joi, 28 februarie 2019

Monahul Marcu Dumitrescu, cel care a învins frica torturii, prin tăcere

[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Ivit pe lume la data de 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău, din județul Prahova, Constantin - viitorul monah Marcu - va îndura peste douăzeci de ani de temniță, sub trei orânduiri politice: carlistă, antonesciană și comunistă.
Cititorul vieții sale și al mărturiilor pe care ni le-au dăruit cei care au avut bucuria să îl cunoască îndeaproape rămâne cutremurat în fața privațiunilor și a torturilor la care a fost supus Constantin Dumitru în timpul îndelungatei detenții. În același timp, se minunează când prin fața ochilor minții i se derulează momentele de cumpănă existențială peste care acesta a trecut doar prin ajutor, tainic, de sus.

Cruntele pătimiri și dumnezeiasca purtare de grijă

Spre exemplu, la prima arestare, petrecută în luna noiembrie a anului 1939, este dus la București pentru anchetă. Este supus la chinuri inimaginabile, pe care mai târziu avea să i le descrie tânărului său ucenic, monahul Filotheu Bălan – care i-a zugrăvit biografia și a strâns la un loc principalele mărturii despre el: „Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă și mai lată, unul mă ținea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul și doi cu două răngi de fier peste tălpile încălțate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei care mă băteau au crezut că am murit”.

Învingerea torturii prin tăcere

În fața refuzului său tranșant de a-și trăda prietenii, Constantin este bătut crunt. Peste ani, va mărturisi: „Am numărat până la 200 [de lovituri], după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferență de părintele Dimitrie Bejan, care era preot și pe care îl acoperea darul, nesimțind nici o durere de la lovituri, eu le-am simțit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, și atunci, și după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deși fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de vodcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioși. Darul lui Dumnezeu m-a ținut. De atunci am primit porecla de Fachirul”. Anchetatorii nu s-au limitat la tortura prin bătaie: în cele din urmă, i-au străpuns trupul cu un cuțit, crezând poate că, în cele din urmă, Constantin va divulga numele celorlalți. Însă, în chip minunat, el și-a păstrat starea de muțenie. Și-a revenit în mod inexplicabil, cam după o săptămână de la încheierea cumplitei încercări. Fiind transferat de la Ploiești la București, anchetatorii căutau să îl vadă, mirându-se de cât de repede i se vindecaseră rănile: „Hai să-l vedem pe «Fachiru»! Ia uite-l cum arată! Ca un nou-născut!”
Într-un alt moment al anchetei, torționarii l-au introdus într-o cameră, amenințându-l că îl vor jupui de viu. Au rămas consternați când Constantin Dumitru nu doar că nu s-a înfrico­șat, ci s-a descheiat singur la nasturii de la cămașă. Vrând probabil să-și revină din starea de uimire, conducătorul anchetei și-a dat două palme, exclamând: „Cum e posibil să nu-i fie frică?”
În tentativa de a-i înfrânge voința morală, imaginația diabolică a comuniștilor a inventat noi și noi metode de tortură: l-au expus, alternativ, la ger și căldură sufocantă, i-au aruncat sare în ochi în timpul anchetei... Constantin Marcu a învins toate încercările de compromitere a sa printr-o credință neclintită în pronia dumnezeiască. Mai târziu va spune: „Din copilărie până acum L-am simțit ducându-mă de mână, pas cu pas”.

A doua arestare

Este arestat pentru a doua oară în noiembrie 1943. După cea de-a doua arestare, la proces primește o condamnare de 10 ani. Este trimis la Aiud. Aici face cunoștință cu „grupul misticilor”, care erau călăuziți în căutările lor duhovnicești de părintele Vasile Serghie. Membrii grupului - dintre care cei mai cunoscuți sunt Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Virgil Maxim, Marin Naidim -, în condițiile improprii de detenție, se dedică unei vieți de nevoință duhovnicească, conști­entizând faptul că anii grei de temniță la care fuseseră condamnați îi vor ajuta să parcurgă stadiile vieții duhovnicești, de la treapta despătimirii până la iluminare și îndumnezeire. Dintr-o altă perspectivă, ei vor vedea în suferința lor o jertfă asumată spre mântuirea neamului românesc.
În 1951, regimul comunist, în loc să îl elibereze cum ar fi fost firesc, pedeapsa expirându-i, decide să îl trimită cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, unde va lucra o perioadă îndelungată la construirea barajului. Este eliberat în 1956. La 46 de ani alege să-și închine viața lui Hristos: devine frate la Mănăstirea Cernica, unde va îndeplini diverse ascultări: paznic la vie, grădinărit, îngrijitor la vite. La 15 august 1957, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ajunge în Mănăstirea Slatina, unde se găsea la acea vreme părintele Arsenie Papacioc, care îi era și duhovnic. Fratele Constantin va primi aici ascultarea de chelar.
În iunie 1958 este rearestat, fiind nevoit să suporte încă 18 luni de anchetă dură, la Ploiești. Datorită refuzului său dârz de a-și trăda frații de ideal și de suferință, la un moment dat, torționarii pun la cale moartea lui prin asfixiere. Dar, ca de atâtea ori în viața extraordinară a monahului Marcu, bucuriile și darurile duhovnicești pe care le va primi vor fi pe măsura încercărilor. Peste ani, părintele va povesti: „Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu fața către răsărit (...), am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut cum băgaseră (...) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub și au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc și să văd stele galbene, albastre și verzi. Atunci L-am simțit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumătate de metru, dar L-am simțit cu mult mai puternic decât aș vedea cu ochii mei și aș auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă și să pulverizez apa prin celulă. Așa am anihilat praful ucigaș și am rămas în viață”.

Din nou la Aiud

Ultimii ani de detenție și-i va petrece la Aiud. În luna iulie a anului 1964 este eliberat. Se va stabili la Sihăstria, unde, în timp, va îndeplini mai întâi ascultarea de chelar, apoi pe aceea de îngrijitor la stupii mănăstirii. În această prestigioasă vatră monahală își va desăvârși nevoința ascetică deprinsă în anii de temniță grea: participa zilnic la slujbele săvârșite în biserică, iar la chilie își îndeplinea pravila monahală care în ultimii ani ai vieții dura nu mai puțin de 13 ore. O altă nevoință a monahului Marcu era citirea a sute și sute de pomelnice. Nu dormea mai mult de o oră pe zi. Ajunsese la măsuri înalte în rostirea Rugăciunii lui Iisus, cu care se îndeletnicea mai cu seamă noaptea. Monahul Filotheu mărturisește că nu l-a găsit niciodată fără lacrimi în ochi. Părintele Marcu avea și alte daruri: tăcerea, curajul mărturisirii credinței, al răbdării necazurilor, al umilinței și pocăinței, al înainte-vederii, după cum reiese din mărturia lui Ioan Ianolide, consemnată în Întoarcerea la Hristos. A fost legat sufletește de părintele Ilie Cleopa, care i-a fost și părinte duhovnicesc.

Liniile unui portret duhovnicesc

Prin 2001, părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire duhovnicească, i-a schițat monahului Marcu un portret impresionant: „Era mai mărișor decât mine cu vreo 2-3 ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mișcarea, eroismul, contează poziția. (...) Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolați. (...) Se jertfea fără discuție, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. (...) Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost un monah simplu”.
Părintele Marcu va părăsi viața pământească pășind lin în Împărăția cea veșnică și nestricăcioasă la data de 28 februarie 1999.
Pelerinul care poposește în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, doritor să se închine la mormântul cuvioșilor Paisie Olaru și Ilie Cleopa, poate se va opri și la locul unde odihnesc rămășițele sale pămân­tești - mărturie a pătimirilor îndurate de el pentru dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos și pentru încercatul neam românesc.(Ciprian Voicilă)

„Cred în sfinți, dar și-n voinici”


[Articol publicat în Ziarul Lumina ]
În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.
De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?
Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile - așa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învață el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.
Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul - ne învață străbunii noștri - este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„...căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”
Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.
M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului ­Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali - modele de virtute
Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.
De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui - așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.
S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.
Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.
Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.
Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).
Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie. (Ciprian Voicilă)

joi, 7 februarie 2019

Dominarea furiei

 
[Articol publicat în Ziarul Lumina
 Într-o scrisoare celebră, filosoful stoic Seneca afirma că mânia este „cea mai respingătoare și mai sălbatică dintre toate”. Încă din Antichitatea greacă și romană, filosofii preocupați de etică și de idealul desăvârșirii morale a omului au căutat să descrie fizionomia acestei patimi sufletești, analizând în detaliu cauzele și moda­li­tățile ei de manifestare. Efortului filosofilor de a defini mânia i s-a alăturat în ultimii zeci de ani preocuparea psihologilor de a studia căile prin care stările de mânie sau de furie ar putea fi gestionate cu succes de persoana umană (în literatura de specialitate, fie „mânia” și „furia” sunt folosite ca sinonime, fie furia este văzută ca fiind gradul maxim al mâniei). Spre exemplu, doctorul Albert Ellis și psihologul Raymond Tafrate, inventatorii terapiei rațional-emotive și comportamentale, au demonstrat că furia este distructivă atât în ceea ce îi privește pe ceilalți, cât și în ceea ce ne privește pe noi înșine. Ea poate distruge relații, familii, instituții, ne poate ruina sănătatea fizică și echilibrul lăuntric. 
  
Afectează sistemul cardiovascular 
 Potrivit profesorului de biologie și neuroștiințe de la Universitatea Stanford, Robert Sapolski, activarea repetată a stărilor fiziologice care însoțesc furia afectează sistemul cardiovascular și favorizează apariția arteriosclerozei. Furia naște întotdeauna agresivitatea. Ea stă la originea vio­len­ței domestice (de pe urma căreia suferă nenumărate femei) și a agresiunii îndreptate împotriva copiilor. Psihologii care au studiat această emoție distructivă au concluzionat că, în pofida preju­de­că­ților noastre curente, tindem să ne manifestăm furia nu împotriva persoanelor care ne provoacă antipatie și aversiune, ci față de cei care trăiesc în imediatul vieții noastre curente: membrii familiei, colegii de serviciu, prietenii. La fel de grav este și un alt aspect al furiei: cel care se lasă dominat de ea, nu o conștientizează, nu își asumă efectele ei și este tentat permanent să proiecteze asupra celorlalți vina pentru neîmplinirea proprie și pentru eșecul relațional. Psihologii Ellis și Tafrate au identificat o serie de mituri privind modalitățile prin care am putea să ne controlăm mânia, idei pe cât de eronate, pe atât de asiduu vehiculate în mass-media. Enumăr aici câteva: exteriorizarea fizică și verbală a furiei conduce la diminuarea ei (în realitate, o amplifică); ne eliberăm de mânie evitând contextele exis­tențiale care o favorizează (ceea ce ar putea să ne creeze ima­ginea inconfortabilă de persoane slabe, pasive, evitante); furia ne ajută să depășim obstacolele care ne împiedică să ne atingem scopurile pe care ni le-am propus (în realitate, acest tip de comportament provoacă în rândul membrilor familiei și în rețeaua de prieteni și cunoscuți neîncredere, resentimente, impulsul de a ne ocoli); evenimentele externe cauzează întotdeauna declan­șarea furiei (dacă ar fi adevărat, în aceleași condiții date, toți oamenii ar trebui să reacționeze la fel: de pildă, ar trebui ca toți par­ti­cipanții la traficul superaglomerat să se înfurie). În urma cercetărilor aprofundate care au avut ca obiect furia, Ellis și Tafrate au ajuns la concluzia că orice persoană care se înfurie și-a alimentat în prealabil această stare prin câteva idei care au căpătat forța unor convingeri subiective. Să presupunem că am fost tratați nedrept de colegii noștri de serviciu. Ne înfuriem și ne alimentăm în forul nostru interior mânia, spunându-ne, de regulă: 1. „Este groaznic că acești oameni mă tratează nepoliticos și nedrept!”; 2. „Nu suport să mă trateze astfel!”; 3. „Nu ar trebui absolut deloc să mă trateze așa de rău!”; 4. „Fiindcă se poartă atât de rău, sunt persoane îngrozitoare și ar trebui pedepsite!” Între cele 4 idei există o înlănțuire cauzală și împreună fac să credem că o persoană este prin natura ei fundamental rea doar pentru că într-o anumită situație ea adoptă un comportament inadecvat, greșit față de noi. Cu alte cuvinte, generalizăm. Este aceeași eroare pe care o facem atunci când ajungem să judecăm și să osândim un om pentru păcatele pe care le-a săvârșit sau despre care noi credem că le-a săvârșit. Îl etichetăm pentru totdeauna, deși răul pe care l-a comis a fost poate neintenționat sau s-a ivit din necunoaștere.  

