luni, 5 martie 2018

Întristarea (lype), o patimă care ne dă de furcă tuturor

 [Text preluat de pe anacronic.ro ]

Societatea de astăzi oferă nenumărate motive de întristare. Scenariile noastre existențiale nu se pot actualiza decât fragmentar, proiecțiile noastre de viitor sunt condamnate să se consume la nivelul reveriilor, nedreptățile sociale capătă, parcă, amploare de la o zi la alta.
Când rostești cuvântul „în-tristare” este ca și cum ai face un salt sau, mai bine zis, ai fi aruncat de o mână invizibilă în teritoriul tristeții și ai rămâne – pentru câtă vreme oare? – captivul ei. Deși „întristare” pare să spună mult mai mult decât „tristețe”, în limbajul nostru cotidian și în viața noastră de zi cu zi „tristețe”, „întristare”, „deprimare” exprimă, cu mici nuanțe contextuale, același sentiment negativ, toxic, de pierdere a sensului vieții, asociat cu dezinteres față de tot ce te înconjoară și cu o scădere drastică a plăcerii de a trăi, a bucuriei de a fi.
M-am referit la cauzele exterioare ale tristeții/întristării. Ea poate fi determinată și de anumite trăsături de personalitate, de un temperament predominant melancolic. În cele ce urmează mă voi apleca doar asupra unui aspect al acestei boli: întristarea ca patimă. Cu alte cuvinte, când anume, în ce condiții putem vorbi de întristare ca patimă? Cum se manifestă și care sunt mijloacele de vindecare pe care ni le pune înainte Predania, Sfânta Tradiție a Bisericii.

Întristarea – gura de leu care te înghite, viermele care îți mănâncă sufletul

Dacă în majoritatea scrierilor ascetice ale Sfinților Părinți întristarea este considerată sinonimă cu akedia (căreia o să-i dedicăm un capitol aparte), în scrierile lui Evagrie Ponticul ea este radiografiată separat. El susține că întristarea se naște fie din nesatisfacerea celorlalte patimi (lăcomia, iubirea de arginți, desfrânarea, slava deșartă etc.) – idee pe care o regăsim și la Aristotel, Stagiritul oferindu-ne chiar un criteriu potrivit căruia putem cunoaște în ce măsură am devenit sau nu virtuoși: „Cine se abține de la plăceri senzuale și găsește bucurie în aceasta este cumpătat, cine însă simte în aceasta neplăcere e desfrânat.” (Etica nicomahică, Editura Antet, p. 39) –, fie din patima furiei (mai precis, din incapacitatea de a duce la capăt planurile de răzbunare pe care le urzește, în minte, omul respectiv. Este de remarcat și rolul pe care îl joacă imaginația și memoria în stârnirea acestei patimi. La o intensitate mult mai scăzută – în raport cu aceea experiată de călugări (anahoreți sau cenobitici), orice creștin resimte lupta cu patima întristării, mai ales când diavolul îi readuce în minte fragmente, mici puzzle-uri viu-colorate dintr-o perioadă a vieții în care acesta se lăsa nestingherit în voia patimilor. Cât de veselă, trepidantă, antrenantă îi era viața atunci și cât de uscăcioasă, posomorâtă și banală îi pare a fi acum!
Evagrie scrie, deci: „Întristarea (lype, în limba greacă) se întâmplă uneori prin privațiunea dorințelor, iar alteori urmează furiei. Prin privațiunea dorințelor se întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-și aducă aminte de casă, de părinți și de viața lui anterioară. Și când văd că acesta nu li se împotrivește, ci le urmează topit și revărsându-se în plăcerile gândirii, punând atunci stăpânire pe el îl cufundă în întristare, întrucât lucrurile de altădată nu mai sunt, nici nu mai pot fi din pricina vieții sale de acum. Și atunci nenorocitul suflet, pe cât s-a topit și revărsat în gândurile dinainte, pe atât e de abătut și uimit pentru cele din urmă” (Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 88) Iar în alt loc spune: „Întristarea e o stare abătută a sufletului alcătuită plecând de la gândurile de furie; căci mânia e dorință de răzbunare, iar eșecul răzbunării naște întristarea.”
În viziunea lui Evagrie, există două tipuri de întristare, una păgubitoare, condamnabilă, alta (părerea de rău pentru starea noastră de păcătoșenie) utilă pentru scopul nostru suprem, mântuirea: „Întristarea blamabilă vine din privarea de o plăcere stricăcioasă, iar întristarea lăudabilă vine din privarea de virtuți și de cunoașterea lui Dumnezeu.” (idem, p. 89)
Simbolul patimii întristării (de fapt, al demonului întristării), afirmă Evagrie, este năpârca. În alte locuri, el recurge la alte imagini alegorice: „Întristarea e o gură de leu care-l înghite pe cel întristat” sau: „Vierme al inimii e întristarea și el mănâncă mama (sufletul) care îi dă naștere”. (Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Editura Deisis, 2006, p. 87)

 Cum ne putem elibera de sub „tirania tristeții”? (Sfântul Ioan Gură de Aur)

