vineri, 16 februarie 2018

Lăcomia pântecelui (gastrimargia) în societatea de (hiper-) consum

[Text preluat de pe anacronic.ro]
În curând vom trece, din nou, pragul Postului cel Mare. De aceea, pare a fi nimerit să vorbim despre o patimă des întâlnită în zilele noastre: lăcomia pântecelui (în limba greacă, gastrimargia sau gastrimarghia). Sfântul Ioan Maximovici scria la începutul unei predici prilejuită de această perioadă temporală atât de importantă pentru viața creștinilor: „Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an și de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viața viitoare, iar ca țel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălțare”. (Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, 2006, pp. 177-178) Orice suflet care se pocăiește, deci, postește în chip asumat, știind că postul nu este doar o cale de curățire de patimi, ci și una prin care ne gătim sufletul pentru comuniunea veșnică cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Pare anacronic să vorbești despre înfrânare, de idealul unei vieți simple, de efortul de a te limita la satisfacerea nevoilor primare într-o societate de consum, ca aceasta în care trăim ( fie că ne place, fie că nu). În societatea de consum, persoana nu mai este definită în raport cu un sistem de referință metafizic sau religios. Diferența specifică a omului nu mai este formulată în „marele lanț al ființei”. Atribute ca „ființă rațională” sau „ ființă creată după chipul lui Dumnezeu – chip al Chipului” (eikon eikonos) sunt total irelevante, din păcate, pentru societatea de consum. Contează doar rolul nostru de consumatori (preferabil, cât mai fideli și mai fidelizați).

Unii reprezentanți ai științelor sociale, consideră deja depășit conceptul de „societăți de consum”. Sociologul Gilles Lipovetsky vorbește de societăți de hiperconsum, în care un nou tip al consumatorului „se impune ca stăpân al universului”. Un consumator imprevizibil în privința gusturilor, „avid de experiențe emoționale și de un trai mereu mai bun”, preocupat de mărci, „ahtiat după bunăstare materială și confort psihic”. Din punct de vedere spiritual, el este preocupat de „farmaciile fericirii” – acele tehnici care susțin că te conduc negreșit, fără efort și rapid la fericire. În societățile de hiperconsum, fericirea însăși devine un simplu obiect de marketing. (Cf. Gilles Lipovetsky- Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, Editura Polirom, 2007)



Un periplu prin mall-urile Bucureștiului, în preajma sau în timpul sărbătorilor marcante (de Nașterea sau Învierea Domnului), ne va edifica în privința modului în care omul zilelor noastre a ajuns să asocieze bucuria sărbătorii cu consumul. Ai zice că sentimentul bucuriei trebuie să fie direct proporțional cu cantitatea de bunuri cumpărate/consumate. Tot aici, în spațiile alocate fast-food-ului, vedem deseori mulțimi de oameni ce se succed pe la mese prinși, parcă, într-un joc bulimic, într-o mare crăpelniță.



Idealul unei vieți simple, conformă cu natura

Încă din Antichitatea greacă, idealul unei vieți înțelepte a însemnat, printre altele, debarasarea de orice surplus care ar fi înlănțuit libertatea ființei umane. A fi, cu adevărat liber, însemna să duci o viață cât mai simplă, în acord cu natura. Văzând nenumăratele mărfuri afișate pentru a fi vândute, Socrate își spunea: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”(Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, 1997, p. 99) Mai târziu, un socratic, Diogene Cinicul (din Sinope), va desăvârși acest model existențial de asceză laică care presupunea să îți domini trupul satisfăcându-i doar acele nevoi stringente, fără de care supraviețuirea ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Potrivit lui Theofrast, „ văzînd un șoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuș, fără să țină seama de întuneric și fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieșire din împrejurările grele în care se afla”. (idem, p.199) Altădată, „văzând cum un copil bea din palmă, își aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ˂˂Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi˃˃. Tot așa, își aruncă blidul după ce văzu un copil care-și spărsese blidul, punând lintea în scobitura unei bucăți de pâine”. (idem, p. 202)

Lăcomia pântecelui este una dintre patimile trupești. Sfântul Ioan Damaschin împarte plăcerile în trupești și sufletești, în funcție de participarea trupului sau a sufletului la ele: „Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care participă și sufletul, și trupul. Pentru aceasta se numesc trupești toate cele care se raportează la hrană, la legăturile trupești și cele asemenea”. El precizează că: „(…) nimeni nu va găsi plăceri proprii numai corpului” (Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 86-87)

Unii dintre Sfinții Părinți o consideră „maică a tuturor patimilor”, fiindcă din ea se nasc celelalte: desfrânarea (Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Îmbuibarea cu bucate este maica desfrânării”), arghirofilia, mânia, tristețea, akedia, frica, slava deșartă, mânia.

Nouă, (post-) modernilor, ne este, poate, mai la îndemână un alt cuvânt, mult mai des întâlnit decât arhaica sintagmă „lăcomia pântecelui”: bulimie. Această tulburare patologică a comportamentului alimentar se exprimă în forme variate, de la bulimia de stres până la bulimia pe care o manifestă personalitățile borderline.

Când și cum actul de a mânca devine păcat/patimă?

Patima lăcomiei pântecelui este – potrivit definiției date de Jean-Claude Larchet- „o căutare a plăcerii de a mânca, altfel spus ca dorință de a mânca de dragul plăcerii sau, definită în chip negativ, prin raportare la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii și a pântecelui”. Omul preocupat să consume mâncăruri alese – interesat, deci, de gust, de calitatea mâncării-, dar și cel dornic să mănânce cât mai mult suferă, deopotrivă, de această patimă. „În primul caz- scrie Larchet-, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea, plăcerea pântecelui”.

Sfântul Ioan Scărarul surprinde „fariseismul” acestei patimi: „Lăcomia este o fățărnicie a pântecelui care, fiind umplut, strigă că se află în lipsă, iar după ce a mâncat, până e gata să plesnească, declară că-i este foame. Lăcomia este aceea care dă naștere celor mai fantastice meniuri și care izvorăște gusturile cele mai rafinate”. (Sfântul Ioan Scărarul- Scara Raiului, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 217)

Hrana, în sine, nu este rea, ci dorința de a mânca mai mult decât trebuie. Despre această nuanță importantă, Sfantul Grigorie cel Mare scrie: „Păcatul nu stă în hrană, ci în felul cum o primești. De aceea, se poate să mănânci feluri gustoase și gătite cu grijă fără să păcătuiești în vreun fel și să înghiți mâncăruri de rând și să te întinezi cu ele”. Larchet concluzionează: „Patima, deci, își are rădăcina în atitudinea omului față de hrană și de actul hrănirii, mai precis în abaterea acestora de la scopul lor firesc. Căci alimentele i-au fost date omului cu un anume scop, iar a le folosi în alt fel este o perversiune, o rea folosire a lor”.

Desfătarea cu gustul mâncărurilor face ca mintea omului să se abată de la Dumnezeu, să se alipească de plăcerea trupească produsă de hrană, iar sufletul să nu mai tindă spre Creatorul său, precum și spre bucuriile pe care le aduce o viață duhovnicească. Cu alte cuvinte, lăcomia îl separă pe om de Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel consideră lăcomia ca fiind o formă de idolatrie: lacomii și-au făcut din „pântece dumnezeul lor”.

Creștinul obișnuit rostește o scurtă rugăciune înainte și după masă. Pentru el actul de a mânca devine o (nouă) modalitate de a intra în comuniune cu Dumnezeu, ascultând de povața Sfântului Apostol Pavel –„ori de mâncați, ori de beți…, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. (I Cor 10, 31) Părintele Jean-Claude Larchet subliniază consecințele mistice, duhovnicești ale acestui obicei cotidian: „Aducând multumire lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care Acesta i-o dă, omul se sfințește pe sine și funcțiile trupești legate de actul hrănirii, hrănindu-se astfel nu numai cu pâine, ci cu însuși Dumnezeu, mâncarea devenindu-i un îndoit izvor de viață; în același timp, el sfințește alimentele pe care le primește (l Tim 4, 5) și, prin ele, întregul cosmos, pe care-l unește astfel cu Dumnezeu, așa cum a și voit El dintru început, când l-a făcut pe om”. ( Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, pp.129-136)

Această idee o vom regăsi la mulți sfinți. Unul dintre cei mai citați, în acest context, este Cuviosul Antonie cel Mare, care afirmă: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără niciun gând rău”. (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 25)

Din descrierea pe care o face Evagrie Ponticul patimii lăcomiei, înțelegem că în spatele acestui „gând al răutății” stă pitit, de multe ori, demonul „nebuniei pântecelui dezlănțuit”, cum traduc anumiți interpreți etimologia cuvântului grec „gastrimargie”. Evagrie scrie, subliniind legătura dintre această patimă trupească și altele, de natură predominant spirituală – necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubirea de sine și frica: „Gândul lăcomiei pântecelui (gastrimargia) sugerează monahului o cădere rapidă a ascezei lui, zugrăvindu-i stomacul, ficatul, splina, hidropizia, o boală îndelungată, raritatea proviziilor și lipsa medicilor. De multe ori îl face să-și aducă aminte de unii frați care au căzut în aceste suferințe. Iar câteodată îi convinge chiar pe aceia care au suferit aceste lucruri să dea pe la cei ce se înfrânează și să le povestească nenorocirile lor, ca și cum ar fi ajuns așa din pricina ascezei”. ( Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 82)



Remedii împotriva gastrimargiei. Beneficiile izbăvirii de patima lăcomiei pântecelui

Viețile sfinților ne oferă multe soluții practice de războire a patimii lăcomiei. În Patericul egiptean, îl aflăm, de pildă, pe Avva Pior care avea obiceiul să mănânce mergând. Întrebat de ce procedează astfel, cuviosul răspunde: „Nu vreau să am mâncarea ca pe un lucru, ci sub lucru”. Altădată a răspuns: „Vreau ca nici atunci când mănânc să nu simtă sufletul dulceața trupească”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 234)

Evagrie recomandă ca mijloc de combatere a lăcomiei limitarea cantității de hrană și băutură: „Când sufletul nostru dorește diferite mâncăruri, să-și reducă porția de pâine și de apă, ca să fie mulțumitor chiar și pentru o simgură bucătură; căci săturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socotește că e o fericire săturarea cu pâine”. (idem, p.110) În paranteză fie spus, această practică de a te ridica de la masă înainte de a te sătura (de a ajunge la sațietate) era cunoscută în rândul țăranilor români de odinioară. În copilăria mea, străbunica se ridica de la masă, respectând această regulă ( pe care, la rândul ei, o moștenise din familie).

Sfântul Ioan Scărarul arată că împotriva gastrimargiei putem lupta gândindu-ne des la propria moarte, la starea noastră de păcătoșenie și – înainte de toate – cerând ajutorul Sfântului Duh. (Sfântul Ioan Scărarul, ed. cit., p. 220)

Cine reușește să învingă patima lăcomiei redevine o ființă liberă. Creștinul își recapătă astfel tăria rugăciunii, trezvia minții și, în plus – ne arată Sfântul Ioan Scărarul – „își deschide drum sigur spre eliberarea de patimi și spre desăvârșita înfrânare”. (idem, p. 221) (Ciprian Voicilă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu