(Din volumul
Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982)
Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos
în fiecare zi şi în fiecare ceas şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai dulce decât viaţa.
Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Dumnezeu.
(
Sfântul Isaac Sirul)
În familia Kedrov erau trei fraţi episcopi, originari din regiunea Viatka. Tatăl lor, Petru Kedrov, era citeţ la biserică şi le‑a dat fiilor săi o educaţie bisericească şi teologică bună.
Fiul cel mai mare, Petru, viitorul ierarh mărturisitor Pahomie de Cernigov, s‑a născut în 1877. El era serios, modest şi smerit din fire, gânditor şi orientat spre biserică pe măsură ce creştea. După ce a absolvit Şcoala Teologică Secundară, el a intrat la Academia Teologică din Kazan în perioada în care rector era Antonie Hrapoviţki, viitorul mitropolit şi primul ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe din afara Rusiei.
Duhul şcolii în acea perioadă era deosebit de fervent; era cu adevărat o familie duhovnicească sau, mai degrabă, o mică armată de studenţi cu o mentalitate monahală, iar inima ei era tânărul episcop‑rector. Cu o iubire plină de modestie, el le inspira ucenicilor săi o sete nepotolită pentru aplicarea adevărului ortodox în viaţă, şi aceasta într‑o perioadă în care ideile revoluţionare se răspândeau în Sfânta Rusie ortodoxă. Studenţii, temeinic pregătiţi şi cunoscând bine duhul vremurilor, ardeau de dorinţa de a merge să‑i înveţe pe oameni Evanghelia adevărului. Slujbele bisericeşti ale Academiei, săvârşite după Tipic, la care luau parte toţi, erau un izvor viu de inspiraţie pentru studenţi. Tânărul Petru avea ca ascultare aprinderea candelelor, pe care o împlinea cu seriozitatea profundă care îl caracteriza.
Fiind puţin prea zelos în religiozitatea sa, Petru s‑a hotărât să împlinească literal porunca Domnului: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate‑l şi aruncă‑l de la tine (Matei 5: 29), şi într‑o noapte a încercat să‑şi ardă ochiul drept cu o candelă. Colegul său de cameră de atunci era Vasile Maximenko, viitorul arhiepiscop Vitalie de Jordanville. El a fost trezit în miezul nopţii de scrâşnitul dinţilor colegului său, care încerca în acest fel să îndure durerea. Văzând ceea ce se întâmplase, el a strigat şi a salvat ochiul colegului său. Cu toate acestea, arsurile erau atât de grave, încât a fost nevoie de operaţie la pleoapă şi la sprânceană, iar cicatricea a rămas pentru tot restul vieţii sale.
În 1898, Petru a absolvit Academia şi Mitropolitul Antonie l‑a tuns monah, numindu‑l Pahomie; în urma transferului la eparhia Volhinia, Mitropolitul Antonie l‑a luat cu el pe tânărul ieromonah şi, aici, cel din urmă a făcut misiune, trăind în Mănăstirea Derman, de lângă Lavra Sfântului Iov de la Poceaev. În 1911, el a fost hirotonit episcop de Novgorod‑Severski, un vicariat al Cernigovului şi curând a fost ridicat chiar pe scaunul vechii Eparhii a Cernigovului, recunoscute pentru sfintele moaşte ale Sfântului Teodosie, episcopul de Cernigov care fusese canonizat în 1896. În timpul revoluţiei, el a luat parte la Sinodul din 1917‑1918 şi, pe 30 octombrie 1917, a susţinut un raport privind procedura de alegere a patriarhului; în acest raport, el a reflectat opinia mentorului său, Mitropolitul Antonie, pe care nu doar că îl iubea din tot sufletul, ci al cărui zel pastoral i se întipărise şi în inimă. Această conştiinţă pastorală a păstrat‑o întreaga sa viaţă, lucru care se vede clar în epistola sa împotriva „legalizării” din 1927, precum şi în activitatea sa pastorală din perioada de după Războiul Civil rus. Când Armata Albă s‑a retras împreună cu Mitropolitul său iubit, Antonie, şi Armata Roşie a pus stăpânire complet pe Rusia, ţara se afla în colaps total, cu transportul paralizat, dar acestea nu l‑au oprit pe bunul păstor. Cu colaboratorii săi, arhiepiscopul Pahomie a mers pe jos pe la toate bisericile din eparhia lui! De vreme ce malul stâng al râului Nipru, conform cu noua împărţire administrativă, aparţinea eparhiei Cernigov, el trebuia să viziteze şi periferia Kievului, şi astfel a vizitat şi Lavra Peşterilor din Kiev.
Fiind arhiepiscop de Cernigov, el era şi stareţul unei mănăstiri din zonă, în care locuia. Oraşul Cernigov încă mai trăia viaţa Sfintei Rusii în acea perioadă, iar pe străzile lui încă mai umblau bărbaţi şi femei credincioase; unul dintre aceştia era nebunul pentru Hristos, Mihail Binecuvântatul.
În lume, dreptul Mihail a fost un inginer civil foarte respectat. Odată a fost însărcinat cu construirea unui pod mare. Podul a fost construit după instrucţiunile lui. Într‑o zi, acest pod s‑a prăbuşit, omorând mai mulţi oameni. Atât de lovit a fost inginerul de vestea tragediei, încât şi‑a dat jos costumul de afaceri scump şi, punându‑şi o cămaşă lungă, el a plecat de acasă fără să se mai întoarcă vreodată. El a devenit nebun pentru Hristos. Mânca foarte puţin, aproape că nu avea unde să doarmă, îngenunchea în toate nopţile în rugăciune şi vorbea foarte puţin, spunând doar: „Mă pocăiesc”. Binecuvântatul Mihail a dobândit o mare sfinţenie şi îl vizita adesea pe arhiepiscopul Pahomie. Când a murit, în 1922, întregul oraş a plâns moartea lui dreaptă şi a participat la înmormântarea săvârşită de arhiepiscopul Pahomie cu lacrimi amare în ochi. Tainele descoperite prin acest sfânt nebun pentru Hristos despre viitorul Rusiei şi al întregii lumi erau fără îndoială împărtăşite arhiepiscopului Pahomie, pentru că acesta din urmă i se asemăna în caracter şi era în stare să înţeleagă şi să păstreze tainele lui Dumnezeu în inima lui.
În acelaşi an, autorităţile comuniste au făcut multe încercări de a‑l aresta pe arhiepiscopul Pahomie. Într‑o zi au dat buzna în catedrală, în timp ce se oficia Sfânta Liturghie, ca să‑l aresteze pe loc. Cu toate acestea, mulţimea de credincioşi s‑a îngrămădit direct spre altar şi a împiedicat pentru o vreme arestarea iubitului arhipăstor. Dar GPU nu s‑a lăsat uşor convins să‑şi abandoneze planul viclean. Arhiepiscopul avea obiceiul de a rămâne în altar mult după terminarea slujbei din ziua respectivă şi, când a rămas doar ucenicul său de chilie, agenţii GPU au dat buzna în altar şi au capturat victima cea sfântă. Astfel a fost arestat arhiepiscopul Pahomie. El a fost eliberat doar pentru a fi arestat iar şi iar. Toate aceste aresturi îi păreau o succesiune neîncetată de coşmaruri, care în cele din urmă au început să‑i slăbească pacea sufletului.