În învățătura ascetică a Sfinților Părinți este recurentă ideea că o patimă se tămăduiește prin virtutea opusă ei. Paladie o spune explicit – „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. [Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 65]. Ea era cunoscută în Antichitatea greacă. Aristotel, de pildă, scrie: „(…) vindecarea unui rău, însă, obișnuiește a porni de la contrariul lui”. (Aristotel, Etica nicomahică, Editura Antet, p. 40)
Cine vrea să se păzească de întristare trebuie să facă efortul de a se înfrâna, pe cât posibil: „Cine fuge de toate plăcerile lumești e un turn inaccesibil pentru demonul întristării, fiindcă întristarea e privarea de o plăcere fie prezentă, fie așteptată, și e cu neputință să respingem acest dușman dacă avem un atașament pătimaș față de ceva din cele pământești, căci acela își așterne cursa și lucrează întristarea acolo unde vede că se îndreaptă înclinația noastră.” (Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească ed. cit., p. 117)
În alt capăt de învățătură, Evagrie nuanțează legătura puternică dintre întristare și celelalte patimi: „Cine a biruit pofta a biruit patimile, iar cine a biruit patimile nu e stăpânit de întristare. Nu e întristat de lipsa mâncărurilor cel înfrânat, nici cel cuminte când nu-i reușește o nebunie desfrânată, nici cel smerit când e lipsit de o cinste omenească, nici cel neiubitor de arginți când cade în pagubă; fiindcă au depărtat de la ei cu putere pofta acestora. Căci așa cum cel împlătoșat nu primește lovituri, tot așa și cel nepătimitor nu e rănit de întristare.” (idem, pp.117-118)
Pornit pe drumul surghiunului, Sfântul Ioan Gură de Aur o sfătuiește pe ucenica sa, Cuvioasa Olimpiada: „Doamna mea prea iubitoare de Dumnezeu nu te lăsa doborâtă de tirania tristeții (athymias), ci stăpânește cu judecata ta furtuna supărării. Poți să o faci pentru că nu-i mai mare furtuna decât măiestria ta”. Într-o altă scrisoare, îi spune: „Gândeşte-te apoi şi la aceea că toate cele ale vieţii acesteia, şi cele vesele şi cele triste, trec. Da, uşa e strâmtă (Matei 7,4) şi calea îngustă (Matei 7, 13), dar e cale!” (Scrisoarea a treia și a cincea, , în Cuvioasa Olimpiada diaconița – O viață-o prietenie- o corespondență, Editura Deisis, 1997) Când sufletul nostru amenință să se înece în tristețe, cu ultimele resurse interioare putem face efortul să ne gândim că toate ale lumii sunt pieritoare, inclusiv tristețea și nefericirea noastră.
Un alt mijloc de contracarare a tristeții este cultivarea unei stări permanente de bucurie. Părintele Arsenie Papacioc învăța: „Sa fiți veseli. Dragă, eu știi ce vă spun, cu toată siguranța: ori și ori și oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îți creează starea aceasta de agitație, de tristețe, își face cuib satana și-și clocește ouăle; nu mai poți iubi, nu mai poți vedea cu perspicacitate nițel în viitor, cu rațiunea care ți-a dat-o Dumnezeu; nu mai poți, pentru că tu ești trist. Adică nu ești în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteți triști, gândiți-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Și nu acceptați”.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, citându-l pe Sfântul Casian Romanul, ne învață că „întristarea se vindecă numai prin războiul ˂˂împotriva patimilor celor dinăuntru˃˃. Acest lucru se săvârșește în două etape: „Mai întâi trebuie să luptăm ˂˂împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, și să-l alungăm din inima noastră˃˃. Apoi, trebuie să ne deprindem ˂˂numai în acea întristare care se cuprinde în pocăința pentru păcate și e împreunată cu nădejdea cea bună [în Dumnezeu]˃˃. Întristarea pocăinței este întristare duhovnicească: ˂˂Hrănind sufletul, ea e împreunată cu bucuria, de aceea ea face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e adevărată după Dumnezeu˃˃. (Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă – Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea-Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 335-336)

 Alte mijloace de tămăduire a întristării

Psihoterapeutul ortodox Dmitri Avdeev afirmă că întristarea/tristețea este un simptom întâlnit adesea în tabloul clinic al depresiei nevrotice. El consideră că Sfinții Părinți cunoșteau în profunzime această boală sufletească (și duhovnicească), precum și mijloacele de vindecare a ei, doar că o descriau fie ca patimă a trândăviei, fie ca patimă a întristării. Avdeev scrie: „Cu mult înainte de observațiile științifice psihiatrice privitoare la proveniența depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact și corect această boală sufletească, definind-o prin patimile păcătoase ale trândăviei și întristării. Așa încât, în acest caz, diagnosticului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.” (Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev – Nervozitatea: cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Editura Sophia, 2003, p. 63)
Pentru Avdeev, „întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceva pierdut, neîmplinit ș.a.m.d.). (idem, p. 64) Pentru a-i surprinde multiplele fațete, dar și efectele negative profunde pe care această patimă le produce în sufletul celui ce se sârguiește să ducă o viață bineplăcută Domnului, el recurge la autoritatea Sfântului Ignatie Briancianinov, pentru care „întristarea este amărăciunea, tânjala, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduințele lui Dumnezeu, neaducerea de mulțumită lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea pe aproapele, cârtirea, lepădarea de crucea proprie, încercarea de a te pogorâ de pe ea.” (idem, p. 65)
Din această descriere, putem să extragem și să ne apropriem mijloacele complementare de vindecare a întristării: cultivarea smereniei, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor, punerea nădejdii în Dumnezeu, întâmpinarea curajoasă a încercărilor vieții. (Ciprian Voicilă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu