineau „serghianiştilor” următorii: ÎPS Antonie de Mariupol şi PS Ioasaf (prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar cu toate acestea „serghianist”, era ÎPS Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia Mitropolitului Serghie, dar nu rupsese comuniunea cu el, considerându‑l întâi‑stătătorul „corect din punct de vedere canonic” al Bisericii ruse. Venirea Vlădicăi Maxim a crescut mult influenţa „iozefiţilor” (care deja prevala şi înainte de aceasta). Când, după severele interdicţii impuse de către Mitropolitul Serghie asupra „neascultătorilor”, aceştia din urmă au început să fie arestaţi şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să meargă în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii” au negat categoric existenţa Bisericii din catacombe. „Serghianiştii” de la Solovki, bineînţeles, nici ei nu credeau în existenţa acesteia. Şi, dintr‑odată, un martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit la Solovki. Curând, ÎPS Ilarion Troiţki a fost dus undeva afară din Solovki şi, împreună cu el, a dispărut şi atitudinea „serghianistă” a multora. Doar ÎPS Antonie şi, în special, PS Ioasaf Jevakov au rămas în mod persistent „serghianişti”. Ei nu voiau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de Smolensk şi Nectarie au găsit repede posibilitatea nu doar de a se întâlni, ci şi de a sluji împreună cu Vlădica Maxim slujbe secrete în catacombe, în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti”, ei se purtau cu mare grijă şi nu organizau niciun fel de slujbe secrete. În schimb, autoritatea lagărului de concentrare îi trata cu mai multă condescendenţă decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că „nu‑l recunosc” nici pe Mitropolitul Serghie şi nici „Biserica sovietică”. Toţi cei arestaţi din raţiuni ecleziale (şi astfel, conform unor statistici oficiale secrete, în 1928‑1929, la Solovki erau 20% dintre ei) la interogatorii erau în mod invariabil întrebaţi despre atitudinea lor faţă de Mitropolitul „nostru” Serghie, care conducea „Biserica sovietică”. În acelaşi timp, anchetatorii GPU, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm, demonstrau „stricta canonicitate” a Mitropolitul Serghie şi a Declaraţiei sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele”. Negând Biserica din catacombe, „serghianiştii” din Solovki negau şi „zvonurile” că s‑ar fi scris epistole acuzatorii şi că la Mitropolitul Serghie ar fi ajuns delegaţii protestatare din eparhie. Descoperind că eu, un laic (Notă: textul este scris de I.M. Andreev), participasem personal într‑o astfel de delegaţie, o dată, ÎPS Antonie de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi‑a exprimat dorinţa de a‑mi asculta relatarea despre vizita mea la Mitropolitul Serghie împreună cu reprezentanţi ai episcopatului şi ai clerului. Vlădicii Victor şi Maxim m‑au binecuvântat să merg la infirmerie, unde se afla ÎPS Antonie, şi să‑i povestesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar arăta solidaritate faţă de cei care au protestat împotriva „noii politici bisericeşti”, mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar, dacă el avea să persiste în „serghianism”, nu trebuia să‑i primesc binecuvântarea. Conversaţia mea cu ÎPS Antonie a durat mai mult de două ore. I‑am povestit în detaliu despre Delegaţia istorică a Eparhiei din Petrograd în 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării mele, ÎPS Antonie mi‑a cerut să‑i spun despre persoana şi activitatea Vlădicăi Maxim. Eu i‑am răspuns foarte rezervat şi scurt, iar el a observat că nu aveam încredere deplină în el. El m‑a întrebat despre aceasta. Eu i‑am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu doar de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti”, care de multe ori ne dăduseră pe mâinile agenţilor GPU. ÎPS Antonie a fost foarte supărat la auzul acestora şi s‑a plimbat mult timp în camera doctorilor în care eu îl chemasem ca pentru o examinare, fiind medic‑consultant. Apoi, dintr‑odată, a spus decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu Mitropolitul Serghie”. Eu m‑am ridicat, i‑am pus plecăciune şi eram gata să plec. El şi‑a ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu‑mi de dispoziţia Vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am plecat. Când i‑am povestit Vlădicăi Maxim ceea ce se întâmplase, el a afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la „serghianiştii” îndârjiţi. „Biserica sovietică şi cea din catacombe sunt incompatibile”, a accentuat Vlădica Maxim, cu fermitate şi convingere, şi, după o tăcere, a adăugat încet: „Biserica secretă din catacombe, din sălbăticie, i‑a anatemizat pe «serghianişti» şi pe cei care sunt cu ei”. În ciuda stricteţii extreme a disciplinei de la Solovki, ceea ce înseamnă că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, Vlădicii Victor, Ilarion, Nectarie şi Maxim nu doar că slujeau adesea împreună în secret în pădurile insulei, dar oficiau şi numeroase noi hirotonii întru episcop. Ele se oficiau păstrând desăvârşită discreţie chiar şi faţă de persoanele cele mai apropiate de candidaţi, astfel încât, în caz de arest sau tortură, să nu dea în mâinile GPU-ului episcopi cu adevărat secreţi. Abia în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop secret. Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe şi al clerului de pe insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica Maxim îl aprecia profund şi îl numea „dreptar al ortodoxiei”. Odată, Vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă (arareori se găsea într‑o astfel de stare), mi‑a arătat o carte poştală pe care părintele Nicolae o primise de la soţia sa şi de la tânărul său fiu. Pe această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna, gândindu‑ne la suferinţele tale în lagărul de concentrare pentru Hristos şi pentru Biserica Lui. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am fost vrednici încă o dată şi încă o dată ca să fim prigoniţi pentru Domnul”. La Solovki aveam numeroase „biserici”‑catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”. Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se oficiau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se oficiau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se oficiau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s‑a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au oficiat slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s‑a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr‑un permis special, scris de comandantul de tabără. Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne‑a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se oficieze şi avea să înceapă într‑o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”. Într‑o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne‑au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase... Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici... În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea... Nu îmi amintesc cum ne‑am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne‑a acoperit! Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu‑ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte... şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat. „Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune. Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându‑l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt. Vlădica Maxim era deosebit de prietenos cu Vlădica Victor, care era opusul episcopului‑medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat, plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, comunicativ. „Trebuie să‑l mângâi pe fiecare om cu ceva”, spunea el, şi pe fiecare om pe care îl întâlnea ştia cum să‑l mângâie, cum să‑l facă fericit, cum să‑i smulgă un zâmbet. El venea adesea şi discuta cu Vlădica Maxim despre destinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant să‑l „infecteze” pe Vlădica Maxim cu credinţa în viitorul strălucitor al Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, după cum se definea el însuşi prin cuvintele lui K. Leontiev, „un pesimist optimist”. Sfârşitul tragic al istoriei lumii se apropie, şi aşa mai departe, după cuvântul Domnului, trebuie „să‑ţi pleci capul” în aşteptarea triumfului sigur al adevărului lui Hristos! Pe 21 ianuarie (3 februarie) 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul (ziua de nume a Vlădicăi Maxim), noi, doctorii, ne‑am întâlnit şi am cumpărat de la magazinul din tabăra noastră o ceaşcă de ceai imensă, de porţelan, „pontificală”, de calitate deosebită, şi i‑am prezentat‑o solemn drept cadou dragului nostru Vlădică. Vlădica mânca puţin, dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Şi această zi am petrecut‑o împreună în întregime, ca de Paşti, în celula noastră, şi Vlădica Victor ne‑a spus multe privind detalii interesante ale procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul. „Vlădica, aveţi şansa de a purta în zilele noastre numele unui mare protector ceresc şi mărturisitor”, a concluzionat Vlădica Victor în finalul relatării, cu sinceră bucurie. La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m‑au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m‑am pregătit, mi‑am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să‑mi aştept arestarea. Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i‑am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i‑am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să‑mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s‑a ridicat în picioare, s‑a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m‑a binecuvântat încet, m‑a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi... mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.” Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro‑Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s‑a pus în acord cu autoritatea sovietică”. Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse. * * * Nota editorului: Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu doar în privinţa muceniciei, ci şi în ceea ce priveşte viaţa sa – străluceşte cu claritate în acest manuscris (tipărit iniţial în Calea ortodoxă, Jordanville, 1951). O mărturie recentă a acestui fapt este atestată de către nepoata sa, care locuieşte în New York. Anul acesta a fost salvată dintr‑o situaţie aproape imposibilă, printr‑un ajutor fără îndoială ceresc, şi scrie următoarele: „Cred cu fermitate că aceasta s‑a întâmplat deoarece unchiul meu s‑a rugat pentru mine înaintea Domnului”. Şi astfel putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire cerească specială în necazuri şi în încercările credinţei care se apropie, atât prin episcopul‑mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor de noi mucenici ai jugului comunist ateu. Sfinte noule mucenic Maxim, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.