Aproape în aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din întreaga Rusie au început o „investigaţie” blasfemiatoare a sfintelor moaşte, deschizând raclele multor sfinţi pentru a încerca să dovedească „ştiinţific” publicului presupusa falsitate a incoruptibilităţii sfinţilor. Această mişcare a produs spectacole înfricoşătoare şi sacrilegii, determinând proteste enorme şi rezistenţă din partea oamenilor, dintre care mulţi au suferit închisoare şi exil. Dar „investigatorii ştiinţifici” au fost ei înşişi ruşinaţi, pentru că ei înşişi au fost nevoiţi să admită incoruptibilitatea moaştelor, pe care nu o puteau explica ştiinţific, şi acest lucru a fost scris în toate ziarele. Credincioşii ortodocşi s‑au bucurat de rezultat, dar, cu toate acestea, autorităţile şi‑au făcut treaba: ei au pus moaştele sfinţilor în muzee anti‑religioase ca „mumii”. Această campanie i‑a făcut pe unii episcopi conştiincioşi chiar să moară din cauza durerii provocate de batjocorirea sfinţilor, aşa cum s‑a întâmplat cu arhiepiscopul Anatolie de Irkuţk.
Arhiepiscopul Pahomie a avut şi el de suferit în această campanie. Moaştele Sfântului Teodosie au fost cerute ca să fie descoperite şi expuse publicului. De obicei, comisia ateistă de „oameni de ştiinţă” zgâlţâiau şi mişcau moaştele, dar arhiepiscopul Pahomie şi‑a păstrat poziţia şi, punându‑şi epitrahilul şi mânecuţele, a dezvelit el însuşi moaştele, vărsând lacrimi dureroase în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi, care plângeau şi suspinau văzând cum comuniştii nu îi lăsau în pace nici pe morţi. Viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, un prieten apropiat al arhiepiscopului Pahomie, a păstrat o fotografie rară cu deschiderea moaştelor Sfântului Teodosie de Cernigov, arătându‑l pe arhiepiscopul Pahomie mâhnit, ţinând moaştele, înconjurat de turma sa lovită de mâhnire. După aceasta, sfintele moaşte au fost confiscate, au fost aduse la Petrograd şi expuse într‑un muzeu anti‑religios împreună cu şobolani morţi şi oase fosilizate. Dar credincioşii, mituind paznicii, slujeau în secret slujbe
în faţa moaştelor, în mijlocul nopţii. Bineînţeles, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat în legătură cu acest fapt.
După eliberarea sa în 1923, el nu a putut să se întoarcă în eparhia sa, ci a găsit adăpost la Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova, al cărei stareţ a fost ultimul rector al Academiei Teologice din Moscova, arhiepiscopul Teodor Pozdeev, care reuşea într‑un anumit fel să facă şcoala să funcţioneze în continuare. Arhiepiscopul Teodor a adăpostit mulţi episcopi exilaţi; uneori erau câte zece episcopi care locuiau în mănăstire, care, după 1927, a devenit un centru al clericilor anti‑serghianişti. Arhiepiscopul Teodor se afla în opoziţie chiar şi cu Patriarhul Tihon, despre care considera că are un contact prea apropiat cu regimul comunist. În această mănăstire, fratele Vasile, viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, l‑a întâlnit pe arhiepiscopul Pahomie şi l‑a văzut luând parte la un sinod cu Patriarhul Tihon. El a primit chiar şi o scrisoare de la arhiepiscopul Pahomie (care s‑a păstrat) în care mărturisitorul, dându‑i binecuvântarea, spune că se îndoieşte „că Domnul va face să ne mai întâlnim din nou”.
Fratele mai mic al arhiepiscopului Pahomie, Procopie, care de asemenea era teolog, înainte de a deveni călugăr, preda Noul Testament la Seminarul Teologic de la Vilna. Fiind tuns cu numele de Averchie, el a fost curând făcut episcop de Zitomir şi locuia în Mănăstirea Teofania de acolo. El a fost bine primit de turma sa. Era tânăr, cu părul blond şi ondulat, foarte pios, energic, prietenos şi arăta plin de viaţă şi sănătate. Era puternic în credinţă, binevoitor, accesibil şi era foarte iubit de toţi. El ţinea întotdeauna predici. Slujea cu mare solemnitate şi îi plăcea să facă procesiuni pe distanţe mari, vizitând oraşe şi sate, cântând tot drumul cu oamenii, ţinând predici în care indica în mod deschis calea pe care ar trebui să meargă creştinii în acele vremuri periculoase pentru credinţă. Curând, însă, procesiunile au fost interzise. El iubea, de asemenea, şi privegherile de toată noaptea, care se terminau în zori, şi făcea adesea astfel de privegheri, adunând mulţi oameni pentru ele. Apoi a fost arestat, bătut, apoi eliberat, doar pentru a fi arestat din nou după ce a scris împreună cu fratele său Epistola împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie, după care nu s‑a mai auzit de el.
În 1927, infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie cu „legalizarea” Bisericii (după condiţii sovietice) a dat lovitura finală credincioşilor ortodocşi, care s‑au bucurat doar atâta timp cât persecuţiile veneau din exterior, dar nu puseseră stăpânire pe inima Bisericii. Arhiepiscopul Pahomie a fost unul dintre primii care au protestat, scriind, împreună cu fratele său, arhiepiscopul Averchie, importantul document redat mai jos, care nu era adresat direct Mitropolitului Serghie, ci credincioşilor în general. Ni se oferă o imagine completă a condiţiilor bisericeşti la care s‑a ajuns după Declaraţie.
La scurt timp după scrierea acestei epistole, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat şi trimis la Solovki, apoi, în 1931, în lagărul de muncă silnică de la Mai‑Guba, unde se construia canalul Marea Albă – Marea Baltică. Profesorul Nesterov, care se afla acolo în acea perioadă, relatează că arhiepiscopul Pahomie a ajuns acolo aproape invalid, cu o paralizie a nervilor faciali. Din cauza slăbiciunii sale fizice nu putea fi folosit la construcţii şi, prin urmare, a fost trimis în 1932 într‑un lagăr pentru invalizi la Kuzema; dar chiar şi aici era scos afară, la muncă fizică, ceea ce era foarte dificil pentru el: să care apă, să coacă pâine etc.
Profesorul Nesterov povesteşte un incident din această perioadă, caracteristic pentru arhiepiscop. Unul dintre profesorii deţinuţi lucra la biroul lagărului Kuzema ca funcţionar. El trebuia să alcătuiască o listă a celor care fuseseră trimişi la un punct de lucru diferit în lagărul Kuzema şi trebuia să lucreze toată noaptea. Profesorul era chinuit şi iritabil. Dimineaţa, arhiepiscopul Pahomie a venit în birou şi l‑a întrebat pe profesor dacă ştia unde şi când erau trimişi. Profesorul a răspuns tăios: „Mă deranjaţi, vlădica!”, şi a adăugat un comentariu vulgar. Arhiepiscopul Pahomie s‑a plecat cu smerenie la picioarele lui, cerându‑şi iertare pentru că îl iritase cu această întrebare. Profesorul, tulburat, şi‑a cerut la rândul său iertare de la arhiepiscop pentru vulgaritatea sa.
În conversaţiile personale cu profesorul Nesterov, arhiepiscopul Pahomie condamna adesea politica Mitropolitului Serghie mult mai tăios şi mai categoric decât în epistola sa. La acea vreme, rezultatele politicii Mitropolitului Serghie deveniseră clare, atât cu privire la soarta Bisericii în general, cât şi cu privire la episcopii exilaţi, în particular. În locul legalizării promise, avea loc lichidarea bisericilor şi a clerului într‑un ritm alert. Episcopi şi preoţi piereau în închisori fără nicio speranţă de eliberare. Exilările şi arestările nu doar că nu încetau, ci chiar creşteau.
Arhiepiscopul Pahomie îl recunoştea în calitate de conducător al Bisericii nu pe Mitropolitul Serghie, ci pe Mitropolitul Chiril, ceea ce era urmarea logică a învăţăturilor Patriarhului Tihon. Şi, când în locurile de detenţie s‑a format un fel de biserică, având un număr imens de episcopi, preoţi şi credincioşi, arhiepiscopul Pahomie l‑a recunoscut drept conducător al Bisericii pe Mitropolitul Serafim (Samoilovici) de Uglich, care pe atunci era închis şi lucra ca funcţionar în lagărul de concentrare pentru femei de la Mai‑Guba.
