miercuri, 29 septembrie 2010

Ne vorbeşte Părintele Paisie



Editura Egumenita

Colectie "Cetatea Crestina"

Traducere de: Ovidiu Lazarescu

Format: 13 x 20 cm; pag. 136
ISBN: 978-973-8926-22-6


Parintele Paisie a fost unul dintre alesii pustiei. Si asa cum era natural, multi se grabeau sa il intalneasca pentru a se incarca duhovniceste din "izvorul" de apa cristalina pururea curgator al acestuia. Este deprisos sa mai spunem ca acest mare ascet contemporan i-a ajutat pe multi sa depaseasca situatii dificile, punandu-i pe cale, iar pe altii sa-i intoarca din tot felul de cautari haotice, fiind convinsi sa taie orice legatura cu trecutul lor cetos sau vinovat.

6 lei

Comori duhovnicesti de la Muntele Athos




Editura Egumenita


Format: 13 x 20 cm; pag.381


Cuvintele Avvei Efrem deschid inima spre rugăciune pentru că ele purced din rugăciune. Este binecunoscut faptul că atunci când un om este simplu şi curat la suflet, atunci când iubeşte cu adevărat, când a gustat darul bunătăţii Domnului, atunci chiar dacă exprimarea sa este deficientă, oricum îşi ajută semenii eficient, cu mult mai mult decât cei ce fac uz de cuvinte alese şi de expresii teologice elegante.

Acest lucru este ca şi cum ai fi dat de un izvor din pădure, care nu este amenajat, dar care îţi oferă apa rece şi proaspătă, care-ţi potoleşte setea.

Este semnificativ faptul că slovele duhovniceşti cuprinse în această carte care sunt rodul privegherilor şi liniştii din Sfântul Munte.

12 lei

Să o ajutăm pe Maria să zâmbească!



Maria acum are urgenta nevoie de ajutorul nostru intrucat saptamana aceasta a primit un diagnostic crud: neuroblastom ( =Tumora maligna a glandei medulo-suprarenale sau, mai rar, a ganglionilor simpatici ai sistemului nervos autonom. Este un cancer rar, dar este cancerul cel mai frecvent la copii). Diagnosticul l-am primit aseara la ora 20.00 in urma unei tomografii facute la Budimex . Cu alte cuvinte este o tumoare canceroasa care a intrat in coloana vertebrala dar nu se stie cat de adanc. Luni – 27 sept se va face un RMN la Euroclinic pentru a vedea in detaliu cat de adanc a patruns in coloana si dupa care parintii vor trimite rezultatul in Turcia sa poata afla costul estimativ al interventiei si recuperarii. Vor pleca imediat ce primesc un raspuns de la ei deoarece trebuie facuta interventia urgent pentru ca tumoarea se raspandeste foarte repede si exista riscul de paralizie.

Doctorii care au consultat-o aici, in tara, au recomandat parintilor consultatii la o clinica din Paris, iar specialistii de acolo au comunicat parintilor pretul investigatiilor/operatiei = 38.000 Euro.

In cazul in care vor decide ca nu se poate opera vor inapoia banii familiei.

Astazi, timpul a devenit principalul dusman al Mariei, intrucat in maxim o saptamana ar trebui sa ajunga la Paris pentru aceasta operatie. Insa din pacate familia ei nu dispune de aceasta suma.

Haideti sa ne mobilizam si sa donam o suma oricat de mica pentru a o ajuta pe Maria. Sta si in mainile noastre sansa la viata a acestui suflet mic si nevinovat!

Banii pot fi depusi in contul de salariu al Adrianei Sentes, contul este in RON si este deschis la

Volksbank Romania , Cod IBAN : RO84VBBU2513SM4642222790 – sucursala SMB;

Adriana a deschis acum cateva ore si un cont in EURO la

Volksbank – sucursala Ghencea IBAN RO69VBBU2511BU4642221102
Aici puteţi intra pe blogul Mariei.

marți, 28 septembrie 2010

Sfântul Nil Sorski- Scrieri ascetice




Despre cum şi prin ce să ne întărim când vin războaiele nevoinţei celei gândite

Întărirea în luptă în vremea nevoinţei noastre, arătată în toate Scripturile, e aceasta: să nu ne împuţinăm cu sufletul şi să nu ne trândăvim atunci când se vor oşti cu putere asupră-ne gândurile viclene, şi să nu încetăm a ne mişca pe cale, precum nici cei care aleargă în arenă nu se opresc. Pentru că şi aceasta este o viclenie a răutăţii drăceşti- să ne insufle ruşine din pricina înfrângerii suferite de la gândurile spurcate, ca să ne ruşinăm a căuta cu pocăinţă spre Dumnezeu şi a ne ruga împotriva lor. Noi, însă, cu pocăinţă întotdeauna şi cu rugăciune neîncetată să le biruim şi să nu dăm dosul înaintea vrăjmaşilor noştri, chiar de-am primi de la ei câte o mie de răni pe zi. Şi să luăm hotărârea de a nu ne abate nicidecum de la această lucrare de viaţă purtătoare până când vom muri, fiindcă în chip ascuns se face, împreună cu ea, şi cercetarea noastră de către milostivirea lui Dumnezeu. Căci nu doar nouă, celor pătimaşi şi neputincioşi, ci chiar şi celor care stau pe o înaltă treaptă a curăţiei şi petrec în chip vrednic de laudă în viaţa de liniştire, în cetatea înţelegerii Domnului, li se întâmplă căderi cu gândul- dar după aceasta vin “pace,şi mângâiere, şi gânduri de întreagă înţelegere şi blândeţe”, după cum zice Sfântul Isaac, şi continuă: “De câte ori se face omul netrebnic, de câte ori nu primeşte nenumărate răni din pricina lipsei sale de deprindere şi de câte ori nu e doborât, în toată vremea întru neputinţă aflându-se!Dar se întâmplă că smulge flamura din mâinile ostaşilor fiilor uriaşilor(v.Num. 13,34), şi se înalţă numele lui, şi este lăudat mai mult decât cei ce se nevoiesc şi sunt vestiţi pentru biruinţele lor, şi mai mult decât toţi prietenii săi capătă cunună şi daruri de mare preţ”. Şi lucrul acesta ni-l arată Sfinţii în chip vrednic de crezare, înlăturând îndoiala de la mintea noastră, ca şi în războiul cel gândit, în vremea tulburării pe care ne-o fac gândurile spurcate aduse asupra noastră, mintea noastră să nu slăbească şi să nu cădem în deznădejde. Aşijderea, când te cercetează harul, să nu te dedai negrijii, să nu te mândreşti, ci să te mărturiseşti lui Dumnezeu, şi să-I mulţumeşti, şi să grăbeşti a-ţi aminti de greşalele tale, ce ţi s-au întâmplat când a îngăduit Dumnezeu: unde te-ai coborât atunci şi cum ai dobândit minte dobitocească? Şi aminteşte-ţi ticăloşia firii tale, şi gândurile necurate, şi idolii urâţi, cei ridicaţi în mintea ta în vremea iernii duhovniceşti, şi ceasul de tulburare şi neorânduială a gândurilor, care puţin mai înainte se sculau asupră-ţi întru orbirea întunecării: cât de grabnic te abăteai atunci spre patimi şi împreună-vorbeai cu ele întru întunecarea minţii tale! Şi aducându-ţi aminte de acest lucru, căieşte-te şi mustră-te pe sineţi. Şi să pricepi că Purtarea de grijă dumnezeiască aduce toate acestea asupra noastră, ca să ne smerim. Căci zice Fericitul Grigorie Sinaitul: “De nu va fi părăsit omul, biruit şi robit, de toată patima şi de tot gândul fiind luat, prins şi înfrânt duhovniceşte, nici de la fapte neprimind ajutor, nici de la Dumnezeu, nici din vreo altă parte, aşa încât să-i mai rămână doar puţin până la deznădejde din pricina silniciei pe care o îndură în toate, nu poate să ajungă la frângerea inimii şi să se socotească pe sineşi mai prejos decât toţi, cel mai de pe urmă, şi rob tuturor, şi mai prejos decât înşişi dracii, ca unul ce este cu desăvârşire siluit şi biruit de ei. Şi aceasta este rânduială a Purtării de grijă şi smerire spre învăţătură de minte, prin care un al doilea şi înalt lucru se dă de la Dumnezeu- putere dumnezeiască, ce lucrează şi face totul prin el, văzându-l pururea unealtă a sa, care săvârşeşte cu ajutorul ei dumnezeieşti minuni.” Ia aminte cu frică, dar, la aceasta: dacă nu vei smeri cugetarea ta, te va părăsi harul şi vei cădea desăvârşit în cele cu care prin gânduri eşti ispitit doar. Pentru că a rămâne neclintit în virtute nu atârnă de tine, ci este lucrare s harului, care te poartă pe palmele mâinilor sale, care te păzeşte de toată lucrarea potrivnică. Iar nouă ni se cuvine a lua aminte cu osârdie să nu ne facem singuri vinovaţi de întărirea gândurilor viclene asupra noastră din pricină că nu umblăm drept pe calea lui Dumnezeu, ci răzvrătit şi fără să ne păzim. Pentru că cel ce voieşte să se lipească de iubirea lui Dumnezeu şi să se mântuiască trebuie să-şi ducă viaţa împlinind toate poruncile pe cât îi stă în putere, întru smerenie, cu bună credinţă, cu multă osârdie şi silinţă, ţinându-se de toate Dumnezeieştile Scripturi, şi să facă întotdeauna lucrul lui Dumnezeu fără lenevire şi nepăsare.

Mai multe amănunte despre carte găsiţi pe site-ul editurii Sophia.

luni, 20 septembrie 2010

Părintele martir Daniel Sâsoev- Instrucţiuni pentru nemuritori sau ce faceţi dacă totuşi aţi murit?



„ Biserica Ortodoxă ştie nu numai că sufletul omului este nemuritor, dar ştie cum are loc moartea, cum să te pregăteşti în mod corespunzător pentru moarte şi ce se întâmplă după moarte. Cred că ar trebui să începem cu modul de pregătire pentru moarte. Noi toţi ştim că vom muri-probabil mâine. Şi este important să avem un loc unde să mergem, să avem o casă dincolo de mormânt. Această casă o construim cu faptele noastre bune. Prin pomană, noi mutăm dincolo comori. Când suntem prieteni cu oamenii, atunci când le vorbim despre rugăciune şi, mai mult, atunci când îi atragem spre Ortodoxie, vom avea oameni care vor fi apărătorii noştri pe acest drum. Desigur, fiecare lucru trebuie făcut în numele lui Hristos, altfel nu va avea valoare. Trebuie să încercăm să facem în aşa fel încât apropiaţii să ne ajute atunci când murim. Este foarte important ca rudele noastre să invite preotul înainte de moarte. Pentru că se întâmplă destul de des să moară oamenii, iar rudele nu invită preotul să-i spovedească şi să-i împărtăşească, şi oamenii pleacă în veşnicie fără pregătire. Din această cauză, eu recomand să se includă în testament următoarea clauză: „În cazul în care moştenitorii, înainte de moarte, nu aduc preotul, nu vor primi nici o moştenire.”
Şi atunci când moare un om, el se întâlneşte cu îngerii. Îngerii lui Dumnezeu îl ajută, dar demonii îl atacă şi îl intimidează. Acum două săptămâni am asistat un muribund şi am văzut cum îl atacau demonii. Aceasta nu este glumă, este adevăr. Numai credinţa ortodoxă şi puterea cinstitei cruci şi în special Sfânta Împărtăşanie îl pot ajuta pe acest om. De aceea, dacă după moarte te atacă demonii, închină-te şi spune: „Doamne Iisuse, ajută-mă!”, mai ales rugaţi-vă Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Ea protejează împotriva demonilor foarte repede. Apoi, după moarte, urcaţi-vă în cer, nu vă faceţi griji pentru pământ, mergeţi cât mai repede la Dumnezeu, atunci demonii nu vă vor ataca. Demonii îi reţin pe aceia care sunt ataşaţi de pământ, care se gândesc prea mult la cele pământeşti. Însă, dacă persoana toată viaţa a mers spre Dumnezeu, ea nici nu va observa aceste atacuri. Dar nu uitaţi că demonii vă vor înşela cu ajutorul păcatului mândriei. La fel ca pe Macarie cel Mare,căruia, atunci când se ridica demonii îi ziceau: „Ai câştigat! Ai câştigat!” Dar el le răspundea: „Nu încă”, şi numai atunci când a intrat pe porţile Raiului, el a spus: „Acum am căştigat cu puterea lui Iisus Hristos.” La fel şi noi trebuie să ne pregătim din timp şi să ne punem în gând să nu ne lăudăm şi să nu fim prinşi acolo. Când veţi ajunge în Rai- iar eu vreau ca toţi ascultătorii noştri să ajungă în Rai- mergeţi la iubiţii sfinţi. De aceea, încă de pe pământ împrieteniţi-vă cu ei, cu Sfântul Sava, cu Sfânta Parascheva, cu Sfântul Nicolae- în acest caz, ei toţi vă vor întâlni, probabil, chiar şi după moarte. Şi apoi, când vă veţi închina lui Dumnezeu, Domnul vă va trimite să vedeţi iadul, deoarece noi de multe ori credem că păcatul este dulce şi plăcut, dar Domnul spune: uitaţi-vă cum se termină el. Din această cauză, Biserica se roagă pentru oameni timp de 40 de zile după moarte. Pentru că în această perioadă are loc ultima încercare a sufletului. Cei apropiaţi pot ajuta şi cu pomana, şi cu citirea Psalmilor- eu cred că toţi ascultătorii noştri ştiu acest lucru, dar repetarea nu strică niciodată. Unele dintre rudele noastre procedează greşit: ei cheltuie prea mulţi bani cu înmormântarea, cu pomenirea, dar ar fi mult mai bine dacă aceşti bani ar fi împărţiţi la săraci, şi aceştia s-ar ruga pentru noi. Desigur, pentru noi se vor ruga mai ales aceia pe care i-am adus la Ortodoxie. De exemplu, acei foşti musulmani, romano-catolici, protestanţi care au devenit ortodocşi datorită vouă- toţi se vor ruga pentru voi. Şi îngerii pe aripi ne vor ridica spre cer. Ţineţi minte că viaţa este şcoala, iar Raiul universitatea. Iar viaţa adevărată va începe după Judecata de Apoi. De aceea eu sper că noi vom fi bine pregătiţi, pentru a trăi veşnic în bucurie”.

Amănunte despre carte găsiţi pe site-ul editurii Sophia.

joi, 9 septembrie 2010

Dorin Tudoran, mesaj către lichele: “Linişte uşoară, domnilor!"



Autor: Vlad Stoicescu

Dorin Tudoran vorbeşte într-un interviu amplu acordat EVZ despre aceste cazuri şi despre o istorie care i-a răpit, în ultimă instanţă, viaţa.

AgerpresEVZ a scris ieri despre cea mai fierbinte lansare de carte a Editurii Polirom, volumul “Eu, fiul lor", care reuneşte o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran. Acesta a fost deschis de Securitate în 1976 şi parţial închis în 1985, odată cu emigrarea poetului în SUA.

•Patru turnători de lux în siajul obiectivului "Tudorache"
Şapte turnători, din totalul celor 34 care oferă informaţii despre “obiectivul Tudorache", au fost deconspiraţi. Printre ei, Mihai Botez, fost ambasador al Romaniei la ONU şi Washington, sau Andrei Brezianu, directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001
.

