Discursul corect politic despre Sfinţii Închisorilor. Strategiile eludării

(Articol preluat din Revista Permanențe) Motto: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei” (William S. Lind) Nu cu multă vreme în urmă a văzut lumina tiparului o carte importantă: „Corectitudinea politică - „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”. Apărută la Editura Rost, cartea îngrijită de gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind şi de românii Andrei Dîrlău şi Irina Bazon, este propriu-zis o radiografie - desfăşurată pe mai multe planuri - a noii maladii care a cuprins România recentă: corectitudinea politică. O boală colectivă ai cărei germeni se transmit la nivel cultural (prin curentele culturale încurajate şi finanţate de principalele instituţii ale statului), în sistemul de învăţământ universitar (având ca centre de emergenţă în special facultăţile de ştiinţe socio-umaniste) şi mai ales în mass-media (televiziune, presă, agenţii de publicitate). O boală „mortal de serioasă” pentru că „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează de asemenea şi gândirea” (William S. Lind). Vom lua ca ghid de iniţiere în noua paradigmă, corectitudinea politică, volumul amintit mai sus şi vom răspunde la câteva întrebări orientative. 1. Ce este corectitudinea politică? Potrivit gânditorului american, dacă pentru marxişti această sintagmă desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepţii ei contemporani nouă ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară care nu suportă concurenţă ideatică. Pentru cel care îndrăzneşte să gândească de-negânditul şi mai ales să rostească ceea ce este interzis să rosteşti, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul şi mormântul” (Lind) În introducerea la textele autorilor William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie Mc Donald, Gerald L. Atkinson, primul scrie: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat - până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare în „Camere Înstelate” (Notă explicativă: „Star Chamber Courts” - veche instanţă engleză de apel (sec. XVI-XVII) numită Camera Stellata, aflată în Palatul Westminster - un tribunal special, fără martori, cu proceduri secrete, metode inchizitoriale şi sentinţe arbitrare, folosit ca instrument de opresiune şi armă politică pentru terorizarea opozanţilor regimului, prin decizii favorabile regelui şi guvernului) şi posibila exmatriculare). Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii - „Corectitudinea Politică” ”. William S. Lind arată că ceea ce îndeobşte poartă numele de „corectitudine politică” ar trebui etichetat mai precis ca marxism cultural. Concluzia ar trebui să îi pună pe gânduri pe adepţii corectitudinii politice care o consideră apanajul liberalismului clasic, o consecinţă ultimă a respectării în practică a drepturilor omului. Meritul extraordinar al cărţii recent apărute este acela că pune în lumină întregul traseu cultural, ideatic, şi social prin care noua dogmă a lumii în care trăim - corectitudinea politică - este legată inextricabil de Marx şi marxism. Lind relevă faptul că ideologia marxistă a supravieţuit în timp prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceştia a fost comunistul Antonio Gramsci, în anii 20. În paranteză fie spus, Gramsci - fost angajat al Internaţionalei Comuniste între 1923 şi 1924 - elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiştii trebuie să îşi exercite hegemonia culturală, cu concursul instituţiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou... comunist. Acesta constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluţionare atâta vreme cât îşi vor păstra un suflet creştin. Ulterior, în 1923, un număr de intelectuali marxişti, în frunte cu Georg Lukacs, a înfiinţat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere şi care avea să rămână în istoria culturală a Europei inter şi postbelice ca şcoala de la Frankfurt - din care fac parte şi Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim „corectitudine politică”. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. 2. Care sunt efectele palpabile ale noii ideologii totalitare - corectitudinea politică- în spaţiul public românesc? A. Campania agresivă de promovare a homosexualităţii în instituţii de prestigiu ale statului (în curând şi în învăţământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; B. Presiunea fără precedent exercitată de reprezentanţii minorităţilor sexuale din România pentru redefinirea conceputului de căsătorie: se vrea căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanţii şi apărătorii familiei tradiţionale; C. Încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spaţiul public prin transformarea orei de religie, în programa şcolară a învăţământului de stat, în disciplină opţională. 3. Cum recunoaştem discursul specific ideologiei corectitudinii politice? Întrebarea vizează două dimensiuni: metoda de analiză a faptelor şi raportul discurs-realitate. Lind consideră că metoda îndelung uzitată de adepţii corectitudinii politice este deconstructivismul, o metodă de analiză „concepută astfel încât să evidenţieze corectitudinea ideologiei lor în toate situaţiile. Pentru marxiştii clasici, analiza era economică. Pentru marxiştii culturali, analiza este lingvistică: deconstructivismul. Deconstrucţia „dovedeşte” că orice „text”, trecut sau prezent, ilustrează opresiunea negrilor, femeilor, homosexualilor etc., prin aplicarea unei anumite grile de lectură care „găseşte” asemenea sensuri în cuvintele textului (indiferent de înţelesul lor real). Ambele metode sunt, desigur, analize false care răstălmăcesc realitatea evidentă astfel încât să se conformeze unor concluzii prestabilite, dar care dau ideologiei un aer „ştiinţific”. Un domeniu specific de aplicare a metodei deconstructiviste este acela al istoriei. Despre premisele false acceptate in corpore de deconstructivişti, în analiza faptelor istorice, veţi afla mai multe din textul lui Roger Kimball- „Desfiinţarea istoriei: de ce relativismul este greşit?” Una dintre trăsăturile comune istoricilor fascinaţi de metoda deconstructivistă este aversiunea pe care o manifestă în raport cu ideea de adevăr obiectiv. Pentru ei adevărul este întotdeauna relativ, condiţionat de datele celui care analizează faptele istorice (cultura din care provine, sistemul lui de credinţe şi convingeri, prejudecăţile sale, apartenenţa etnică, sexul). În final, concluzia lor este că adevărul nu este ceva pe care îl descoperi, dimpotrivă, este ceva inventat. Prin urmare, deconstructiviştii nu reflectă în discursul lor realitatea. Ne amintim aici că una dintre definiţiile tradiţionale- în acord cu bunul simţ- ale unui enunţ adevărat era , în scolastica medievală, adecvarea dintre enunţ/ discurs şi realitate: veritas est adaequatio rei et intellectus (adevărul este concordanţa dintre lucru şi intelect). În România ultimilor zeci de ani Lucian Boia, de pildă, cam asta face: deconstructivism. Titlurile cărţilor sale, vândute drept cărţi de istorie, sunt grăitoare in acest sens: Istorie şi mit în conştiinţa românească, Două secole de mitologie naţională, Jocul cu trecutul. Avem intelectuali români de profesie... deconstructivişti. 4. Cum se aplică discursul corect politic la subiectul Sfinţii Închisorilor? În ultimii ani creştinii din România şi-au manifestat interesul pentru istoria lor recentă, redescoperind rămăşiţele materiale şi spirituale ale unei Românii interbelice peste care a trecut tăvălugul comunismului. Moaştele descoperite în gropile comune de la Aiud, Târgu Ocna şi, recent, la Periprava atestă cât se poate de empiric un adevăr incontestabil: valorile cardinale care i-au călăuzit în viaţă şi în moarte sunt certificate ca valide atât în timp, în istorie, cât mai ales în eternitate… de Dumnezeu. Aşa se face că despre ei, Sfinţii Închisorilor, se vorbeşte - din evlavie sau din interes - pe diverse tonalităţi, în diverse registre: de la tonul pios - prin care se doreşte întreţinerea şi intensificarea evlaviei faţă de ei, mergând până la recunoaşterea lor oficială ca sfinţi şi trecerea lor în calendarul creştin-ortodox - până la tonul rece, academic, voit obiectiv şi obiectivant, prin care se încearcă o înţelegere a tabloului de ansamblu privind mecanismele totalitarismului comunist. Un tip de discurs nu îl exclude pe celălalt. Aş zice că, mai degrabă, se pun în lumină reciproc, se completează. Este bine că biografiile Sfinţilor Închisorilor suscită interesul unor categorii sociale şi profesionale atât de variate. Vorbind despre ei încercăm, explicit sau nu, să le transmitem mai ales tinerilor României de azi valorile lor perene: dragostea faţă de Dumnezeu şi ataşamentul ontologic pentru neamul românesc. Întrebarea care se pune nu este, prin urmare, de ce vorbim despre ei? Ci: cum vorbim despre ei? Pentru că, în fapt, sunt două modalităţi de a vorbi: 1. în conformitate cu noua ideologie de stat - corectitudinea politică - dar în dezacord profund cu întregul univers spiritual în care s-au format şi au acţionat Sfinţii Închisorilor; 2. În acord cu ei şi în dezacord ideatic flagrant cu restul lumii. A doua opţiune epistemică este asumată rar, dacă nu chiar foarte rar, întrucât atrage după sine şicane mediatice, şifonarea imaginii publice a vorbitorului