miercuri, 22 decembrie 2010
Mădălina A: O minune trăită la Petru Vodă
Am primit următoarea mărturie de la o persoană căreia i-am trimis cartea Mărturisitorii.
"Craciun fericit alaturi de cei dragi, luminos si aducator de bucurii duhovnicesti!
As vrea sa va impartasesc o minune traita in urma cu un an, pe 26 decembrie, la Petru Voda si de care nu mi-am dat seama decat mai tarziu. Atasez pozele facute in timpul Sfintei Liturghii si in care se poate observa o lumina ce inconjoara crucea tinuta de Parintele Justin. Trimit si celelalte poze in care aceasta lumina nu apare.
Pana acum nu am facut publice aceste fotografii; daca veti considera de cuviinta, puteti sa le publicati.
Nu am stiut sa multumesc lui Dumnezeu pentru acest dar, primit de Craciun si pana acum am ignorat acest semn al binecuvantarii lui Dumnezeu si am fost reticenta, nestiind ce sa cred, fiind la inceput de drum duhovnicesc si nefiind in masura sa primesc acest dar. Datorita Parintelui Justin am redescoperit Ortodoxia, credinta si prin el am primit ajutor de multe ori si, pana acum, nu i-am multumit pentru tot ce a facut pentru mine".
marți, 21 decembrie 2010
MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: „Vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult”
Preluat de la acvila30.wordpress.com.
decembrie 21, 2010
MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS:
„Vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult”
“Este nevoie de conducători care să mângâie şi să îndrume pozitiv poporul şi nu să fie conduşi de mânie şi de patimi”, a declarat Mitropolitul Ierotei de Navpaktos, când i s-a cerut să-şi spună părerea despre criza economică actuală.
„Trecem şi vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult”, a spus kir Ierotei şi a adăugat:
“Oamenii au azi nevoie de cuvânt de mângâiere şi nu de cuvânt de acuzare; din cumpătare şi nu din exaltarea patimilor, adică o expresie a mâniei care nu duce nicăieri. Trebuie să luptăm toţi pentru organizarea instituţională a patriei noastre. Lupta împotriva corupţiei, acordarea speranţei, calmului şi iubirii. Nu foloseşte la nimic să zgândărim trecutul, ci cum să vindecăm aceste răni pentru viitorul copiilor noştri”.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: romfea.gr)
PAPA ESTE CAUZA TUTUROR EREZIILOR DIN AL DOILEA MILENIU ŞI DE ACEEA NU ESTE BINEVENIT ÎN ROMÂNIA, AFARĂ DACĂ VREA SĂ SE POCĂIASCĂ ŞI SĂ SE BOTEZE!!
Preluat de la acvila30.wordpress.com.
Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreaptă, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă Dumnezeu – iar credinţa noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu însuşi prin sfinţii Lui. Mergeţi la moaştele sfinţilor şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. In ce credinţă mai face Dumnezeu minuni ca în cea ortodoxă ? In ce credinţă se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune şi de buna mireasmă a trupurilor după moarte ?..
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)
Cum s-au purtat oamenii cu însăşi Bunătatea şi însuşi Adevărul Ceresc întrupat, cu Domnul Iisus Hristos ? L-au ispitit în fel şi chip, au viclenit înaintea Lui, L-au zavistuit, L-au linguşit cu făţărnicie ca să ÎI prindă cu vorba şi să ÎI dea pe mâna judecăţii romane şi, în cele din urmă, după tot felul de batjocuri şi de chinuri, să îl omoare pe cruce. Ce au făcut oamenii cu credinţa adevărată, pe care Hristos a adus-o din cer, cu toată învăţătura Lui cea dumnezeiască, cu tainele de Dumnezeu rânduite ? Le-au schimonosit de nu mai poţi să le recunoşti, unii le-au lepădat şi în locul învăţăturii Lui au pus propriile născocirii, cum au făcut cărturarii şi fariseii, iar în zilele noastre – Lev Tolstoi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)
Din tâlcuirea greşită de către catolici a spuselor Mântuitorului: tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica Mea (Mt. 16,18) vin multe rătăciri ale lor, mai ales nălucirea cum că papa este vicarul lui Hristos pe pământ. Ei sunt doar slujitori…
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)
Dacă Iisus Hristos ar fi avut de gând să dea Bisericii Sale, după înălţarea la cer, alt cap sau vicar în locul Său (cum pretind papii, socotindu-se vicari ai lui Hristos pe pământ), ar fi vestit limpede acest lucru dinainte de înălţarea Sa, pentru că este vorba de o dogmă foarte însemnată în ce priveşte mântuirea sufletelor omeneşti; dealtfel, şi apostolii ar fi vorbit despre acest lucru sau ar fi numit vicar pe unul dintre ei – însă nici unul dintre ei n-a suflat o vorbă, amintindu-şi de spusa Domnului: care între voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Mt. 20,26).
Cred în atotcurăţitoarea mijlocire a preacinstitului Sânge al lui Hristos Dumnezeu, care a fost vărsat spre iertarea păcatelor întregii lumi (ce crede după adevăr) şi spre iertarea păcatelor mele; cred în atotputernica mijlocire a Sângelui acestuia, care grăieşte mai bine ca al lui Abel. Catolicii nu le mai dau mirenilor acest atotmijlocitor Sânge – pesemne din economie, ca să consume mai puţin vin. Dar cu ce râvnă turbată se străduie să-i atragă pe ortodocşi la catolicism, la credinţa lor pierzătoare! Apără, Doamne, Ortodoxia de cumplitul catolicism, în care totul este supus samavolniciei papei…
Cât de sfântă este credinţa şi Biserica ortodoxă ! Cât de dreaptă este, cât de plină de pacea lui Dumnezeu, cât de plină de frumuseţe nesfârşită şi nedescrisă (aminteşte-ţi chipul fiecărui sfânt, aşa cum l-ai văzut în icoană, aminteşte-ţi viaţa lui, plină de toată fapta bună şi de minuni în timpul vieţii şi după moarte)! Biserica îndeplineşte toate cerinţele duhului omenesc şi îl mântuieşte pe orice om care sa dăruit ei şi a rămas credincios până la sfârşitul vieţii sale. Slavă sfintei credinţei Tale ortodoxe, Doamne! Papistaşii, recunoscându-l pe papă drept cap al Bisericii, l-au ridicat pe tron în locul lui Hristos, făcându-şi dumnezeu din el, iar pe Hristos l-au pus pe planul al doilea. Pe papă l-au făcut vicar al lui Hristos, deşi Hristos rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar uitaţi-vă câte rătăciri au fost îngăduite în credinţa papei (care nu este a lui Hristos!), câte ciudate rătăciri hulitoare, şi întoarceţi spatele acestei credinţe cu nemulţumire şi groază! O, trufie omenească! O, trufie satanicească! Papa – infailibil! O, iezuitism!
Dacă papa Romei ar fi întru totul de un cuget şi de un suflet şi de o învăţătură cu Domnul, ar putea – deşi nu în deplinul înţeles al cuvântului – să îşi dea numele de „Cap al Bisericii”. Dar întrucât este de alt cuget şi de altă învăţătură decât Hristos, este eretic şi nu poate fi numit „Cap al Bisericii”, pentru că ea e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), iar papa şi papistaşii sunt trestie clătinată de vânt şi au schimonosit cu desăvârşire adevărul lui Hristos şi în învăţătură, şi în slujbe (azime, lipsa proscomidiei), şi în cârmuire, făcând întregul catolicism rob ereziei lor şi făcându-l de neîndreptat.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)
Comunicatul Sinodului Bisericii Ortodoxe Sarbe din 16 decembrie 2010 despre “secta lui Artemie”
Preluat de la acvila30.wordpress.com.
Patriarhia Sarba/ 20 decembrie 2010
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sarbe, reunit în data de 16 decembrie a.c., s-a adresat Bisericii şi publicului larg cu privire la comportamentul anti-bisericesc al fostului episcop de Raska şi Prizren, acum călugărul Artemie, cu următoarea declaraţie:
1. După cum vă este cunoscut, Sfânta Adunare a Episcopilor în sesiunea din luna mai a acestui an, pe baza unui document scris cu privire la delictele anticanonice dovedite, l-a demis permanent şi irevocabil pe episcopul Artemie din functia de episcop de Raska şi Prizren, demisie pe care el însuşi a acceptat-o şi a convenit să trăiască apoi la mănăstirea Sisatovac.
Din păcate, din lunile septembrie şi octombrie ale acestui an, în scrisorile sale adresate Sfântului Sinod, Episcopul Artemie şi-a exprimat “regretul” că a acceptat decizia sinodală, susţinând, contrar bunului simţ, că el a fost de fapt “episcop de Raska şi Prizren pe tot parcursul vietii”.
Acesta a fost un motiv pentru Sfântul Sinod ca să-l pună sub cenzură (oprire de la slujire) până la următoarea sesiune ordinară a Sfântului Sinod din luna noiembrie a acestui an.
În loc să ceară de la Adunarea Episcopilor iertarea pentru delictele sale şi pentru încălcările ordinii canonice a Bisericii, astfel încât cenzura să poata fi ridicata, Episcopul Artemie, impreuna cu un grup de adepţii ai săi, care a fost, de asemenea, cenzurat (oprit de la slujirea celor sfinte) in urma procedurilor judiciare ecleziastice, au încercat într-un mod violent să uzurpe cateva mănăstiri, precum şi întreaga episcopie de Raska şi Prizren, începându-şi fărădelegea prin slujirea in mod necanonic şi neconstituţional a Liturghiei în mănăstirea Potok Duboki, deşi se afla sub cenzură (opreliste).
Mai mult decat atat, folosind un sigiliu contrafăcut, el a început să emită decizii anti-canonice în Eparhia de Raska şi Prizren.
Toate acestea s-au întâmplat în timp ce Sfantul Sinod s-a aflat în sesiune de lucru, astfel încât episcopii, cu profund regret, au fost nevoiţi să îl priveze pe fostul episcop Artemie de Raska şi Prizren, de treapta sa episcopală şi să-l readuca la treapta de călugăr.
Săvârşirea Liturghiei ilegale şi participarea la ea, precum şi alte motive suplimentare, au contribuit la decizia Curţii Ecleziastice a Eparhiei de Raska şi Prizren de depunere din treapta şi scoaterea din monahism a şaptesprezece ierodiaconi şi ieromonahi, adepţi ai lui Artemie.
În loc de sobrietate şi pocăinţă, călugărul Artemie şi adeptii săi scosi din monahism au continuat să “săvârşească Liturghia” în biserica uzurpată a Sfântului Ioan Botezătorul (Eparhia de Jicea), pe care au transformat apoi într-o “mănăstire”, adăugând astfel nelegiuire la nelegiuire.
2. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod a fost obligat să informeze publicul că un astfel de comportament al fostului episcop de Raska şi Prizren nu doar ca l-a făcut să umble pe calea unei schisme, ci sa-si creeze literalmente propria lui sectă, secta lui Artemie (“Artemiţilor”), prima de acest fel în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Fără a-şi pierde speranţa şi chemându-l totodata la pocăinţă, Sfântul Sinod aduce în mod responsabil la cunoştinţa clerului şi credincioşilor Bisericii Sfântului Sava că “liturghia” savarsita de fostul episcop Artemie şi acolitii săi, care au fost depusi din treapta, nu este Sfânta Liturghie, “împartaşania” lor nu este Sfânta Împărtăşanie, “tainele” lor nu sunt Sfintele Taine ale Bisericii lui Dumnezeu, şi că tot ceea ce fac ei nu serveşte decât la ruinarea lor spirituală şi a celor care îi urmează şi participă la adunările şi slujbele lor.
Spunând ca slujesc lui Dumnezeu ei lucrează de fapt, sub masca apărarii Ortodoxiei, la distrugerea unităţii Bisericii lui Hristos, separându-se într-un mod sectar de viaţă Bisericii şi de mântuitoarea Comunitate, lipsindu-se pe ei înşişi şi lipsind pe ceilalţi de mântuirea veşnică.
Prin urmare, toţi cei care încă în mod naiv îi urmează trebuie să se gândească din nou pe cine şi ce urmează separându-se de Biserica lui Hristos şi aducând asupra lor înşişi şi peste copiii lor blestemul destinat sectarilor.
trad.dan.camen.
luni, 20 decembrie 2010
Volumul “Marturisitorii”, nota editorului – Ciprian Voicila (web-master site sfintii-inchisorilor.ro)
„Dumnezeu o vrut să facă sfinţi cu comunizmul ista, mulţi sfinţi o făcut Dumnezeu printr-înşii…”[1]
Părintele Selafiil de la Noul Neamţ
În Sinaxarul din Duminica Tuturor Sfinţilor citim: „În cinstea tuturor acestor sfinţi din veac, Leon, preaînţeleptul şi vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreaţă şi foarte frumoasă înlăuntrul cetăţii Constantinopolului, aproape de biserica Sfinţilor Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soţia lui cea dintâi, care ar fi bineplăcut lui Dumnezeu în chip desăvârşit, petrecându-şi viaţa, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor şi al palatelor împărăteşti. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui, adică s-a împotrivit îndată părerii împărăteşti, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între sfinţi şi a o cinsti numaidecât pe Teofana, în aşa fel încât să i se sfinţească chiar şi o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării şi a desfătării împărăteşti, şi că, deşi a bineplăcut lui Dumnezeu, totuşi încă nu a sosit vremea a i se da cinstire şi închinare ca unui sfânt. Preaînţeleptul împărat, împărtăşind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinţilor biserica zidită de el, zicând: «Dacă şi Teofana este sfântă, să fie şi ea socotită cu toţi sfinţii». Socotim, deci, că prăznuirea sărbătorii de azi, de aici, mai ales, şi-a luat începutul, cu toate că s-ar fi putut întâmpla ca ea să fi fost şi mai înainte.”[2]
Mai mult, în viaţa Sfintei Teofana, pe care în cele din urmă Biserica a trecut-o în Sinaxare (prăznuind-o pe 16 decembrie), citim: „Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzând viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dânsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfânta, înştiinţându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit Biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintâi, după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.”[3] Dacă Sfânta Teofana s-a opus – şi încă din ceruri – grăbirii propriei sale canonizări, întrucât împăratul Leon nu avea răbdarea necesară în astfel de situaţii, ne putem gândi că poate şi unii dintre noii mucenici ne îndeamnă la răbdare.[4] Aceasta pentru că şi ei sunt, deja, sfinţi. Numai că, aşa cum la insistenţele împăratului Leon Biserica a rânduit Praznicul Tuturor Sfinţilor, se cuvine ca şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să rânduiască o zi de prăznuire a noilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste.
Cartea de faţă încearcă să prezinte, din perspective diferite[5], elemente legate de problema cinstirii populare a noilor mucenici şi de canonizarea acestora, tocmai pentru a pregăti recunoaşterea oficială a sfinţeniei lor… [6]
Note
[1] Ieroschimonahul Selafiil de la Noul Neamţ, Dragostea care nu cade niciodată – interviuri şi relatări de ieromonahul Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 87. (Notele de subsol care nu sunt ale autorilor sau ale traducătorilor îmi aparţin – Ciprian Voicilă.)
[2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 373 (n. ed.).
[3] Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 316 (n. ed.).
[4] Totuşi, există o mare diferenţă între procedura canonizării unei împărătese, procedură care durează vreme îndelungată, şi cea a unui mucenic sau a unor mucenici, unde, tot aceleiaşi predanii, este nevoie doar să se cerceteze dacă au murit mărturisind credinţa ortodoxă, caz în care nu există niciun motiv obiectiv pentru amânarea canonizării sine die. Tocmai de aceea Sinodul Bisericii Ruse a canonizat sute de noi mucenici, ierarhi, preoţi şi mireni. Criteriile de canonizare nu sunt locale, nu sunt părtinitoare, ci sunt soborniceşti – pretutindeni aceleaşi în toată Biserica. Deci dacă au putut fi canonizaţi noii mucenici din Rusia, de aceleaşi criterii – şi nu de altele – trebuie să se ţină seama la canonizarea noilor mucenici români (n. ed.).
[5] Din păcate, datorită importanţei canonizării noilor mucenici români, au apărut şi unele ispite între unii dintre cei care susţin această cauză nobilă. Deşi mare parte dintre aceştia au semnat adeziunea sau chiar s-au implicat în sprijinirea Campaniei Din temniţe spre Sinaxare (vezi www.sfintii-inchisorilor.ro /argument/), ulterior au apărut diferite curente de opinie, uneori radical contrare. În acest volum sunt adunate mărturii şi poziţii aparţinând acestor curente. Cei care şi-au dat acordul pentru a le include textele aici, fie că este vorba despre texte originale sau despre interviuri, nu au solicitat eliminarea materialelor celor aflaţi pe baricade diferite. Ceea ce este un semn dătător de nădejde. Problema canonizării noilor mucenici este prea importantă pentru a fi confiscată de vreo persoană, de vreun grup sau de vreo asociaţie – şi oricine ar încerca să facă aşa ceva ar cădea în derizoriu. Sfinţii închisorilor au rezistat împreună, chiar şi când erau singuri în celule. Ei constituie cel mai bun model de urmat şi în viaţa de zi cu zi, nefiind doar subiecte care pot fi abordate în cărţi, articole sau conferinţe. Editarea volumului de faţă se doreşte a fi şi un nou început bun în împreună-lucrare (n. ed.).
[6] După ce a editat volumul colectiv Din temniţe spre Sinaxare (apărut la Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008), scriitorul Danion Vasile a avut iniţiativa tipăririi altor materiale pe aceeaşi temă – conferinţe, interviuri şi articole. Întrucât volumul textelor care prezentau interes creştea, mi-a solicitat să preiau lucrul la această lucrare. Am reuşit să adun materiale noi (unul chiar aparţinând fostului meu profesor de la facultate, dl. Sorin Lavric), şi a rezultat cartea de faţă (n. ed.).
Arh.Serafim Alexiev: VIAŢA DUHOVNICEASCĂ A CREŞTINULUI ORTODOX
Editura Predania
anul apariţiei/ 2010
format/ 14,5x20,5 cm
coperta/ carton 280gmp
hârtie/ offset 70gmp
număr de pagini/ 270
preţ/ 12 ron
Pentru omul de azi, viaţa este o realitate cu multe chipuri. Toate aceste chipuri nu o pot defini, ci doar rezuma. Cu atât mai mult, viaţa duhovnicească, „pârga vieţii noastre,” este mai greu de povestit celor care nu o trăiesc. Arhimandritul Serafim Alexiev ne cheamă la viaţa cea adevărată prin cinci scrieri ce explică şi detaliază, pe înţelesul tuturor, spovedania, vrajba şi împăcarea, mândria şi smerenia, suferinţele. Cartea atinge cu înţelepciune şi dragoste creştinească sufletul obosit şi întristat al omului, plinind o lipsă pe care nimeni nu o poate umple de unul singur.
biografie
Arhimandritul Serafim (în lume Stoian Gheorghiev Alexiev) s’a născut pe 25 Februarie/9 Martie 1912 în satul Gorno Brodi de lângă oraşul Sersko (Macedonia), fiind cel mai mic fiu al unei familii evlavioase şi sărace, cu mulţi copii. După mutarea familiei în Sofia (în urma războaielor Balcanice), el intră la Seminarul Duhovnicesc din Sofia, pe care îl absolveşte cu succes. În anul 1934 este trimis să studieze la Facultatea de Theologie Vetero-Catolică din Berna (Elveţia), unde primeşte gradul ştiinţific de doctor în theologie cu dizertaţia pe tema "Semnificaţia cerinţelor exprimate de Iisus Hristos în Predica de pe munte" (173 de pagini), tipărită în limba germană la Sofia, în 1939. La întoarcerea sa în Bulgaria, este numit profesor la Seminarul Duhovnicesc din Plovdiv, iar mai târziu şi la Sofia. Aici, la 3 Februarie 1940, primeşte tunderea în monahism cu numele de Serafim, în cinstea Sfântului Serafim din Sarov, pe care l-a avut la evlavie în chip anume toată viaţa şi căruia i-a închinat mai târziu una dintre cărţile preferate ale cititorilor ortodocşi de pretutindeni – „Sfântul Serafim din Sarov” (1957). Un moment de răscruce în viaţa tânărului monah este apropierea lui de Arhiepiscopul rus Serafim Sobolev, care păstorea şi trăia la acea vreme în Bulgaria (1950). De la acesta primeşte simţământul viu al credinţei ortodoxe şi simţul subţire pentru viaţa duhovnicească, pe care şi el, mai târziu, le-a înmânat numeroşilor săi fii duhovniceşti. Este hirotonit ieromonah de praznicul Buneivestiri în anul 1943 şi îşi începe activitatea pastorală folositoare sufletului, ca mărturisitor cu jertfă de sine, ce a continuat vreme de aproape jumătate de veac. După ce a slujit vreme de doi ani ca protosinghel al Mitropoliei din Sliven, Părintele Serafim a fost ridicat în cinul de arhimandrit în Ianuarie 1947 şi mutat în funcţia de responsabil al secţiei culturale şi de educaţie din cadrul Sfântului Sinod de la Sofia. În această perioadă grea pentru Biserică, Arhimandritul Serafim a apărat nu o dată cu vitejie credinţa ortodoxă. În noua funcţie, a desfăşurat o activitate neobosită ca organizator de instructive cursuri pastorale pentru preoţi, ca insuflat propovăduitor prin predicile sale, pe care le rostea adeseori, şi ca autor al multor articole şi lucrări mai largi, dintre care cele mai însemnate sânt: „Credinţa noastră” (Catehism), „Nădejdea noastră” (Omilii despre Fericiri), şi „Dragostea noastră” (Omilii asupra celor 10 porunci dumnezeieşti), precum şi cărticele pe teme duhovnicesc-morale: „Mândrie şi smerenie,” „Vrajbă şi împăcare,” „Înţelesul suferinţei,” „Judecătorii de sine numiţi,” „Mistică bolnavă şi mistică sănătoasă,” „Leacul uitat” şi altele. Arhimandritul Serafim era înzestrat, de asemenea, cu un dar poetic rar, pe care l-a exprimat în multe poezii şi poeme, publicate în ediţii bisericeşti, precum şi în două culegeri de versuri: „Străvederi” şi „Cântece despre viaţă şi moarte.” Această întreagă lucrare duhovnicească publicată şi nepublicată aşteaptă mai întâi să fie cercetată şi apreciată. În anul 1960, Arhimandritul Serafim a fost numit profesor la catedra de Theologie Dogmatică al Academiei Duhovniceşti „Sfântul Climent al Ohridei” din Sofia şi în scurt timp a fost confirmat ca doctor docent pentru lucrarea sa apologetică în care combătea învăţătura romano-catolică privind imaculata concepţie a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După o activitate didactică de 10 ani în cadrul Academiei Duhovniceşti, Arhimandritul Serafim s'a văzut silit să se retragă în anul 1969, nefiind de acord din punct de vedere theologic cu introducerea noului stil calendaristic în Biserica Ortodoxă Bulgară şi îndeobşte cu orientarea ecumenică a politicii bisericeşti de la noi (din Bulgaria), în urma participării Bisericii Ortodoxe Bulgare ca membru în Consiliul Mondial al „Bisericilor” (abia în 1998, Patriarhia Bulgară s'a retras din CMB). Părintele Serafim şi-a continuat şi în afara Academiei activitatea creatoare mult folositoare. În anii ce au urmat, a scris o serie de cărţi cu conţinut dogmatic şi duhovnicesc-moral. Cele mai însemnate dintre ele sânt: „O vedere ortodoxă a noului şi vechiului stil al Calendarului,” (1972) „Credinţa noastră,” „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi,” „Viaţa după viaţă,” „Stareţii de la Optina” şi altele. Arhimandritul Serafim a închinat în ultimii săi ani de viaţă atenţie şi eforturi deosebite unei critici profunde a ecumenismului, ca fiind o erezie potrivnică lui Dumnezeu şi pierzătoare de suflet, ce macină Biserica Ortodoxă a lui Hristos în zilele noastre şi pregăteşte calea venirii lui antihrist. Ultima lucrare-testament a Arhimandritului Serafim „Ortodoxia şi Ecumenismul” (Sofia, 1992) a ieşit de sub tipar cu numai trei săptămâni înainte de moartea sa, care a survenit la 13/26 Ianuarie 1993. Cu această lucrare, Arhimandritul Serafim şi-a încununat bogata sa activitate duhovnicesc-scriitoricească, care îi înalţă numele la o înălţime de invidiat printre lucrătorii ortodocşi şi semănătorii ţarinii lui Dumnezeu ce au plinit cuvintele de legământ ale Domnului Iisus Hristos: „Iar cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor.” (Mat. 5:19)
vineri, 17 decembrie 2010
Numai astăzi editura Lucman oferă volumul „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere” cu reducere de 30%
Puteţi cumpăra cartea doar cu 10,50 lei
Detalii pe site-ul editurii Lucman.
"Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfa pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor.
Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră... vă admir şi vă binecuvântez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat..."
ÎPS. Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului
Noi minuni ale Sfinţilor de la Aiud, din cartea "Mărturisitorii"
Puteţi descărca în întregime cartea "Mărturisitorii" de pe site-ul www.sfintii-inchisorilor.ro Volumul conţine relatări ale unor minuni săvârşite de noii mucenici de la Aiud, precum şi materiale legate de cinstirea sfinţilor închisorilor.
În cazul în care consideraţi că această carte este de folos, vă rugăm să transmiteţi tuturor celor interesaţi acest link.
1. Sfinţii din Aiud nu dorm
Părintele Augustin de la Aiud spunea: „Mai ales noi, preoţii, suntem datori să facem cunoscută credincioşilor jertfa mucenicilor noştri. Propovăduirea sfinţeniei acestor martiri ne va întări în credinţă şi ne va ajuta foarte mult la mântuirea sufletelor noastre.” Materialul care urmează este important întrucât este chiar o mărturie a părintelui Augustin de la Aiud, care a auzit multe dintre minunile noilor mucenici. El strânge material pentru a realiza o carte despre aceste minuni...
Un părinte din Cluj, care avea probleme foarte mari în parohie cu privire la o bucată de teren care aparţinea bisericii, i-a dat în judecată pe cei care au luat acest teren. Şi mulţi ani de zile s-a tot judecat şi nu şi-a rezolvat această problemă. Dar, venind la Aiud, i-am dăruit un femur din osuarul de la Aiud. L a primit cu lacrimi în ochi şi s-a bucurat foarte mult şi, când l-a dus la biserică, a ţinut mult să i spună sfântul care îi este numele. I-a pus pe toţi cei din parohie să se roage, au făcut slujbe speciale pentru acest sfânt, şi sfântul le-a spus că îl cheamă Gheorghe. Asta a fost o bucurie foarte mare pentru el (pentru părinte - n.n.), pentru că şi pe el îl cheamă tot Gheorghe. Şi, după ce i s-a descoperit şi numele, nu a mai durat mult şi după câteva zile i s-a rezolvat şi problema aceasta juridică legată de acel pământ.
Soţia acestui părinte nu putea rămâne însărcinată de patru ani de zile. Şi le-am dat ulei din candela sfinţilor, spunându-le să ia câte trei picături după anaforă şi după aghiazmă. Aşa au şi făcut, şi aceasta a rămas însărcinată. Tot acestei femei i-a crescut, la un moment dat, la piept, un chist exterior cam de vreo 4 mm şi mi-a spus că s-a dat cu untdelemn de la sfinţi dimineaţa şi până seara nu mai avea nimic.
O altă fată din Cluj a venit cu un grup din oraş şi s-a închinat la sfinţi, s-a închinat la icoana Maicii Domnului şi i-a cerut voie maicii care era la osuar să i se îngăduie să se dea cu puţin untdelemn la cap, unde avea un chist. A făcut acest lucru şi a revenit după o perioadă, spunând că după patru zile, când s a pieptănat, nu mai avea nicio problemă la cap. Şi i a arătat maicii, căreia i-a cerut să-i dea voie să ia untdelemn, locul unde a fost chistul la cap; fusese destul de mare. Se vedea în acel loc acum ca un punct alb şi ca o arsură. Tot aşa, nişte maici cu dureri foarte mari de cap s-au dat cu acest untdelemn din candela sfinţilor şi li s-au oprit pe loc durerile.
O familie din Piteşti, soţ şi soţie, tineri, erau foarte întristaţi că nu puteau avea un copil şi se gândeau să abordeze o viaţă de familie mai austeră, să încerce să trăiască în curăţie unul cu celălalt. Eu le am vorbit despre sfinţi şi despre uleiul din candela sfinţilor şi le-am dat să ia împreună acel untdelemn. Soţia avea un virus în organism care, dacă ea ar fi rămas însărcinată, ar fi provocat multe complicaţii fătului, acest lucru contribuind şi el foarte mult la stările lor de deznădejde. Dar, prin minune dumne¬zeiască, ea a rămas însărcinată şi, după ultima ana¬liză medicală, a constatat că virusul dispăruse din organism.
Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani i-au venit în ianuarie surorile disperate cu maşina la Aiud, plângând, pentru că fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşu, să le asculte sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era internat în spital, operat pe creier, şi care se afla în comă din cauza unei tumori foarte mari, nemaiprimind nicio şansă de supra¬vieţuire din partea medicilor. Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o femeie că sunt sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untde¬lemn şi le-am spus să îi dea pe cap în semnul Sfintei Cruci. Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgân¬dit şi l-au băgat din nou în operaţie. L-au operat şi - minune dumnezeiască! După trei zile de la operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nicio reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap. Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire sfinţilor pentru această minune care s-a făcut cu el. I am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa Robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut acolo - icoana Maicii Domnului şi sfintele moaşte. Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său, că i-au secat şi lacrimile şi îi mulţumea Maicii Domnului şi acestor sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care s-a rugat pentru un frate de-al lor, ca Dumnezeu să-l vindece.
O femeie din Târgu Jiu a venit cu un taxi, maşină plătită de unul dintre băieţii ei. Avea boli foarte multe în organism, printre care un diabet foarte ridicat, o infecţie foarte mare la picior, o cangrenă deschisă care, în timp, în loc să se cicatrizeze, s-a făcut şi mai mare din cauza diabetului, şi avea dureri foarte mari care nu o lăsau să doarmă noaptea. A spus că de luni de zile nu mai dormise. Era disperată. A mers pe la toate mănăstirile din zona Târgu Jiului, a fost la slujbele Sfântului Maslu foarte des, atât la mănăstire cât şi acasă, era spovedită şi împărtăşită. Şi tot aşa, ca în cazul celălalt, un părinte din Sfântul Munte i-a spus că la Aiud sunt sfinţi care fac minuni foarte mari şi să meargă acolo neapărat, pentru că va primi ajutor de la Dumnezeu. A venit la Aiud plângând cu disperare de durerile şi de necazurile ei. I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci, pe rană, de 40 de ori. Asta a şi făcut şi, la mai puţin de o săptămână, m-a sunat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile. Nu o mai durea deloc, asta în condiţiile în care lua medicamente de la cele naturiste şi până la celelalte, fără niciun rezultat. Şi, în mai puţin de două săptămâni, mi-a spus că a început să i se cicatrizeze rana.
Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la Preasfinţitul Justinian de a aduce sfinte moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în sfântul altar. Şi mi-a spus că, până să aducă sfintele moaşte, în parohie erau totdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar, de când au venit sfintele moaşte, s-a aşternut pace şi linişte peste tot. Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetaseră deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu, şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre sfinţii de la Aiud - la care s au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi. Şi, mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste sfinte moaşte.
O fiică duhovnicească din Aiud, având mari probleme cu sarcina din cauza unei infecţii urinare de care nu a scăpat cu niciun medicament, s-a închinat la sfintele moaşte, a luat din untdelemnul sfinţilor şi, înainte de naştere cu vreo patru luni de zile, după ce a repetat analizele, medicii i-au spus că nu mai are deloc acea infecţie urinară.
Un călugăr român din obştea mănăstirii Sfântul Sava, din Ierusalim, mi-a relatat o întâmplare minunată. Într-una din zile, stareţul se ducea, după obicei, să se închine la sfintele moaşte din osuarul mănăstirii, care cuprinde părticele dintr-o mulţime de sfinţi mari, printre care şi sfinte moaşte de la Aiud, pe care părintele stareţ le ţinea cu multă evlavie. Şi, în ziua aceea, când a intrat, o mireasmă puternică l-a învăluit deodată. Şi a căutat la toate moaştele să vadă de unde vine mireasma şi, spre surprinderea şi bucuria lui, a văzut că mireasma venea de la sfinţii de la Aiud. A chemat toată obştea să se închine şi mare i-a fost mirarea când a aflat că românii nu şi-au canonizat martirii şi zac aruncaţi în gropile Aiudului.
De aceea îi îndemn pe toţi credincioşii să se închine şi să îi cinstească pe aceşti mari martiri ai noştri, pentru că, aşa cum spune părintele Justin, numai rugăciunile lor ne mai pot scăpa neamul din căderea generală de azi.
2. O mărturie din Ţara Sfântă...
Scrisoarea părintelui stareţ Evdochim
de la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă
despre buna mireasmă
a moaştelor noilor mucenici români
Arhimandritul Evdochim, Sfânta Mănăstire Sf. Sava
În Sfânta Lavră, 11/24 iunie 2010
Preacuvioase Părinte Stareţ Justin, binecuvântaţi!
Cu multă bucurie vă comunicăm, prin prezenta scrisoare, aducând mărturie, cu evlavie şi din inimă, experienţa noastră deosebită în ceea ce priveşte sfinţenia Noilor mucenici ai ţării voastre din timpul abominabilului regim comunist ateu.
Un ieromonah evlavios din România, acum aproximativ patru ani, ne-a oferit o părticică din sfintele moaşte ale unui nou mucenic român necunoscut, care răspândea o mireasmă minunată. Având o oarecare îndoială despre abundenţa miresmei, care se revărsa de multă vreme, am lăsat părticica pentru un timp, neacordându-i mare importanţă. Însă, cu trecerea anilor, am constat că această mireasmă atât de puternică şi rară rămâne aceeaşi, chiar şi de la distanţă. Iar din ziua Tuturor Sfinţilor (17/30 mai 2010 - n. red.), am aşezat-o, împreună şi cu alte Sfinte Moaşte, pe Sfânta Masă, unde răspândeşte în valuri un minunat miros.
Având ca pretext acest ultim fapt, din adâncul inimii vă urez să aveţi întotdeauna cu bogăţie Harul şi binecuvântarea Dumnezeului nostru Celui în Treime şi mijlocirile slăviţilor Sfinţi Noi Mucenici ai ţării voastre, aşa încât să se conducă sfânta voastră luptă pentru recunoaşterea şi proclamarea bisericească oficială a mul¬ţimii de Noi Mucenici români care, prin mărturisirea tare a credinţei şi martiriul sângelui lor, au sfinţit întreg pământul şi au slăvit Biserica Ortodoxă a lui Hristos.
Aşadar, vă urez să aveţi vară binecuvântată şi sfântă, în sănătate şi desfătare duhovnicească. Rugaţi-vă şi pentru noi...
Cu cinste, înflăcărate rugăciuni şi multă iubire de Hristos,
Arhim. Evdochim,
şi cei împreună cu mine fraţi în Hristos.
3. Vindecarea de pancreatită
Acest material prezintă relatarea unei cumpene din viaţa Elenei T., depăşite numai cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud, al altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, prin puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii şi a rugăciunilor din cadrul Sfintei Liturghii.
În ziua de 12.09.2009, în timp ce mă aflam în Israel într-o delegaţie, soţia mea, Ştefania V., a fost nevoită să o interneze de urgenţă la Spitalul Universitar, la secţia gastro-intestinale, pe Elena T., mama ei, întrucât avea dureri foarte mari în zona abdominală. Pe 14.09.2009 am revenit în ţară şi m-am dus la spital la soacra mea. Când am ajuns la ea, nu se simţea prea bine, o durea stomacul şi avea probleme cu respiraţia. Am întrebat-o ce diagnostic i au pus medicii, însă situaţia nu era foarte clară, mai aştepta rezultatul de la o serie de analize. Seara, pe la ora 22:00, ne-a sunat un domn, ruda unei paciente internată în salon cu soacra mea, care ne a comunicat că Elena T. nu se simte bine şi că le-a auzit pe asistente spunând că nu va mai rezista până dimineaţă. Am hotărât să mă duc de urgenţă la spital, iar soţia să rămână cu cei doi copii ai noştri. Nu ne am gândit nicio clipă că am putea solicita sprijinul unei relaţii sau vreunui medic, pentru că nu aveam la cine să apelăm. Singurul lucru la care ne-am gândit a fost ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că, dacă va fi ca Elena să plece dintre noi, să fie spovedită şi împărtăşită. Deşi era o oră târzie, l-am sunat pe părintele I.M., duhovnicul familiei noastre, inclusiv al Elenei T. Pentru că noi nu avem maşină, părintele I. M. a venit să mă ia şi am plecat împreună la spital. În drum spre spital, soţia mi-a telefonat să-mi spună că a sunat-o şi medicul de gardă, care a solicitat să vină cineva din familie la spital. Până să ajungem la spital, părintele s-a rugat continuu, lucru care m-a impresionat şi mi-a dat încredere.
Când am ajuns la spital, soacra mea nu arăta deloc bine, însă era lucidă şi s-a bucurat foarte mult să-şi vadă duhovnicul. Întrucât medicii hotărâseră ca pacienta Elena T. să fie mutată la secţia de terapie intensivă, părintele I. M. i-a întrebat dacă are timp să o spovedească pe sora Elena şi a primit acceptul lor. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, Elena T. a fost mutată la terapie intensivă. În acele momente din noapte alături de mine a fost tot timpul părintele I. M., precum şi prietenul meu cel mai bun, Ioan M. cu care am „bătut” tot Bucureştiul ca să găsesc un medicament injectabil de care soacra mea avea nevoie la terapie intensivă şi care nu se găsea în spital. La un moment dat a venit şi soţia mea. Părintele a încercat să ne întărească şi să ne facă să înţelegem că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare dintre noi şi, indiferent de situaţie, trebuie să avem răbdare şi încredere în mila lui Dumnezeu.