EVZ: După lectura sutelor de pagini scrise cu peniţa Securităţii, prima întrebare nu poate fi decât aceasta: cine sunteţi, domnule Tudoran?
Dorin Tudoran: Cred că sunt un om care a încercat să rămână întreg. Şi atunci când se afla în inima unei neomenii infernale şi după ce a reuşit să iasă de sub chingile ei administrative
.

Dincolo de cele 18 volume ale dosarului, ce se află între 1976, anul primei note întocmite de Securitate despre “Tudorache”, şi 1985, anul emigrării dumneavoastră?
O radicalizare. Mai întâi a propriei conştiinţe, apoi a reacţiei faţă de alcătuirea monstruoasă a felului în care ne-am autoeducat să ne prefacem că trăim. Noi nu am trăit, noi am supravieţuit. Când a venit timpul să trăim, mulţi dintre noi au mari probleme de acomodare cu normalitatea. Foarte puţini s-au năs cut opozanţi, chiar dacă aşa se declară.

Cât de scurt a fost drumul de la poziţia contestatarului literar la cea a disidentului?
Depinde cine şi de unde se uită la acest drum. Sunt oameni care mă cunosc de o viaţă şi îşi amintesc că am avut mereu probleme cu felul în care era alcătuită
lumea. Pe de altă parte, există şi eforturile concertate de a arunca în derizoriu actele de rezistenţă. Discursul acestei ticăloşii organizate este: „Lasă, domne’, Icsulescu ăsta a dus-o bine şi, când s-a plictisit de bine, a început să se dea disident. Un securist nenorocit!”.

Dacă România comunistă v-ar fi oferit şansa să eliminaţi plagiatorii sau literaţii compromişi aţi mai fi contestat sistemul?
Nu m-am ocupat niciodată cu operaţiuni de eliminare. Tot ce am cerut, şi nu am fost singurul, a fost dreptul de a discuta lucrurile pe faţă. De a discuta cazul
lui Ion Gheorghe, cu cărţile pe masă: cea personală şi cea din care furase. A părut prea mult şi s-a trecut la eliminarea mea. Miza nu era Ion Gheorghe, ci o doctrină naţional-comunistă pusă în slujba unei dictaturi ajunsă la nivel de paranoia, doctrină pe care mulţi hotărâseră să o „îmbogăţească“. Pe de altă parte, eu nu pot să-i pun pe acelaşi „raft” pe Adrian Păunescu şi pe C.V. Tudor. În vreme ce Păunescu este un scriitor autentic, Vadim este un imitator de mâna a treia. Că Păunescu a ales să se pună pe acelaşi „raft” cu Vadim, este o altă
discuţie, una din care, evident, nu Vadim iese prost.

În 1978, susţineaţi că Adrian Păunescu, „peste 30 de ani, va recunoaşte
că a greşit”.

Pentru mine, Adrian Păunescu este un caz foarte delicat. Nu am fost doar foarte apropiaţi, dar Adrian a jucat un rol determinant în sprijinirea debutului
meu editorial. Încet-încet, drumurile noastre s-au despărţit, dar oricât de tensionate au fost relaţiile dintre noi, eu nu pot să nu mărturisesc că l-am văzut pe Păunescu făcând şi mult bine. Evident, nu mă încântă să-l văd continuând în eroarea de a susţine că nu a făcut decât lucruri bune pe lumea asta. Dar nici nu mă omor după discursul celor ce n-au făcut niciun bine nimănui, iar acum se ocupă cu vehemenţă de Păunescu.



Dosarul dumneavoastră conţine numele a 34 de informatori. Se poate reconstitui cu aceştia o arheologie a trădării?
Da, se poate reconstitui o asemenea deprimantă arheologie. Până acum nu mi-au fost desecretizaţi decât şase informatori. Pe alţii i-am identificat de unul singur. Aş prefera să uit toate aceste nume.

V-a şocat să-l găsiţi printre sursele Securităţii pe Mihai Botez?
Şocat este un eufemism.

L-am iubit foarte mult pe Mihai şi nu doresc să păstrez decât imaginea acelui om. Slăbiciune?
Nostalgii gratuite? Nu ştiu. Dar asta simt, asta spun.

Andrei Brezianu? Este unul dintre cei mai “loiali” informatori.
Cazul domnului Brezianu este un pic mai complicat. Andrei Brezianu nu mi-a fost doar prieten, mi-a fost şi şef la Vocea Americii. Am hotărât să cer autorităţilor
americane să-mi răspundă la câteva întrebări. Au ştiut că a fost informator al
Se curităţii? Dacă nu au ştiut şi află acum, au ceva de spus? În dosarul meu găsesc nu doar planurile de acţiune întocmite pentru informatorul „Dan”, ci şi note olografe în care acesta raportează cum şi-a îndeplint sarcinile. Fiecare e liber să se pună ori nu de acord cu propria-i conştiinţă. Dacă turnătorii mei se simt mulţumiţi cu ce au făcut, linişte uşoară, domnilor!

Detest această carte”

Cum vă simţiţi, ştiind că toate aceste nume ies pe piaţă, odată cu volumul „Eu, fiul lor”?
Nu este un secret printre prietenii mei: detest profund această carte. Dar m-aş fi detestat dacă, până la urmă, nu luam hotărârea de a publica fie şi măcar
aceste 500 de file.

Cine aţi fi putut fi, în absenţa lui „Tudorache”?
Probabil aş fi fost un tip ceva mai zâmbitor şi admirând acum un raft de cărţi purtându-mi semnătura. Aşa, sunt un tip cu totul plicticos, defazat şi, spun
mulţi, rupt de realităţile patriei. Mă consolez cu faptul că nu sunt altfel decât ceilalţi români. Din interviuri, cărţi, declaraţii, comentarii părem un popor de
Avram Iancu. Din felul cum trăim şi acţionăm părem un popor de Gore Pirgu ori Dinu Păturică
. Pas de a mai înţelege un popor care nu trebuie înţeles, ci iubit
necondiţionat. Asta dacă vrei să te ia în serios. Bag seamă că eu n-am ţinut cu tot dinadinsul să mă ia în serios.

Prealuat din Evenimentul zilei de astăzi.


Puteţi afla mai multe despre domnul Dorin Tudoran de pe blogul său.

Dacă vreţi citiţi şi Patru turnători de lux în siajul obiectivului Tudorache.

luni, 6 septembrie 2010

"Filioque" de-a lungul istoriei



D-l Radu Mărculescu, „veteranul veteranilor” din lagărele sovietice, cum i s-a spus, are astăzi 95 de ani. Deşi a făcut frontul şi a fost prizonier timp de aproape 10 ani în lagărele sovietice, iar apoi deţinut politic timp de 5 ani în temniţele comuniste din România, se ţinea maian, cînd l-am văzut ultima dată, încă destul de bine din punct de vedere fizic, şi încă şi mai bine din punct de vedere intelectual, continuînd să lucreze şi să-şi împlinească exemplar dubla vocaţie: mărturisitoare şi creatoare.

Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, rămîne un martor jertfelnic şi harismatic al contorsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale de memorii, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Ed. Albatros, Bucureşti, 2000) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (Ed. Aldine, Bucureşti, 2005), rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu mai puţin remarcabil este însă volumul său de Teatru (cu piesele Meşterul-fără-nume şi Magog) apărut la Ed. Vitruviu în 1992. Poemul dramatic Meşterul-fără-nume (amintind de „mitul dramatic” blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui Valeriu Anania), elaborat la Văratec spre sfîrşitul anilor ‘60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea comunismului, a fost nominalizat la Concursul UNITER pe 1992, ocupînd în final locul doi din peste o sută de piese concurente (locul întîi avea să-l ocupe în acel an, spre ruşinea vieţii noastre moral-spirituale şi cultural-artistice, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu!). Piesa d-lui Radu Mărculescu a intrat însă în repertoriul Teatrului Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o distribuţie pe măsură (Adrian Pintea, Dana Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Colea Răutu ş. a.).