sau a scriitorului, etichetarea sa ca fascist, nazist, antisemit etc. Aceasta fiind situaţia, cel mai comod este să vorbeşti despre Sfinţii Închisorilor trecând sub tăcere amănuntele biografice care ar strârni scântei în mass-media, scântei care ar putea să te ardă la figurat, dacă nu chiar la propriu. Cu alte cuvinte, practici, performezi un discurs care se autocenzurează - trăsătură tipică descrisă de autorii volumului „Corectitudinea politică - „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”În continuare voi enumera câteva strategii paşnice, în perfect acord cu ideologia corectitudinii politice, de eludare sau chiar falsificare atât a trecutului istoric recent al României, cât şi - mai ales!- a parcursului biografic al Sfinţilor Închisorilor. 1. Focalizarea atenţiei doar pe timpul petrecut în închisoare. Ne interesează, de pildă, viaţa lor duhovnicească, modalităţile ascetice prin care s-au sfinţit în temniţele carliste, antonesciene, comuniste. Şi atât. Ca şi cum ei ar fi ajuns acolo aleator şi ar fi descoperit împreună, supuşi la tot felul de vitregii, diverse modalităţi de supravieţuire. Când, în realitate (vorbim de realitatea istorică), lucrurile au stat altfel. Majoritatea Sfinţilor Închisorilor provin din Mişcarea Legionară. În timpul reeducării de la Piteşti, studenţii legionari au fost principalii vizaţi. Dovadă că prigoana îndreptată împotriva lor nu a fost una pur politică este, printre altele, că primele torturi din camera 4 de la Piteşti s-au desfăşurat pe 6 decembrie (praznicul Sfântului Nicolae) şi 25 decembrie (Naşterea Domnului). Mărturisitorii din temniţele de pe teritoriul României s-au format, în marea lor majoritate, în Frăţiile de Cruce, în acord cu un ideal sublim fixat de Căpitanul: „Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică (…) este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. Ei au făcut parte dintr-o generaţie, având valori comune, un Weltanschauung comun şi un ideal comun. Cunoşteau de mai înainte, la nivel simbolic, principalele momente ale drumului Golgotei pe care aveau să păşească: muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice, mlaştina deznădejdii. 2. Desemnarea lor ca „Sfinţii Închisorilor comuniste”. Restrângând categoria mărturisitorilor români din secolul XX la cei care au fost închişi în timpul regimului comunist, îi excludem din principiu pe aceia care au fost prigoniţi încă din timpul regimului carlist şi antonescian. Exemplificăm aici prin câteva nume: Lucia Grecu, Nicoleta Nicolescu, Elena Lenuţica Bagdad, Iordache Nicoară. 3. Alegerea doar a câtorva personalităţi din categoria „Sfinţilor Închisorilor”, trecând sub tăcere zeci de alte nume, cu viaţa şi suferinţa lor. Părintele Atanasie Ştefănescu, mărturisea într-un interviu, faptul că se vorbeşte prea puţin despre doctorul Dumitru Uţă şi despre Traian Trifan: „(…) Însă despre doctorul Uţă nimeni nu vorbeşte. El a salvat Aiudul”. „ Ce viziune a avut Trifan, domnule, mare vizionar era omul acesta! Cei de azi vorbesc toţi de treburile astea, dar nu vorbesc de Trifan ca şi când nu ar fi existat.” (Părintele Atanasie Ştefănescu - „Oameni şi fapte din vatra Aiudului”, Fundaţia Justin Pârvu, 2012; p. 54, 127) 4.Încercarea de a-i „exonera” de „vina” apartenenţei la Mişcarea Legionară, crezând că, în acest fel, le creştem şansele de canonizare. Prin această atitudine dovedim lipsă de respect pentru viaţa lor (viaţa fiecăruia dintre noi fiind un continuum, care trebuie privit ca întreg), pentru întregul univers spiritual în care s-au format- despre care am detaliat la punctul 1- şi încălcăm pravila bisericească prin care ni se interzice să falsificăm vieţile sfinţilor. 5. Desemnarea lor, în mod obstinat, ca „mărturisitori”, evitând astfel titulatura de sfinţi. În Biserică există mai multe categorii de sfinţenie: profeţii, apostolii, mucenicii (termen sinonim cu „martirii”, „mărturisitorii”), cuvioşii (proveniţi, de obicei, din rândul monahilor). Din punct de vedere etimologic, „martir” - în limba greacă „martys” (gen. „martyros”), în latină, „testis”- înseamnă martor, „cel care îşi aminteşte cu foarte mare grijă de un anumit lucru sau eveniment” (conform „Dicţionarul etimologic al limbii greceşti” al lui Chantraine). Rămâne ca fiecare dintre noi să identifice în discursul public despre Sfinţii Închisorilor aceste trăsături şi, mai ales, să decidă - în cazul în care evlavia sau interesul epistemic ne îmboldesc să vorbim sau să scriem despre ei - în ce postură discursivă se aşază: corectă faţă de noua ideologie de stat - corectitudinea politică - dar incorectă faţă de ei, Sfinţii Închisorilor, sau viceversa. (Ciprian Voicilă)

Astăzi, de la ora 19.00, lansăm antidotul pentru „corectitudinea politică”

Astăzi, marţi, 23 Iunie a.c., ora 19.00, Editura ROST lansează cea mai recentă publicaţie a sa, volumul colectiv „Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”, coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon. Despre importanţa temei, structura şi ţinta cărţii şi contextul în care apare vor vorbi: scriitorul Sorin Lavric, sociologul Ciprian Voicilă şi directorul Editurii Rost, Claudiu Târziu. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Participanţii vor putea cumpăra cartea la un preţ promoţional. Evenimentul va avea loc la Casa Cu Rost (Calea Victoriei 155, bl. D1, tronson 8 – intrarea prin str. Buzeşti, vizavi de agenţia Tarom, între farmacia Sensiblu şi banca Credit Agricole). Intrarea este liberă.

Marturie despre Parintele Ilie Lacatusu

Am promis demult parintelui Ilie ca voi marturisi toate binefacerile sale pentru mine si familia mea, pentru ca si alte persoane sa poata spera si beneficia de ajutorul sau. Prima mea intalnire cu parintele Ilie a fost in urma cu multi ani (cred ca peste 10 ani). Atunci eram studenta in Bucuresti si o colega m-a invitat sa asist la o prezentare de documentar (la un centru cultural studentesc) privind descoperirea moastelor unui nou sfant! Parintele Ilie Lacatusu. Am urmarit cu interes, bucurie si speranta documentarul. Imi amintesc ca TVR lua interviuri la iesirea din sala. Intre timp am lucrat in strainatate si, in timpul unei vizite in tara,in urma cu catva ani, am intrebat o prietena daca are stiri despre canonizarea Parintelui Ilie Lacatusu, discutia a inceput vorbind de pelerinajul prietenei mele la Parintele Arsenie Boca. Nu stia nimic de Parintele Ilie. Am plecat din tara si la aeroport am cautat sa cumpar niste reviste. In chioscul de la aeroport, prima carte pe care am vazut-o cand am intrat a fost cartea „Viata, Minunile si Acatistul Parintelui Ilie Lacatusu”! M-am bucutat foarte tare, am cumparat cartea (singura pe care o aveau) si am citit-o pe avion. Am inteles ca este un semn. Sfantul Ilie a auzit ca intreb de el si mi-a dat de veste! Am inceput sa citesc acatistul cand aveam cate o nevoie sau problema. Primul ajutor a fost cu slujba mea din strainatate, de care nu mai eram sigura. S-a rezolvat in timp si acum am un post sigur. M-au ajutat, de asemenea, cu rugaciuni si pelerinaje la cavoul Parintelui Ilie, mama mea si preotul Ioan, un preot duhovnic la care mergea mama mea pentru ajutor. Mama mea a vizitat si a citit si acatistul Sfantului Nectarie de la Manastirea Radu Voda. Ulterior, am cerut ajutor Parintelui Ilie pentru casatorie si copii (traiam in cuplu de multi ani, necasatoriti). Am citit acatistul Parintelui Ilie si s-a rezolvat in timp: ne-am casatorit anul trecut, iar in prezent sunt insarcinata. Multumesc Parintelui Ilie Lacatusu pentru tot ajutorul dat! Am avut si probleme de sanatate (2 interventii chirurgicale) si m-am rugat Parintelui Ilie. S-au petrecut cu bine, chiar daca au fost si alte incercari, ma rog si Parintele Ilie imi ajuta! Mi-a raspuns la toate cererile mele si ii multumesc. Am incurajat prietenele mele, care au avut si ele incercari si chiar boli grave, sa se roage pentru sanatate sau pentru rezolvarea problemelor lor, caci Parintele Ilie nu te lasa singur ! Si este grabnic ajutator ! Ma rog in continuare cand sunt probleme sau incercari. Multumesc Bunului Dumnezeu pentru sansa de a descoperi pe Parintele Ilie si pentru ajutorul dat! Mentionez in rugamintile mele pe Preacurata Maica Domnului si pe toti sfintii, pe care i-am intalnit sau la care m-am rugat in timpul vietii, ca pe niste prieteni gata sa ne ajute: Sfantul Calinic de la Cernica, Sfantul Spiridon al Trimitundei, Sfantul Ciprian si Sfanta Iustina, Sfintii parinti Ioachim si Ana, Sfantul Ioan Botezatorul, Sfantul Gheorghe, Sfantul Ilie, Sfantul Nicolae, Parintele Arsenie Boca, Sfantul Nectarie, Sfantul Ioan Gura da aur, si toti cei de sus. Doamne, ajuta ! (Monica F.)