Medicul de gardă de la terapie intensivă nu a putut să ne dea prea multe informaţii, însă verdictul pus era pancreatită acută severă. Atunci nu am prea înţeles gravitatea bolii, întrucât nu ştiam nimic despre pancreatită, iar cei de la terapie intensivă ne-au recomandat să ne reîntoarcem dimineaţa, ca să vorbim cu medicul care a preluat cazul.
În cursul dimineţii, soţia mea a luat legătura cu şefa secţiei de terapie intensivă care i-a spus că situaţia este foarte gravă, iar şansele Elenei de supravieţuire sunt minime. A fost un şoc pentru soţia mea.
După ce mi-am rezolvat problemele la serviciu, m-am dus direct la spital. Acolo m-am întâlnit şi eu cu şefa secţiei de terapie intensivă, care mi-a spus acelaşi lucru - situaţia este foarte gravă şi, chiar şi în occident, unde tehnica medicală este mult mai dezvoltată, reuşita în astfel de situaţii este foarte redusă.
Doamna L., şefa secţiei de terapie intensivă, mi a mai spus că pancreatita este boala chirurgilor şi că l-a rugat pe domnul doctor I. să preia acest caz. Ulterior, am aflat că ceilalţi medici au refuzat să se ocupe de Elena, întrucât nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Prima întâlnire cu doctorul I. nu o voi uita niciodată. A ieşit din secţia de terapie intensivă şi mi-a spus: „Pregătiţi-vă, are şanse mari să se prăpădească!”. Doctorul spunea acest lucru întrucât Elena T., pe lângă pancreatita acută severă, mai suferea şi de o insuficienţă respiratorie determinată de apa la plămâni - consecinţă directă a bolii.
Deşi toţi încercau să ne pregătească pentru „ceea ce este mai rău”, noi am spus tot timpul că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă” şi că „Dumnezeu poate face minuni”. Şi aşa a şi fost. Nu am deznădăjduit, am conştientizat că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm şi să ne punem toată încrederea în Dumnezeu.
Alături de noi în rugăciune au fost, pe lângă părintele I. M., atât creştini pe care îi cunoaştem, dar şi creştini pe care nu i-am văzut niciodată şi cărora sperăm ca Bunul Dumnezeu să le răsplătească dăruirea sufle¬tească şi rugăciunile făcute.
Şederea Elenei T. în spital şi evoluţia bolii a durat aproximativ 6 luni de zile şi a parcurs mai multe etape.
Dr. I. ne-a spus că pancreasul Elenei se descompune, iar boala reclamă cel puţin trei intervenţii chirurgicale succesive, însă momentul fiecărei intervenţii poate fi fatal.
Cu toate acestea noi insistam să spunem ori de câte ori aveam ocazia că Dumnezeu e mare şi că numai El o poate ajuta pe Elena. În tot acest timp, părintele I. a pomenit-o la Sfânta Liturghie şi în rugăciunile sale personale.
Ne-am rugat tot timpul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Pantelimon, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Nicolae, Sfintei Parascheva de la Iaşi, Sfântului Serafim de Sarov, Sfântului Nectarie, Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi, Sfântului Spiridon al Trimitundei şi altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, faţă de care ne cerem iertare pentru că nu i-am pomenit în această relatare.
Încă din acea noapte în care Elena a fost internată la terapie intensivă, sora noastră în Hristos, Elena M., soţia lui Ioan M, ne-a adus mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud. Sora Elena M. are mare evlavie la Sfinţii Mărtu¬risitori de la Aiud şi a reuşit să ne transmită şi nouă încrederea în puterea făcătoare de minuni a acestora. Pentru că nu ştiam prea multe despre Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi nu aveam în casă un acatist al acestor sfinţi am început să cercetez pe internet. Aşa am aflat despre minunile pe care le au făcut şi le fac în continuare şi despre faptul că părticele din sfintele lor moaşte au izvorât mir. Am căutat pe internet Acatistul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud şi am început să ne rugăm. În paralel, ori de câte ori mă duceam la spital, o însemnam pe soacra mea pe frunte cu mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud, rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumne¬zeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Mărturisitori de la Aiud, miluieşte-o pe roaba Ta, Elena”, cu mir de la Sfântul Nectarie şi cu mir de la Sfânta Cuvioasă Paras¬cheva de la Iaşi.
Soacra mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, timp în care a fost mai mult inconştientă. În momentul în care soacra mea a deschis ochii, asistenta şi a făcut semnul sfintei cruci şi a exclamat: „Doamne, păzeşte, mamaia asta s-a trezit!”. În intervalul celor şase luni de spitalizare, Elena T. a fost supusă la două inter¬venţii chirurgicale (prima intervenţie a durat peste cinci ore, iar a doua aproape patru ore), i-au fost scoşi din interior în total 5,5 litri de puroi, a stat la pat cu nouă dre¬nuri introduse în abdomen. Săptămâni întregi nu a putut să mănânce şi să bea apă. Pe toată această durată nu am renunţat nicio clipă la credinţa că Marele Dumnezeu se va milostivi de sora Elena T.
Evoluţia stării de sănătate a Elenei T. după prima operaţie a fost nesperat de bună, lucru care ne a dat şi mai multă încredere. Părintele I. M., care ştia că îi dădeam Elenei cu mir adus de la Aiud şi că ne rugam la Sfinţii Mărturisitori ai închisorilor, mi-a zis că este o minune a Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud. Ne-a mai spus că, în aceeaşi măsură, au făcut minuni Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie pe care a primit-o de mai multe ori în timpul spitalizării.
După a doua intervenţie chirurgicală, dr. I. a afirmat: „Este pentru prima dată în cariera mea când mă întâlnesc cu aşa ceva. Nu înţeleg, de unde are femeia asta atâta putere?”, iar eu am subliniat cu un glas tremurând şi cu lacrimi de bucurie: „de la Dumnezeu”.
Pe toată durata internării Elena T. s-a rugat perma¬nent la Dumnezeu şi ne spunea că Îl are mereu în minte şi în inimă. Ne spunea: „numai Dumnezeu are grijă de mine”.
Toţi medicii, inclusiv şefa secţiei de terapie intensivă şi dr. I., au spus că evoluţia Elenei T. este o excepţie de la regulă, un miracol. Statistica spune că numai 1% din cazuri supravieţuiesc, iar astfel de cazuri se dezbat la congresele medicale. După externare, când a fost în putere să meargă pentru prima dată la biserică, când l-a văzut pe părintele I. M., l-a îmbrăţişat şi a izbucnit în plâns, iar părintele I.M., îmbrăţişându-şi fiica duhovnicească, a excla¬mat, „mare MINUNE de la Dumnezeu!”. Noi nu dorim dezbaterea cazului Elenei T. la niciun congres medical, vrem să mărturisim că am crezut şi credem în Dumnezeu şi în sfinţii cei bineplăcuţi Lui. Vrem să mărtu¬risim puterea făcătoare de minuni a Sfinţilor Mărturisitori ai închisorilor.
În momentul de faţă, Elena T. s-a reîntors acasă, se recuperează şi ne ajută în continuare să ne creştem cei doi copii şi cu siguranţă ne va ajuta să l creştem şi pe al treilea, căci soţia mea este însărcinată în 4 luni, prunc ce a fost promis Născătoarei de Dumnezeu pentru însănă¬toşirea Elenei.
(Mircea V., 1 martie 2010, Bucureşti)
4. Cum am scăpat de operaţie
Pacientă de 33 de ani.
Diagnosticul (în 2008): verucoame plantare suprainfectate diatermocoagulate.
Electrocauterizare: este o metodă de îndepărtare a verucilor (negilor) cu ajutorul unui aparat numit electrocauter. Formaţiunile sunt îndepărtate prin ardere sub anestezie locală.
Diatermocoagulare s. v. electrocoagulare.
În vara anului 2005 a trebuit să urmez o operaţie pentru îndepărtarea unor veruci (negi) de pe talpă şi de pe mâini. Procedura în sine este foarte invazivă şi dureroasă, deşi se face sub anestezie locală (se arde ţesutul afectat - veruca - dar şi în jurul ei o porţiune suplimentară, aşa-numita zonă de siguranţă), iar în cazul meu suprafaţa care a trebuit să fie electrocauterizată pe talpă a fost destul de extinsă (negii fiind foarte răspândiţi şi de profunzime), motiv pentru care a rezultat o rană care s-a cicatrizat în aproximativ două luni de zile. Durerile provocate de rană nu mi-au permis în cele două luni de cicatrizare să pot merge normal; a trebuit să mă sprijin mai mult pe partea exterioară a tălpii, iar rezultatul a fost afectarea articu¬laţiei piciorului. Articulaţiile inflamate şi dureroase au necesitat aplicaţii de unguent antiinflamator timp îndelungat.
Negii au recidivat la scurt timp, în vara anului 2008 am sacrificat vacanţa pentru a suporta o nouă electro¬cauterizare (diatermocoagulare) în talpă pe o suprafaţă de două ori mai mică decât cea anterioară. De data aceasta cicatrizarea a durat o lună. Între 2005 şi 2008 am folosit o serie de substanţe chimice speciale care existau în farmacii pentru tratarea verucilor, dar acestea parcă mai mult accelerau dezvoltarea lor decât să le vindece.
A urmat o nouă recidivare a negilor. În vara anului 2009 cu groază mă gândeam să merg din nou pentru electrocauterizare de veruci plantare (în talpă) şi la nivelul degetelor de la mâini în zona unghiilor. De frică am amânat prezentarea la medic (ar fi trebuit să se electro¬cauterizeze inclusiv sub unghie, pentru înlăturarea suprafeţelor afectate). Aşa că am folosit substanţe pentru veruci din farmacii, dar acestea s-au extins mai mult.
În toamna anului 2009 am fost în pelerinaj la Mănăstirea Petru Vodă şi, din mila şi rânduiala lui Dumnezeu, am primit de la părintele Xenofont o sticluţă cu untdelemn sfinţit de la candela sfinţilor mucenici de la Aiud. De la mănăstire am primit şi o broşură despre viaţa şi acatistul Sfinţilor Români din închisori. Mărturisesc că a trecut ceva timp până m am hotărât să ung zonele afectate de negi cu untdelemn de la Aiud. Ca la orice păcătos care „se respectă”, rigiditatea minţii şi puţinătatea credinţei erau la ele acasă. Ştiam din Evanghelia Samari¬neanului milostiv că celui căzut între tâlhari i au fost unse rănile cu untdelemn şi vin şi mintea mea se minuna cum Dumnezeu a lăsat ca aceste două elemente de origine vegetală să aibă efecte benefice (de cicatrizare şi dezin¬fectare) asupra rănilor, dar de verificat pe propria mi piele nu m-am urnit. Şi mai mărturisesc că disperarea a fost cea care m a mobi¬lizat în acest sens, deoarece verucile se extindeau atât pe talpă, cât şi la mâini, iar cu timpul durerile provocate de negul de sub unghie parcă îmi radiau spre articulaţia de la deget. Durerile provocate de negi, frica de a merge la medic şi de a suporta durerile electrocauterizării au fost hotărâtoare în luarea deciziei de a unge zonele afectate cu untdelemn de la sfinţii de la Aiud şi de a citi mai des Acatistul Sfinţilor Români din închisori. Într-un final, mi am zis că, dacă untdelemnul este bun pentru vindecarea rănilor (Luca 10, 34), şi dacă acesta mai este şi de la candela celor care s-au jertfit pentru credinţă şi mai şi citisem despre o serie de minuni şi vindecări rezultate în urma ungerii cu untdelemn de la sfinţii mucenici de la Aiud (vezi Presa ortodoxă, nr. 4/2009, pp. 5-6; broşura „Mănăstirea Sf. Cruce de la Aiud, pp. 22-25), cu atât mai repede se va întâmpla vindecarea şi în cazul meu, dacă Dumnezeu va dori acest lucru. Disperarea a fost mai mare decât credinţa pe care o aveam, sau poate că eu păcătoasa nici nu aveam atâta credinţă, doar mila lui Dumnezeu a fost mare! La scurt timp după aplicarea untdelemnului, suprafeţele cu negi s au uscat, iar partea uscată de tegument a căzut. În momentul în care scriu, la degetele mâinilor în zona unghiilor nu mai există negi. Mărturisesc că în talpă, de pe suprafaţa extinsă care a fost afectată de negi, aceştia au dispărut în cea mai mare parte, iar zonele încă nevin¬decate în totalitate sunt periferice, reduse ca suprafaţă şi deja aproape uscate şi aştept ca în zilele următoare să se desprindă şi acestea.
Le mulţumesc sfinţilor mucenici din închisorile comuniste, care au mijlocit pentru mine la Dumne¬zeu şi m-au scăpat atât de repede şi uşor de o inter¬venţie medicală extrem de dureroasă prin mirul de la candela lor! Le mai mulţumesc părintelui Justin Pârvu şi monahilor de la Mănăstirea Petru Vodă prin a căror purtare de grijă mi-am luminat mintea cu frumoasele cuvinte şi minuni prezentate în broşura primită în pelerinaj, „Mănăstirea Sfânta Cruce de la Aiud - În memoria luptătorilor pentru libertate care au suferit în temniţe”, iar pentru untdelemnul de la candela sfinţilor de la Aiud îi mulţumesc părintelui Xenofont! Dumnezeu şi Maica Domnului să le bucure sufletele!