În lipsa arhiepiscopului Pahomie, toate bisericile din eparhia Cernigov l‑au pomenit pe Mitropolitul Serghie până în 1930, iar cei care şi‑au urmat arhipăstorul – refuzând să accepte „legalizarea” – au fost nevoiţi să meargă în Kiev, la comunitatea stareţei Sofia, pentru a primi Sfintele Taine.
Fraţii episcopi mai aveau un frate, Mihail, care între cele două războaie a fost profesor de teologie în Polonia, la Seminarele Kremeneţ şi Vilna. După cel de‑al Doilea Război Mondial, el a devenit călugăr şi a fost hirotonit episcop de Vraclaw, unde curând a murit.
Fraţii episcopi, Pahomie şi Averchie, aşa cum arată clar documentul lor, aparţin categoriei de mărturisitori ai Adevăratei Biserici Ortodoxe a Rusiei din secolul XX. Epistola lor, deşi moderată ca ton şi chiar descurajând o rupere imediată de comuniune cu Mitropolitul Serghie (ruptură pe care mai târziu au considerat‑o necesară), este atât de precisă în diagnosticul pus greşelilor noii politici a Mitropolitului Serghie, încât pare actuală şi acum, cincizeci de ani mai târziu, când rezultatele acestor greşeli sunt foarte evidente pentru toţi. Peste toate acestea, la fel ca la toţi părinţii fondatori ai Bisericii ruse din catacombe, accentul acestei epistole este pus pe libertatea duhovnicească, fără de care Biserica poate deveni o altă simplă instituţie a puterilor lumeşti. Epistola nu se găseşte în sursele obişnuite ale vremii, (tipărituri sau manuscrise), dar a fost păstrată de către E.N. Lopeşanskaia, secretara vicarului arhiepiscopului Pahomie, episcopul Damaschin de Glukhov, un alt opozant înflăcărat al Declaraţiei. Ea şi‑a dedicat întreaga viaţă păstrării lucrărilor episcopului Damaschin şi, cu puţin înainte de a muri în San Francisco, în 1972, a reuşit să publice această epistolă împreună cu alte materiale despre „Episcopii mărturisitori” care s‑au opus Mitropolitului Serghie.
EPISTOLA FRAŢILOR EPISCOPI
ARHIEPISCOPUL PAHOMIE DE CERNIGOV ŞI
ARHIEPISCOPUL AVERCHIE DE JITOMIR/
Document de la sfârşitul anului 1927.
S‑ar părea că până acum nu am reuşit să cădem de acord cu guvernul, şi nu ne bucurăm de drepturile care se presupune că sunt acordate de legile Republicii sovietice fiecărei religii; şi aceasta nu este nicidecum pentru că Biserica noastră este contra‑revoluţionară. Arhipăstorii noştri şi laicii, care se sting în exiluri şi munci grele, nu s‑au ocupat defel cu vreo activitate anti‑guvern. Acest fapt este acum evident pentru toată lumea. Adevăratul motiv pentru manifestările serioase trebuie găsit în divergenţa fundamentală a vederilor noastre religioase despre lumea lui Dumnezeu şi viaţa omenească, despre ţintele şi scopurile vieţii noastre pământeşti, faţă de vederile comuniste care sunt puse de guvernul sovietic ca fundament al vieţii cetăţenilor lui: ceea ce pentru noi este sfânt şi adevăr indiscutabil, pentru atei este opium, superstiţie, înşelăciune, şarlatanie şi poate chiar contra‑revoluţie – de exemplu, ideea patriarhiei, a sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a Sfintelor noastre Taine şi a sfintelor noastre slujbe şi însăşi credinţa în Hristos cel răstignit. Astfel, se confirmă din nou pentru întreaga lume veşnicul adevăr al cuvintelor marelui Apostol Pavel: Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 18, 23‑24). Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n‑a cunoscut‑o (I Cor. 2: 6‑8). Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor (II Cor. 4: 4); omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Cor. 2: 14).
Prin urmare, nu poate fi nicio unire între Biserică şi Stat, când este vorba despre Biserica noastră ortodoxă şi Uniunea Sovietică, din cauza diferenţei fundamentale dintre perspectivele de bază ale unei părţi şi ale celeilalte. Este posibilă doar o înţelegere condiţională ca relaţie mutuală practică, doar pe baza principiului separării Bisericii de Stat.
În fapt, se poate măcar concepe Uniunea Sovietică în unire cu Biserica? O religie de stat într‑un stat anti‑religios! Un guvern al Bisericii într‑un guvern ateu! Aceasta este o absurditate; contrazice firea Bisericii şi a Statului sovietic; acest lucru este inacceptabil atât pentru o persoană sincer religioasă, cât şi pentru un ateu onest.
Cu toate acestea, ei încearcă să realizeze această absurditate înaintea ochilor noştri. Conducătorii actuali ai vieţii bisericeşti, având un orizont limitat, au început să aplice „o nouă direcţie a politicii bisericeşti”. Dar această nouă cale se abate spre vechile căi, ajungând la încercarea de a organiza o Biserică statală ca pe vremea Imperiului rus.
Deja în Declaraţia Mitropolitului Serghie şi a sinodului său, care a fost publicată cu o prefaţă batjocoritoare şi blasfemiatoare în Izvestia la 19 august 1927, printre alte aserţiuni şi expresii nefericite s‑a permis ceva ce dovedeşte ştergerea de către autorii acestui document trist a graniţei dintre Biserică şi Stat. Cum este posibil pentru o persoană sinceră să declare fără rezerve că bucuriile şi supărările Uniunii Sovietice, ca pământ în care ne‑am născut, sunt aceleaşi pentru Biserica Ortodoxă? Uniunea Sovietică este un stat, şi Biserica Ortodoxă nu poate să aibă o astfel de identitate a bucuriilor şi supărărilor cu niciun guvern, cu atât mai puţin cu cineva care nici măcar nu ascunde faptul că ar vrea să lichideze orice religie în general. Fiind implicaţi în politica bisericească, conducătorii noştri au uitat îndemnul Sfântului Apostol: Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un necredincios cu un credincios? (II Cor. 6: 14‑15).
Dacă majoritatea arhipăstorilor, păstorilor şi laicilor, citind acestea şi alte expresii similare în Declaraţia Mitropolitului Serghie, nu s‑au grăbit să protesteze, este şi din cauza temerii ca nu cumva un anunţ prematur să provoace o divizare în Biserică şi ca urmare a speranţei că, în fapte, Mitropolitul Serghie şi sinodul lui îşi vor corecta greşelile pe care şi le‑au permis în scris. Dar, vai, realitatea nu a justificat speranţele noastre. Trebuie avut în vedere că, în general, când e vorba despre unirea dintre Biserică şi un Stat care are la dispoziţia sa puterea externă şi toate mijloacele acţiunii pur fizice, atunci la cea mai mică încălcare a relaţiilor – care sunt doar în mod ideal mutuale –, partea care va pătimi va fi întotdeauna Biserica; chiar şi libertatea vieţii ei lăuntrice este cu uşurinţă încălcată din cauza strădaniei obişnuite a Statului de a transforma instituţiile administrative ale Bisericii în organe ale propriului său guvern. Mai mult decât atât, un Stat anti‑religios, care este ostil faţă de Biserică, Stat pentru care unele dintre fundamentele indiscutabile ale vieţii interne a Bisericii şi autoritatea ei morală sunt superstiţii, nemeritând nicio atenţie, un astfel de Stat, bineînţeles, nu va sta cu braţele încrucişate. Va folosi aparatul bisericesc (sinodul servil, conducătorii care cooperează) pentru ţelurile sale politice (care nu sunt deloc spre beneficiul sfintei credinţe) şi va aduce Biserica într‑o poziţie înjositoare. Principiul libertăţii duhovniceşti a Bisericii şi neamestecul Bisericii în politică vor fi imediat încălcate de un astfel de Stat – un lucru pe care l‑am văzut deja pus în practică.
