luni, 29 februarie 2016

Scurtă istorie a mărțișorului

(articol publicat în Dilema veche nr. 212 / 2008) Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an, nu este doar un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural cu o istorie îndelungată. Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti, spune despre mărţişor: "În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei cîte-o monedă de argint ori de aur la gît sau la mînă. Moneda aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesce Mărţişor, Mărţiguş şi Marţiş" (Sărbătorile la români, vol. II, 1899). În societatea românească tradiţională, mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: "Punerea sau legarea mărţişorului se întîmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineaţă, pînă nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, cînd îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă mărţişorul 12 zile la gît, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tînăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în vieaţă. Alţii îl ţin la gît pînă ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv". Prin Muntenia purtau mărţişor la gît sau la mînă nu doar copiii mici, ci şi fetele mari sau nevestele tinere pentru a nu fi arse de soare: "Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pîrlit de soare". De ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi a altuia alb? Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 Martie să spele la rîu lînă neagră pînă o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lîna cu o piatră. Fata îl ascultă şi, cînd bagă piatra în apă, din piatră iese o spumă roşie ca sîngele şi apa începe să clocotească. A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mînă, ci şi la glezna piciorului. Atunci, în 1899, S.Fl. Marian constata că la sat obiceiul era pe cale de dispariţie. "Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de dînsa." În căutarea unei explicaţii, citează un fragment din Încercările literare ale lui N. Gane: "Astăzi, cînd societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încît a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gîndi românesce, cînd înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, cînd chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicîndu-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvîntului s-a şters din memoria noastră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derîderea vîrstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derîderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau ouă roşii la Pasci, ascultau cîntecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întîiu Martie". Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Pe la 1800, orăşenii atîrnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d., după care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 Martie. Comunismul va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor sale magico-religioase iniţiale. Astăzi există o varietate uluitoare a mărţişoarelor. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului individualizat. Laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai frumoasă/bună/minunată mamă/fiică/iubită/nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi singuri. (Ciprian Voicilă)

luni, 22 februarie 2016

Un bătrân frumos: Părintele Macarie de la Munteoru

În premieră. Părintele Macarie, un monah frumos ca un Moş Crăciun

Posted by Antena 3 Special on 11 Ianuarie 2016
Aici puteți citi un interviu despre viața sa binecuvântată. Despre părintele am scris în volumul Sfinții de lângă noi. Cartea cu interviul său biografic și cu mărturii date de oamenii care au fost ajutați prin rugăciunile lui se găsește la Librăria Sophia.