(Camelia)
5. Tămăduirea ochiului bolnav
Mă numesc Grecu Iulian, sunt din oraşul Galaţi, judeţul Galaţi, locuiesc pe strada Basarabiei nr.55, bl. A16, ap.51, şi vreau să vă povestesc următoarele: fiul nostru (pe soţia mea o cheamă Tatiana şi este martoră alături de mama mea, Maria, şi de tatăl meu, Costică, ale celor ce vă mărturisesc) pe nume Luca Grecu a contactat în primăvara anului 2009, de la grădiniţă, o conjunctivită. În urma tratamentului i-a rămas pe pleoapa inferioară stângă o excrescenţă de mărimea unei gămălii de chibrit. Am mers la o seamă de specialişti, medici oftalmologi, care ne-au admini¬strat o serie de tratamente, spunân¬du ne că s ar putea să nu avem niciun rezultat pozitiv şi, din experienţa lor, singura soluţie este operaţia. Noi am refuzat să-l operăm fiindcă este prea mic. Am mers la părintele Proclu (îl iubim mult), la Metocu Bălan, judeţul Neamţ, unde sfinţia sa ne-a sfătuit să nu l operăm şi să ne rugăm la Dumnezeu şi la Măicuţa Domnului şi vom primi ajutor. Într-una din zilele ce au urmat, am plecat la Aiud împreună cu trei buni prieteni ai mei (noi avem mare evlavie la sfinţii închisorilor) imediat ce am terminat programul la serviciu. Am condus toată noaptea, iar dimineaţa când am ajuns, pe la orele 06,30 am fost întâmpinaţi, conduşi şi ni s-a dat o lecţie de istorie de către părintele Tudor. Tot de la sfinţia sa am aflat mai multe minuni ce s-au săvârşit cu sfântul ulei din candela care arde la icoana Maicii Domnului din osuar, şi l-am rugat să ne miluiască şi pe noi cu puţin ulei. Ajungând acasă, am început să-l ungem pe Luca la ochi, o dată pe zi, seara, cu acest sfânt ulei. După o scurtă perioadă (două săptămâni) a rămas un punct ca un vârf de ac pe pleoapă. După alte două săptă¬mâni, i-a trecut complet. Această minune săvârşită de sfinţii închisorilor de la Aiud v-o relatez cu mâna pe sfânta cruce şi cu mâna pe inimă; aşa să mi ajute Dumnezeu!
Tot mie mi s-a întâmplat că fiind cu unul din bunii mei prieteni (Mihai Ciobotaru) acasă la părintele I. R. din Galaţi, în faţa unei cutiuţe cu sfinte moaşte de la Aiud, moaşte ale unui sfânt rus şi ale Sfântului Ioan Rusul, să constat că brusc acestea au răspândit un miros puternic, foarte plăcut, de mir.
(Grecu Iulian)
6. Băieţelul s-a vindecat complet
Mă numesc Mihai Ciobotaru, sunt căsătorit cu Liliana şi avem un băieţel pe nume Andrei, în vârstă de 12 ani.
La începutul acestui an, în luna aprilie m-a învrednicit bunul Dumnezeu să ajung pentru prima dată la Aiud şi să mă închin sfintelor moaşte ale martirilor mărturisitori din temniţele comuniste şi Maicii Domnului.
De atunci şi până în luna octombrie, când vă scriu această mărturisire am mai fost de trei ori împreună cu familia şi câţiva prieteni. Deosebit de frumos s-a purtat cu noi monahul Teodor, care ne-a şi învăţat multe despre istoria locului şi despre sfinţii închisorilor.
De fiecare dată când plecam de la Aiud, primeam şi câte o sticluţă cu ulei de la candela Maicii Domnului.
La începutul lunii septembrie, băieţelului nostru i-a apărut o eczemă foarte mare (cât palma unui adult) şi cu foarte multe băşici, pe spate, în dreptul omoplatului. Eczema era o rană vie.
Nu suporta să poarte niciun tricou şi nici nu putea să doarmă pe spate, pentru că îl durea foarte tare.
Ne-am hotărât ca, înainte de a merge la doctor, să-l dăm în fiecare seară cu ulei de la candela Maicii Domnului de la Aiud.
Mulţumesc Maicii Domnului şi Sfinţilor Mucenici din temniţele comuniste pentru că în patru zile de când l am uns prima dată cu uleiul sfinţit, băieţelul s-a vindecat complet.
Credem cu tărie că, pentru jertfa supremă pe care au făcut-o Sfinţii Martiri, în apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc, Maica Domnului se milostiveşte de noi păcătoşii şi prin acest ulei sfinţit, pentru a trata neputinţele noastre trupeşti. Având în casă acest ulei sfinţit este ca şi cum aş avea o părticică din sfintele moaşte.
(Mihai Ciobotaru, 36 ani, Galaţi,
Liliana Ciobotaru, Andrei Ciobotaru)
7. „Am simţit ca un balsam”
În acest an (în luna august) a rânduit Dumnezeu ca în concediu să ajung la Aiud împreună cu părintele meu duhovnic şi familia lui, şi nu numai că părintele Augustin ne-a dăruit (părintelui duhovnic) sfinte moaşte, dar ne am bucurat şi de alte daruri de la măicuţa care ne-a fost ghid (iconiţa cu Maica Domnului de la Aiud şi ulei de la candela sfinţilor). Aş dori să fac o paranteză şi să evidenţiez faptul că, deşi acest loc nu excelează în ansamblul lui ca frumuseţe (mă refer la frumuseţea omenească, pe care o percepe ochiul), am remarcat cu mare bucurie că acest loc este plin de detalii dumnezeieşti care, de fapt, sunt adevăratele frumuseţi. CHIAR ESTE UN LOC DUMNEZEIESC. M-a copleşit crucea din Sfântul Altar, nu mai spun ce minunat este locul în care sunt ţinute sfintele moaşte şi mai ales ce amplasare minunată au sub Sfântul Altar. Este grăitoare şi acea celulă în miniatură în care este prezentat patul, precum şi o tinetă. Acum să trec direct la subiectul acestei scrisori. După ce m-am întors acasă din concediu, într-una din după-amieze, am adormit cu aerul condiţionat pornit - aparatul se afla în sufragerie, unde adormisem - şi, cu toate că nu bătea direct spre mine, totuşi când stai nemişcat se simte foarte puternic. La un moment dat, m-am trezit, deoarece îmi simţeam creştetul capului îngheţat, iar una din urechi mă durea. Chiar mă gândeam că o să mă pască o răceală şi o otită. Până seara, durerea de ureche s-a acutizat. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam în casă ulei de la Aiud şi mi-am turnat pe deget. În clipa în care mi-am băgat degetul în ureche, am simţit ca un balsam, deja nu mă mai înţepa/durea/zvâcnea aşa de tare, iar până m-am culcat nu mă mai durea deloc. „Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturi¬sitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!” Acum, de câteva zile, mă lupt cu o aluniţă care s-a inflamat şi a colectat şi un pic de puroi, dar care deja a început să-şi revină. Menţionez că în această perioadă am tratat-o cu ulei de la sfinţii noştri. Poate nu vi se pare ceva spectaculos, dar vreau să vă spun că pentru mine aceste „întâmplări” intră în categoria MINUNI. Cu multă bucurie v-am scris acest mesaj şi să dea Dumnezeu să se realizeze proiectul părintelui nostru drag, deoarece acolo nu avem nevoie de cercetare, ci avem nevoie de rugăciune către iubiţii noştri sfinţi mărturisitori.
(Elena-Roxana Predoiu, Bucureşti)
8. „M-am dus să mă spovedesc...”
Am citit, probabil nu întâmplător, că adunaţi mărturii despre minunile făcute de Sfinţii Mărturisitori în scopul canonizării lor.
Nu ştiu dacă are rost să vă spun numele meu (nu cred că are vreo importanţă), dar cu siguranţă este mai importantă mica istorioară trăită de mine.
În această vară am ajuns de câteva ori pe Sfântul Munte Athos, unde am văzut cu mare bucurie cu câtă evlavie se cinstesc moaştele noilor mărturisitori.
Necunoscând prea multe lucruri despre suferinţele şi sfinţenia acestora, am început să citesc o serie de cărţi, de care, cu sinceritate, am rămas cutremurat.
Nu după multă vreme, un frate român de la un schit românesc din Sfântul Munte a ajuns în ţară, şi a trecut într-o seară şi pe la mine. Nu mică mi-a fost surpriza să văd că purta în permanenţă asupra lui părticele din sfintele moaşte de la Aiud, care emanau o mireasmă extraordinară.
Cu sfială i-am cerut o bucăţică mică din moaştele purtate asupra sa, ca binecuvântare.
Fără cea mai mică reţinere, mi-a dat o părticică, pe care, ulterior, am pus-o într-o cruciuliţă de lemn, pe care, în momentele grele, o port la gât spre ajutor.
Astfel, la începutul unui concurs aeronautic la care eram concurent (pe la mijlocul lui 2010), Sfântul Mărtu¬risitor a început să emane o mireasmă atât de puternică, ieşind prin combinezonul de zbor, de parcă aş fi inspirat dintr-o sticluţă cu mir. Toată cruciuliţa de lemn mirosea de parcă aş fi scufundat-o în mir. Era incredibil. Un miros din altă lume, care confirma faptul că sfântul mărturisitor mă însoţea permanent.
Am prins curaj şi am simţit un sprijin nevăzut. Trecând peste emoţii, deşi rezultatele finale au fost modificate în defavoarea mea, am câştigat acel concurs.
Nu ştiu cât de grăitoare este întâmplarea pentru dumneavoastră, dar, din punctul meu de vedere, am certitudinea că, din nevăzut, Dumnezeu mi-a făcut cadou un mare prieten, în faţa căruia, prin multele mele greşeli, mă simt nevrednic.
De-a lungul anului, cu toate că sfintele moaşte miros a mir în permanenţă (totuşi e un miros diferit faţă de mirul „clasic”), din când în când, mirosul creşte mult în intensitate. Probabil atunci se manifestă ajutorul, iar eu nici nu realizez. Ultima oară când mirosul a fost puternic a fost recent, în dimineaţa în care m-am spovedit, menţinându-se apoi pe tot parcursul zilei. Nu era prima mea spovedanie, dar era una specială. Îmi era foarte greu să spovedesc nişte păcate, ceva mă reţinea. Când au început sfintele moaşte să se înmiresmeze, am ştiut că nu trebuie să ţin nimic pentru mine. Şi m-am dus să mă spovedesc...
(I.R.)
9. Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui
M-am întors de curând de la Mănăstirea Căşiel, o oază de linişte şi bucurie întru Domnul. Mergeam pentru prima dată şi am avut bucuria să stau două zile acolo. Aşa cum se întâmplă de multe ori, bucuria se face tot mai mare şi mai mare.
Acolo, în a doua zi, a venit o doamnă însoţită de o prietenă. Doamna s-a aşezat alături de noi şi a început şi dânsa să ajute la bucătărie, că e toamnă deja şi se pregătesc legumele pentru iarnă. Eram acolo cam de toate vârstele, tinere şi mai puţin tinere. Se vorbea despre mănăstiri, despre viaţa în mănăstire, despre cum se face dulceaţa de struguri, despre serviciu, despre neputinţe omeneşti, despre cărţi duhovniceşti, despre boli, despre sfinte moaşte... Aşa am ajuns să vorbim despre sfinţii închisorilor şi despre Aiud.
Doamna, mică de statură, cu ochii luminoşi şi faţa zâmbitoare, stătea în dreapta mea. Îmi arată braţele şi îmi spune că erau negre şi cu găuri, iar acum nu mai sunt aşa, îmi arată un picior şi îmi spune că şi acolo e vindecată, că i-au rămas doar urme. Braţele, picioarele şi jumătate din corp, până la torace îi fusese înnegrit şi plin de găuri, de răni sângerânde, răni deschise... Medicii nu ştiau ce ar fi putut declanşa o astfel de boală. Medicul ei, o doamnă, i-a indicat o mulţime de medicamente. Lumea o ocolea, fugea din calea ei, deşi boala nu era molipsitoare. Avea doar o mână de prieteni care nu se temeau de ea şi cu care mergea la mânăstiri prin ţară... Boala i se declanşase în urmă cu trei ani.
O priveam cu uimire. Era împăcată cu sine, plină de nădejde şi de bucurie. Repeta mereu că pentru păcatele ei era aşa, că acelea erau păcatele ei care din interior au ieşit la suprafaţă. Nu învinovăţea pe nimeni şi nu vorbea de rău pe nimeni. „Pentru păcatele mele”, repeta mereu.
S-a uns cu untdelemn adus de la diferite mânăstiri din ţară. Dar când a început să se ungă numai cu untdelemn din candela de la icoana Maicii Domnului de la Aiud, a început să se vindece. De două ori pe an merge la Aiud.
Ne arătă iar braţele curate, sănătoase, doar cu câteva pete mici, mici, puţin mai închise la culoare decât pielea dânsei. Doamna Ana I. din Satu Mare.
Am dat slavă lui Dumnezeu. Vedeam o mărturie vie, o minune.
Apoi, doamna arătă celălalt picior. Acolo pielea mai era neagră şi mai avea o rană deschisă. Doar aceea a mai rămas.
S-a dus la medic şi i-a arătat că s-a vindecat. A întrebat-o ce anume a făcut, pentru că pentru boala ei nu există vindecare! Acest lucru nu i-l spusese mai înainte, doar acum, când a văzut-o vindecată.
Doamna Ana i-a mărturisit că sfinţii de la Aiud au vindecat-o, că s-a uns cu untdelemnul din candelă. Azi doamna doctor are în cabinet icoana Maicii Domnului cu sfinţii mărturisitori de la Aiud. Acum doreşte să scrie o scrisoare în care să specifice, cu ajutorul medicului, denumirea exactă a bolii şi tot ce a trăit, ca apoi să o dea părintelui de la Aiud.
Mare eşti, Doamne!
(Ramona Pop, 27 august, 2009)
10. Durerile au dispărut
Doamne, ajută! „Minunea” mea nu e una spectacu¬loasă, dar e a mea şi o iubesc... Am 34 de ani, numele mi l aţi aflat, sunt din Iaşi...
Din copilărie sufăr de amigdalită, nu mai ştiu de care... trebuiau scoase amigdalele, m-am opus tot timpul, deoarece mi-am zis că dacă m-am născut cu ele or fi având rolul lor... (...) În copilărie făceam frecvent injecţii, nu îmi trecea cu altceva, însă de când sunt mai mare mă „îndop” cu pastile.... Ideea e că puţin aer mai rece sau o singură gură de apă mai rece, şi le „apucă” toanele... Într-un timp foarte scurt sunt cu febră, lată în pat, îmi afectează urechile, nasul (atât de tare mi se înfundă, că odată am mirosit hrean crud, dat prin răzătoare, şi nu am simţit nimic...), mă doare totul... chiar dacă nu iau pastile, nu îmi trece de la sine, nici pomeneală... iar dacă deja am febră, nu mai zic...
Ei, şi uite aşa, în una din primele dimineţi reci din toamna aceasta, după ce am mers puţin, am simţit ustu¬rime în gât, voce răguşită, semn că iar o luam de la capăt... După-amiază, când am ajuns acasă, m-am repezit la sticluţa cu ulei de la candela icoanei Măicuţei Domnului de la Aiud (de unde sunt sfintele moaşte) şi mi-am făcut cu degetul muiat în acest ulei sfinţit câte o cruce pe fiecare amigdală... E nevoie să vă mai spun că nu mai aveam nimic în dimineaţa următoare?
De atunci au mai fost dimineţi răcoroase, însă doar mă ustura puţin....În comparaţie cu toamna şi iarna trecută, când a fost luna şi febra, luna şi febra...
Şi am mai „păţit” ceva de genul ăsta la Petru Vodă... merg destul de des acolo...
Acum vreo două luni, s-a terminat Sfânta Liturghie, şi m-am dus repede în trapeza călugărilor (ajut la spălat vase şi strânsul mesei şi de asta am îndrăznit) să iau o pastilă cu calciu... Un călugăr care mânca îmi zice: „Mergi afară la apă că e mai bună şi mai rece...” Am luat o singură gură, cât îţi trebuie să înghiţi o pastilă? Şi am simţit cum mă înţeapă pe gât... până seara eram „aranjată”, mă simţeam din ce în ce mai rău... Nu aveam medica¬mente la mine şi de abia venisem în ziua respectivă... Mi-am zis că singura mea scăpare e părintele Justin... Nu se merita să piardă timpul cu mine, aşa că am urmărit când a ieşit afară să dea binecuvântări şi m-am atins de veşmintele lui, apoi am dat peste amigdale... în secunda imediat următoare mi s-a dus toată usturimea, iar seara, după ce am mâncat litia, mi-a trecut totul... Asta una la mână...
Am mai păţit şi a doua oară, tot la Petru Vodă... am ajuns miercuri seara, joi eram „aranjată”... şi mă tot plângeam în gând părintelui întrebându-l cum voi sta eu până duminică în halul ăsta... Şi la sfârşitul slujbei Sfân¬tului Maslu, cea din miez de noapte, mă tot ţineam după părintele când se retrăgea spre chilie... El tot stropea lumea cu aghiazmă şi, dintr o dată, când am ajuns în faţa lui, nu ştiu cum a stropit şi a ajuns un strop de aghiazmă pe buzele mele, dar mai în interior şi imediat mi s-a dus spre gât... nu ştiu, totul s-a întâmplat foarte repede.... Oricum, a doua zi nu mai aveam nimic!
Frumos, nu?
(Mihaela)
11. Sfinţii ne sunt ajutor de nădejde
Sfinţii ne sunt ajutor de nădejde. Am ajuns la această concluzie, din păcate prea târziu. Dacă de acum 20 de ani i-aş fi căutat, şi le-aş fi cerut ajutorul alta ar fi fost viaţa mea. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că a avut cu mine răbdare, chiar mult prea mare. Mă întreb de multe ori cine s-a rugat pentru mine atât de puternic de l-am regăsit pe Dumnezeu şi pe sfinţii lui.
Să revin a mărturisi ajutorul lor. De sfinţii de la Aiud am auzit de la Danion Vasile şi de la ieromonahul Augustin când au fost la Baia Mare la lansarea cărţii Din temniţe spre sinaxare. Apoi am mai citit pe net. În 2009 am fost personal până la Aiud, la fel în 2010 când am primit ulei de la candela Maicii Domnului, şi când ni s-a spus că face minuni. Eram puţin nedumerită, dar nu mi am pus prea multe întrebări căci sunt de la vrăjmaş. Am luat uleiul şi m-am gândit că-l voi folosi. Minune a fost când am fost diagnosticată cu un roşu în gât sever şi eu m-am gândit să beau puţin din uleiul de la candela de la Aiud căci am luat vreo trei sticluţe şi nu l-am folosit. Mi am zis că nu iau medicamente şi să-mi pun nădejdea în ajutorul sfinţilor. Asta a fost înainte de culcare; de abia puteam înghiţi, şi mă şi durea îngrozitor. Dimineaţa când m-am sculat, minune: gâtul era vindecat. Am trecut repe¬de peste acel moment. Dacă ziceam cuiva, mi-ar fi spus că a fost o coincidenţă ş.a.m.d. Iată că azi, 4 noiembrie, s-a făcut o şi mai mare minune. Ieri, după o curăţare de canal la un dinte şi plombarea altuia, mi s-a pus o durere mare la dinţi căci ieşisem de sub efectul anesteziei. Nu mai puteam de durere azi dimineaţă şi, fiindcă nu prea sunt de acord cu medicamentele, cred că Dumnezeu mi-a dat gând bun să mai beau puţin din sticluţa cu ulei de la Aiud. Plângeam de durere, drept urmare am luat câteva picături. În câteva secunde am simţit că-mi amorţeşte zona respectivă, iar acum, la câteva minute când vă şi scriu, uluită, nu MĂ MAI DOARE DELOC. Fără medi¬camente...
Nu mai am cuvinte. Dacă am avea nădejde, credinţă, toate ne-ar fi cu putinţă. Nu mă mai îndoiesc de ajutorul sfinţilor. Poate aşa a fost să fie căci nu demult, cam de 2 săptămâni, cineva apropiat îmi reproşa că invoc ajutorul sfinţilor mucenici. Iată că ei au vrut să mă întărească în credinţă.
Nu merit cât primesc. Domnul atotmilostiv Se îndură de mine şi de întreaga mea familie.
(Bretan Florina, Baia Mare)
12. O minune în care sfinţii cer să li se facă raclă…
Un preot din Bucureşti a cerut de la Aiud părticele din sfintele moaşte şi a primit o coastă, o vertebră şi o claviculă. În cele din urmă, ajungând la Bucu¬reşti, un alt preot a cerut şi el o parte din sfintele moaşte şi părintele a dat clavicula, păstrând pentru biserica sa - biserică de la o unitate militară - vertebra şi o coastă.
Într-o zi a programat să facă Paraclisul Maicii Domnului. Şi, ducându-se la biserică, în loc să vadă biserica deschisă şi candelele aprinse, a văzut că totul era închis, uşa la biroul său din unitatea militară era închisă. A bătut la uşa biroului şi paracliserul s-a trezit din somn: „Ce-i, părinte?” „N-ai pregătit cele pentru slujbă? Ce-i cu tine? De ce dormi? Ţi s a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, nu mi s-a întâmplat nimic.” „Du-te la biserică şi pregăteşte toate pentru slujbă!” Paracliserul s-a dus la biserică şi iar a adormit. Şi când s-a dus părintele la el, l-a trezit: „Ce i, omule, cu tine? De ce dormi, ţi s-a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, dar trebuie să vă spun ceva. Cât am adormit în birou şi apoi aici, în biserică, am avut un vis care a început în birou şi a continuat în biserică. Mi-au apărut în vis doi tineri, îmbrăcaţi în haine strălucitoare, albe, şi mi-au spus aşa: «Să nu ne faceţi raclă de aur, ci să ne faceţi raclă de argint.»”
Paracliserul nu ştia că pentru acele părticele din sfintele moaşte voia comandantul unităţii militare să facă o raclă de aur. Nu ştia paracliserul acela de cele două părţi de sfinte moaşte. Şi au zis mucenicii: „Să ne faceţi raclă de argint, pentru că înainte cei care se despărţeau de Dumnezeu făceau idoli de aur. Dar nouă să ne faceţi raclă de argint.” Şi sfinţii i-au arătat paracliserului în vis racla, dimensiunile, cât de mare să fie, lungimea, lăţimea, ce icoane să aibă pe margine, unde să fie pusă şi vertebra şi coasta, şi bucata de catifea roşie care să fie pusă înăuntru. Şi pă¬rintele l-a întrebat: „Eşti sigur?” Şi paracliserul a zis: „Eu asta am visat, asta vă spun şi o să vă rog să mă lăsaţi pe mine, din banii mei, să mă ocup să se facă această raclă.” Şi au găsit un meşter căruia i-au spus tot, dimensiunea, lungimea, lăţimea, ce icoane să facă pe mar¬gine. Şi s-a făcut această raclă spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea acestor noi sfinţi ai închisorilor.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat indicaţii cum să fie făcut chivotul legii. A dat indicaţii precise legate de cele folosite în cult. Tot aşa, la mănăstirea Pecerska, prin arătare cerească, Dumnezeu a arătat cum să fie făcută biserica Mănăstirii Pecerska şi un om pe nume Simon a avut o vedenie: cu un anumit brâu să se măsoare lungimea şi lăţimea bisericii. Şi s a făcut aşa. Şi acest om, Simon, este primul care a şi fost înmormântat la mănăstirea Pecerska.
Ei bine, Dumnezeu vrea nu doar să se facă racle pentru sfinţii închisorilor, Dumnezeu vrea ca noi să pur¬tăm în inimile noastre jertfa lor. De ce nu ştim numele atâtor şi atâtor mucenici? Pentru că nu ne am rugat lui Dumnezeu cum se cuvine să ne descopere numele lor. Sau poate că ne-am rugat, dar viaţa noastră nu a fost o viaţă de sfinţenie. Ne am rugat cu gura, dar cu trupul am păcătuit, cu trupul am stat împotriva rugăciunii noastre…
(Danion Vasile)
joi, 16 decembrie 2010
Domnul Gavril Vatamaniuc vine în seara asta în Aula de la ASE
"Dragi prieteni,
Vă invităm la o conferinţă specială: Memoria vie a spiritualităţii româneşti cu un invitat deosebit: Gavril Vatamaniuc - unul dintre ultimii supravieţuitori ai rezistenţei anticomuniste din Munţii Bucovinei. Această conferinţă va avea loc vineri, 17 decembrie 2010, ora 18.00, în Aula Magna a Academiei de Ştiinte Economice (Str. Piaţa Romană nr. 6, sector 1 - intrarea prin str. Căderea Bastiliei).
Gavriil Vatamaniuc a fost pus în 1948 sub urmărirea securităţii deoarece a intrat în conflict cu ofiţerii care se ocupau de educatia, cultura şi propaganda comunistă. Astfel, s-a refugiat la 25 noiembrie 1949 în pădurile din zona Suceviţei, unde a stat timp de 6 ani. A fost prins şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, pedeapsă comutată la 25 ani. A stat 9 ani în temniţele comuniste.
Această personalitate puţin cunoscută publicului dar de o înălţime spirituală imensă ne va împărtăşi din uluitoarea experienţă a celor 6 ani de singurătate petrecuţi în pădurile şi munţii Bucovinei, a greilor ani de temniţă care au urmat, dar şi din bucuria apropierii de Dumnezeu. Vă aşteptăm şi să ne vedem cu bine!"
A apărut cartea "Mărturisitorii". Toţi cei ce vor să o primească să îmi scrie pe: ciprianvoicila@gmail.com
Carte apărută la editura Lucman cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului
Site-ul www.sfintii-inchisorilor.ro/ (adresa o gasiti in blog-roll-ul meu) va ofera gratuit volumul.
Cartea se va gasi in librarii- in special la libraria Sophia- incepand cu a doua jumatate a saptamanii viitoare la pretul de 15 lei.
Iată câteva fragmente din carte.
Cateva minuni savarsite de Parintele Ilie Lacatusu
„Mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt”
Eram în anul III, în 1999, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, când profesorul nostru îndrumător, preotul Cojoc Marin, pe atunci asistent la catedra de Bizantinologie, ne-a anunţat că au fost descoperite moaştele unui părinte, pe nume Ilie Lăcătuşu, în cimitirul din apropierea stadionului Giuleşti şi că într-o anumită zi putem merge, cine vrea, ca să ne închinăm. Am fost cu el, vreo 10 colegi, şi am rămas foarte impresionaţi de ce am văzut. Am săvârşit slujba parastasului şi ne-am rugat sfântului ca să ne ocrotească în misiunea noastră viitoare, preoţească.
În vremea aceea locuiam, împreună cu soţia mea, Ioana, în căminul Tranzit, din apropierea staţiei de metrou Izvor. Ea nu a putut veni să se închine la moaştele Sfântului Ilie, din motive de sănătate. Într-o duminică, însă, în vreme ce eu am fost chemat să slujesc ca diacon undeva în Bucureşti, pentru că ea avea probleme cu un picior, a zis că mai bine rămâne la cămin şi va merge la Sfânta Liturghie la biserica din apropiere (a Mănăstirii Mihai-Vodă). Însă, când să intre pe poartă, a auzit o voce: „mergi la slujbă vizavi” (adică la biserica Sapienţiei). Această voce s-a auzit de trei ori şi, în final, a ascultat-o. Ajunsă la uşa bisericii, a înţeles imediat de ce fusese îndrumată acolo: pe uşă era pus un anunţ, conform căruia după Sfânta Liturghie, în acea zi de duminică, se mergea la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu. Cu toată durerea de genunchi pe care o avea, s-a dus să se închine şi s-a bucurat nespus de mult.
Probabil se observă faptul că mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt. Din cele pe care le-am trăit, cu rugăciunile acestui mare sfânt şi mărturisitor al neamului românesc, s-a născut convingerea fermă a sfinţeniei sale, dincolo de ceea ce ochii pot să vadă atunci când privesc trupul lui cel plin de har şi de mireasmă.
Am început să mergem tot mai des la micuţa cameră unde este depus trupul sfântului şi ne-am împrietenit foarte tare cu fiica lui, Maria. În decembrie 2000, înainte de a merge acasă, la Sfântu-Gheorghe, în judeţul Covasna, pentru sărbătorirea Naşterii Domnului, am trecut să luăm binecuvântare de la Sfântul Ilie. Era în data de 23 decembrie. Ca de obicei, am vorbit înainte cu doamna Maria ca să vină să deschidă uşa, iar împreună cu dânsa au mai venit vreo 15 închinători. Am intrat cu doamna Maria înăuntru şi ea l-a rugat pe tatăl ei - sfântul - să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru ca soţia mea şi cu mine să avem un copil, căci toate strădaniile noastre de până atunci în acest sens fuseseră fără succes. După câteva clipe ne-a spus (aici vreau să spun că la început mi s-a părut foarte straniu cum această femeie vorbea cu tatăl ei cel adormit, exista între ei o comunicare vie, nevăzută, directă; la început am crezut că minte sau că are probleme psihice, dar apoi, cu timpul, am văzut că era ceva adevărat, pe care nimeni nu îl vedea, însă se petrece, cu mila lui Dumnezeu): „Data viitoare când veţi veni să vă închinaţi, veţi fi de mână cu copilul vostru.”
Apoi ne-a spus: „Tata vrea să vă facă un dar de Crăciun”. Şi doamna Maria a luat un buchet de flori (trei garoafe, pe care le adusese o femeie atunci şi care au stat la picioarele Sfântului Ilie circa 10 minute) şi ni l-a dat. Am plecat plini de bucurie şi acasă am pus florile la loc de cinste. Minunea a fost că au stat înflorite - noi doar le schimbam apa - până la Paştile anului următor, adică în luna aprilie.
După terminarea facultăţii (în 2001) ne-am întors acasă, iar după câţiva ani (în 2004) am plecat la studii de doctorat în Grecia, unde am stat până în august 2010, când ne-am întors acasă, la Sfântul Gheorghe. De multe ori am mai trecut prin Bucureşti şi am vrut să mergem la Sfântul Ilie - întotdeauna îl salutam şi i ne închinam de departe - însă niciodată nu am putut ajunge efectiv: ori era oră târzie, ori nu o găseam pe doamna Maria la telefon, apoi ea a trecut la Domnul şi nu am mai ştiut cum să luăm legătura cu familia etc.
În primăvara anului 2010, de mână cu fiica noastră, Maria (de 3 ani), am ajuns din nou la Sfântul Ilie, după ce vorbisem în prealabil cu ginerele lui, soţul răposatei doamne Maria. Şi iată cum, după atâţia ani, s-a împlinit ceea ce ne spusese atunci, în toiul iernii, fiica Sfântului Ilie Lăcătuşu.
De asemenea, am văzut, când am mers primele dăţi la Sfântul Ilie, o doamnă care lucra pe atunci la Parlament - nu ştiu în ce funcţie, iar ea avea un mare necaz: avuseseră un accident de maşină, în urma căruia fiica ei, în vârstă de 18 ani, nu păţise fizic nimic, dar sperietura a fost aşa de puternică încât apoi i-a căzut tot părul, chiar şi genele şi sprâncenele. Au venit de 40 de ori, zilnic, la Sfântul Ilie Lăcătuşu - eu le-am cunoscut după cam a 25-a zi, iar minunea deja era clară - fata avea deja păr pe cap în lungime de aproape 2 cm.
De asemenea, la biserica Sapienţiei, unde am slujit des ca diacon, atunci când nu făceam naveta acasă la sfârşit de săptămână (am fost hirotonit de Preasfinţitul Ioan Selejan ca diacon în 25 decembrie 1999 şi am slujit ca diacon vreme de 5 ani), am cunoscut un om bătrân, paraclisier, pe care Sfântul Ilie l-a vindecat de cancer la trahee. Părintele Cojoc poate da mai multe detalii despre el. Pe mine m-a impresionat faptul că stătea în altarul acela micuţ al bisericii, în partea stângă, în genunchi tot timpul slujbei şi tăia prescură şi plângea tot timpul, în linişte. L-am întrebat pe părintele ce e cu el şi mi-a spus că îl vindecase de cancer Sfântul Ilie şi acum privea fiecare zi a vieţii lui pământeşti ca pe un mare dar, pentru care mulţumea cu recunoştinţă şi cu lacrimi lui Dumnezeu şi Sfântului Ilie Lăcătuşu.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!
20 noiembrie 2010
(Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu, consilier cultural al Episcopiei Covasnei şi Harghitei)
„Eu o consider o minune..”
Sună vag cele ce vă voi povesti, însă eu o consider o minune a părintelui.
Data întâmplării nu o mai ştiu exact. Prin anul 2002-2003 auzisem de la cineva că s-au descoperit nişte moaşte în cimitirul Giuleşti. Am fost şi eu, o dată, mai mult din curiozitate.
Apoi am mai mers deoarece vedeam că trupul părintelui era uscat, se slujiseră de către un arhiereu cele 40 de Liturghii de dezlegare, însă trupul nu putrezea, ba din contră, rămâneau uscate, galben-maronii, răspândeau bună mireasmă şi unii oameni spuneau că s-au vindecat minunat.
Într-una din zile, o duminică, am prins deschis la capelă, fiica părintelui Ilie Lăcătuşu, doamna Sabina fiind de faţă. Era o zi senină de vară, caniculară chiar. Dintr-o dată, doamna Sabina ne anunţă să ne pregătim să plecăm deoarece părintele (Ilie Lăcătuşu) a anunţat-o că va veni o ploaie torenţială rece cam într-o jumătate de oră. Ne-am uitat pe cer, niciun nor. Ne îndoiam de cele auzite, însă, ne-am pregătit să plecăm pentru că doamna Sabina închidea capela oricum şi pleca. Am plecat împreună. Am prins un tramvai până la podul Grant. Nu am apucat să cobor din tramvai bine că a şi început o ploaie torenţială rece, şi abia m-am putut adăposti sub pod. A plouat toren¬ţial cam 20-30 minute, timp în care apa începuse să curgă în şuvoaie pe stradă şi m-am udat la picioare şi am zis că ar trebui să alerg în staţia tramvaiului 41, pentru că oricum mă udase ploaia. Am alergat până la 41, rugându-l pe părintele Ilie Lăcătuşu să mă ferească de ploaia aceea rece, aveam doar un tricou pe mine şi se putea lăsa cu o răceală la plămâni. În sfârşit, am ajuns acasă şi, în timp ce urcam scările, vedeam cu surprindere că hainele şi încălţămintea îmi erau uscate, deşi intrasem cu picioarele în apă până aproape de genunchi, sub podul Grant.
Poate sună cam ciudat, dar eu o consider o minune. Dacă veţi considera că poate fi publicată într-un fel, că nu pare ciudată, şi vă este de folos, eu v-o trimit cu drag. Doamne ajută!
(Daniel Ilie)
„Sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!”
Doresc să vă transmit o minune pe care am trăit-o la părintele Ilie Lăcătuşu acum mai bine de 8 ani.
Am mers cu un grup de creştini de la biserică, într-o duminică după-amiază, la mormântul părintelui. Ştiam că în acea zi venea fiica părintelui şi deschidea cavoul. După ce am stat la rând vreo 20 de minute, am intrat şi m-am apropiat de sicriul părintelui. M-am uitat la faţa lui şi avea ochii deschişi. Uimită, am observat că părintele mă urmărea cu privirea. Fiica părintelui mi-a spus: „Ia uite, te priveşte!”. M-am apropiat şi i-am sărutat mâna şi am pus mâna mea pe cea a părintelui. Altă uimire - părintele avea mâna mai caldă ca a mea... Am ieşit emoţionată şi i-am spus unei prietene care aştepta şi ea să intre „K., părintele mişcă ochii!”, ea mi-a răspuns „ei, poate la tine...”. Când a intrat ea s-a uitat special la ochii părintelui şi a văzut că avea ochii închişi, după ce i-a sărutat mâna s-a uitat iar şi acum părintele avea ochii larg deschişi. Am mers la multe moaşte de sfinţi, dar aşa ceva eu nu am mai întâlnit! Dar nu e de mirare, căci sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!
(Florentina Iordache)
„Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său”
Vreau să vă relatez o minune săvârşită de Sfântul Ilie Lăcătuşu. În anul 2008, mai exact în luna septembrie, am mers cu soţia pentru a face un set de analize (ea este bolnavă de hepatită cronică, cu virus B şi D). Rezultatele au fost devastatoare: GPT avea valoare 540, iar limitele normale se situează între 20 şi 70. Menţionez că analizele le-am făcut în trei locuri şi toate arătau aceeaşi valoare. Deci am exclus posibilitatea unei greşeli. Acest GPT arăta starea ficatului. După câteva zile am mers în Bucureşti să ne vizităm naşii. Atunci ne-am hotărât să mergem la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns şi a fost o mare binecuvântare. La o zi distanţă de pelerinajul la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, soţia mea şi-a repetat analizele. Am rămas muţi de uimire. GPT-ul avea acum valoarea de 110, iar după câteva zile a ajuns în limite normale. Am uitat să menţionez că soţia mea se simţea foarte rău înainte de a ajunge la Sfântul Ilie Lăcătuşu. De a doua zi se simţea foarte bine. Noi credem că aceasta a fost o minune a Sfântului Ilie Lăcătuşu. Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său.
(Mihai Adrian)
„Pe mine m-a vindecat Sfântul Ilie Lăcătuşu”
Sunt Emanuela Merluşcă din Ploieşti şi vreau să vă mărturisesc despre ajutorul pe care l-am primit de la Sfântul Ilie Lăcătuşu.