A apărut Revista ATITUDINI, NR. 39 – în memoria Părintelui Justin Pârvu

pg. 8. Părintele Justin, povățuitor duhovnicesc. Din povețele duhovnicești ale Părintelui Justin către maicile de la m-rea Paltin/ pg. 16. Părintele Justin la Părintele Paisie Olaru: Vii de departe, nu? Vii de departe!/ pg 20. Părintele Justin Pârvu: Așa trebuie să începi: cu jertfa!/ pg. 28. Părintele Justin, un înțelept povățuitor și înainte-văzător. Minuni adunate din mărturiile pelerinilor/ pg. 32. Pr. Mihai Andrei Aldea: Cea mai mare bucurie pentru Părintele Justin, în această zi, ar fi să ne aducem aminte că suntem copiii lui Dumnezeu. Predică/ pg 38. Părintele Justin Pârvu – încă speranța și solutia poporului român, de Monahia Ecaterina Fermo/ pg. 42. Părintele Roman Braga – instantanee la trecerea în veșnicie/ pg 50. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc!/ pg. 58. Nicolae Purcărea: Examenul din fața primejdiilor vieții/ pg. 64. Micile fapte mari ale Sfinților închisorilor, de Ciprian Voicilă/ pg.68. Nouă mărturisire de credință împotriva panereziei ecumenismului/ pg. 78. Sf. Nectarie de Eghina: „Dacă Fotie nu exista, cu adevărat n-ar fi existat nici schisma, însă n-ar fi existat nici Ortodoxie”./ pg. 82.Cine va încheia lanțul dintre Apus și Răsărit? Despre ereziile bisericii catolice, de Pr. Constantin Catană/ pg. 96. Eurovision – un Big Brother muzical…, de N.M. Popescu și altele. Comenzi se pot face aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com

Omul nou bolşevic - un proiect vechi şi demonic

(Preluat din revista Permanențe. Citiți și: Testamentul Sfinților Închisorilor. Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu. Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie. Cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor- Iași, 2012. Octavian Anastasescu, eroul discret. Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu. O întâlnire cu liceenii din Mizil, în jurul mărturisitorilor din închisori.) Idealul omului nou pe care voiau să-l creeze comuniştii prin tortură continuă s-a născut demult, în 1863, o dată cu publicarea romanului „Ce-i de făcut?”. Cernîşevski, autorul său, a schiţat în trăsăturile lui Rahmetov portretul tipului ideal, spre care avea să tindă orice comunist veritabil. Romanul pe care Cernîşevski l-a scris în temniţă s-a vrut şi este mult mai mult decât un roman. El „a servit drept manual pentru o viaţă perfectă pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman al educaţiei” (Alain Besancon). Până şi subtitlul său este sugestiv: „Schiţă despre oamenii noi”. Să ne oprim puţin asupra acestui ideal-tip, cum ar spune sociologul Max Weber. Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că Rahmetov desconsideră întreaga cultură a trecutului. Cultura şi civilizaţia care l-au precedat sunt produsul burgheziei, al clasei exploatatorilor. Ele trebuie ignorate şi pentru că au fost depăşite de noile cuceriri ale ştiinţei. Rahmetov crede necondiţionat în ştiinţă şi în atotputernicia explicaţiilor ei - o meteahnă ale cărei origini se găsesc în Secolul Luminilor. Rahmetov dezavuează religia şi filosofia, în schimb îşi impregnează asiduu mintea cu emanaţiile gânditorilor materialişti: Feuerbach, Vogt, Moleschott. El nu mai crede în Dumnezeu, dar crede în ştiinţă şi în el însuşi. Se autoeducă, impunându-şi să-şi reprime sentimentele general-umane, fireşti, cum ar fi dragostea. Este rece şi calculat. E un robot autoprogramat să îşi ducă la îndeplinire scopul final: revoluţia. Când doarme, îşi visează logodnica: Revoluţia. În mintea lui Cernîşevski, cine ajungea la acest tip nou de cunoaştere suferea un soi de iluminare. Revoluţia era sinonimă cu egalitatea în drepturi, cu dispariţia diferenţelor dintre clasele sociale (s-a spus, pe bună dreptate, despre comunism că ar fi o religie fără Dumnezeu, dar care plagiază abundent creştinismul; inclusiv imaginea Paradisului creştin e substituită cu una a unui paradis terestru în care clasele sociale dispar iar omenirea trăieşte într-o stare de abundenţă continuă). Iar această cunoaştere - utopie, îi spunem noi - trebuia să cucerească întreaga societate prin... REEDUCARE. „Societatea trebuie să se reeduce, acesta este un fapt”; „cel care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi”, scrie Cernîşevski. Iată că ideea reeducări i - care avea să fie experimentată intens la Piteşti, Gherla şi Canal- era conţinută în romanul- cult al generaţiilor care au îmbrăţişat ideologia bolşevică. Reeducarea este o componentă esenţială a doctrinei comunismului. Rahmetov a fost, pentru Lenin, modelul ideal al revoluţionarului. Vladimir Ilici Ulianov povestea că lectura romanului Ce-i de făcut? l-a răscolit profund. Un amănunt interesant: dacă pe Cernîşevski îl citeşte cu nesaţ - „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până în noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski”-, romanele lui Dostoievski îi repugnă: „Cunosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient. Începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul cărţii. În ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară... şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă”. Taxarea drept reacţionară a literaturii Demonilor nu este întâmplătoare. Dostoievski a fost primul intelectual rus care a intuit germenii unei noi lumi - materialiste, atee, pozitiviste, violente, antihriste, într-un cuvânt - care se găseau în romanul „Ce-i de făcut?”. Conştiinţa sa pravoslavnică l-a îndemnat să descrie acest nou tip uman - fundamental îndreptat împotriva lui Hristos şi a întregii culturi creştine - în „Însemnări din subterană”, Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi mai ales în Demonii. Dostoievski cunoscuse pe viu psihologia anarhismului rus şi a socialismului utopic frecventând cercul literar al lui Petraşevski. Pentru Lenin, ca şi pentru eroul său preferat, Rahmetov, cultura şi religia nu sunt decât expresii ale luptei de clasă. „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică, atâta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social, interesele unor clase sau ale altora”. (Lenin - „Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului”, vol. 23, 1964) Lenin era adeptul războiului civil, al terorii („În perioada de revoluţie, lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare” (Lenin - „Scrisoare către muncitorii americani”, vol. 37, 1965), dar şi al reeducării prin educaţie: „Noi trebuie să luptăm împotriva burgheziei, atât pe calea armelor, cât şi, mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie”. (Lenin - „Cuvântare la consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică”, vol. 41, 1966) Reeducarea era un proiect global care trebuia să afecteze toate categoriile sociale: „Masele celor ce muncesc, masele de ţărani şi muncitori trebuie să învingă vechile deprinderi ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea constituirii comunismului”. În temniţele comuniste din România reeducarea a debutat în închisoarea de la Suceava şi a cunoscut apogeul între 1949 şi 1952 în temniţele de la Piteşti, Gherla şi la Canalul Dunăre - Marea Neagră. „Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din lozincile reeducării (Cf. Ioan Ianolide,„ Întoarcerea la Hristos”, Christiana, 2006, p. 98), orchestrate din culisele scenei politice de Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Gheorghe Pintilie (şef al securităţii), Alexandru Nicolschi (adjunct al şefului securităţii). Ceea ce în ochii comuniştilor era reeducare, pentru deţinuţii politic avea un alt nume: dezumanizare. Octavian Voinea, una din principalele victime ale reeducării de la Piteşti, arată că ultima etapă a reeducării viza pierderea credinţei în Dumnezeu şi că, odată ce acest proces îşi atingea ţinta, „individul devenea satanizat” (Octavian Voinea- „Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, editura Majadahonda, p. 44). A privi procesul reeducării printr-o optică religioasă, mai precis, creştină, li se poate părea unora un act de-a dreptul excesiv. În favoarea acestei perspective pot fi aduse mai multe argumente. Notez aici unul dintre ele. Debutul reeducării prin tortură are loc pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae. Al doilea atac îndreptat împotriva studenţilor închişi la Piteşti are loc de Crăciun, pe 25 decembrie 1949, fiind considerat „cel mai feroce” (Gh. Andreica - „Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste”, editura 2000, Bucureşti, 2000). Pot fi invocate aici, în acelaşi sens, multe blasfemii puse la cale în perioada Postului Mare de Eugen Ţurcanu şi ciracii săi. Tache Rodas povesteşte că în ziua de Buna-vestire, după ce a fost bătut cu bâtele - erau câte trei călăi pe o victimă - în celebra cameră „4 spital” de la închisoarea Piteşti, Ţurcanu s-a lăsat în voia demonilor care vorbeau prin el: „ Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre.” Pentru mine, cea mai complexă panoramă asupra reeducării o oferă Dumitru Bordeianu în cartea sa de memorii, „Mărturisiri din mlaştina disperării”. O carte din care cititorul poate învăţa multe despre războiul duhovnicesc şi despre consecinţele devastatoare pe care le au în sufletul omului aparent-micile sale căderi. Bordeianu s-a pregătit pentru scrierea cărţii, rugându-se şi ţinând post câteva săptămâni. Încă din prefaţă, autorul simte nevoia să precizeze: „Fenomenul Piteşti- Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei („Mărturisiri din mlaştina disperării”, editura Scara, 2014, p. 10). Dumitru Bordeianu a trăit din preaplin această confruntare. A fost torturat de Ţurcanu şi de acoliţii săi, luni în şir. În timp ce se afla în închisoarea Gherla, la întrebarea unui reeducat dacă mai crede în Dumnezeu, Bordeianu a spus că el nu i se mai roagă lui Dumnezeu. Nu mai spune rugăciuni. Şi din acea clipă nu a mai putut să se roage. A simţit cum l-a părăsit harul lui Dumnezeu. În locul lui, în sufletul său s-a instalat un duh al fricii. Îi era groază de moarte, de dispariţia sa fizică. „Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu! Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu. Şi din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăcinea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana.” (ed., cit., p. 268) Dumnezeu avea să îi învie sufletul prin intermediul unui alt martir, Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu. În faţa lui Jimboiu, Dumitru Bordeianu şi-a deşertat sufletul, mărturisindu-şi lepădarea, iar acesta l-a îndemnat să cadă cu umilinţă în faţa Domnului şi să-i ceară iertare cu lacrimi: „Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta” (ed., cit., p.359) Sentimentul de căinţă adâncă avea să-i inunde inima în noaptea de Înviere a anului 1954, în timp ce clopotele bisericii din Gherla vesteau Învierea. A simţit cum Hristos învie şi în inima lui, alungând duhul potrivnic. (Ciprian Voicilă)

Lansăm antidotul pentru „corectitudinea politică”

(Anunț preluat de aici) Marţi, 23 Iunie a.c., ora 19.00, Editura ROST lansează cea mai recentă publicaţie a sa, volumul colectiv „Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”, coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon. Despre importanţa temei, structura şi ţinta cărţii şi contextul în care apare vor vorbi: scriitorul Sorin Lavric, sociologul Ciprian Voicilă şi directorul Editurii Rost, Claudiu Târziu. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri. Participanţii vor putea cumpăra cartea la un preţ promoţional. Evenimentul va avea loc la Casa Cu Rost (Calea Victoriei 155, bl. D1, tronson 8 – intrarea prin str. Buzeşti, vizavi de agenţia Tarom, între farmacia Sensiblu şi banca Credit Agricole). Intrarea este liberă.

Nouă apariție editorială la Fundația Justin Pârvu: Ne vorbește Părintele Justin, vol. III

Odată cu prăznuirea a doi ani de la trecerea Părintelui Justin la cele veșnice, avem bucuria de a va semnala aparitia unui nou volum al cartii: Ne vorbeste Parintele Justin. Cartea este ingrijita de maicile de la manastirea Paltin Petru Voda, contine cuvantari si convorbiri cu Parintele Justin inedite, precum si interviuri adunate din Revista Atitudini si Revista Glasul Monahilor. Cartea este in format A 5 si are 250 de pagini. Pret: 10 Ron, fara taxe postale. Comenzi se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau telefon 0756 400945.

Pregatiri pentru Parastasul Parintelui Justin Parvu de la Petru Voda, din 13 iunie si organizarea de tabere duhovnicesti la m-rea Paltin

(Anunț preluat de la Revista Atitudini) Cu ocazia praznuirii a doi ani de la mutarea Parintelui Justin la Împărăția cea de sus, la mănăstirile Petru Voda si Paltin au inceput deja pregatirile de sarbatoare. Pentru ca sarbatoare este, iar nu prohodirea unui om obisnuit, ci a unui om ce si-a sfintit viata si sufletul aici, pe pământ, spre mai mare slava in Imparatia Celui Necuprins, a Domnului nostru Iisus Hristos. De acolo, de sus, Parintele Justin ne binecuvinteaza osteneala si ne asculta ruga ce o inaltam catre dansul. Pentru ca ne dorim ca memoria Parintelui Justin sa o cinstim dupa cuviinta, incercam sa ii tinem memoria vie in aceste zile din preajma trecerii sale la vesnicie, praznuind duhovniceste. De aceea Manastirea Paltin Petru Voda organizeaza in aceste zile tabere duhovnicesti pentru tineri, dornici sa cinsteasca memoria vrednicului de pomenire Duhovnic, in preajma caruia roiau neincetat multimi de tineri insetati sa se adape din cuvantul si bogatia sa duhovniceasca. Tinerii vor avea posibilitatea sa participe la pregatirile pentru parastasul Parintelui din data de 13 iunie, de asemenea se vor desfasura activitati catehetice si culturale, avand ca reper invatatura si modelul de vietuire a Parintelui Justin Parvu. Taberele vor continua si dupa parastasul Parintelui Justin. Cei dornici sa se inscrie in aceste tabere o pot face la nr de telefon 0756 400945. Inscrierile se fac pe toata perioada verii. Programul, pe langa slujbele de rugaciune si activitatile fizice, va include conferinte si cateheze cu Pr. Mihai Andrei Aldea si alti duhovnici, ucenici ai Pr. Justin Parvu. Din activitatile fizice enumeram cateva posibile: – cules plante pentru prepararea tratamentelor naturiste din m-rea Paltin, gradinarit, adunat fan, ridicat capite de lemn, ingrijirea bolnavilor din azilul de batrani din incinta manastirii, pictura, sculptura si altele; cazarea si masa – gratuit. Daca l-am iubit pe Parintele Justin si vrem sa-l bucuram de acolo de sus, atunci sa facem cele ce ne sfatuia : sa construim viata duhovniceasca pentru un neam sanatos! Uniti în duhul Bisericii lui Hristos si al Sfintilor Parinti, putem construi o societatea mai nealterata de pacat. Sa urmam asadar bunului nostru Parinte Justin: „Pana ce nu vom avea un duh si o inima de spiritualitate care sa miste poporul acesta, nu vom merge inainte”.

O carte necesară și binevenită despre o maladie recentă care a cuprins România: „Corectitudinea politică- „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale” (Editura Rost, 2015)

Volumul recent apărut la Editura Rost- „Corectitudinea politică- „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale (în care am și eu un text: Freudizarea maselor și „eliberarea” prin consum) este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon. Prefața este semnată de Claudiu Târziu. Cartea conține texte academice - în care se relevă rădăcinile intelectuale ale noii dogme -corectitudinea politică-, precum și pericolele reale care îl pândesc pe cel care se abate de la ea sau ia atitudine împotriva ei, dar și texte polemice, care au ca domeniu empiric de selectare a faptelor România recentă, asediată de minoritățile ideologice, avide să instaureze o paradigmă nouă și totuși stră-veche și care nu suportă concurență ideatică sau diferend. O paradigmă totalitară în care Marx+Freud+consumerism+gândire/cultură postmodernă (postmodernistă)= (în existența cotidiană) redefinirea conceptului de familie; inversarea raporturilor naturale, firești, de gen (masculin-feminin); excluderea prezenței lui Dumnezeu din sfera publică și din viața privată. Nu ne putem vindeca fără ca, în prealabil, să conștientizăm, adică să acceptăm că suntem bolnavi. Despre raportul acceptare- vindecare, în acest context, William S. Lind scrie: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Andrei Dîrlău detaliază și amplifică scopul acestui demers colectiv: „Vrem să trezim o rezistență calmă, lucidă, inteligentă; un protest de ordin intelectual și moral”. Cartea poate fi achiziționată la un preţ special de la Casa cu Rost (Calea Victoriei 155, bl D1, tronson 8, mezanin, interfon 3, intrarea prin Buzeşti, vizavi de Agenţia Tarom) sau comandată la Editura ROST (editurarost@gmail.com, tel. 0740.103.621). Librăriile o pot achiziţiona şi de la depozitul de carte Supergraph (editura@sophia.ro, tel 021.32061.19).