De aceea, Mitropolitul Serghie, acţionând împotriva legii sovietice privind „separarea Bisericii de Stat”, a pătruns pe o cale foarte periculoasă.
Şi care este rezultatul? Acum a devenit deja clar faptul că Mitropolitul Serghie şi sinodul său au căzut sub presiunea înfricoşătoare a agenţilor de guvernare, chiar şi în ceea ce priveşte propria lor activitate bisericească. Astfel, numirea şi transferul de episcopi sunt realizate cu participarea extrem de atentă a guvernului sovietic; local, organele administrative şi de securitate urmăresc să vadă dacă locuitorii acceptă episcopii care au fost trimişi de sinodul Mitropolitului Serghie (aceşti episcopi ortodocşi se prezintă comunităţilor lor sub protecţia poliţiei), dacă numele Mitropolitului Serghie este pomenit la sfintele slujbe şi dacă se face şi o rugăciune pentru guvern (un guvern care consideră rugăciunea o şarlatanie şi o ridiculizează). Oamenii activi ai Bisericii care nu îl recunosc pe Mitropolitul Serghie sunt trimişi în exil la Solovki, unde numărul episcopilor creşte în fiecare an; şi chiar chestiunea distribuirii şi transferului clerului este hotărâtă mai mult de guvernul sovietic decât de autoritatea bisericească. Scaunele arhiepiscopale, în ciuda decretelor soborului din 1917‑1918, sunt desfiinţate în număr mare, ceea ce slăbeşte Biserica; iar episcopii care sunt numiţi, când vin la posturile lor, sunt obligaţi mai întâi de toate să raporteze binecunoscutului guvern intenţiile şi planurile lor pentru activitatea bisericească, şi să primească de la el instrucţiuni de ghidare. Autoritatea civilă nu mai are nevoie acum să îşi folosească propriile mijloace pentru a înlătura oamenii Bisericii care sunt incomozi; pur şi simplu dă un ordin (secret) pentru aceasta Sinodului sau episcopului local.
Mitropolitul Serghie este cu totul sclav, un instrument obedient în mâinile unor persoane bine cunoscute nouă, reprezentanţii instituţiilor sovietice separate, şi şi‑a pierdut complet autoritatea moral‑bisericească, în ciuda cuvântului Apostolului (cf. II Tim. 2: 15); deoarece, chiar şi în spatele fiecăruia dintre ordinele sale bisericeşti, pentru noi, care suntem înfricoşaţi şi suspicioşi, trebuie văzută o instigare din partea celor care „sunt din afară”. Pe lângă aceasta, aparatul nostru administrativ bisericesc este pus într‑o apropiere de nepermis faţă de organele poliţiei în guvernul sovietic, un fapt fără precedent în istoria Bisericii şi care nu poate fi tolerat. Într‑un cuvânt, o astfel de înjosire şi o astfel de pată Sfânta Biserică nu a mai îndurat până acum.
Dar Sfântul Apostol Pavel ne‑a predanisit: Hristos a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească, curăţind‑o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s‑o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5: 25‑27), ca mireasă a lui Hristos. Aşadar, nu înjosiţi Sfânta Biserică, nu îi murdăriţi veşmintele imaculate.
Biserica poate să fie supusă necazurilor exterioare, persecuţiilor şi situaţiilor dificile, dar nu poate renunţa la libertatea şi demnitatea ei duhovnicească. Dimpotrivă, în necazuri străluceşte încă şi mai mult şi este necontenit reînnoită (cf. II Cor. 4: 16‑17). Astfel este legea vieţii duhovniceşti, atât a fiecărui creştin în parte, cât şi a întregii Biserici a lui Hristos; şi, din acest motiv, noi înţelegem lanţurile şi necazurile ca fiind mila lui Dumnezeu, pentru că Domnul îi încununează pentru ele pe robii Săi credincioşi (cf. II Cor. 4: 17). Dar Biserica nu va fi niciodată de acord cu degradarea Sfintei Biserici, cu călcarea în picioare a libertăţii ei lăuntrice. Nu se poate îngădui ca libertatea şi demnitatea Bisericii să fie călcate în picioare, numai ca să nu fim prigoniţi pentru Crucea lui Hristos (Gal. 6: 12), după cuvintele Apostolului.
Legalizarea pe care Mitropolitul Serghie şi sinodul său se străduiesc să o realizeze este cu totul inacceptabilă şi imposibilă, deoarece contrazice legile sovietice (este nelegitimă, ilegală), este contrară firii lucrurilor, deoarece încearcă să unească ceea ce nu poate fi unit. O astfel de reformă nu poate fi aplicată în viaţă în mod practic şi, destul de evident, duce la prăbuşire. În ceea ce priveşte Biserica, este un act criminal, deoarece vinde libertatea vieţii lăuntrice a Bisericii şi îi înjoseşte în mod blasfemiator sfinţenia şi demnitatea.
Ca un plan al adversarilor Bisericii lui Dumnezeu şi religiei creştine, reforma Mitropolitului Serghie este o măsură logică, bine gândită (dar nu de el, bineînţeles), cu scopul de a produce dezordine în Sfânta Biserică şi de a distruge viaţa religioasă a ţării. Dar un mitropolit ortodox şi un sinod patriarhal nu pot susţine astfel de scopuri.
Chiar dacă în noua politică bisericească a Mitropolitului Serghie nu ar fi nimic nelegiuit sau reprobabil cu privire la Biserică, tot ar fi necesar să fie respinsă din acest singur motiv, şi anume că, fără a fi îmbunătăţit starea exterioară a Bisericii, pe care s‑a prefăcut că o îmbunătăţeşte, a stârnit mare tulburare şi scandal între oamenii Bisericii şi, în general, în rândul majorităţii credincioşilor, de la ierarhi până la mireni.
Inima unui bun păstor este în mod firesc îndurerată de o mâhnire de nesuportat la vederea acestui peisaj şocant de mare dezolare bisericească, deja pe jumătate realizat de mâna unui conducător al Bisericii. Nu avem nevoie de astfel de reforme bisericeşti. Mai degrabă să mergem iar şi iar în lanţuri şi în exiluri, dar să păstrăm sufletele oamenilor lui Dumnezeu care ne‑au fost încredinţaţi nouă; deoarece cu toţii vom da un mare răspuns pentru pierzarea copiilor noştri. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala! (Matei 18: 7). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: dacă tu personal ai o astfel de libertate şi o înţelegere superioară, astfel încât ceea ce este în afara ta nu te tulbură, şi chiar dacă eşti corect în toate faptele tale care sunt neobişnuite pentru majoritatea, cu toate acestea, dacă aceste fapte tulbură conştiinţa slabă a unui frate, păzeşte‑te ca nu cumva libertatea ta să fie pricină de poticnire pentru cel slab şi ca nu cumva din pricina cunoştinţelor tale să piară fratele tău mai slab, pentru care a murit Hristos, şi, astfel păcătuind împotriva aproapelui tău şi rănind conştiinţa lui slabă, să păcătuieşti împotriva lui Hristos (cf. I Cor. 8: 9‑13).
Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul (Rom. 14: 15‑20). Acestea le‑a spus Apostolul cu privire la mâncare, dar printre noi chestiunea vieţii bisericeşti în general este mult mai importantă decât problema mâncării şi a faptelor noastre proprii, şi ocazia de poticnire în această arie este mult mai profundă. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască (I Cor. 10: 24, 32‑33). Aceasta este regula obligatorie pentru toţi păstorii Bisericii: să nu caute folosul lor, ci folosul celor mulţi, ca să poată fi mântuiţi.
