joi, 26 februarie 2015

Înscrie-ți copilul la Ora de Religie!

În urmă cu 25 de ani, românii au luptat pentru libertate și au învins. Astăzi, copiii acelorași români sunt amenințați de o democrație prost înțeleasă, care ar dori să șteargă orice urmă de spiritualitate din educația lor. Oferă copilului tău posibilitatea de a-și cunoaște credința și de a alege în cunoștință de cauză. ÎNSCRIE-ȚI COPILUL LA ORA DE RELIGIE. O campanie Asociația „Părinți pentru Ora de Religie”. Model de CERERE pentru înscriere la ora de religie. www.oradereligie.ro www.facebook.com/parintipentrureligie.

Fundaţia Justin Pârvu vă prezintă Filmul documentar despre viaţa Părintelui Justin. FERICIŢI CEI PRIGONIŢI: Părintele Justin Pârvu, Mărturisitor al Temniţelor comuniste

FERICIŢI CEI PRIGONIŢI: Părintele Justin Pârvu, Mărturisitor al Temniţelor comuniste. Un film documentar realizat în anul 2012 cu binecuvântarea Părintelui Justin, de către Fundaţia Justin Pârvu, în colaborare cu IT VIP Studio Baia Mare. Scenariu: Ioan Chertiţie. Regie: Andrei Bărbos. Imagine: Ioan Teglaş. Pentru cei ce doresc să mai facă comenzi o pot face aici.

marți, 24 februarie 2015

În curs de apariție la Editura Areopag: „Sensei. Infractor. Călugăr” de Părintele Emanuil Giurăscu.O carte pentru sufletele tinere şi non-conformiste

De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)

luni, 23 februarie 2015

La Editura Areopag a apărut cartea pentru copii „La Tine mi-e nădejdea. Din copilăria Sfântului Teofan Zăvorâtul” de Maria Volkova

Cartea a fost tradusă din limba rusă de Angela Voicilă și poate fi achiziționată de la librăria Sophia. „- Mamă, întreabă câteodată Egor, de ce sfinții sunt atât de triști? [...] - Egorușca, oare cum ar putea să fie veseli?! Doar oamenii vin la ei, fiecare cu durerea sa. Vine fierarul, el este bătrân, îl doare piciorul. Și îl roagă: "Ajută-mă, îmi este atât de greu să merg!" Sau vine tușa Maria, fiindcă i-a dispărut vaca din ogradă: "Ajută-mă să o găsesc", îl roagă ea. Fără vacă este greu, de unde să ia lapte, smântână, unt? Iar fără lapte și unt nu se poate fierbe terciul și atunci micuții Petia și Tania ar rămâne flamânzi. Ce să facă? - Și sfântul îi ajută? - Da, însă nu îndată. - De ce? - Fiindcă el vrea ca mai întăi noi să-i ajutăm.”

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză- din „Omilii la Postul Mare”. Vă urez un post binecuvântat, cu multe roade duhovnicești!

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997, de descărcat) Omilia despre profetul Iona si despre post/: Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3,4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani. Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea, Evanghelistul nu zice numai: „a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26,75). Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? - Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21,15). Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21). Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l,3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138,7). Poate undeva pe pamant? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul - Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa li se intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare. Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-1 pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-1 ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care 1-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios. Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat. Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5,7); iara David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5) Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie. Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu 1-au aruncat indata in mare, ci 1-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata. Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l,8)! Marea cea mugitoare 1-a parat, soarta 1-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu. Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniviteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere. Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-1 predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat. Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea 1-a luat si 1-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care 1-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma 1-a mantuit si 1-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii. Ninivitenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii. Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa. Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea. Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului! Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16). Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu de-amanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului. Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi. Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna? Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii vecilor! Amin. Sfântul Ioan Gură de Aur- Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997)