joi, 18 februarie 2016

marți, 16 februarie 2016

marți, 9 februarie 2016

✝) Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie

(Preluat de la Doxologia.ro) (Citiți și Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie. Vindecarea Fericitului Iacov Tsalikis. Troparul) Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfântul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mântuirii şi le zicea: "Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare". Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: "Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câştiga-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrâneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut". Sfântul Haralambie a răspuns: "Eu care am îmbătrânit şi mi-am sfârşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sunt aproape". Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: "Jertfeşte zeilor, o! răule bătrân". Dar Sfântul Haralambie răspunse: "Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii". Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veşminte şi dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: "Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică". Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: "Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare". Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâşnit din dinţi şi a zis către dânşii: "O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osândit la chinuri". Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amândoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfântul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: "Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane". Iar ighemonul, alergând şi văzând mâinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi. Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: "Lasă mânia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău". Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei pagini îi va pierde". Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicând: "Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice". Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: "Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rânduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău". Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: "Mulţumim Ţie, Stăpâne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit". Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: "Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor". Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a şi câştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, până ce va înştiinţa pe împărat. Într-acea vreme, mulţi, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: "S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale". Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi a strigat: "O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoşilor?" Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie şi, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia. Mergând ostaşii şi prinzind pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: "O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, că singuri să vă sloboziţi din legături". La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: "Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întâmple şi ţie ceva". Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului. Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfântului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicând: "Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale". Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dânsa sora ei: "Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, minii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever când se va mânia Hristos asupra ta!" Şi, întorcându-se către mucenic, a zis: "Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrâneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele". După aceasta, stingându-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: "Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă". Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: "Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mâniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?" Sfântul Haralambie a răspuns: "Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani". Împărarul Sever a zis: "De ai trăit atâţia ani, cum de n-ai venit până acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?" Răspuns-a sfântul: "Mulţi ani vieţuind, O! împărate şi câştigând multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul". Zis-a împăratul: "Ai avut femeie sau nu?" Răspuns-a sfântul: "Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie". Împăratul a zis: "Ştii să înviezi morţii?". Sfântul a răspuns: "Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos". Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncându-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pământului ca să-l piardă. Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind bună mireasmă a sfântului, a strigat: "Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvântul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta". Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: "Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici". Sfântul Haralambie a zis diavolului: "Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum". Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!" După trei zile a murit un tânăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: "Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort". Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzând nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare. Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: "Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele". Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp şi schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: "Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigaşilor". Sfântul a răspuns: "Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu". Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: "Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert". Împăratul a zis către slujitori: "Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa". Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni. Umplându-se de mânie, Sever a zis: "Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii". Apoi, către boierii săi a zis: "Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?". Eparhul Crisp a zia: "Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare". Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: "Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?" Crisp zise cu mânie: "Diavole, mai înţelept eşti tu decât mine?" Răspuns-a Aristarh: "Înţeleg mai bine decât tine". Împăratul Sever a zis către Aristarh: "O! cap rău, grăieşti împotriva mea". Răspuns-a Aristarh: "Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc". Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc şi, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălţime, zicând: "Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mâinile!" Nişte hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: "Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău". Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: "Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins". Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: "Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute". Rugându-se sfântul, a încetat înfricoşata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: "Stăpâne al cerului şi Ziditorule al pământului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pământ". Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întâmplase. În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: "Mi se părea că stau lângă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo". Dar acela mi-a zis: "Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste". Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: "Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sunt asemenea ţie". O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ţie să-mi spui tâlcul ei. Sfântul Haralambie i-a răspuns: "Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfânta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întâi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri". După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: "Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit". Sfântul a răspuns: "Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite şi nebune". Mâniindu-se împăratul, i-a zis: "Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sunt nepricepute şi nebune?". Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gât prin toată cetatea. Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: "Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te şcoli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sârguieşti la rău, tot aşa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va seceră, iar cel ce seamănă întru bună credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, când erai legat şi spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăşi Îl uită". Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: "Jertfeşte zeilor, Galino!" Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: "Voi face ceea ce voieşti, tată". Împăratul, bucurându-se, a zis: "Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor". Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: "Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor". Deci vino şi tu, Haralambie, cu dânsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim". Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: "Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos". Deci, strigară slujitorii: "Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul". Fericită Galini, intrând în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: "Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?". Zis-au slujitorii: "Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândeşti rău nici să batjocoreşti pe mântuitorii noştri, ca să nu se mânie şi să clatine cerul şi să răstoarne pământul". Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: "Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?". Şi zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăţi. Asemenea, apucând şi pe Apolon, i-a zis: "Şi tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf". Apoi a sfărâmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicând: "Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii". Împăratul a zis: "Ce sunt cuvintele acestea?" Răspuns-au slujitorii: "Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei". Zis-a împăratul: "Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi". Slujitorii, cu sârguinţă făcând aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: "Vino la capişte, stăpâna, să vezi pe zei înviaţi". Apoi a zis fericită Galinia: "Au înviat zeii? voi merge să-i văd". Intrând în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: "Mare minune am văzut". Iar slujitorii ziseră: "Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă". Fericită Galinia a zis: "Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi". Deci, a zis către idolul Dia: "Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi". Aceasta zicând-o, iarăşi a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăşi împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de faţă pe fiica sa, i-a zis: "De ce ai sfărâmat pe idoli?" Ea a răspuns: "De vreme ce voi sunteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe când ei sunt materie neînsufleţită". Împăratul a zis: "Jertfeşte idolilor, sămânţa necurată, iar nu fiică a mea". Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: "Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea". Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură. Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă şi îndată stâlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: "Ieşi de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu". Sfântul i-a zis ei: "Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat". A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânşii: "Ce este această minune?". Unii ziceau: "Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul şi a crescut copac mare". Şi, intrând, găsiră pe sfânt şezând şi învăţând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: "Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc". Deci ziseră lui oamenii care veniseră: "Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?" Răspuns-a Sfântul Haralambie: "Iertaţi-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea". Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: "Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!" Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez. În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare. Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: "Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dânsul şi, lăsând pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui". Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: "Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, când vei veni către mine"; apoi a mai zis şi un alt psalm până în sfârşit. Ajungând cu veselie la locul în care avea să-şi sfârşească nevoinţa, a zis: "Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărâmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta". Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: "Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie". Sfântul Haralambie a spus: "Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi îndestulare de grâu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sunt trup şi sânge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pământului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei". Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: "Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş". Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericită Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului şi, luându-l, l-a învelit în pânze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei. Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