„Vinul dracilor” 
Putem să ne gestionăm cu succes momentele în care suntem tentați să reacționăm cu furie dacă ne vom deprinde să identificăm acele convingeri personale, iraționale, care în mod obișnuit amplifică mânia. Ele ar putea fi formulate astfel: 1. „Trebuie neapărat să fac bine lucrurile importante și să primesc aprobarea celor care sunt importanți pentru mine, iar dacă nu, sunt lipsit de valoare”; 2. „Trebuie să mă tratezi cu amabilitate și cu atenție, iar dacă nu o faci, ești o persoană îngrozitoare”; 3. „Condițiile trebuie neapărat să fie așa cum îmi doresc eu să fie și să nu îmi blocheze în mod nejustificat plăcerile și obiectivele, iar dacă nu, viața mea este oribilă”. Cei doi inițiatori ai terapiei rațional-emotive recomandă ca antidot împotriva acestor credințe care generează adesea furia așa-numitele „tehnici cognitive de distragere”. Printre ele, rugăciunea ocupă un loc important. Următorul pas este să îi acceptăm necondiționat pe cei care trăiesc alături de noi. Chiar dacă nu ne plac, în urma unei analize raționale vom ajunge la concluzia că ne este util să îi acceptăm. Deși sunt atâtea diferențe majore între noi și ei, în cele din urmă este preferabil să trăim sau să muncim alături de ei. Doctorul Ellis scrie: „Accepți păcătoșii, dar nu și păcatele lor. Accepți realitatea socială că ei sunt cu toții - fiecare dintre ei - incredibil de imperfecți și îi accepți cu slăbiciunile lor”. În tradiția creștin-ortodoxă, mânia sau furia este considerată patimă. Creștinul trebuie să o înfrunte și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se elibereze de sub tirania ei. Încă din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul a surprins o trăsătură specifică mâniei: a numit-o „vinul dracilor”. Este adevărat: omul mânios nu doar că își pierde stăpânirea de sine, ca în beția alcoolică, dar această stare nefirească se amplifică de la o clipă la alta, ca o vâlvătaie care se întețește, amenințând tot ce îi stă în cale. Patericul egiptean îl învață pe creștin să nu se bazeze pe propriile puteri în lupta cu patima mâniei, ci doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Avva Amona mărturisea: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Sfinții Părinți au arătat că, de cele mai multe ori, ne mâniem în momentul în care nu ne este satisfăcută o anumită patimă, fie ea trupească – de pildă, lăcomia -, fie mai subtilă – mândria, slava deșartă. Pentru a ne izbăvi de patima cumplită a mâniei trebuie să cultivăm cât mai mult virtutea smereniei. (Ciprian Voicilă)