joi, 19 februarie 2015

„Calea singuratică” a ieromonahului Roman Matiușin

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă. Interviul a apărut în nr. 89 al revistei Lumea monahilor) Ieromonahul Roman Matiușin (în lume - Alexandru Ivanovici Matiușin) s-a născut pe 16 noiembrie 1954 în satul Riabcevsk din regiunea Breansk. A studiat filologia la Universitatea de Stat a republicii Kalmîkia. În anul 1983 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Peșterilor din Pskov. În 1985 este hirotonit ieromonah. Din 1994 viețuiește și slujește la schitul Vetrovo (din eparhia Pskov). Este autor de poezii și cântece duhovnicești, membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia. În conștiința multora chipul lui se contopește cu definiția „monahul cu chitara”, deși părintele Roman a lăsat chitara de aproape douăzeci de ani. În perioada dintre anii 1991 - 2008 au fost publicate cinci volume de poezii, precum și albumele sale de cântece: „Toate cele adevărate și veșnice nu se află aici”, „Întreaga Rusie a devenit câmpul de la Kulikovo”, „Comoara sufletului meu” și altele. Pe rafturile multor biblioteci parohiale, alături de unele cărți lucioase neatinse, se pot găsi ușor jerpelitele volume de poezii, având pe cotor inscripția: „Ieromonahul Roman Matiușin”. Cu ale sale cântece-rugăciuni, răsunând încet, „în particular” de pe casete, s-au înrudit mulți dintre acei care în anevoioșii ani 90 își căutau drumul lor către Dumnezeu. La întrebarea, „de ce sunt scumpe pentru voi aceste poezii?”, admiratorii părintelui deseori strâng din umeri: este greu de spus. Dar aproape fiecare al doilea, adaugă gânditor la acestea: „Aș vrea foarte mult să-l întâlnesc…” La schitul său, Vetrovo, locuiește un pisoi mare și pufos pe nume Barsic; pe rafturile ce acoperă pereții stau sute de cărți. Nu departe de chilie se află o biserică din lemn în stil rusesc. Și nici un suflet pe o rază de câțiva kilometri. Fără barcă, fără o călăuză din aceste locuri, nu poți să răzbați până aici. În mediul lumesc despre părintele Roman se vorbesc și se scriu diferite - de la legende eroice până la născociri ordinare. Poate aceasta e urmarea inevitabilă a faptului că despre traiul lui prezent nu se știe practic nimic. De altfel, nici nu se întâmplă nimic deosebit, părintele-poet slujește ca mai înainte, muncește, scrie poezii noi și își continuă nevoința lui de călugăr. Opt ani el a tăcut - și-a pierdut glasul și auzul, dar nu a fost surd la evenimentele societății, nici la durerea omenească. Opera sa actuală este o publicistică în versuri, plină de durere pentru lume, care se afundă tot mai mult într-o existență „unicelulară”. Însă și în aceste versuri se deslușește „eroul liric” - monahul și filosoful, despre care noi deocamdată cunoaștem atât de puține. Asupra concepției dumneavoastră despre lume și asupra creației dumneavoastră au avut influență unele impresii puternice din copilărie și tinerețe? Am dori să cunoaștem puțin despre acea vreme când nu erați monah, nici poet. Credința a fost în mine din anii copilăriei, dar s-a întărit în tinerețe. Mama era profesoară, preda la școală, iar când ajungea acasă, scotea un geamantan secret, scotea de acolo icoanele și se ruga. Când m-am îmbolnăvit, ea a început să-mi citească din Evanghelie. Era în limba rusă, cu niște ilustrații minunate. Din toată Evanghelia eu i-am ținut minte pe Hristos și pe Iuda. Și sufletul l-a primit pe Hristos îndată, fiindcă nu cunoștea încă păcatele. Dar ce este credința fără Biserică…Viața fără spovedanie, înmulțirea patimilor, atunci când fără pocăință, fără harul lui Dumnezeu fierbi în suc propriu. În anii studenției eu am început să caut sensul vieții în afara pereților bisericii. Cu oricine vorbeam atunci, prima întrebare pe care o puneam era: pentru ce trăiți? În căutarea unui răspuns, am dorit să citesc Biblia. Dar preotul la care venisem cu aceste frământări mi-a dat numai „Jurnalul Patriarhiei Moscovei”… Cel mai tragicomic moment a fost când m-am apropiat de profesorul de filosofie și l-am întrebat: „În ce constă sensul viețuirii omului?” Iar el mi-a răspuns: „Lasă, nu te mai gândi la asta. Trăiește ca o plantă”. Aceasta m-a omorât. Doar aceste cuvinte le spusese acela care, se părea că trebuia să-i răspundă exact unui student, pentru ce trebuie să trăiască. Omul nu e o plantă. Chiar și pisica e mai presus decât o plantă. Reieșea că el nu îmi propusese nici măcar o viață de câine. Eu m-am gândit: ei bine, fie și așa. Și m-am apucat de aritmetică: mi-am