Andrei Tarkovski: „N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi”

„Sculptând în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski. Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. În așteptarea volumului, care va apărea în traducerea Ralucăi Rădulescu la Editura Nemira, în Colecția Yorick, câteva gânduri din primele pagini ale celebrului volum. „Cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, pe când făceam primele schiţe ale viitoarei cărţi, mă întrebam tot timpul dacă merită efortul mă apuc de aşa ceva. Nu ar fi mai corect să fac filme, unul după altul, filme care să rezolve în practică problemele abstracte care apar de obicei în procesul de creaţie? Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei. Citind şi recitind lucrări de istorie a cinematografului, am ajuns la concluzia că nu mă mulţumesc şi provoacă în mine o dorinţă de a dezbate şi de a le contrazice cu modul meu de a înţelege problemele şi scopurile, legate de creaţia cinematografică, că înţelegerea principiilor profesiei mele şi dorinţa de a-mi exprima propria părere despre legile ei fundamentale se formează cel mai adesea prin respingerea teoriilor despre cinematografie pe care le cunosc. Poate că şi nevoia de a-mi spune părerea mai pe larg despre acest subiect e din ce în ce mai mare chiar pe măsură ce mă întâlnesc cu spectatorii mei în cele mai diverse contexte. Dorinţa lor cea mai puternică este aceea de a înţelege natura trăirii cinematografice raportându-se la filmele mele, de a primi răspunsuri la numeroasele lor întrebări, pentru ca până la urmă să aducă la acelaşi numitor comun părerile lor haotice şi disparate despre film şi despre artă în general. Trebuie să mărturisesc că eu, uneori necăjindu-mă, alteori, dimpotrivă, entuziasmându-mă excesiv, tratez cu mare atenţie şi interes scrisorile spectatorilor mei, care în toţi anii activităţii mele în Rusia au formulat şi mi-au adresat o extrem de impresionantă cantitate de întrebări şi nedumeriri din cele mai diferite categorii. […] Voi spune şi că şi în acele cazuri în care criticii profesionişti m-au lăudat, am fost adesea dezamăgit şi iritat de opiniile şi de părerile lor, şi totuşi am avut frecvent senzaţia că, în fond, pe ei opera mea fie i-a lăsat indiferenţi, fie s-au simţi neajutoraţi, de cele mai multe ori înlocuind spontaneitatea receptării vii, de spectator, cu clişee împrumutate din ideile/concepţiile şi teoriile cinematografice uzuale. […] Când primeam scrisori sau când mă întâlneam pur şi simplu cu spectatorii care se aflau încă sub impresia filmului meu, când le citeam scrisori-confesiune începeam să înţeleg pentru ce lucrez. Să-mi simt adevărata vocaţie şi misiune. Datoria şi responsabilitatea faţă de oameni, dacă vreţi… N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi, convins fiind că nimeni nu va avea nevoie de opera lui niciodată… Dar despre asta mai târziu… O spectatoare din oraşul Gorki mi-a scris: „Vă mulţumesc pentru Oglinda. Şi eu am avut o copilărie asemănătoare… Dar nu înţeleg cum aţi aflat? Era acelaşi vânt şi aceeaşi furtună… Bunica îmi striga: „Galka, dă pisica afară!”… În cameră era întuneric… Şi la fel se stingea lampa cu petrol şi tot sufletul îmi era copleşit de aşteptarea mamei…Şi cât de minunată este în filmul dumneavoastră trezirea conştiinţei, gândurilor copilului!… Şi cât de exact este, Doamne… de fapt, noi chiar nu cunoaştem faţa mamelor noastre. Şi ce simplu. Ştiţi, în întunericul din sală, uitându-mă la acea bucată de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viaţa mea am simţit că nu sunt singură…” Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege, aşa încât asemenea mărturisiri mi-au încălzit sufletul, dând sens activităţii mele, au întărit în mine sentimentul dreptăţii şi pe acela că drumul ales nu este întâmplător. […] Drept să spun, eu consider că fac parte dintre acei oameni capabili să îşi formuleze gândurile, în general, într-o polemică (sunt total de acord cu punctul de vedere că adevărul rezultă din dispute). În toate celelalte cazuri, sunt tentat să mă afund în acea stare de contemplare care mai repede favorizează înclinarea matafizică a caracterului meu şi împiedică procesul energic, creator de gândire, oferind doar material emoţional pentru construcţii mai mult sau mai puţin armonioase de idei şi concepţii. […] Relaţia epistolară sau directă cu spectatorii m-a împins într-un fel sau altul în direcţia acestei cărţi. Oricum ar fi, în niciun caz nu intenţionez să îi acuz pe cei care mă vor condamna pentru hotărârea mea de a mă ocupa de chestiuni conceptuale, aşa cum nu mă voi mira absolut deloc descoperind şi entuziasmul binevoitor al altor cititori. […] Această carte este dictată, întâi de toate de dorinţa, de a trece eu însumi prin labirintul posibilităţilor acestei tinere şi frumoase arte, în fond încă atât de puţin cercetată, şi pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, independent şi deplin. ” (Preluat de aici)

Atelierul de Pictură pe sticlă (între)ținut de Bogdan Herăscu, sâmbăta, la Muzeul Țăranului

