[Cartea poate fi comandată la
Librăria Sophia.]
Oamenii mari își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile
lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se
răsfrâng nu de puține ori razele soarelui. Multe din faptele și
întâmplările care au marcat semnificativ viețile Sfinților Închisorilor
cuprind în ele un înțeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI,
trebuie să-l descoperim și să-l facem viu, eficace în propria noastră
existență. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la
temelia ei credința în Dumnezeu. O lume ale cărei rămășițe le regăsim în
biografiile mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și
comuniste. Frânturi de viață pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom
recupera oglinda unei vieți firești. O lume care a fost smulsă din
rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia
comunistă prin metoda revoluției continue. O revoluție continuă care, în
paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziție continuă. Iar
tranziția continuă capătă, în funcție de context, denumirea de integrare
europeană. O integrare, evident, continuă.
Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde,
mai apoi, spre suprafiresc, spre sfințenie. Sfântul Nicolae Velimirovici
scrie undeva, în „Gânduri despre bine și rău”, că cine vrea să devină
sfânt trebuie ca mai întâi să-și propună să devină cel mai bun om din
satul lui. Cât de șocant sună acest sfat într-o ambianță în care toți ne
grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinți
înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun și cu inima
pătimitoare, trează la nevoile și suferința aproapelui nostru.
Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temnițele comuniste și
antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe
care vi le-am împărtășit la începutul textului. Din ele reiese și că
Sfinții Închisorilor au fost coerenți cu sine atât în aspectele minore
sau așa-zis minore ale vieții lor, cât și în cele majore, care vor
rămâne în memoria noastră personală și colectivă, ca fapte de referință,
fapte-reper. Ele ilustrează și cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr
se certifică și aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele
mici, peste cele puține, va fi pus de Domnul peste cele multe și va
intra în bucuria Sa (Matei, 25, 21). Micile fapte ale Sfinților
Închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari și invers. Se pun în
valoare reciproc, se potențează ca două oglinzi așezate față în față.
Aflat în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de
Crăciun, o bucurie unui deținut cu care era închis acolo – Motaș, un om
care avea probleme cu circulația sângelui (mâinile îi erau permanent
reci, mai ales iarna). Marele filosof – discipol al lui Nae Ionescu,
prietenul lui Noica, Țuțea, Eliade, Cioran și liderul generației
„Criterion”; membru marcant al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti;
fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernarea
antonesciană – și-a despletit ochiurile ciorapilor din lână și i-a
croșetat lui Motaș – folosindu-se de două bețe de chibrit – o pereche de
mănuși pe care i-a dăruit-o de ziua Nașterii Domnului .
„Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”
Prințul Alexandru Ghica, condamnat de comuniști la muncă silnică pe
viață, era vestit în rândul deținuților politic pentru că atunci când se
împărțea pâinea în celulă, deși trebuia să își ia primul bucata care îi
revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prințului Alecu
Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o
declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu – de care
comuniștii de generație nouă se deziseseră – a fost informator al
Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica era șef al Poliției
Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârșăvii gândite
de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel
puțin așa promiteau comuniștii – cărora, între noi fie vorba, li se
dusese vestea că sunt oameni lipsiți de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a
lăsat mult timp așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți
camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n
luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o
mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este
categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în
schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți” .
Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe
Dumnezeu, în anii grei de temniță pe care-i îndurase. Când a fost
eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus
într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie,
președintele tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna
celui care îl trimisese în pușcărie și i-a spus, în timp ce fostul
judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit
direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe
care l-ați condamnat cu mulți ani în urmă, iar faptul pentru care vă
sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis L-am găsit
pe Dumnezeu! ”.
„În timpul serviciului meu a înviat Hristos”
În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nedreaptă și
nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar
în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa.
După miezul nopții, după momentul în care tot sufletul creștin s-a
umplut de bucuria Învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de
serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul
Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obișnuit, care ar fi
trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, așa: „ Domnule
(gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului
meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deținutul Cutare”. Conștiința lui
creștină l-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se
întâmplase nimic. Așa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „În
timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau
ascunși sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când și-a
revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat
sărbătoarea Sfintelor Paști .
Părintele Adrian Făgețeanu mărturisește că în închisoare „prețuiai
pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de
mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile
Voiculescu, reducându-i din porția de mâncare pentru că acesta nu putea
să ridice și să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar
Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porție pe poetul
pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare,
anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de șapte-opt ori, iar părintele
s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo și și-a
pus-o din nou la gât, până când torționarul a obosit să îl mai
lovească.
Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de pușcărie politică, în 1960 a
nimerit în aceeași celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau
aproape tot timpul despre
diverse probleme de geometrie și despre problema raportului, pe care
Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea
o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la
care a fost supus de torționarii comuniști, domnul Jijie căra de fiecare
dată, în locul său, ciubărul cu dejecții la toaletă. Faptă care avea să
lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii românești a ființei
și avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură:
„Fă-mi un serviciu, de-i întâlnești pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiță
Jijie și pe ceilalți apropiați sufletului meu, salută-i cu drag din
partea mea. Nu de la gândiriști, ci de la ei, de la acești copii
curajoși și tari am învățat filosofia stăpânirii de sine”.
În timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a
fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană.
Purta în picioare niște bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a
trimis acasă o scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o
pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio
ezitare bocancii tânărului și i-a spus: „Iată, mă, frate, ține această
încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai
vechi aici și mă descurc! ”. Când s-au încheiat cei 12 ani de
condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu.
Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani. (
Ciprian Voicilă. Articol apărut in Revista ATITUDINI,
NR. 39)