închipuit un cântar. Pe un taler am pus viața mea trecătoare, iar pe celălalt - viața veșnică. Să ne închipuim că eu voi trăi aici optzeci de ani. Deși pentru o socoteală rotundă, să luăm șaizeci. O treime din viață dormim, deci să o scoatem. Mai aproape de bătrânețe încep cârjele, farmaciile, spitalele… Rămân doar douăzeci de ani productivi, din care, poate, se va aduna un an fericit. Oare acest an, fie chiar și zece ani, pot înlocui veșnicia? Chiar dacă în ea nu ar fi nimic, chiar dacă…Și îndeobște, de ce trebuie tu să te bucuri de o clipă fericită, iar apoi să mori și să devii îngrășământ? Ai fost bun sau rău, nu-i nicio diferență, fiindcă ești îngrășământ. Pe mine m-a uluit această concluzie și următorul gând a fost: „Doamne, ajută-mă! Păzește-mă de această înfiorătoare autodistrugere, de drumul spre nicăieri”. Eu am înțeles că este imposibil să devii om, petrecându-ți viața fără Dumnezeu. „Chemarea lui Dumnezeu s-a auzit în mijlocul liniștii și s-a atins de sufletul meu”/ Atunci ați luat hotărârea să lăsați lumea și să vă legați viața de Biserică? Fiind încă elev, am îndrăgit frumusețea dumnezeiască a naturii. Puteam să privesc ore întregi dealurile, stelele, sau revărsarea râului Desna. Doream să trăiesc așa, încât să nu mă despart niciodată de această frumusețe. Și în penultimul an de liceu, eu am anunțat că voi merge la seminar. Dar mama m-a rugat: „fiule, așteaptă să lucrez măcar până la pensie”. Doar în caz că intram la seminar, ea ar fi fost pur și simplu alungată, ar fi fost lipsită de postul de profesoară. Am fost nevoit să mă înscriu la Universitate, la facultatea de filologie. Dar „scânteia” rămăsese, nu dispăruse nicăieri. Odată, fiind student, am ajuns întâmplător la o stână. Aceasta era un „punct” în imensitatea stepei: căsuța ciobanului, în jur, pe o rază de zece-cincisprezece kilometri nu era nimeni, doar turma de oi. Și iată că, în singurătate, în mijlocul câmpului de pelin, deodată s-au născut aceste rânduri: Eu vreau să ajung schimnic, un schelet uscat,/ Să fiu cu părul lung, ca un anahoret,/ Și în oglinda lacului să văd nu un poet,/ Ci chipul unui înțelept pribeag. Aveam optsprezece sau nouăsprezece ani. Eu nu știam nimic despre viața în mănăstiri, nici unde se află ele. Pe atunci nimeni nu vorbea nimic, nu explica, și dintr-o dată - aceste gânduri despre călugărie. A fost o chemare, Dumnezeu bătea la ușa inimii mele. Și iată că această vestire - glasul lui Dumnezeu - s-a auzit în mijlocul liniștii și s-a atins de sufletul meu. Am intrat în monahism mai târziu. Nu puteam să o las pe mama, sora mea lucra în Nord. După Universitate am lucrat în mai multe locuri, am cântat la casa de cultură. Eram într-o astfel de situație în care toată lumea este mulțumită de tine, și tu ești mulțumit de toți, dar te dăruiești pe tine și nu dobândești nimic. Oamenii pleacă, rămâi față în față cu acea aparatură și începe întâlnirea cu tine. Deodată înțelegi cât ești de mărunt. E un moment strașnic…Simțeam că mă sufoc, deși nimeni nu mă considera abătut sau trist. Iar la un moment dat am înțeles: așa nu mai pot să trăiesc. Mama în acea vreme își rânduise viața (mai târziu a fost tunsă monahie) și eu am plecat la mănăstire.
„Dacă poezia atinge inimile celor care o ascultă sau o citesc și îi aduce în biserica Domnului, ea își îndeplinește cea mai înaltă menire”/ Ca poet, ca om de creație, v-ați format fiind deja monah? Compusesem poezii și cântece în lume. Primele caiete sunt chiar din copilărie, mai târziu, în clasa a zecea scriam foarte mult. Am avut povestiri, câteva nuvele, o satiră… Pe toate le-am distrus. Și slavă Domnului! Doar aceea era opera unui om nebisericesc - ce putea ea să ofere?… Înainte de perestroikă, în anii optzeci, am dus toate culegerile mele, de proză și poezie, la o editură din Breansk. Hotărâsem să intru în literatură cu tot „bagajul” meu - nu prin intermediul gazetelor și revistelor, ci ca autor de cărți. Mi-au promis: vom vedea, veniți peste o lună. Și la următoarea întâlnire, îmi spuseră, așa, cu respect: vom publica, dar ne trebuie o „locomotivă” - o poezie despre Lenin și partid. Doream foarte mult să am un volum al meu, dar să fac un compromis cu propria conștiință… Dacă îndeplineam atunci propunerea lor, nu știu cine eram. Apoi aș fi umblat încoace și încolo cu acel volumaș: uitați-vă cât sunt eu de măreț! Apoi ar fi apărut al doilea volum, al treilea - iar despre duhovnicie nu aș fi avut habar. Doar orgoliul ar fi crescut. Cu mila Domnului, m-am temut să fiu fățarnic și El m-a ferit de această cale. Îmi aduc aminte cum, fiind deja în mănăstire, am deschis o carte duhovnicească - „Războiul nevăzut” a lui Nicodim Aghioritul. Și am fost atât de uluit, încât aproape am plâns. Citeam și mă gândeam: iată ce îmi trebuia mie în tinerețe! Iar pe noi în Universitate ne hrăneau cu Boccaccio și cu „capodoperele” lui. Nu vreau să evaluez poezia mea. Dar dacă poezia atinge inimile celor care o ascultă sau o citesc și îi aduce în biserica Domnului, aceasta și este cea mai înaltă menire a ei. Cel ce stă în fața oamenilor și nu în fața lui Dumnezeu, încă nu s-a format ca personalitate: el nu are sprijin, iar sprijinul este numai Dumnezeu.
De mai mult de zece ani, viețuiți absolut singur, în adâncul pădurii, la schit. Acolo scrieți mai ușor? Din cauza stării mele de sănătate eu am plecat, cu binecuvântarea arhiereului și starețului, la schitul Vetrovo. Mai întâi din cauza sănătății, apoi acolo am și rămas. Lucrez acolo, pictez icoane, deși nu mă socot pictor de icoane, doar învăț. Întotdeauna m-a atras singurătatea, fiindcă altfel poți percepe frumusețea. Auzi cântecul privighetorilor, fluieratul războinic al graurilor, strigătele cocorilor. Nu te mai saturi de mirosul teilor înfloriți. Nu obosești să te minunezi de frumusețea crinilor albi. Dar cât de frumoasă este pădurea înzăpezită! În orice anotimp natura îl slăvește pe Dumnezeu. Procesul creației este inexplicabil. Citești Psaltirea și dintr-odată vezi rândul „apă întunecoasă în norii văzduhului” (Psalmul 17; 13) - ce imagine! Și eu desigur am inclus-o în una din poeziile mele. Apă întunecoasă în norii văzduhului, Neagră e apa zilelor mele trecute. Stările sunt diferite. Nu scriu atunci când nu simt nevoia să scriu. Să fiu un meșteșugar - de ce? Dacă ceva în mine începe să vibreze, atunci mă strădui să dezvolt acea temă, să o conturez în versuri. Dacă nimic nu vibrează, mai bine merg și citesc sau muncesc. Lucrând la versuri, țin lângă mine o Bibie veche slavonească și dicționarul lui Vladimir Dali. Câtă armonie…Deschideți dicționarul și citiți măcar despre culoarea cailor: ca pana corbului, pag, roib…Câte cuvinte uitate! Îi învățăm pe copii să ciripească în limbi străine, dar uităm măreața noastră limbă. Acum am mai mult de o mie de poezii publicate. Dar majoritatea dintre ele nu le pot spune pe de rost. Pur și simplu nu le țin minte - de ce?… Să ne dea Domnul nouă, monahilor, să nu uităm numele Lui, al lui Dumnezeu - acesta e cel mai important. Iar poeziile sunt doar o cale către Biserică. Înțelegeți - o cale, dar nu însuși țelul. Țelul e Hristos. Ultimul dumneavoastră volum apărut, editat într-un tiraj mic anul trecut, include multe poezii sociale, de actualitate. Și se numește „Calea singuratică”. După cum se pare, sunteți într-adevăr singur în multe privințe. De ce e așa? Aceasta e soarta „prorocului în țara sa”? Proroc e acela care vorbește prin voia lui Dumnezeu, și anume ceea ce Dumnezeu voiește să le spună oamenilor. Dar există pur și simplu o privire trează asupra lucrurilor. Dacă vezi că un prunc se târăște spre un fier de călcat fierbinte, nu e nevoie să fii proroc, ca să spui că el se va arde. Dacă noi vedem spre ce se îndreaptă toți, și cu o viteză din ce în ce mai mare, nu trebuie să fii proroc, ca să înțelegi unde vom ajunge. Câteodată versurile vin după rugăciune. Este ca un răgaz pentru suflet, înainte de de a te cufunda în lumea înconjurătoare. Alte versuri le scriu potrivit problemelor la ordinea zilei. Probabil, pe acestea nici nu trebuie să le numim poezie în înțelesul deplin al cuvântului - este greu să vorbești într-un limbaj poetic despre actualitatea noastră. Însă ca patriot, nu pot să tac. Deși uneori „încasez” pentru aceasta și din din dreapta, și din stânga. Poeziile care exprimă o poziție cetățenească nu le convin tuturor. Am o carte nepublicată, se numește „Poezii ostășești”. Și deocamdată nu este o editură care ar fi de acord să o tipărească. Sunt prea curajoase, îmi spun. Însă monahul, creștinul, este ostașul lui Hristos. Mă doare sufletul pentru Țara mea, pentru poporul meu, nu-mi calc pe conștiință, de aceea mă interesează și aceste teme. Este imposibil să-i mulțumești pe toți. Dostoievski are următoarele cuvinte: „Direcția mea este cea pentru care nu se dau titluri”. Unii au nevoie să vorbească, fără a ține seama de persoane, funcții, fără a face compromisuri cu propria conștiință. (Interviu realizat de Dmitri Andreev, Elena Sapaeva) sursa: „Pravoslavie i sovremennosti” („Ortodoxie și actualitate”)