În ianuarie 2008 am fost suspectată de scleroză multiplă. Pentru confirmarea diagnosticului am făcut o puncţie lombară prin care mi s-a recoltat lichid cefalorahidian. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că diagnosticul a fost infirmat. Lichidul cefalorahidian a fost clar, doar că a avut o presiune mai mare la recoltare decât de obicei. Bucuria însă mi-a fost umbrită de urmările acestei puncţii lombare. Am rămas cu dureri de cap severe, pentru care am urmat multe tratamente, fără rezultat. Aveam continuu stări de ameţeală, lipsă de concentrare, de atenţie, de memorare şi stare de somnolenţă. Am făcut RMN, iar medicii (radiologi, neurologi) mi-au spus că aceste dureri pot trece peste 2-4 luni sau chiar în câţiva ani. Ştiinţa medicală este neputincioasă în aceste dureri post-puncţie, pentru că este oarecum afectat metabo¬lismul electroliţilor la nivelul creierului.
După acest verdict am căutat rezolvare la diferite sfinte moaşte, mergând şi pe la părinţi îmbu¬nătăţiţi.
Fac o precizare: atât eu cât şi părinţii mei suntem credincioşi practicanţi, avem părinţi duhovnici, mergem în diverse pelerinaje mai ales în Moldova. Deci mai potrivit ar fi să spun că ne-am continuat rânduiala duhovnicească şi, după această experienţă a mea, cu o intensitate mai mare, însă.
Chiar părintele Justin Pârvu ne-a recomandat să mergem la mai multe mănăstiri, cu rugăciunea în minte şi în inimă, pentru a obţine vindecarea. În acel an, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns în Grecia (la Sfântul Nectarie, Sfântul Spiridon, Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Cuvios David, Sfântul Paisie Aghioritul şi la multe alte sfinte moaşte), apoi în Ucraina (Lavra Poceaev, Kiev etc). Starea mea fizică se îmbunătăţea oarecum, dar încă nu scăpasem de acele dureri. Pentru că Dumnezeu rânduise într-un fel să mi cunosc sfinţii ţării mele.
Într-una din zile o colegă de la serviciu îmi povesteşte despre moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu. Trecuse deja un an şi 4 luni de când mă chinuiam cu acele dureri de cap. Am ajuns la sfintele moaşte, dar spre întristarea mea am găsit racla închisă. Între timp însă am citit câte ceva despre viaţa părintelui.
Pe 8 mai 2009 am ajuns din nou, singură, la sfintele moaşte, cu aceeaşi durere de cap. Au trecut apoi una, două, trei zile, iar după o săptămână am realizat că am scăpat de durere, după ce am trecut pe la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Cu multă bucurie şi mulţumire în suflet le-am dat vestea după o lună părinţilor, apoi prietenelor, cunoş¬tinţelor. Apoi părintelui Justin. Nu voi uita niciodată bucuria cerească pe care am văzut o licărind în ochii părintelui Justin când i-am spus: „Părinte, Sfântul Ilie Lăcătuşu m-a vindecat de durerea de cap!!!”
Acum Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că a rânduit să mă tămăduiască un sfânt român. Şi pentru că încet-încet am ajuns apoi la Aiud, unde am găsit alţi sfinţi grabnic ajutători în aceste vremuri grele.
Aceasta a fost minunea pe care am trăit-o eu şi pe care poate că nu am prezentat-o cu un talent scriitoricesc deosebit. Am dorit doar să fac cunoscut ajutorul grabnic pe care ni-l dau sfinţii români cinstiţi de noi.
Chiar dacă forurile pământeşti nu l-au canonizat încă pe părintele Ilie Lăcătuşu, sunt ferm convinsă că Dumnezeu l-a canonizat de mult în împărăţia Sa.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! O zi binecu¬vântată!
(Emanuela Merluşcă)
„Nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem”
Nu ştiu dacă ceea ce mi s-a întâmplat mie se poate numi o minune.
În urmă cu 2 ani, în 2008, chiar de Sfântul Ilie, am mers la sfintele moaşte ale părintelui Ilie Lăcătuşu. A trebuit să-l aşteptăm pe ginerele părintelui pentru a deschide cavoul. Între timp se formase o coadă destul de mare. În timp ce stăteam la coadă îmi făceam griji că nu voi putea atinge sfintele moaşte; mie mi-au murit doi copii mici, şocul a fost atât de puternic încât de atunci nu mai pot suporta să ating oameni morţi. Îmi construiam fel şi fel de scenarii cum să mă eschivez şi să reuşesc să trec fără să-l ating.
Când am ajuns, nu am avut nicio reţinere, absolut nimic, îmi era aşa de bine, era ca şi cum aş fi fost lângă o persoană foarte dragă... nu aş mai fi plecat de lângă el, cu toate că până atunci nu am avut evlavie deosebită la părintele Ilie Lăcătuşu, iar după ce m-am închinat şi am sărutat crucea, la fel cum a mai spus cineva înaintea mea, am avut impresia că s a uitat la mine; eram cu o prietenă şi i-am spus şi ei, nu fără oarecare reţineri să nu creadă că „am stat prea mult în soare”, dar senzaţia că se uita la mine era atât de puternică încât m-am uitat la ochii lui, ochii îi avea întredeschişi şi chiar şi aşa, când mă uitam, simţeam în continuare că mă priveşte.
Îmi doresc să mai ajung la sfintele moaşte. Cei care nu aţi ajuns, nu mai lăsaţi să treacă timpul, nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem.
(Valentina Stoian)
„Sfântul Ilie Lăcătuşu face mari minuni”
Este minunat ceea ce simţi atunci când mergi şi îi atingi moaştele. Mâinile lui sunt calde şi ţi se umple sufletul de linişte şi bucurie. Cea mai bună prietenă a mea, care îmi este şi naşă, s-a chinuit timp de zece ani să aibă un copilaş. Medicii nu îi dădeau prea multe şanse, însă, rugându-se la sfântul, a rămas însărcinată. Face mari minuni.
(Teodora)
„Misiunea sa nu s-a terminat”
Oare ce minune ar trebui să se întâmple pentru ca sfântul Ilie Lăcătuşu să fie canonizat şi să fie recunoscut sfânt? Cum oare să le deschidă Dumnezeu ochii şi poarta sufletului celor ce sunt în măsură să decidă acest lucru, când deja fiecare semn este o minune înfăptuită de sfânt, iar toţi cei ce au păşit spre mormântul părintelui, încă din primele clipe, nu-şi pot explica ceea ce simt şi ce se întâmplă cu ei? Nu mai vorbesc de clipa când intri pentru prima oară în lăcaşul sfânt unde se află moaştele părintelui şi de unde izvorăşte o mireasmă dumnezeiască şi sfântă, iar chipul său simţi că-ţi vorbeşte, într-un cuvânt îi simţi prezenţa vie şi ajutorul pe care ţi-l dă necondiţionat, fie că eşti convins sau nu pentru ce te afli acolo. Oameni buni, creştini, cei care sunteţi cu adevărat creştini, chiar dacă sunteţi păcătoşi, căci aşa suntem, nimeni nu poate explica în cuvinte, oricât de dulce ar avea graiul, ce înseamnă pentru cei bolnavi şi trupeşte şi sufleteşte, existenţa moaştelor sfântului Ilie Lăcătuşu. Eu sunt convinsă că misiunea sa nu s-a terminat, iar Dumnezeu l-a hărăzit ca şi după trecerea în rândul celor adormiţi să facă bine, să ajute şi să aibă grijă de toţi aceia care îi cer ajutorul în fiecare clipă.
(Marusia)
„Am văzut o minune”
Încă de când am aflat de modul în care a fost descoperit trupul părintelui Ilie Lăcătuşu, am avut certitudinea că mă aflu în faţa unui sfânt!
Văzând primele fotografii apărute în presă, m am entuziasmat, spunând celor din jur: „Este extraordinar: în zilele noastre, printre noi, având familie şi copii, mai pot apărea sfinţi. Cred că este primul sfânt român descoperit întreg în România!”
Am încercat să găsesc, beneficiind doar de informaţii vagi şi confuze, cimitirul şi respectiv mormân¬tul unde se afla părintele Ilie. Şi am reuşit. Agitaţia febrilă a acestei descoperiri a fost repede înlocuită de o pace adâncă, ce s-a revărsat asupra mea şi asupra celor cu care eram. Entuziasmul zgomotos de la aflarea criptei în care, prin geam, se putea vedea trupul părintelui acoperit cu veşmintele preoţeşti, nu a ţinut multă vreme. Cei prezenţi au fost cuprinşi de o linişte meditativă şi pioasă. Cuvintele rugăciunii au izvorât imediat din inima fiecăruia dintre noi, învăluiţi fiind de mirosul deosebit ce răzbătea dincolo de uşa criptei.
M-am întors de mai multe ori la mormânt, dar abia la parastasul din Sâmbăta Morţilor am putut să intru în criptă - cu acordul şi în prezenţa familiei. Avertizaţi fiind în prealabil (eram cu un prieten, absolvent de Teologie) de fiica părintelui Ilie, care ne-a spus: „Uitaţi-vă, de câte ori intru la el, tata deschide ochii.” Am văzut cât se poate de clar (eu şi prietenul meu) că părintele a deschis ochii larg, părând că ne priveşte. Am văzut o minune!
Sărutându-i de mai multe ori mâinile, nu am avut nicio clipă senzaţia că mă aflu în contact cu trupul unui mort, ci dimpotrivă, trupul unui bătrân slab adormit, cu înfăţişare cucernică. De altfel, la parastasul de un an de la aflarea moaştelor, chiar şi episcopul locului, Preasfinţitul Teodosie Snagoveanul, după ce a citit rugăciunea arhie¬rească de dezlegare, văzând că părintele a rămas la fel de întreg şi binemirositor, a afirmat: „Părintele Ilie este sfânt. Fără nicio îndoială!”
(Claudiu Dragomirescu, Bucureşti)
„Acum ne veghează din Împărăţia Cerurilor...”
Una dintre cele mai frumoase veşti pe care le-am auzit în viaţa mea a fost descoperirea moaştelor întregi şi binemirositoare ale părintelui Ilie Lăcătuşu, în iulie 1998.
Citisem multe cărţi despre închisorile comuniste, cunoscusem foşti deţinuţi, eram interesat de problema sfinţeniei în închisorile comuniste.
Cum am aflat că moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu au fost descoperite neputrezite, m-am grăbit să mă duc la părintele Justin Pârvu, pentru a-i comunica vestea. Părintele m-a primit cu mare bucurie. I-am luat atunci şi un scurt interviu despre cum ar trebui cinstit părintele Ilie. A spus că putem să ne rugăm părintelui Ilie, chiar dacă nu este canonizat.
După aceea, întors în Bucureşti, am reuşit să ajung la moaştele părintelui Ilie, împreună cu un prieten, Claudiu Dragomirescu. Când am intrat în criptă, primul lucru a fost să mă uit la ochii părintelui. Voiam să văd dacă erau închişi sau deschişi. Ochii erau închişi. Am pus capul pe mâinile părintelui, să mă rog să mă întărească în lucrarea de propovăduire a sfinţeniei noilor mucenici – pe vremea aceea, în toamna lui 1998, subiectul era tabu.
Când am ridicat capul, am rămas surprins. Părintele avea ochii larg deschişi. Nu se uita spre mine, cum am auzit că a făcut cu alţii, dar ochii erau deschişi. Am rămas şocat. I-am spus prietenului meu: „A deschis ochii!” A văzut şi el. Am simţit că Dumnezeu ne dă acest semn pentru a ne spori evlavia faţă de părintele Ilie şi faţă de noii mucenici.
Ulterior, am întocmit un memoriu pentru canonizarea părintelui Ilie Lăcătuşu. Apoi am luat legătura cu câteva asociaţii ortodoxe, şi cu cea a foştilor deţinuţi, şi au sprijinit iniţiativa mea. Memoriul a fost depus la Arhiepiscopia Bucureştilor, care a dat şi un răspuns prompt şi „îmbucurător”.
În urma depunerii memoriului respectiv, am fost primit în audienţă la Preafericitul Patriarh Teoctist, împreună cu părintele Galeriu şi cu un fost deţinut politic.
Au trecut mai mult de zece ani de atunci, şi încă nu am auzit să se pună deschis problema canonizării părintelui Ilie Lăcătuşu. Dar în această perioadă am auzit de multe minuni săvârşite de el. Doctoriţa de familie de care aparţin mi-a spus că ştie două cazuri de vindecări de cancer săvârşite după rugăciuni către părintele Ilie.
Am auzit şi lucruri care mi s-au părut exagerate, dar şi multe lucruri adevărate. Pentru mine nu contează decât modul în care Biserica judecă lucrurile. Dacă părintele ar fi murit în închisoare, ar fi putut fi canonizat imediat, întrucât a murit mărturisind credinţa ortodoxă.
Dar, întrucât a murit după ieşirea din închisoare, Biserica trebuie să cerceteze amănunţit viaţa sa, înainte de a-l canoniza.
Oricum, fie că va fi canonizat mai devreme sau mai târziu, părintele Ilie este sfânt încă de când a părăsit această lume. Iar acum ne veghează din Împărăţia Cerurilor...
(Danion Vasile)