Dimensiunea creştină, trăită în puritatea neostentativă a tradiţiei ortodoxe, rămîne definitorie pentru viaţa şi lucrarea d-lui Radu Mărculescu, ajutîndu-l decisiv şi în vremea marilor prigoane, încît nu e de nici o mirare cînd citim, printre mărturiile sale recente, o declaraţie ca aceasta: „Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă care să reziste [în lagărele şi închisorile bolşevice], oricît de robust fizic ar fi fost...”

Dar creştinisml ortodox al d-lui Radu Mărculescu nu-i doar unul al trăirii şi al articulării interioare, ci şi unul al cunoaşterii şi al reflecţiei responsabile, cum se vădeşte şi din eseul postat mai jos (pe care-l reproduc aici din revista Puncte cardinale, an XVII, nr. 7/199, iulie 2007, pp. 10-12), text de o deosebită importanţă în ansamblul scrisului său – şi prin pertinenţa istorică, şi prin densitatea teologică
. (R. C.)






“FILIOQUE” ŞI IMPLICAREA SA


ÎN CURSUL ISTORIEI



Din toate formulările de credinţă dezbătute de sinoade, fie locale, fie ecumenice, nici una nu a avut în istoria universală a Bisericii consecinţe atît de adînci, de nefaste şi de imprevizibile, ca învăţătura despre purcederea Sfîntului Duh. Este această purcedere numai de la Tatăl, sau şi de la Fiul? Aceasta este întrebarea care a despicat în două cerul spiritualităţii creştine; căci, în fond, proclamarea unilaterală ca dogmă de către Apuseni a purcederii Sfîntului Duh şi de la Fiul (Filioque) a fost aceea care a provocat Marea Schismă din 1054, celelalte puncte de divergenţă fiind doar consecinţe ale acestuia (1). Şi se pare că lanţul urmărilor nu s-a oprit aici. Anticipînd concluziile noastre – pe care le vom argumenta pe parcurs –, vom afirma de la bun început că pe plan teologic şi filosofic “filioque” va deschide dogmei Sfintei Treimi un curs involutiv de despersonalizare şi abstractizare, făcînd treptat din Dumnezeul personal al creştinismului o noţiune filosofică, vagă şi derutantă, care în final va sombra chiar în ateism; iar pe plan ecclesiologic-confesional, va figura în filigran, ca un resort secret, pe fundalul tuturor secesiunilor care s-au petrecut în Apus: ruperea din catolicism a protestantismului şi, din acesta, a tuturor sectelor (atît de proliferante pînă astăzi). Evaluarea mobilelor – şi vizibile, şi invizibile – care au generat şi propulsat această doctrină, interesele pe care le-a slujit pe rînd şi consecinţele ei pe planuri diferite în istoria lumii, altfel spus, miza reală a acestei neverosimil de înverşunate confruntări în jurul unui singur cuvînt, iată obiectul meditaţiei de faţă.


I


Pentru început vom încerca să-i alcătuim acestei idei o schiţă istorică, punctînd împrejurările în care a apărut în viaţa Bisericii şi cum a evoluat ea în cursul vremurilor. “Filioque” îşi are originea în Tratatul despre Sfînta Treime al Fericitului Augustin, compus între anii 400-406. Nu este singura învăţătură controversată a acestui mare geniu al creştinismului timpuriu. Doctrina lui despre suficienţa graţiei divine în actul mîntuirii, ca şi cea despre predestinaţie au dat mult de furcă Bisericii şi îşi continuă şi astăzi cariera în teologia protestantă. Nu mult după elaborarea sa, “filioque” îşi va face debutul în Spania, fiind acceptat ca armă de contra-propagandă împotriva arianismului vizigoţilor la sinoadele locale de la Toledo (nr. 1, la anul 477, şi nr. 2, la anul 589, cînd s-a produs şi abjurarea regelui vizigot Recaredo de la erezia ariană) (2). Se ştie că arianismul cobora pe Fiul la statutul de fiinţă creată (“A fost un timp cînd Fiul nu a existat”), iar “filioque” nu numai că afirma egalitatea Fiului cu Tatăl, dar, ca să-I sporească şi mai mult prestigiul, mai făcea din El încă o sursă de purcedere a Duhului, ceea ce punea Sfîntul Duh într-o poziţie de inferioritate faţă de Fiul. Astfel, prin ridicarea exagerată a Fiului în detrimentul Duhului, o erezie (arianismul) era combătută cu alta: filioquismul.

Dar cariera în Apus a lui “filioque” avea să primească şi alte conotaţii, îndeosebi politice. Mai întâi de toate regii franci – iar, după crearea Imperiului Roman de Apus (anul 800), împăraţii carolingieni şi mai târziu cei germanici – vor impune bisericilor din ţările de sub sceptrul lor acest adaos la crez. Cum se explică acest deosebit interes al lor pentru “filioque”? Mai întâi trebuie să ţinem seama de faptul că majoritatea popoarelor germanice primiseră creştinismul sub forma arianismului, iar, pentru combaterea acestei erezii, misionarii franci care îşi îndeplineau misiunea în lumea germanică făceau uz de acest instrument teologic, pe care îl considerau ei foarte eficient. Dar mai era un mobil – ce-i drept, obscur şi nefăţiş – care excita interesul lor pentru “filioque”: acela de a-l folosi ca pe o pană spre adîncirea fisurilor dintre cele două Biserici, de Răsărit şi de Apus, pînă la completa lor separare. Numai aşa proaspătul Imperiu de Apus – proclamat la insistenţa lui Carol cel Mare – ar fi putut căpăta legitimitate. Într-un singur univers creştin, păstorit de o singură Biserică, nu-şi avea locul decît un singur Imperiu, cel bizantin, unicul legitim, faţă de care oricare alte pretenţii de imperialitate universală apăreau ca impostură şi uzurpare. Această explicaţie a fost avansată în timpurile noastre de cunoscutul teolog ortodox de origine franceză Olivier Clément (3), opinie pe care o socotim pe deplin îndreptăţită, mai ales dacă ţinem seama că “filioque” nu a fost singura ingerinţă a carolingienilor în treburile Bisericii. Cărţile caroline, Conciliul de la Frankfurt (794) şi cel de la Paris (825) respinseseră cu o brutalitate jignitoare hotărîrile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) cu privire la cultul icoanelor şi arta sacră – măcar că papii acelor vremuri, Adrian I şi Eugeniu II, le acceptaseră iniţial, ca mai apoi, sub presiunea împăraţilor şi clericilor franci, să se dezică de ele –, ceea ce arăta clar alergia francilor faţă de Bizanţ. Cît priveşte inserţiunea rapidă a lui “filioque” în credo-ul din Imperiul franc, această inovaţie a fost iniţial primită cu reticienţă chiar şi de unii papi, care, deşi îl practicau în intimitate, ezitau să-l proclame ca dogmă. Astfel, cînd Conciliul de la Aachen (809) îl introduce în crezul Bisericii Francilor, Papa Leon III se opune categoric acestei inovaţii. Chiar mai mult, pentru a da protestului său o pondere şi mai mare, pune să se sape în plăcuţe de argint crezul niceeo-constantinopolitan, fără “filioque”, şi să se aşeze în Biserica Sf. Petru din Roma. Abia în 1014, la cererea împăratului german Henric II şi prin decizia Papei Benedict al VIII-lea, “filioque” fu rostit pentru prima dată în credo-ul din Roma, acest eveniment fiind considerat ca adevăratul început al schismei.

Cît priveşte Biserica Răsăritului, ea a ignorat cu desăvîrşire foarte multă vreme existenţa acestui “filioque” şi tot ce se petrecea cu el în Apus. La această lipsă de informare au contribuit, în afară de izolarea geografică a acestor două părţi de lume creştină, între care se interpuseseră cuceririle islamice, şi ignorarea reciprocă nu numai a limbilor, ci şi a literaturilor teologice respective, dar mai ales o stare tensională pricinuită de cîteva deosebiri de practici cultuale şi de o constantă presiune hegemonică a Bisericii Romei asupra Bisericilor Răsăritului. O primă luare de cunoştinţă a acestei doctrine le-a fost prilejuită răsăritenilor de epistola sinodală a Papei Martin I (649), combătută cu moderaţie şi tact de tovarăşul său de destin în lupta cu monotelismul, Sf. Maxim Mărturisitorul. Însă prima ciocnire efectivă cu ea au avut-o cînd s-au confruntat în Bulgaria cu misionarii franci, care, pentru a-şi recupera credincioşii bulgari recent trecuţi sub jurisdictia Constantinopolului, făceau uz, printre alte mijloace propagadistice, şi de “filioque”. Acest lucru l-a determinat pe Patriarhul Fotie al Constantinopolului să ia atitudine şi să adreseze celorlalţi patriarhi răsăriteni cunoscuta sa enciclică (866) în care, abordînd cu profunzimea care îi este proprie problema filioquistă, îi sesizează dimensiunile negative în termeni care îşi păstrează şi astăzi valabilitatea. După aceea, tot la iniţiativa lui Fotie, această teză intră în dezbaterea Sinodului de la Constantinopol (879-880). Sinodul condamnă doctrina filioquistă şi anatemizează pe viitor orice încercare de a mai adăuga ceva la Simbolul credinţei. La acest Sinod au luat parte şi delegaţii Papei Ioan VIII, care au semnat protocoalele respective. Papa a fost iniţial de acord cu hotărîrile sinodale, ca mai tîrziu să le dezavueze din motive politice, a căror miză era Biserica Bulgară: de ce jurisdicţie să ţină, romană sau constantinopolitană? În sfîrşit, în 1054, cînd s-a consumat actul final al schismei, tot “filioque” a figurat în capul locului, atît în actul de excomunicare depus de Cardinalul Humbert pe altarul Sfintei Sofii, cît şi în anatemizarea citită de Patriarhul Mihail Cerularie în aceeaşi catedrală.

De la actul schismei (1054) pînă la căderea Constantinopolului (1453) s-au făcut multe încercări de unire a celor două Biserici la solicitarea împăraţilor bizantini, în speranţa de a dobîndi astfel ajutorul militar al Apusului pentru stăvilirea înaintării otomane. Însă interesele aproape exclusiv politice care impulsionau aceste demersuri au întunecat dialogul teologic, al cărui punct fierbinte a fost tot “filioque”, astfel că aşa-zisele “uniri”, dintre care unele în pragul finalizării (Conciliul de la Lyon, 1424, şi cel de la Florenţa-Ferrara, 1439), au eşuat, fiind repudiate de poporul dreptmăritor de pe întreaga arie a Ortodoxiei. Cîteva secole mai tîrziu, cînd ortodocşii ucrainieni mai întîi, apoi şi românii transilvăneni (1699) au fost supuşi de către catolicismul habsburgic la acea absorbţie forţată care s-a numit “Unirea cu Roma”, în protocoalele semnate ad-hoc, la loc de frunte a figurat şi “filioque”. În secolul trecut, Mişcarea Ecumenică, punînd problema refacerii tuturor Bisericilor, a făcut începutul cu apropierea dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică. Astfel, în ziua de 7 decembrie 1965, în Biserica Sf. Petru din Roma şi în Biserica Sf. Sofia din Constantinopol, s-au ridicat în acelaşi timp, de către Papa Paul al VI-lea şi de către Patriarhul Athenagora, atât excomunicarea, cât şi anatemizarea aruncate în iulie 1054.

În acest fel, cele două Biserici reveneau la raporturile de dinaintea anului 1054 şi nu se mai socoteau schismatice, iar divergenţele dintre ele nu se mai socoteau “erezii”, ci “diversităţi de opinie în unitatea credinţei”. A fost un prim pas spre unificare, dar – din nefericire – un al doilea nu i-a mai urmat. Totuşi pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, mai elastic decît cele precedente, a permis ca “filioque” să nu mai apară în crezul din liturghiile greco-catolice. Să nu fim însă euforici! Această concesie a fost făcută doar ca un act de bunăvoinţă, căci “filioque” rămîne pe mai departe în crezul oficial al Bisericii Romei, el fiind înfipt adînc în spiritualitatea ei şi constituind baza întregului său sistem filosofic-teologic şi instituţional (4).


II


Acum, la capătul unui atît de zbuciumat periplu ideatic, a venit momentul să ne întrebăm: cum se explică acest imens scandal în jurul unui singur cuvînt? Ca să răspundem, va trebui să pornim de la o analiză a dogmei Sfintei Treimi.

Tradiţia Bisericii ne învaţă că Dumnezeu este Unul ca fiinţă şi Întreit ca persoane (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Fiecare din cele trei persoane conţine în ea natura una, dumnezeiască, dar într-un fel care îi este fiecăreia propriu: nenaştere – sau paternitate – pentru Tatăl, naştere – sau filiaţiune – pentru Fiul şi purcedere pentru Sfîntul Duh. Aceste caractere personale, sau “relaţii de origine”, cum mai sînt numite, deosebesc pe fiecare de ceilalţi doi şi în acelaşi timp evocă şi legătura inseparabilă care îi uneşte pe toţi trei laolaltă: Tatăl, din Care se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfînt, este în acest fel izvorul unic al divinităţii (5) şi principiul unităţii în treime. Aşadar, principiul unităţii naturii dumnezeieşti şi principiul distincţiei între persoane sînt cei doi poli ai dogmei trinitare, între care trebuie să se păstreze un permanent echilibru. Însă cînd în această dogmă se introduce ideea purcederii Sfîntului Duh şi de la Fiul, acest echilibru trinitar se răstoarnă, accentul căzînd de acum încolo pe principiul unităţii de natură în detrimentul principiului distincţiei între persoane. Caracterele personale (paternitate, filiaţiune, purcedere) se resorb acum în natura sau esenţa dumnezeiască una, iar Duhul Sfînt devine – cum spun teologii apuseni – “legătura, relaţia de dragoste între Tatăl şi Fiul”. În felul acesta, Duhul Sfînt îşi pierde statutul de persoanărelaţie. şi îl capătă pe cel de

Cu aceasta în dogma Sfintei Treimi (în varianta apuseană) s-a făcut începutul unui proces de despersonalizare, care va face din ea un obiect de speculaţie raţională, transformînd-o treptat dintr-o treime de persoane într-o noţiune abstractă de dumnezeire. Dumnezeul personal al lui Avraam, Isaac şi Iacov va fi transformat pe rînd în Dumnezeul platonic al ideii de Bine, Adevăr, Frumos (Kalokagathon), în Dumnezeul aristotelic al Cauzei Iniţiale, Mobilul Imobil şi aşa mai departe. Această operaţie o vor începe scolasticii, în frunte cu Toma de Aquino (care se va servi de trusa de categorii a lui Aristotel), şi o vor desăvîrşi filosofii. De asemeni, de unde existenţa unui Dumnezeu personal era în sine o evidenţă rezultată din contactul real cu El prin Sfintele Taine, sau prin trăirea mistică în El, dimpotrivă, existenţa unui Dumnezeu raţional trebuie dovedită pe cale raţională, prin argumente (ontologic, cosmologic, teleologic, moral etc.). Lucrul acesta nu este ferit de o anumită primejdie, căci dacă se acceptă posibilitatea dovedirii existenţei lui Dumnezeu pe cale raţională, trebuie să se accepte şi posibilitatea refutaţiei acesteia pe aceeaşi cale, ceea ce poate duce în final la negarea existenţei lui Dumnezeu, adică la un ateism declarat (6). Aici s-a şi ajuns pînă la urmă, cînd Dumnezeu a scăpat din mîinile teologilor spre a încăpea în cele ale filosofilor. Cel puţin primii delimitau în realitatea divină zona abordabilă prin raţiune de zona abordabilă numai prin credinţă, salvînd prin acest apofatism ceva din absolutul divinităţii, care este incomprehensibil. Cu filosofii însă nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta. Astfel, Descartes, prin raţionalismul lui integral, a desfiinţat acea zonă din divin abordabilă numai prin credinţă, afirmînd că existenţa lui Dumnezeu se poate dovedi şi fără credinţă, numai prin raţiune. Leibniz L-a aşezat pe Dumnezeu în vîrful piramidei lui de monade, declarîndu-L Monada Supremă. Spinoza L-a răspîndit în tot universul, ca să fie pretutindeni şi nicăieri. Deiştii I-au permis să creeze lumea, dar I-au interzis să Se amestece în treburile ei. Kant I-a îngăduit să existe, dar numai ca garant al legii morale, aşezînd astfel teodiceea în coada eticii. Hegel L-a declarat “Spiritul Absolut”, trecîndu-L prin treptele dialecticii lui – teză, antiteză, sinteză – ca să moară, să învie şi să ia cunoştiinţă de Sine, făcîndu-Se natură şi lume. Feuerbach I-a contestat pur şi simplu existenţa, iar Marx, după ce şi-a însuşit de la Hegel dialectica şi a întors-o de pe faţa idealistă pe dosul materialist, L-a înlocuit cu materia, căreia i-a atribuit calităţi demiurgice. Şi, în sfîrşit, ultima surpriză: Nietzsche proclamă “moartea lui Dumnezeu”; Gott ist tot – strigă el pe la toate răspîntiile. Într-adevăr, aşa este. Dumnezeu a murit. Dar care Dumnezeu? Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce a grăit în tunete pe Muntele Horebului şi al Sinaiului, sau la apa Iordanului, Cel ce a strălucit pe Muntele Taborului şi a sfărîmat Porţile Iadului, Cel ce s-a lăsat în limbi de foc pe creştetele Apostolilor? Nu, nu Acesta a murit, ci Dumnezeul filosofilor, dacă acesta va fi trăit vreodată. Căci ce credincios a putut să-şi întindă a implorare mîinile, ori să îngenuncheze în faţa unei abstracţiuni? Cine s-a închinat vreodată la “substanţă”, la “esenţă”, la “fiinţa supremă”, la “cauza primă”, la “scopul final”?


Şi acum se nasc două întrebări. Prima: în acest proces involutiv al ideii de Dumnezeu pînă la descompunerea ei în nihilismul ateu, este “filioque” singurul vinovat? Greu de răspuns. Occidentul, în cursul istoriei lui, a acumulat multe carenţe, care, în final, au ajuns la scadenţă. Moştenirea antichităţii păgîne (Platon, Aristotel, Plotin etc.) mereu a dat tîrcoale gîndirii teologice, dar ele n-ar fi putut pătrunde în chiar interiorul dogmelor, dacă nu ar fi găsit o portiţă deschisă în chiar dogma trinitară, prin “filioque”. Şi creştinismul răsăritean a fost continuu ispitit de filosofia antică, dar aceasta nu a reuşit niciodată să se insinueze în viaţa intimă a dogmelor, deoarece Ortodoxia, prin respingerea categorică a distorsiunii filioquiste, şi-a apărat dogma trinitară de orice despersonalizare şi abstractizare, blocînd accesul raţionalismului, idealismului, materialismului şi ateismului în spaţiul ei. Chiar dacă aceste curente mult mai tîrziu au bîntuit şi prin părţile noastre, ele din Occident au provenit, şi anume din descompunerea ideilor teologice.

A doua întrebare: despersonalizarea şi abstractizarea dogmei trinitare nu a dus ea în Occident la o pierdere a contactului personal între om şi Dumnezeu? Nu, nicidecum. Chiar dacă persoana Sfîntului Duh se dizolvă în noţiunea de “relaţie”, iar Tatăl intră în norul metafizic al “esenţei”, sau “substanţei”, rămîne Fiul cu realitatea Lui divină şi umană, cu existenţa Lui în istorie, cu patimile şi rănile Lui, cu cultul suferinţei Lui (chiar cu unele exagerări, cum ar fi “Cultul inimii lui Iisus”), Care asigură relaţia personală între om şi Dumnezeu. Aceasta ar fi ancora lor de mîntuire – cum observă Vladimir Lossky (7). Totuşi, în condiţiile doctrinare ale Apusului demersul personal al omului către Dumnezeu se adresează exclusiv Fiului, divino-umanităţii Lui întrupate şi pătimitoare, iar nu Sfintei Treimi în plenitudinea Slavei Sale transfiguratoare, aşa cum ar fi calea împărătească a trăirii mistice în Tradiţia originară a Bisericii.

III


Consecinţele teologico-filosofice sus-amintite nu sînt singurele urmări negative ale lui “filioque”. Lor vin să li se adauge, după cum am anticipat la început, şi altele de ordin ecclesiologic-confesional. Ca să urmărim şi acest proces, va fi mai întîi necesară o abordare a ceea ce se numeşte “iconomia Duhului Sfînt”, adică a felurilor în care intervine El în viaţa Bisericii şi a aspectelor sub care Se înfăţişează în această lucrare a Lui. În acest scop, să încercăm a-L căuta în apelativele prin care este invocat în cadrul tradiţiilor vetero-novo-testamentare şi al predaniei Sfinţilor Părinţi.

Cele mai întîlnite apelative sînt: “Împărate Ceresc”, “Mîngîietorule”, “Duhul Adevărului”, iar în Crez: “Care a grăit prin prooroci”. Să ne oprim deocamdată la aceste două din urmă. “Duhul Adevărului”, în sens mai restrâns, este Cel ce conferă Bisericii în integritatea ei capacitatea de a deosebi adevărul de eroare. Consensul Bisericii întrunit asupra unei învăţături de credinţă este criteriul adevărului ei, căci acolo unde se realizează consensul întregii Biserici, acolo este prezent şi Duhul Sfînt, Duhul Adevărului. Duhul Profeţiei (“Care a grăit prin prooroci”) este Cel Care citeşte prezentul în lumina Veacului de Apoi. El denunţă toate abaterile de la normalitatea credinţei şi a vieţuirii în Dumnezeu. În acest sens, profetismul a jucat un rol considerabil în lumea Vechiului Testament, întemeind o instituţie similară şi paralelă sacerdoţiului, căruia nu i-a fost niciodată subordonat şi pe care l-a denunţat ori de cîte ori a fost cazul. Proorocii admonestau poporul pentru idolatrie şi depravare, pe regi pentru crimele şi desfrîul lor (Ilie pe Oseea, Natan pe David, Ioan pe Irod), pe arhierei, pe preoţi, pe cărturari şi farisei pentru corupţie şi ipocrizie. Deseori plăteau cu capul îndrăzneala lor (Zaharia şi Ioan), care se întemeia pe convingerea că nu ei, ci Duhul grăieşte prin gura lor. În creştinismul primar, cum ne este înfăţişat în Faptele Apostolilor şi în epistolele pauline, întîlnim sumedenie de prezenţe ale Duhului Profeţiei. În creştinismul răsăritean funcţia aceasta a revenit mai cu precădere monahismului, adică acelora care şi-au păstrat independenţa faţă de bunurile lumeşti prin totala renunţare la ele, dar n-a ocolit nici pe ierarhi, nici pe clerici şi nici pe laici, fiind prezent la toate nivelele Bisericii, dar nelăsîndu-se monopolizat de nici unul dintre ele. În contextul profetismului, trebuie să menţionăm şi pe acei “nebuni în Hristos” care, sub imperiul duhului profetic, prin comportări non-conformiste şi prin exprimări paradoxale, denunţau curajos nedreptăţile veacului şi greşelile din sînul Bisericii. În acest sens, spiritul profetic, aşa cum s-a manifestat el în lumea Vechiului şi Noului Testament, cum şi în viaţa ulterioară a creştinismului primar şi apoi răsăritean, poate fi denumit – şi a şi fost – “spiritul critic” în Biserică.

Cum stau însă lucrurile în Apus cu aceste daruri ale Sfîntului Duh (Duhul Adevărului şi Duhul Profeţiei, respectiv “spiritul critic”)? În ce măsură distorsiunea filioquistă a purcederii Duhului Sfînt a perturbat exercitarea normală a acestor daruri în viaţa acestei Biserici? După cum ştim, în comparaţie cu Ortodoxia şi Protestantismul, Catolicismul, “marcat de geniul dreptului roman”, deprins cu o gîndire clară, logică, formală şi cu un sistem bine construit de noţiuni” (8), dar mai ales solid ancorată într-o bine articulată ordine instituţională, reprezintă forma de creştinism cea mai organizată, cea mai ordonată, cea mai centralizată şi cea mai autoritară. În fruntea sa se află episcopul Romei, care, în calitate de pretins “succesor al Sf. Petru, întîiul dintre apostoli”, este socotit Vicarul pe pămînt al Fiului din cer. Cum însă prin “filioque” echilibrul trinitar este răsturnat, Duhul devenind subordonat Fiului, micşorarea Sfîntului Duh în sînul Treimii se traduce în iconomia Sa prin faptul că acele atribute esenţiale ale Bisericii care sînt realizate prin Sfîntul Duh (unitatea, sfinţenia şi universalitatea) se plasează în mîinile Vicarului lui Hristos. “Papa este cel îndreptăţit să le ducă la împlinire” (9). La fel şi toate celelalte atribute ale Lui, Duhul Adevărului, al Profeţiei, al Libertăţii mai ales, sînt concentrate tot în mîinile papei. Deţinător în exclusivitate al spiritului adevărului, orice învăţătură de credinţă proclamată oficial de el este adevăr de necontestat şi devine dogmă. Iată dar dogma “infabilităţii papale” ascunsă în chiar miezul lui “filioque”, cu un mileniu şi jumătate înainte de proclamarea ei oficială, la Vatican I (1870)! În ceea ce priveşte darul profeţiei (spiritul critic), lucrurile iau o întorsătură şi mai dramatică. Dacă instituţia papală este deţinătoarea în exclusivitate a acestui dar, înseamnă că orice critică ce s-ar voi adusă vieţii Bisericii nu s-ar putea exprima decît pe canalul pontifical, papa devenind astfel singurul critic autorizat în Biserică. Dar dacă papa n-ar putea vedea răul acolo unde este el denunţat, ce s-ar întîmpla atunci? Răspunsul este simplu şi dramatic: sub presiunea contradicţiilor interioare, orice sistem bazat pe structuri rigide detonează. Este exact ce s-a întîmplat la 1517, cînd Luther şi-a afişat cele 95 de teze împotriva practicii corupte a indulgenţelor. Cîţiva ani mai tîrziu, Biserica Apusului, aşa cum se rupsese în urmă cu aproape o jumătate de mileniu de Biserica primară, va fi la rîndul ei şi ea ruptă în două: în catolicism şi protestantism. Iar acesta din urmă, cuprins de febră secesionistă, va ajunge, printr-o neîntreruptă sciziune, la o puzderie de secte (neoprotestantismul). O înţelegere corectă – nedenaturată de distorsiunea filioquistă – a resorturilor Sfîntului Duh ar fi evitat această secesiune în lanţ. Şi în Ortodoxie vor fi fost momente de criză, dar ele au fost depăşite prin dialog sinodal şi prin libertatea Duhului de-a circula prin tot spaţiul ei ecclesial, fără să fie reţinut sau confiscat de nici una din treptele ierarhiei sale. “Părutu-I-s-a Duhului Sfînt şi nouă”: iată formula corectă care în momente de criză dezamorsează conflictul şi duce la consens. De aceea Ortodoxia nu a avut nici Reformă, nici Contra-Reformă, iar neînsemnatele secte care bîntuie în spaţiul nostru provin din Occident, din descompunerea unei părţi a protestantismului şi proliferarea haotică de secte. Cele cîteva erezii din aria Bisericii Ruse (strigolnicii, staroveţii, rascolnicii, inochentiştii, filipovenii etc.) au fost şi sunt incidente locale, nesemnificative pentru ansamblul Ortodoxiei.

Reflectare pe pămînt a dogmei Sfintei Treimi, Biserica este în acelaşi timp şi trupul lui Hristos, şi plenitudinea Sfîntului Duh (care umple totul în toate). De aci rezultă că viaţa Bisericii trebuie să fie o împletire între iconomia Fiului şi iconomia Duhului Sfînt, între hristologie şi pneumatologie. Normalitatea vieţii în Biserică depinde de acest echilibru. În Biserica Romei, definirea Întîiului său Stătător ca Vicar al lui Hristos a pus o pedală hristologiei şi o surdină pneumatologiei, întărind astfel ordinea, autoritatea şi disciplina (uneori obţinute prin constrângere sau oprimare – vezi Inchiziţia!) în detrimentul libertăţii. Iată dar de ce, cînd acest sistem ecclesial autoritar şi rigid s-a frînt sub acţiunea tensiunilor acumulate în timp, îndelunga compresiune la care a fost supus Duhul şi harismele Lui (libertatea, profetismul şi celelalte) a provocat o detentă în sens contrar, conducînd treptat în unele confesiuni neoprotestante la o exacerbare a iconomiei Duhului în detrimentul iconomiei Fiului (de exemplu la penticostali, la quakeri etc.). Acest fapt nu trebuie să ne surprindă. Niciodată, pornind de la o extremă, nu se ajunge la poziţia corectă fără să se treacă şi pe la cealaltă extremă.



IV


La capătul acestui excurs, nu putem evita constatarea că în existenţa sa de un mileniu şi jumătate “filioque” nu a adus nici o fericire Bisericii care l-a elaborat. Despersonalizarea şi abstractizarea dogmei Sfintei Treimi, involuţia noţiunii de Dumnezeu pe panta raţionalismului pînă la ateism şi nihilism, iar pe de altă parte un permanent patos scizionar care rupe Apusul de Biserica Universală, ca şi acesta, la rândul lui, să se sfîşie între catolicism, protestantism şi puzderia de secte “al căror număr e legiune” – iată tristul bilanţ al lui “filioque”! Dar nici nu putea să fie altul, deoarece, în esenţa lui ultimă, “filioque” nu este altceva decît o distorsiune a raportului dintre autoritate şi libertate (mascată, desigur, sub falduri teologice). Din pricina lui “filioque”, ceea ce în Biserica primară era un echilibru între două constante complementare devine o confruntare dialectică în continuă mişcare între două contrarii, ducînd astfel de la autoritatea devenită excesivă la libertatea care devine anarhică şi apoi, cum este de aşteptat, de la anarhie, iarăşi la autoritatea împinsă pînă la tiranie, şi aşa mai dreptate. Să nu uităm că protestantismul şi neoprotestantismul, deşi au aruncat peste bord atîtea dogme şi principii de bază ale creştinismului, totuşi au păstrat în Simbolul de credinţă pe “filioque”! Să nu ne mai mirăm atunci că mişcări religioase apărute ca un protest împotriva opresiunii devin la rîndul lor opresive şi intolerante! (Cu ce se deosebeau arderile pe rug şi spînzurătorile ordonate de Calvin la Geneva de autodafeurile Inchiziţiei catolice împotriva cărora se ridicase acest reformator?).

Purtînd în miezul lui germenele sciziunii, “filioque” imprimă creştinismului occidental o continuă mişcare secesionistă, care tinde să-l ducă la o fărîmiţare individualistă şi la o dizolvare în elementele profane – desacralizate – ale lumii.

Ajunşi la acest punct al meditaţie noastre, nu putem ocoli întrebarea: Dacă începutul, ca şi continuarea acestor sfîşieri îi revin lui “filioque”, abolirea acestuia nu ar putea readuce unitatea de credinţă şi împăcarea Bisericilor? Orice răspuns bazat numai pe logica formală ar fi şi simplist, şi iresponsabil. În fapt, lucrurile sînt mult mai complicate. Istoria ne arată că nu numai Cuvîntul Se face trup, ci şi Eroarea. Într-un mileniu şi jumătate de existenţă, filioquismul a avut destul timp să se împământenească. Pe el se sprijină un întreg edificiu instituţional ale cărui fundaţii sunt dogmele infailibităţii papale, primatul jurisdicţional papal, indulgenţele şi altele, toate trăgîndu-se, în ultimă analiză, din “filioque”. Chiar dacă printr-un act oficial ar fi scos din Simbolul romano-catolic, cum fusese scos din cel greco-catolic, el rămîne totuşi înrădăcinat în subconştientul creştinătăţii apusene, trădîndu-se prin reflexe de autoritarism opresiv, urmat de răbufniri anarhice de libertate.

Şi chiar să nu fie nici o ieşire din acest angrenaj? Răspunsul ni-l poate da numai o întoarcere la punctul de ruptură. Ar fi cazul să ne întrebăm de ce breşa pe care a deschis-o filozofia profană în lumea dogmelor s-a operat tocmai în zona Sfîntului Duh? Pentru că, la nivelul înţelegerii comune, Duhul este, în lanţul Treimii, veriga cea mai slabă. Duhul Sfînt, cea mai misterioasă dintre persoanele Sfintei Treimi, este singurul care nu are un chip propriu. Însă în mentalitatea omului obişnuit este indisolubilă legătura între noţiunile de persoană şi chip (în limba greacă amîndouă sînt denumite prin acelaşi termen – prosopos). De aceea omului de rînd i-a venit mai uşor să înţeleagă Duhul Sfînt (cel fără chip propriu) ca pe o “relaţie” decît ca pe o persoană. Astfel, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte controverse, din neputinţa minţii omeneşti de-a se ridica la nivelul revelaţiei divine, a fost coborată revelaţia divină la nivelul înţelegerii omeneşti. Aşa a apărut “filioque”.

Dar viaţa dogmelor nu cunoaşte stagnare. O mişcare a Duhului către interior, ţintind către o anumită finalitate, poate fi urmărită şi aici, chiar dacă mutaţiile par insesizabile. Iar sensul acestei mişcări nu poate duce decît la o dezvăluire graduală a chipurilor celor trei dumnezeieşti persoane. Desigur toate trei au fost prezente în ambele Testamente. Dar nu în aceeaşi măsură. Tatăl a fost dezvăluit în Vechiul Testament, în care se vorbeşte aluziv de Fiul; Fiul a fost descoperit în Noul Testament, în care se vorbeşte aluziv de Duhul (măcar că prezenţa Lui se găseşte în epifania Botezului, în limbile de foc ale Rusaliilor sau în “vorbirea în limbi”). Dar Duhul în plenitudinea Lui – cînd va fi dezvăluit? Desigur, această dezvăluire a ultimului chip treimic, al Chipului Celui fără Chip, este inevitabilă. Ea va trebui să aibă loc odată, şi tot în eonul nostru. Dar ea se va petrece nu la suprafaţa vieţii religioase, ci la cea mai mare adîncime a ei. Ea va transcende şi structuri instituţionale, şi delimitări confesionale, căci se va plasa la acel orizont abisal al trăirii mistice la care se vor putea regăsi şi un Grigorie de Palama şi un Meister Eckhart, dar şi un Pascal, un Swedenborg sau un Kierkegaard. Atunci în oceanul de lumină care va însoţi această dezvăluire finală se vor resorbi toate îndurităţile doctrinare şi toate divergenţele teologale care au fragmentat în istorie trupul de taină al Mîntuitorului, iar toate părţile dislocate se vor aduna la loc, într-un trup unic – Biserica.
Aceasta ar fi ultima noastră şansă înaintea Veacului de Apoi.


Radu MĂRCULESCU

NOTE :


1) Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie Mystique de l’Eglise d’Orient, Paris, Aubier, 1944 , p. 55.
2) Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses, Paris, Payot, 1987, vol. 3, p. 224.
3) Oliver Clément, L’essor du christianisme oriental, p. 14; apud M. Eliade, op. cit., p. 225.
4) Léonide Ouspensky, Vers l’unité?, Paris, 1987, p. 35.
5) Vl. Lossky, op. cit., pp. 53-54.
6) Christos Yannaras, De l’absence et de l’inconnaissance de Dieu, Paris, Cerf, 1971, p. 45.
7) Vl. Lossky, op. cit., p. 63.
8) Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Neuchâtel (Suisse), 1965.
9) L. Ouspensky, op. cit., p. 13.

Text preluat de pe site-ul editurii Christiana.

Din "Părinţii Bisericii despre Maica Domnului"



„În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea, nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă, concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de către umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. „Ce-ţi vom aduce Ţie, Hristoase...? Cerul Îţi aduce pe îngeri, pământul îţi aduce darurile lui. Dar noi oamenii, îţi aducem pe Maica Fecioară”, cântă Biserica la Naşterea Domnului”.

Părintele Dumitru Stăniloae

Cartea a apărut şi poate fi comandată la editura Sophia.

Un alt punct de vedere despre privitul la televizor




Mulţi părinţi le interzic copiilor să se uite la televizor şi chiar să asculte radioul. E corect acest lucru?

Ieromonah Serghie Rabko: - Consider că este o greşeală pedagogică gravă. Dacă familia ar locui într-un sătuc izolat sau în pădure, unde se lucrează pământul, se face rugăciune şi se vorbeşte despre credinţă, atunci ar fi absolut firesc. Dar aici, în oraş, copilul iese din casă, se întâlneşte cu prietenii, merge la şcoală, este în comuniune cu semenii săi, orice tentativă de a-i interzice privitul la televizor este sortită eşecului. Mai mult de atât: orice acţiune de acest gen îl determină să meargă la vecini şi să privească lucruri care scapă atenţiei părinţilor.

Consider că este bine să aibă omul televizor în casă, dar şi un DVD, ca să poată înregistra şi privi emisiunile de valoare sau filmele bune împreună cu copiii şi, în acealaşi timp, să-i poată supraveghea pe această cale.

Nu cred că televiziunea în sine este o creaţie diavolească. Astăzi, defăimarea televiziunii este o modă. Există emisiuni foarte interesante, filme documentare şi artistice de calitate, care îl determină pe om să cugete serios asupra multor aspecte ale vieţii.

Fie că vă place sau nu, copiii şi tinerii de azi au tangenţe inevitabile cu tot ce înseamnă cultură: muzică, radio, televiziune, noutate etc. Prin urmare e mai bine să parcurgem această cale împreună cu ei, să-i călăuzim, să le explicăm cum să deosebească adevărul de minciună. Nu vom acţiona în nici un caz cu brutalitate: „ Nu se poate! E păcat!” Unui copil de cinci sau zece ani i se poate vorbi astfel, dar adolescentul de 15 ani are nevoie de argumente, pentru a fi convins. Numai în aceste condiţii sfatul dumeavoastră va fi ascultat şi apreciat de către tânăr".

(Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea?, editura Sophia/editura Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2010)

Cartea poate fi comandată la editura Sophia