luni, 8 februarie 2016

Cedry2k purtând un tricou cu chipul filosofului creștin Petre Țuțea - de la Legende Vii

Vă puteți comanda aici tricouri și bluze cu Sfinții Închisorilor și eroii români anticomuniști.

duminică, 7 februarie 2016

20 februarie 2016: Comemorarea martirului Valeriu Gafencu, organizată de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului

La Biserica "Sfinții Împărați Constantin și Elena", din Târgu Ocna, în ziua de 20 februarie, va avea loc o slujbă de pomenire a martirilor din închisorile comuniste.Preoții și credincioșii care vor participa la acest moment comemorativ se vor afla uniți în rugăciune la parastasul oficiat pentru odihna sufletelor tuturor celor care și-au pierdut viața în închisorile comuniste, pentru că și-au păstrat dreapta credință și dragostea față de Hristos și de Biserică. Ca și anul trecut, slujba va fi organizată din inițiativa și cu binecuvântarea IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim, care a delegat pentru acest moment pe părintele arhimandrit Andrei Ioniță, mare eclesiarh al Catedralei arhiepiscopale "Sf. Parascheva" din Roman. Momentul de aducere aminte este prilejuit de împlinirea, la 18 februarie 2016, a 64 de ani de la trecerea la cele veșnice - în Penitenciarul din Târgu Ocna - a lui Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai cunoscuți martiri din perioada prigoanei comuniste. Valeriu Gafencu,alături de alți foști deținuți politici care au murit în timpul detenției în Penitenciarul Spital de la Târgu Ocna, a fost înmormântat în cimitirul din curtea Bisericii "Sfinții Împărați Constantin și Elena", motiv pentru care aici a fost ridicată o troiță în memoria eroilor și martirilor din închisorile comuniste. (Sursa aici)

vineri, 5 februarie 2016

Bogdan Munteanu: Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (I)

„Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!“ – au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu adresate lui Ioan Ianolide înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului. Totul se petrecea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna, pe 18 februarie 1952. Acum ne aflăm şi în preajma unei alte aniversări, de data aceasta una rotundă: pe 5 februarie se împlinesc trei decenii de la urcarea lui Ioan pe scara cerească menită să-l ducă la reîntâlnirea cu iubitul său prieten şi împreună-mărturisitor Valeriu. Fără îndoială că, acolo în ceruri, i-a putut spune că s-a ţinut de cuvânt. Că duhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe iar testamentul lor a fost transmis posterităţii. În ajunul morţii sale, Ianolide nu putea anticipa cu puterea raţiunii care va fi soarta manuscriselor sale pe care a reuşit să le scoată, cu infinite precauţii, în afara ţării (le-a trimis iniţial Anei-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, martirul căzut pe frontul spaniol în apărarea crucii). Dar avea cu siguranţă tainica încredinţare că această lucrare a lui Dumnezeu se prelungeşte şi dincolo de zidurile temniţei, locul unde şi-a avut începuturile, că ea va continua şi va deveni cunoscută în întreaga lume. Şi într-adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile. Prin pronia dumnezeiască scrierile lui Ioan Ianolide s-au păstrat şi s-au făcut cunoscute prin publicarea lor sub forma mai multor cărţi. Numai datorită acestora putem şti cu adevărat cine a fost Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”, apelativ care avea să se încetăţenească în conştiinţa colectivă românească. Referiri la Valeriu Gafencu şi la sfinţenia sa apar în numeroase scrieri aparţinând literaturii memorialistice din închisori, începând cu „Jurnalul Fericirii”. Dar numai cărţile lui Ianolide reuşesc să fie cu adevărat o fereastră înspre lumea interioară a „sfinţilor închisorilor”, izbutind totodată să prezinte în mod coerent şi nota specifică a viziunii lor creştine. Chiar dacă autorul nominal, cronicarul, cel care redactează şi sistematizează, este Ianolide, foarte multe din ideile expuse aparţin de fapt la origine lui Valeriu Gafencu. A fost deci o împreună-lucrare a lor, în principal a lui Valeriu şi Ioan. Căci la niciun alt autor apropiat lor nu aflăm o prezentare atât de detaliată a acestei concepţii izvorâte ca răspuns al omului care năzuieşte spre îndumnezeire în condiţiile unor suferinţe inimaginabile, aflat sub permanentă teroare, într-o atmosferă de-a dreptul apocaliptică. Viziunea lor respiră fervoare mistică, forţă duhovnicească, putere de transformare a conştiinţelor şi frapează mai ales prin dimensiunea comunitară care este adăugată binecunoscutei lupte duhovniceşti pe care creştinul o duce cu patimile şi cu forţele răului. E o concepţie izvorâtă din dragostea lor pentru întreaga lume, pe care o îmbrăţişează într-un mod integral cu o iubire aprinsă din focul iubirii lui Dumnezeu pentru toată creaţia Sa. Cheia ei de boltă e conştientizarea faptului că biruinţa în această încleştare duhovnicească cu un caracter universal e posibilă numai cu ajutorul lui Hristos. Biografiile acestor oameni care şi-au împlinit cu prisosinţă chemarea sunt binecunoscute. Grupul „misticilor de la Aiud” provenea din rândul Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară. Datorită acestei apartenenţe au fost închişi încă din 1941 de către regimul Antonescu, în urma unor arestări în masă. „Vina” lor, ca şi în cazul altor mii de adolescenţi, nu a constat decât în identitatea pe care şi-au asumat-o, una care se limita strict la educaţia morală. Au rămas întemniţaţi şi ulterior preluării puterii de către comunişti, când iadul concentraţionar a încercat să-i doboare cu o înverşunare şi cu o ură sporită. Supravieţuitorii, asemenea lui Ioan Ianolide, s-au eliberat abia odată cu amnistia generală din 1964. Astăzi sunt bine documentate toate tribulaţiile lor în temniţele iadului, peste care aceşti sfinţi s-au ridicat triumfători. Unii dincolo de moarte, prin jertfa lor martirică, alţii prin viaţa în Hristos care a înflorit în sufletele azvârlite în malaxorul satanizării. Învăţătura lor e de asemenea accesibilă oricui, numai că fragmentele relevante sunt rispite în corpul celor două cărţi ale lui Ioan Ianolide la care vom face referire. Bornele ei pot fi redate chiar prin titlurile acestora. Temelia o reprezintă „Întoarcerea la Hristos”, adică despătimirea şi viaţa lăuntrică. Finalitatea este redată prin „Deţinutul profet”, adică un mesaj profetic adresat posterităţii, o viziune lucidă despre evul apocaliptic al noului mileniu, pentru care teroarea roşie şi toate celelalte orori ale secolului XX nu au fost decât un preludiu. În scrisoarea adresată Anei-Maria Marin ce însoţea manuscrisele sale, Ianolide scria anticipativ: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă şi preţuită în mileniul trei. Acum e bine că pot comunica această veste. Am căutat adevărul creştin cel mai curat şi mai frumos. Sper că ne-am apropiat de el. Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt. Sfinţii, eroii şi martirii acestui veac s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. Pe ei îi mărturisim. Fie strădania şi jertfa noastră spre slava lui Hristos şi mântuirea lumii. Amin.” Rândurile care urmează se străduiesc aşadar să prezinte o expunere fidelă şi coerentă a ceea ce poate fi numit „duhul sfinţilor închisorilor”, a viziunii lor despre rolul şi puterea reală a lucrării creştine în lume. Temelia acestei concepţii cu vocaţie universală o constituie viaţa lăuntrică, trăirea mistică în Hristos, iluminarea duhovnicească. Metamorfoza sufletelor acestor tineri români poate fi descrisă printr-o dinamică circulară. Ei veneau din lume, însufleţiţi de nobile idealuri morale. Aveau imprimat în conştiinţe şi reperul credinţei, erau animaţi de dorinţa de desăvârşire. În puritatea lor juvenilă, s-au trezit degradaţi brusc la condiţia de infractori, stigmatizaţi ca pericol social, azvârliţi după gratii. Şi, culmea, tocmai de un regim care se pretindea de asemenea anticomunist. Meditând la destinul lor, la rostul acestor încercări prin care treceau în regimul de claustrare, au descoperit adevărata dimensiune a vieţii creştine: trăirea interioară. S-au desprins de cele lumeşti şi s-au dedicat zidirii duhovniceşti. Acesta a fost sensul „întoarcerii la Hristos”. Un proces ca o baie purificatoare, posibil numai în urma unei pocăinţe autentice (etimologic, înnoirea minţii prin conştientizarea propriilor păcate). Din interiorul aceastei experienţe a harului, pe care au păstrat-o în permanenţă, s-au întors însă din nou cu faţa înspre lume. Cercul s-a închis, dar la un alt nivel decât începuse totul. Balastul unor păcate pe care le-au asumat şi conştientizat a fost lepădat, iar virtuţile pe care le avuseseră şi înainte le-au spiritualizat, le-au intensificat şi le-au ridicat pe o altă treaptă metafizică. Astfel a luat naştere o sinteză absolut originală în formă, dar cât se poate de tradiţională în conţinut. În urma trării adevăratei vieţi lăuntrice, una de cea mai pură şi autentică factură filocalică, experienţa iniţială a virtuţilor omeneşti din şcoala educaţiei legionare a devenit una purificată şi transfigurată în Hristos. Ea a rămas totuşi ca o pecete indelebilă pe această concepţie numită de Ianolide creştinism integral. În esenţa ei vechea experienţă nu şi-a pierdut actualitatea, dar a fost lepădat balastul unor concepţii etice justiţiare, tributare mai degrabă contextului social şi istoric în care s-a format generaţia interbelică. Pentru mentalitatea de astăzi ele par revolute, dar aceasta numai pentru că s-a avansat într-un umanism fără Hristos, un moralism căldicel, în vreme ce adevărata depăşire nu poate avea loc decât întru El. Viziunea aceasta a creştinismului integral, pe care Ioan Ianolide o înzestrează cu o încărcătură profetică, s-a cristalizat în mai multe etape. Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos/ Prezentăm pentru început câteva citate esenţiale de la începutul cărţii „Întoarcerea la Hristos”, menite să redea momentul iniţial al adevăratei pocăinţe creştine: De altfel, noi nu am pornit de la o ideologie, ci de la o credinţă şi pe parcurs am desprins din cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii viziunea noastră despre lume şi viaţă. Nu am pornit să cucerim politic lumea, ci să cucerim propriile noastre suflete, modelîndu-le întru Hristos. N-am făcut acest lucru programatic, ci instinctiv dar azi înţelegem că ne-am situat pe o linie înaltă şi solidă. (…) Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Cine se vrea creştin trebuie să fie cu adevărat creştin. Am purces deci să purificăm sufletele şi istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri şi de tot păcatul. Am năzuit să trăim creştineşte şi ştim că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos. Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale. În rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări. (…) Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei şi a fost o luptă grea până când aşa zisa „demnitate şi onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii. Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre. (…) O altă atitudine frumoasă pe care a luat-o Valeriu, după episodul „reabilitării”, a fost următoarea: întrucât se punea accentul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. Creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice şi el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere şi cu timpul mulţi i s-au alăturat. E de remarcat că această pocăinţă este una autentică, rod al propriilor procese de conştiinţă şi al confruntării cu principiile creştine. Acei tineri nu au admis în niciun fel ingerinţele altora, ale duşmanilor din exterior, refuzând lepădarea de un trecut “politic” în faţa şi la cererea lor. Nu a fost vorba de o cedare în faţa ticăloşiei şi propagandei diabolice a unor politicieni venali, şi implicit nu o confirmare a superiorităţii morale a acelora, ci doar recunoaşterea greşelii faţă de poruncile dumnezeieşti. Pentru cine e capabil să înţeleagă, adevărata superioritate morală rezidă tocmai în această smerire, în conştiinţa propriei vinovăţii şi păcătoşenii, ca temelie a urcuşului duhovnicesc. – Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul. Atitudinea exprimată aici de Valeriu Gafencu e cea corectă din punct de vedere creştin, adică dintr-o perspectivă absolută, ignorând complet criteriile care ţin mai degrabă de “corectitudinea politică” pe care le aplică unii. Creştinii trebuie să ştie să se jertfească, dar nu au voie să încalce poruncile evanghelice, nici măcar atunci când autorităţile tiranice se dedau la fărădelegi şi abuzuri. E o perspectivă superioară, care rupe spirala vicioasă a “acţiunii şi reacţiunii” şi a disputei privind legitimitatea unei atitudini în faţa pretinsei abjecţii a părţii celeilalte. În lumina principiilor creştine sunt condamnate toate erorile lumii româneşti interbelice, nu doar cele ale uneia sau alteia din părţi, aşa cum se practică îndeobşte, într-o dispută interminabilă. În aceeaşi scriere a lui Ianolide, pe paginile următoare ne este schiţat un profil lăuntric mai detaliat al lui Valeriu Gafencu, care risipeşte cu totul concepţia falsă conform căreia starea de pocăinţă implică lipsă de atitudine sau pasivitate. Dimpotrivă, e vorba tot de virtuţile eroice, dar înveşmântate într-un autentic duh creştin. Ele sunt absolut necesare pentru lupta duhovnicească care trebuie dusă nu doar în propriul suflet, ci şi în exterior, în lumea din afară. Astfel, rândurile de mai jos conţin deja primii germeni ai concepţiei are avea să fie dezvoltată ulterior din ce în ce mai mult şi care avea să devină adevăratul testament al generaţiei “sfinţilor închisorilor”. – Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm! Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea: – Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste. (…) E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod! Dacă fragmentele de mai sus sunt legate de perioada Aiud, următoarea caracterizare ţine de vremea petrecută la Târgu-Ocna, unde erau internaţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză. E vorba de locul unde Valeriu Gafencu avea să treacă în curând la Domnul. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică. – Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : « Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci ». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el. Fragmentul oglindeşte altitudinea duhovnicească şi starea de sfinţenie la care ajunsese Valeriu Gafencu. Asupra viziunilor mistice de care a fost învrednicit şi care întăresc această caracterizare, vom reveni ceva mai încolo. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Valeriu Gafencu avea să rostească câteva gânduri cu un cert caracter testamentar. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus: – Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus. Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată. E o sinteză pe cât de succintă, pe atât de completă, a “duhului” despre care Valeriu Gafencu a lăsat cu limbă de moarte să fie transmis întregii lumi, printr-o lucrare străbătută de harul Duhului Sfânt. (va urma) (Text preluat de la rostonline.ro)

miercuri, 3 februarie 2016

La 30 de ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Ioan Ianolide: Testamentul Sfinţilor Închisorilor

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deţinutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşează în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos. Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.
„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis” . Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”
„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos”. Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (Ciprian Voicilă) (articol aparut in Nr. 36 al Revistei ATITUDINI)