duminică, 15 februarie 2015

A apărut Revista ATITUDINI Nr. 37, dedicată filosofului şi mărturisitorului Petre Ţuţea.

În cuprinsul ei veți găsi recenzia lui Sergiu Ciocârlan la cartea Sfinții de lângă noi („Un vernisaj al gândirii”) și evocarea luptătorului anticomunist, Octavian Anastasescu. SUMAR: Editorial: Mărturisire ortodoxă de credinţă; 6. Portret: PETRE ȚUȚEA – ROMÂNUL ABSOLUT; „UN COLOS INTELECTUAL ÎNTR-UN SUFLET DE COPIL”, de m-rea Paltin Petru-Vodă; 18. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Cuminţi şi cu „Pace tuturor!”– nu facem altceva decât să trădăm valorile şi interesele naţiunii; 25. „Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase!” – De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu; 36. DEZBATEREA PENTRU CARDUL DE SĂNĂTATE CU BUNE ŞI RELE de Pr. Mihai Andrei Aldea; 41. DE CE TREBUIE SĂ REFUZĂM CARDUL DE SĂNĂTATE? de Pr. prof. dr. Mihai Valică; 46. Victorie împotriva cardului electronic de sănătate! Există alternativă, el nu mai este obligatoriu! 51.„Se cere multă rugăciune şi luptă pentru a rezista timpurilor” de Schimonahul Gurie, M-rea Sf. Sava, Palestina; 54. DREPTURI FĂRĂ DRAGOSTE de Emilia Corbu; 57. Lumea în 2015 sau Agenda Elitei. O decriptare a noii ordini mondiale; 63. O canonizare de mult aşteptată: Sfântul Paisie Aghioritul; 68. Eroul discret – Octavian Anastasescu, luptător anticomunist: Prezent! de Ciprian Voicilă; 72. MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – poeta temniţelor comuniste, de Pr. Stavrofor Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic; 78. Inedit: Corespondenţa lui Radu Gyr cu Pr. Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade şi Pan M. Vizirescu; 82.CANCERUL, REUMATISMUL, BOLILE DE INIMĂ ŞI INFECŢIA DE FOCAR DENTAR de Dr. Gavrilescu Mihai, medic primar cardiolog; 88. VIRTUŢI, PATIMI ŞI PROFESII (II), Ignoranţii şi funcţiile de conducere de Ioan Vlăducă; 91. Sinaxar Luna Februarie: Mucenicul Valeriu Gafencu şi Mărturisitorul Ioan Ianolide. „Ordinul slujitorilor lui Hristos” de Alexandru Virgil Ioanid; 95. UN VERNISAJ AL GÂNDIRII, de Sergiu Ciocârlan. Comenzi se pot face aici.