Ieri am dus-o pe Miriam (fetița noastră de 6 ani) la Atelierul de Pictură pe sticlă ținut de Bogdan Herăscu la Muzeul Țăranului. O adevărată ieșire din banalitatea cotidiană și- paradoxal!- bucureșteană: Miriam s-a bucurat pentru că l-a cunoscut pe Bogdan, un pedagog iubit de cei mici, pentru că vorbește pe limba lor. I-a plăcut mult mai mult decât la celelalte ateliere, pe unde a mai fost, pentru că aici- o citez- copiii desenează în liniște, nu e nimic zgomotos. Prin urmare, copiii se bucură (și) de o anumită atmosferă, foarte importantă în relația de transmitere a conținutului învățăturii de la profesor la învățăcel. Miriam s-a bucurat și pentru că a fost prima oară când a avut ocazia să picteze pe sticlă. Eu m-am bucurat, de pe margine, fiindcă văzând creațiile copiilor care au trecut pragul atelierului de pictură pe sticlă, mi-am dat seama că aici ei - crescuți în mediul urban, refractar la tradițional și tradiție - învață PRACTIC, învață FĂCÂND, ce însemna icoana pe sticlă în cultura noastră tradițională; învață să discearnă între obiectul serial, standardizat, și obiectul personalizat (care preia ceva din personalitatea lor, din ființa lor interioară); își apropie ACTIV - pictându-le- chipurile sfinților. Un atelier de rememorare a trecutului nostru cultural și de transmitere firească a valorilor care ne-au definit și încă ne mai definesc. Vă invit să veniți și să vedeți! PS: Atelierul se desfășoară sâmbăta, la Muzeul Țăranului Român, de la 10.30 la 11.30. Înscrieri se fac la numărul: 0726.237.376. (Ciprian Voicilă)

Vineri, 16 octombrie 2015, la ora 18.00 lansăm volumul „Drumul spre Vozia. Cei trei şi luptele Deralei”, al doilea din seria „Drumul spre Vozia” de părintele Mihai-Andrei Aldea

Vă invităm vineri, 16 octombrie 2015, ora 18.00 să participaţi la prezentarea volumului Drumul spre Vozia. Cei trei şi luptele Deralei, al doilea din seria Drumul spre Vozia de părintele Mihai-Andrei Aldea. Este surprinzător pentru mine să văd ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă cu „Drumul spre Vozia”. Această saga a început ca un şir de basme pe care le spuneam – mai ales seara, desigur! – fetiţelor mele. La rugămintea lor – şi nu numai – au fost aşezate în scris şi închegate într-un roman… apoi în mai multe. Nu mă gândeam atunci la publicare. Cu atât mai puţin mă gândeam că, în lipsa oricărei reclame, va deveni un best-seller în România, ori că va fi tradus în alte limbi. Evident, nici că voi fi nevoit să povestesc unele din „tainele” creaţiei acestui basm – roman fantasy – saga. (Pr. Mihai-Andrei Aldea) La eveniment vor participa, alături de autor: Oliviu Crâznic, scriitor şi critic literar; Ciprian Voicilă, sociolog. Vă aşteptăm cu drag! (Librăria Sophia)

Marius Ianuș, Dokimos

În septembrie am primit cipilică, aşa că sunt dokimos, adică adevărat frate începător. (Până acum eram prodokimos, adică un fel de candidat la postura de frate începător.) Sunt la o mănăstire din România:

Cine vrea să comande cartea Alexandrei Svet (apărută la Editura Evdokimos), o poate face

„Astazi sunt gata cartile. Maine si miercuri pot pleca spre tine, cu tot cu autograf :) Pot fi comandate pe adresa alexandra.svet@gmail.com. Ofera-ti si ofera-le celor dragi alt fel de flori. Flori pentru suflet. Le multumim tuturor celor care ne-au scris si le cerem iertare tuturor celor carora nu am apucat inca sa le raspundem - astazi incercam sa ajungem la fiecare dintre voi :) Va multumim din suflet pentru incredere, sprijin si iubire. Bucurie! Doamne, ajuta!:)” (Alexandra Svet)

O nouă carte, „Floarea din asfalt” și o tânără scriitoare debutantă, Alexandra Svet

Poetul Marius Ianuș s-a bucurat când a descoperit-o pe tânăra poetă Ramona Fărăian. Eu sunt fericit pentru că am convins-o pe Alexandra Svet să-și adune marginile ființei ca să poată intra într-o carte. A ieșit o carte mare, la propriu și la figurat, pe care Alexandra a scris-o cu sufletul la gură. Publicarea ei la Editura Evdokimos constituie un adevărat eveniment editorial pe piața de carte creștin-ortodoxă. Este o carte vie, insuflată pe dinăuntru de bătaia inimii incandescente a Alexandrei, iar pe dinafară de maniera dinamică a scriiturii: texte din registre literare variate, care descriu și transmit cititorului trăiri care au ca sursă întâmplări din lumile multiple, exotice, dar și născătoare de spaimă prin care a trecut autoarea - un periplu existențial care avea să o conducă, în cele din urmă, la Hristos. Este o nouă carte despre convertire dar care, spre deosebire de cele care s-au scris până acum la noi, nu este pândită de monotonie. O carte trăiristă de care tinerii zilelor noastre aveau atâta nevoie. Pentru că în ea nu vor găsi literatură de dragul literaturii („artă pentru artă”), ci vor descoperi un sens existențial, întrupat de marile modele ale României interbelice. Pariez pe talentul literar debordant al Sașei Svet și aștept să mă/ne surprindă cu o nouă carte. (Ciprian Voicilă)

Astăzi îi prăznuim pe Sfinții Ciprian și Iustina

Viața Sfinților Ciprian și Iustina. Minuni ale Sfântului Ciprian. „Sfântul Ciprian m-a luat sub aripa lui ocrotitoare”. „Acatistul Sfinților Ciprian și Iustina”