Fundamentul canonic suprem al legitimităţii autorităţii în Biserica rusă, atât a Mitropolitului Petru, cât şi a Mitropolitului Serghie (a celui din urmă în perioada în care Mitropolitul Petru este absent), se găseşte în faptul că atât unul cât şi celălalt au fost chemaţi şi susţinuţi în învestitura lor temporară de întregul episcopat al Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe lângă aceasta, în problema noastră este important să ne reamintim anumite calităţi personale ale Mitropolitului Serghie.
El este un călugăr ireproşabil, un arhipăstor modest şi cuviincios, un gânditor bisericesc profund, autor al unei lucrări teologice de un duh patristic entuziast, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, un bun părinte pentru viitorii clerici în academiile teologice şi un bun şi activ om al Bisericii, pe care toţi îl respectam şi îl iubeam. E adevărat că, având o voinţă slabă, Mitropolitul Serghie era nevoit să fie dependent de voinţele mai puternice ale prietenilor săi în lucrurile practice. Iar când, din cine ştie ce motiv, nu mai avea această susţinere, el devenea şovăielnic şi făcea greşeli din slăbiciunea voinţei. (Din păcate, în 1922 Mitropolitul Serghie a mers până acolo încât a recunoscut autoritatea bisericească superioară a „Bisericii Vii”!) În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu doar că a fost lipsit în mod deliberat de prietenii săi, ci a fost şi înconjurat de un grup de oameni pre‑determinat, care au intrat în sinod nu după alegerea sa proprie. Sub influenţa acestui nou mediu şi a presiunii celor „din afară”, după mai multe exiluri în „închisoarea internă” a Moscovei, Mitropolitul Serghie a acceptat acest nou „curs” de politică bisericească, pe care după o lungă rezistenţă l‑a recunoscut în cele din urmă ca fiind „corect” şi obligatoriu pentru creştini şi corespunzător nevoilor Bisericii.
În plus, nu trebuie să se pună la îndoială faptul că această iniţiativă a Mitropolitului Serghie nu a avut intenţii rele faţă de Sfânta Biserică. Bineînţeles, el a sperat să dobândească pacea în viaţa bisericească şi eliberarea deţinuţilor. Altfel spus, un om încrezător a sperat să obţină prosperitatea exterioară a Bisericii (după ce ar fi făcut ce i se ceruse, iar promisiunile care i se făcuseră ar fi fost împlinite) şi aştepta de aici şi buna rânduială interioară a vieţii religioase.
Adevăratul scop urmărit de Mitropolitul Serghie – aducerea formelor exterioare ale vieţii bisericeşti în acord cu condiţiile socio‑politice contemporane, într‑un mod legal – este în esenţă corect şi, repetăm, este în conformitate cu duhul învăţăturii apostolice. Dar conducătorul nostru cel lipsit de voinţă, chiar dacă nu rău intenţionat, fiind supus unei influenţe exterioare insistente, nerămânând cu fermitate între limitele bisericeşti ale acestui principiu şi supraevaluând importanţa condiţiilor exterioare pentru viaţa religioasă, a ales ca mijloace pentru scopul său corect nu mărturisirea adevărului Bisericii, ci mai degrabă viclenia personală, lipsa de sinceritate şi intrigile politice. Folosind o astfel de armă, nepotrivită în activitatea bisericească, Mitropolitul Serghie a suferit el însuşi de pe urma ei, pentru că fiii veacului acestuia sunt întotdeauna mai îndemânatici decât fiii luminii în folosirea acestei arme.
Dar Mitropolitul Serghie s‑a încrezut în înţelepciunea sa, în mijloacele lumeşti, în loc să nădăjduiască deplin în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu, în puterea Adevărului lui Hristos, şi să‑şi aleagă armele curăţiei, mărturisirii şi pregătirii constante pentru răbdarea necazurilor şi persecuţiilor – arme ale credincioşilor, prin care Biserica este împodobită şi reînnoită veşnic, iar nu prin bucuriile vieţii, aşa cum predică renovaţioniştii. Dar mijloacele de luptă lumeşti fiind nepotrivite pentru un creştin, Apostolul Pavel renunţă cu desăvârşire la ele şi le condamnă. El pedepseşte până şi umbra ipocriziei (cf. Gal. 2: 11‑14) şi le porunceşte tuturor creştinilor să renunţe la minciună şi să grăiască adevărul fiecare cu aproapele său (Efes. 4: 25; Col. 3: 9).
Mitropolitul Serghie, stabilind o relaţie mutuală între Biserică şi Statul sovietic, a deviat în fapt de la ideea fundamentală şi corectă care determină aceste relaţii şi, alegând metode lumeşti de activitate, el a încălcat tradiţia Bisericii Ortodoxe cu privire la politica bisericească; în acelaşi timp, el nu se bazează cu fermitate nici pe legea sovietică. Şi, pe o astfel de temelie falsă, ce lucru bun se poate construi? Dar Mitropolitul Serghie nu a permis o îndepărtare de principiu de la Adevăr, de la credinţă şi de la învăţătura Bisericii, şi nu a încălcat ordinea canonică a Bisericii. În orice caz, păcatul său nu este unul de ordin dogmatic sau canonic, ci unul de slăbiciune în acţiune şi de greşeli practice, al unei direcţii greşite în politica bisericească şi în activităţile administrative. Dar, de vreme ce politica lui, prin rezultatele avute, s‑a dovedit vătămătoare şi înjositoare pentru Biserica lui Dumnezeu, trebuie să fie schimbată, corectată, sau administratorul ineficient trebuie îndepărtat, poate chiar să i se aplice o penitenţă, dar nu să fie excomunicat din Biserică asemenea unui apostat, nici să se rupă comuniunea canonică cu el ca şi cum ar fi eretic sau schismatic, înainte de judecata unui sinod.
Deşi în momentul de faţă nu există posibilitatea întrunirii unui sinod complet al episcopilor pentru analizarea unor chestiuni generale (inclusiv chestiunea politicii publice şi a relaţiei Bisericii cu Statul), totuşi, considerând greşelile şi activităţile inacceptabile ale conducătorului, episcopii pot să‑şi ridice glasul, deoarece aceste greşeli au fost destul de clarificate. Episcopii sunt chiar obligaţi să ia poziţie, putând chiar să‑i ceară conducătorului să‑şi corecteze greşelile şi să abandoneze calea greşită a vicleniei lumeşti în chestiunile bisericeşti.
A declara o ruptură prematură de conducător, a refuza să participi la conducerea Bisericii, a ieşi la pensie – asta ar însemna să‑ţi părăseşti turma în vremea necazurilor Sfintei Biserici, să te dai la o parte, lăsând loc duşmanului, numai ca să nu‑ţi murdăreşti veşmintele tale cele curate în mijlocul confuziei generale şi ca să te poţi consola cu gândul neparticipării la păcatul conducătorului. Dar prin aceasta comitem păcatul nepăsării faţă de necazurile şi suferinţele Sfintei Biserici, fără ca responsabilitatea faţă de viaţa bisericească să fie luată de la noi. În necazurile Bisericii de demult, un pustnic de mulţi ani îşi părăsea pustia pentru a sluji pentru împăciuirea Bisericii pătimitoare. Sfântul Apostol Pavel arată la el însuşi atât o dorinţă arzătoare de a fi unit prin moarte cu Hristos în locaşurile cereşti, cât şi de a vieţui în trupul pătimitor pentru câştigul turmei sale (cf. Filip. 1: 21‑26).
Avem ocazia să ne întâlnim – fie înaintea întemniţării, fie după aceea, sau chiar în timpul întemniţării – cu foarte mulţi arhipăstori care au trecut prin procese contemporane sau chiar au ispăşit condamnări în zilele noastre, am conversat cu ei personal sau corespondăm cu ei şi, cu deplină siguranţă, putem declara că ei nu îşi vor da niciodată acordul pentru lucrarea Mitropolitului Serghie, aşa cum se desfăşoară acum. Dimpotrivă, toţi ca unul spun, aproape în aceleaşi cuvinte, că, deşi se mâhnesc şi sunt foarte tulburaţi, totuşi nu li se pare normal să rupă comuniunea cu Mitropolitul Serghie.
Dar de ce nu îşi spun părerea? De ce nu îşi manifestă protestul? Deoarece sunt izolaţi şi, ca atare, insuficient informaţi şi incapabili de a decide să se exprime într‑un mod categoric fără fapte suficiente, cu atât mai mult cu cât ştiu ce semnificaţie se va da răspunsului lor. Declaraţia Mitropolitului Serghie este cunoscută deţinuţilor doar din presă şi cauzează tulburare, mâhnire, teamă pentru viaţa Sfintei Biserici. Dar cum este îndeplinită această reformă a sa de fapt – cum pot să ştie despre aceasta deţinuţii şi exilaţii din tundra siberiană sau din mlaştinile Ziryani?
Dar, dacă înlocuitorul temporar al locţiitorului patriarhal îşi va continua cu încăpăţânare planul şi nu va elibera postul, ne vom depărta de el ca Biserică în întregime, deoarece episcopatul are dreptul şi întemeierea să‑l lipsească de autoritatea în care l‑a îmbrăcat pentru a zidi şi nu pentru a distruge viaţa Bisericii (cf. II Cor. 10: 8). Un om fără voinţă şi care nu este ferm nu poate călăuzi viaţa bisericească în vremurile noastre. Mitropolitul Serghie nu a fost capabil să împlinească porunca Apostolului: Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei care sunt din afară, preţuind vremea (Col. 4: 5). Cu cei care sunt din afară el a fost „înjugat la jug străin” (cf. II Cor. 6: 14) şi trebuie să îşi corecteze greşeala. Dar, dacă nu este destul de întărit ca să facă aceasta el însuşi, să lase sarcina altora, eliberând locul de conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar, dacă Mitropolitul Serghie nu ascultă vocea Bisericii şi va continua cu încăpăţânare politica sa şi va pretinde autoritatea ierarhului conducător, atunci bineînţeles că se va dovedi a fi un răzvrătit al Bisericii şi un schismatic.
Mirenii credincioşi, ca nişte copii, se străduiesc cu propriile lor piepturi să apere de batjocură şi de jigniri pe Mama lor, Sfânta Biserică, pentru că tuturor ne este mai dragă decât viaţa şi libertatea. Dar copiii sunt lipsiţi de putere. Părinţii trebuie să iasă în faţă. Voi, arhipăstori şi învăţători: asupra voastră a pus Domnul marea responsabilitate pentru soarta Sfintei Biserici; vouă v‑a fost încredinţată apărarea ei; veţi da răspuns Domnului Dumnezeu pentru sufletele fiilor voştri duhovniceşti, pentru care Hristos a murit. Vouă vă este adresat cuvântul lui Hristos: Dar vă spun vouă, prietenii Mei: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta nu au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: temeţi‑vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi (Luca 12: 4‑5).
Lanţurile robilor lui Hristos ajută la reuşita mai mare a predicării Evangheliei, aşa cum a fost şi printre Apostoli. Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura, căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos (Filip. 1: 14, 18‑19). A Lui fie slava în Biserică în vecii vecilor. Amin.
Notă (
de către autori): În 1905, la 17 februarie, la o slujbă ţinută la Academia Teologică din Sankt Petersburg, Mitropolitul Serghie a ţinut o cuvântare despre vremea în care legea civilă va înceta de a mai fi un zid puternic de apărare pentru Biserica rusă. „Apoi, a profeţit conducătorul nostru actual, ei vor cere de la noi nu fraze frumoase, nu silogisme învăţate pe dinafară, ci duh şi viaţă; ne vor cere credinţă, şi credincioşie înflăcărată, dobândirea Duhului lui Hristos. Ei ne vor cere să scriem nu cu cerneală (care se poate împrumuta şi din călimări străine), ci cu sângele din piepturile noastre. Vom răspunde noi la aceste cereri, vom rezista acestor încercări de foc, vom îndura această judecată cu adevărat înfricoşătoare? Până la urmă, nu conducerea noastră binevoitoare ne va judeca pe noi, şi nici noi înşine, ci însăşi Biserica lui Dumnezeu ne va judeca, însuşi poporul ortodox, care ne‑a încredinţat lucrarea Bisericii şi care fără milă se va întoarce de la noi, ne va goni, dacă va găsi în noi doar «un mormânt văruit» şi «o sare care şi‑a pierdut tăria».”
Acum a început asupra noastră judecata Bisericii. Se vor împlini cuvintele bine întemeiate ale Mitropolitului Serghie? Şi, mai întâi de toate, se vor împlini în el?
Postfaţă a editorului (E.N. Lopeşanskaia)/
Nu, cuvintele profetice ale Mitropolitului Serghie nu s‑au împlinit în propria persoană. El a rămas nevătămat în mijlocul furtunii care îl înconjura. El privea nesimţitor, indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său. Sub loviturile de ciocan, cădeau sfintele lucruri ale ortodoxiei, vechi şi de neînlocuit, în pământul rusesc. Dincolo de cercul polar şi în nisipurile Turkistanului dispăreau aceia pe care îi cunoştea, împreună cu care a studiat, împreună cu care a stat în faţa altarului, care, mergând pe Golgota, îi aruncau reproşul de a fi trădat Biserica. El a supravieţuit tuturor acestora, chiar şi propriei sale Declaraţii, care a rămas o bucată de hârtie.
În acelaşi fel, fraţii episcopi – preasfinţitul Pahomie de Cernigov şi preasfinţitul Averchie de Jitomir – au dispărut în nemărginitul spaţiu sovietic. De la ei nu rămâne decât această epistolă. Cel care o va citi cu atenţie, pătrunzând fiecare cuvânt, va avea imaginea clară atât a suferinţelor lor, cât şi a credinţei înflăcărate şi a fermităţii lor neclintite. Lupta lor este cu atât mai importantă cu cât ei au văzut adunându‑se nori mai grei decât oricând şi au văzut apropiindu‑se marea furtună îndreptată împotriva întregii creştinătăţi.
Ultimii săi ani/
În ceea ce priveşti ultimii ani de viaţă ai acestui părinte al Bisericii din ultima perioadă a Creştinismului, avem o imagine detaliată din amintirile nepotului său, acum arhimandrit, care trăieşte în America. Acest testament este caracteristic vremurilor inumane când urâtul comunism era impus forţat în păturile mijlocii ale societăţii – oameni obişnuiţi care încercau să trăiască în pace şi în linişte, nefăcând rău nimănui.
„M‑am născut în 1915. Tatăl meu era preot, ca şi tatăl mamei mele. Locuiam în eparhia Viatka, în satul Kuşin‑Kubşinskoe. Fraţii mamei mele erau viitorii fraţi episcopi, Pahomie şi Averchie, pe care noi – şapte fraţi – am regretat pe parcurs ce creşteam că nu i‑am cunoscut niciodată. Am mers la şcolile locale. Se promova de către sistemul şcolii o părtinire şi o represiune intolerabile asupra copiilor familiilor de clerici, deşi bisericile erau deja închise şi purtarea hainelor preoţeşti era strict interzisă. Cu toate acestea, imediat ce aflau că cineva este copilul unui cleric, hărţuirea preconcepută a tinerilor absolut nevinovaţi era fără sfârşit. Acest chin se oprea doar dacă respectivul copil semna o declaraţie prin care renunţa la părinţii săi, ca fiind «duşmani ai poporului». O astfel de declaraţie era publicată, iar copilul era marcat pe viaţă.
Tatăl meu a fost arestat. În absenţa lui, autorităţile au închis biserica, au blocat uşa cu scânduri şi au pus un afiş prin care anunţau închiderea ei pentru credincioşi. De fapt, lucrul acesta însemna că era deschisă pentru vandalizare. Apoi l‑au eliberat pe tatăl meu din închisoare, cu intenţia deliberată de a‑l aduce pe treptele bisericii sale pângărite, ca să vadă cu adâncă durere luarea clopotelor, ştiindu‑se că vor fi topite cu scopul confecţionării armelor pentru a ucide oameni. Astfel, biserica noastră a fost distrusă. Alte biserici au fost transformate în garaje, în hambare, în crescătorii de pui... ; paraclisele de obicei erau transformate în toalete publice. Tata stătea acasă, deoarece nu avea nici măcar dreptul să lucreze.
Într‑o zi, fratele meu mai mare, Alexandru, i‑a mărturisit mamei mele că la şcoală îi cereau să semneze o hârtie prin care renunţa la tatăl lui. Dacă refuza, era exmatriculat din şcoală. Alexandru nu avea nicio intenţie de a semna o astfel de repudiere, pe care o considera a fi o nejustificabilă trădare a tatălui său, pe care îl iubea atât de mult şi îl respecta. Pentru a evita consecinţele refuzului de a semna actul de renunţare, în săptămâna care trecuse, el mersese în secret în pădure când ceilalţi copii mergeau la şcoală şi, când se întorcea acasă, nu discuta cu părinţii săi. Dar el ştia că nu mai putea continua aşa. Mama i‑a spus aceasta tatălui nostru. El l‑a chemat pe Alexandru ca să‑l vadă şi i‑a spus: «Ia loc, fiule. Ia un stilou şi scrie actul de renunţare». Copilul a refuzat. Apoi tatăl meu i‑a cerut furios să scrie şi a început să dicteze textul renunţării el însuşi... Copilul a izbucnit în plâns. Apoi tatăl meu a început să‑l roage, spunându‑i: «Dragul meu Saşa, dragul meu băiat. Eu sunt bătrân şi curând voi fi arestat şi apoi voi muri. Tu ai o viaţă întreagă înainte. Fii rezonabil, băiatul meu. Trebuie să dobândeşti o educaţie şi să obţii o poziţie bună, pentru că fără aceasta vei pieri în societate. Ştiu că mă iubeşti; dar, dragul meu, semnează această hârtie care te va ajuta să te descurci». Dar fratele meu a rămas de neclintit în refuzul său de a nu‑şi trăda tatăl şi nu a semnat renunţarea. A doua zi, el a plecat de acasă şi nu l‑am văzut timp de mulţi ani. Curând după acest incident, tatăl meu, preotul‑mucenic Vladimir Zagarski, a fost arestat şi exilat la Komsomolsk pe râul Amur, unde a fost pus să muncească la tăierea copacilor pentru desecarea mlaştinilor. Şi s‑a înecat acolo în 1937.
Câţiva ani mai târziu, într‑o zi însorită, am fost toţi surprinşi de o vizită: era Alexandru al nostru! Era sănătos, fericit şi ne‑a cumpărat multe cadouri. El ne‑a spus că, nevrând să‑l trădeze pe iubitul nostru tată, plecase de acasă într‑un oraş mare. Avea pe atunci 12 ani şi s‑a alăturat unui grup de copii delincvenţi fără casă. Când a fost luat de poliţie, el le‑a dat un alt nume şi o altă poveste despre el. El a fost trimis la o şcoală ca cetăţean sovietic legitim, a primit o profesie bună şi acum avea o slujbă bine plătită şi urma să se căsătorească. Dar nu şi‑a trădat niciodată tatăl. Ce exemplu de onoare şi curaj la un copil!
După arestul tatălui meu, şi eu a trebuit să merg într‑un alt oraş, în Yaransk, unde erau multe şcoli. Am stat acolo cu fratele mamei mele – preotul văduv Nicolae –, cu fiul său, Boris, şi mătuşa mea, Vera, sora mamei mele, care nu s‑a măritat niciodată. Aici am locuit şi am mers la şcoală. Nu mult după sosirea mea am observat ceva ciudat: adesea se auzeau paşii cuiva în podul casei, dar îmi era frică să întreb cine era. Am observat de asemenea că mătuşa mea ducea mâncare sus în pod în fiecare zi. Într‑o zi de vară, când verişorul meu şi cu mine ne jucam în podul grajdului, am auzit un zgomot ciudat. De pe geamul grajdului am văzut clar că mătuşa mea era împinsă prin fereastra podului de un bărbat solid şi cu barbă. Am strigat la ea dacă avea nevoie de ajutor, dar ea a răspuns repede: «Nu, nu‑l lăsaţi să vă vadă». S‑a dovedit că ea adusese sus cina şi acest bărbat a vrut să plece. Mătuşa mea îl împiedicase să sară pe geam, iar el încercase să o împingă din calea lui când l‑am văzut noi. Dar chiar şi după aceasta nu am îndrăznit să o întrebăm deschis despre el. Cu toate acestea, am pus cap la cap ceea ce ea mi‑a confirmat mai târziu: era unchiul meu, arhiepiscopul Pahomie.
Când a fost torturat la Solovki sau la Mai‑Guba, în lagărele pentru muncă, sau oriunde în altă parte, el a suferit un chin de nedescris, încât devenise invalid, incapabil de a face munca cerută de administraţia sălbatică a lagărului. Această stare a sa a făcut să fie pus pe o listă cu un adevărat status de «om mort». Sufletul său nu a mai putut îndura condiţiile inumane şi a avut o cădere nervoasă. Bineînţeles, în astfel de cazuri comuniştii, în acord cu directivele lui Lenin, îşi exterminau în mod convenabil victimele, ca să nu îşi bată capul având grijă de ele. Dar, în cazul unchiului meu, starea sa nu făcea decât să servească cauza ateismului mondial: să laşi liber un episcop nebun, pentru ca simpla vedere a lui să discrediteze credinţa în Dumnezeu printre oamenii simpli. Şi astfel, pentru a arăta cât de binevoitoare este Uniunea Sovietică faţă de oamenii bolnavi, el a fost în mod deliberat bine îngrijit şi îmbrăcat cu afecţiune şi, cu un convoi de însoţire grijuliu, săracul meu unchi a fost adus înapoi, «într‑un mod binevoitor», la familia lui din «partea nordică», spre uimirea tăcută a fratelui şi a surorii sale, care l‑au primit şi au avut grijă de el. Ei l‑au pus în pod, ca să nu atragă atenţia vecinilor, ca să nu fie identificat şi împuşcat ca «slujitor al cultului», aducând cu aceasta un lung şir de consecinţe dificile. îl îngrijea doar Mătuşa Vera, singură. El era încuiat şi până în acea zi în grajd nu îl văzusem deloc. Evident, în momentele sale de luciditate, el realiza ce povară le cauzase celor apropiaţi ai săi şi, fireşte, voia să evadeze. Într‑o astfel de stare era când l‑am văzut pentru prima oară. Cu toate acestea, ce figură frumoasă, înalt, maiestuos – un adevărat pătimitor nevinovat pentru păcatele lumii!
Între timp, a ieşit un alt decret comunist: în întreaga Rusie nicio persoană nu putea să deţină aur sau argint; trebuia să fie predat autorităţilor. Acele persoane care nu predau astfel de lucruri voluntar riscau o vizită neoficială a unei echipe de cercetare speciale, care putea să dea buzna în orice moment, zi sau noapte, şi să cerceteze toate posesiunile cuiva şi să ia orice, după bunul plac. Toţi, deşi erau deja tâlhăriţi de orice lucru de valoare apreciabilă, îşi aduceau răbdători ceasurile, verighetele, lingurile, furculiţele etc., ca să nu fie terorizaţi. O doamnă în vârstă, o prietenă de şcoală din copilărie a unchiului Nicolae, i‑a adus trei sau patru linguriţe, care erau tot ceea ce îi rămăsese de la mama ei, şi i‑a cerut să le ascundă, pentru ca ea să aibă ce să vândă când vremurile aveau să se înrăutăţească. Ca păstor, nu putea să o refuze. Au fost puse în spatele unei cărămizi la şemineu. Dar comitetul de cercetare a venit şi le‑a găsit. Unchiul meu a fost judecat şi a fost condamnat la trei ani de închisoare. Eu am fost martor la proces şi am fost uimit de absurditatea cazului. Cu toate acestea, am înţeles foarte bine că era numai o prefăcătorie pentru a omorî oamenii buni şi oneşti, deoarece ei erau o oprelişte în calea programului comunist de instalare a iadului lui Satan pe pământ. Unchiul meu, preotul Nicolae, a plecat şi a fost pierdut pentru totdeauna. Un alt nou mucenic în familia mea.
Acum devenise prea greu pentru mătuşa Vera să îngrijească de unchiul meu, Vlădica Pahomie. Într‑o zi m‑a chemat şi, cu lacrimi şi curaj duhovnicesc, mi‑a spus: «Spune‑i la revedere unchiului tău». Ea se hotărâse să îl ducă în oraşul Kukurka, lângă Kotelnik, şi să‑l lase într‑un spital de boli psihice. Îmi amintesc această despărţire foarte bine. Iarna se instalase; peste tot era multă zăpadă alb‑strălucitoare. Unchiul meu a coborât îmbrăcat într‑un palton călduros, cu un culion negru de Sfântul Munte pe cap; avea o barbă neagră mare, care încă nu încărunţise. S‑a uitat la mine cu o privire liniştită. Nu m‑a binecuvântat, pentru că ne era frică; doar m‑a îmbrăţişat şi a dispărut. Mi s‑a umplut inima de un sentiment ciudat şi plăcut; a pătruns ca o muzică melancolică frumoasă, care încă mai zăboveşte, chiar dacă sunetul a dispărut de mult. Acestea sunt singurele amintiri despre unchiul meu, noul mucenic Pahomie.
Două luni mai târziu, mătuşa mea Vera a primit o scrisoare de la spital, care spunea: «Fratele dumneavoastră a murit». Mătuşa mea a plâns în linişte mult timp. Curând a venit primăvara anului 1937. Era cald şi însorit şi multe flori erau înflorite. Mătuşa mea şi‑a adunat lucrurile şi a plecat la Kukurka să viziteze mormântul fratelui ei. Acolo era un cimitir al spitalului şi cruci uniforme stăteau pe morminte. Ea a găsit mormântul fratelui ei şi acolo a îngenunchiat şi a plâns mult timp. O asistentă a venit şi a întrebat‑o de ce plânge. I‑a spus că plângea pentru moartea recentă a fratelui ei. „O, nu, a spus asistenta, oamenii de aici rareori mor de moarte naturală. Fratele dumneavoastră a fost omorât, ca şi restul; el a fost injectat cu otravă”. Acestea mi le‑a spus mătuşa mea Vera când s‑a întors la realitatea sumbră a vieţii noastre sovietice.
Mulţi ani mai târziu, fiind deja în America de Sud, l‑am întâlnit pe arhiepiscopul Leontie, care îl cunoştea bine pe unchiul meu. De fapt, el a fost ucenicul de chilie al unchiului meu într‑o mănăstire din Cernigov. El mi‑a spus multe lucruri despre unchiul meu: cum l‑a însoţit la Sinodul tuturor ruşilor din Moscova (1917‑1918), care l‑a ales pe Patriarhul Tihon; cum a întâlnit acolo mulţi ierarhi sfinţi ai lui Dumnezeu – pe arhiepiscopul Teodor de la Mănăstirea Daniilov şi pe alţii. Avea multe amintiri plăcute cu el şi, rememorându‑le, faţa lui se lumina cu bucurie. Nu era greu de observat că îl iubise foarte mult pe arhiepiscopul Pahomie. El mi‑a spus că pe când erau în Mănăstirea Cernigov, unde unchiul meu era stareţ, se plimbau adesea împreună în frumuseţea din sânul naturii. Odată, plimbându‑se undeva în desişul mănăstirii, înconjuraţi de pomi înfloriţi şi de flori, de păsări care cântau şi de nori albi pufoşi, care pluteau pe cerul albastru, el i‑a spus melancolicului său ucenic de chilie că ar trebui să înceapă să înveţe pe de rost slujbele Bisericii, ca pregătire pentru vremurile apropiate, în care creştinii vor fi lipsiţi de toate – nu vor mai fi cărţi de slujbă, nu vor mai fi vase bisericeşti –, că ar trebui să înveţe pe de rost părţi întregi din Evanghelii, ca să fie capabil să săvârşească slujbe bisericeşti pe loc. El mi‑a arătat portretul unchiului meu şi o inscripţie mişcătoare, pe care arhiepiscopul Leontie mi‑a lăsat‑o moştenire, şi pe care o împărtăşesc aici tuturor celor care iubesc Noii Mucenici”.
Aici este ceea ce i‑a dat arhiepiscopul Pahomie unuia dintre credincioşii săi următori, tânărului frate Vasile, la 24 mai 1923; un citat din iubitul său Isaac Sirul:
„Dragă Vasia F.,
«Raiul este iubirea lui Dumnezeu din care a căzut Adam; şi de atunci bucuria nu l‑a mai întâmpinat, chiar dacă a muncit şi a cultivat pământul dur».
«Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare clipă şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai dulce decât viaţa. Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Însuşi Dumnezeu.»
«Slava trupului este supunerea faţă de înfrânare prin ajutorul lui Dumnezeu. Un trup feciorelnic în faţa lui Dumnezeu este mai de preţ decât o jertfă curată.»
Din Sfântul Isaac Sirul.
Nevrednicul arhiepiscop Pahomie.”
DIN SUMAR:
EDITORIAL: Părintele Gheorghe Calciu: I-am spus „Hristos a înviat!” gardianului, transformat în îngerul Domnului/
6. PORTRET: GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD; „ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS”/
16. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă/
20. IN MEMORIAM: In memoriam Părintele Justin Pârvu: Un portret alcătuit de Pr. Vasile Păvăleanu/
31. MĂRTURIE: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem!”; O mărturisire emoţionantă a D-lui Corneliu Muha/
36. SCRISORI: Din corespondenţa Părintelui Justin Pârvu cu Părintele Petroniu Tănase şi Arhim. Dr. Ioasaf Popa/
41. MEMORIALISTICĂ: TAKE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT. ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI/
50. INTERVIU: Aspazia Oţel Petrescu: „Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe”/
56. NAŢIUNE: Părintele Dumitru Stăniloae: despre comuniunea românească cu Dumnezeu. Adevărata relaţie între Stat şi Biserică/
62. CENZURĂ: CENZURAREA TUTUROR CLERICILOR ŞI MONAHILOR ANTIECUMENIŞTI, ANTIPAPISTAŞI./
72. ECUMENISM: Pregătiri pentru sinodul panortodox, programat în 2016/
77. RELIGIE:„Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta”, de Sergiu CIOCÂRLAN/
82. REPLICĂ: DESPRE ALERGIA LA EROISM. REPLICĂ LA ACUZELE ADUSE DE MASS-MEDIA LA ADRESA ŞCOLII ORTODOXE „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”. de Ioan Vlăducă/
88. SOCIOLOGIE: MICUL ECRAN – OGLINDĂ A LUI NARCIS, de Ciprian Voicilă/
94. RECENZIE: Între Dumnezeu şi tatăl meu… Povestea cutremurătoare a Ramonei, imnografă pentru Hristos, de Marius Ianuș/
97. Părintele Justin Pârvu despre implicarea României în război: „Problema este insă că azi nu te mai lasă să lupţi pentru România, nu te lasă să fii român”.