vineri, 13 februarie 2015

Miercuri, 18 februarie 2015 - conferință despre Sfinții Închisorilor și lansare de carte la Mizil. Ora 12.00

Liga Tineretului Creștin Ortodox Mizil organizează, Miercuri, 18 februarie 2015, de la ora 12.00, în Sala de Festivități a Liceului „Grigore Tocilescu” o conferință despre Sfinții Închisorilor, în cadrul căreia va fi lansat volumul Sfinții de lângă noi, în prezența autorului. Vor fi aduse și moaște ale mucenicilor din temnițele comuniste.

joi, 5 februarie 2015

Astăzi îl prăznuim pe mărturisitorul Ioan Ianolide

De aici vă puteți descărca documentul său pentru o lume mai bună, „Întoarcerea la Hristos”. Viața sa și pătimirile îndurate.

miercuri, 4 februarie 2015

96 de ani de la naşterea Părintelui Justin Pârvu! Sâmbătă, 7 februarie, Părintele Justin Pârvu, comemorat la Mănăstirea Paltin Petru Vodă

Sâmbătă, 7 februarie, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă are bucuria de a vă invita la comemorarea a 96 de ani de la naşterea marelui duhovnic de vrednică pomenire, Arhimandritul Justin Pârvu. Părintele Justin s-a născut pe aceste meleaguri nemţene, în satul Petru Vodă, în ziua de 10 februarie 1919. O viaţă de 94 de ani Părintele Justin a închinat-o slujirii Bisericii lui Hristos şi neamului românesc. Pentru aceasta, în conştiinţa poporului român Părintele Justin a rămas ca o mare personalitate duhovnicească a neamului românesc. Evenimentul de comemorare va fi găzduit la mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă, şi se va desfăşura conform programului: Între orele: 7.00 – 11.00: Ceasurile, Acatistul Bunei Vestiri, Sfânta Liturghie şi Parastasul de pomenire a celor adormiţi. 11.00-12.00: Agapa frăţească în Trapeza mănăstirii 12.00-12.30: Vizitarea chiliei memoriale a Părintelui Justin, precum şi camera memorială închinată Sfinţilor martiri din temniţele comuniste. 12.00 – 16.00: Simpozionul duhovnicesc închinat memoriei Părintelui Justin Pârvu, cu tema: Întâlnirea mea cu Părintele Justin 16.30-18.00: Procesiune cu icoane şi făclii aprinse până la mormântul Părintelui din mănăstirea de călugări, Petru-Vodă, unde vom oficia o slujbă de pomenire. Mormântul Părintelui Justin, unde odihnesc sfinţitele sale oseminte, a devenit deja loc de pelerinaj, unde credincioşii, în număr impresionant, simt nevoia să-şi aline sufletul, rugându-l în continuare pe marele duhovnic să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Sunt nenumărate mărturii ale pelerinilor care au simţit ajutorul minunat al Părintelui Justin de dincolo de mormânt. Aceasta este o încredinţare pentru noi că Părintele Justin a câştigat cinste şi slavă înaintea tronului lui Dumnezeu şi poate mijloci pentru toţi cei ce aleargă la al său ajutor. Să avem parte de rugăciunile şi binecuvântarea sfinţiei sale! Sursa: Mănăstirea Paltin.