Culorile rodiei

Deşi am trecut de nenumărate ori pe lângă Biserica Armenească nu am intrat niciodată. Poate că şi acum s-ar fi întâmplat la fel dacă nu aş fi fost însoţit de trei studente care s-au implicat în cercetarea asupra comunităţii armeneşti din Bucureşti. Studentele se numesc Ana Apostu, Veronica Dănilă şi Teodora Vlădescu. Proiectul în care cercetarea noastră şi-a găsit locul se intitulează Puzzle- Povestea vecinilor - La taifas cu „ceilalti”. “Ceilalţi” fiind germani, evrei, maghiari, turci, francezi, greci, rromi, bulgari, italieni, aromâni, comunităţi entice care au contribuit la construirea identităţii culturale a Bucureştilor.
Înainte de a-i lăsa pe ei să se auto-reprezinte, vă garantez că dacă nu am fi monopolizat noi ospitalitatea ar fi trebuit să îi declarăm pe ei cei mai ospitalieri oameni. Duceţi-vă la Biserica Armenească şi veţi vedea.




Lusine Navasardyan : Albania- România, fără retur

Povestea unei cetăţenii

“Am venit în 2000, după ce am terminat facultatea, am venit aici să fac masterul. Când am venit, deja aveam de gând să rămân aici, nu am venit să fac masterul şi să plec înapoi, ştiam că voi rămâne. De ce am plecat din Armenia ?..Mai mult motive politice, nu neapărat social-economice, pentru că din acest punct de vedere familia mea stătea destul de bine.Si m-am hotarat sa plec din Armenia, unde sa ma duc ?, iată că în România, bunicii find de aici.
M-am gândit că voi obţine cetaţenia destul de uşor şi voi putea să şi profesez.. Am ajuns în România, a urmat o perioadă de acomodare, iar în ce priveşte cetăţenia, am obtinut-o mai greu decat m-am asteptat. A durat 3 ani să-mi obţin cetaţenia română, deşi bunica îşi redobândise cetăţenia . Exista în România diferenţa între dobândit şi redobândit, iar cei care au avut cetăţenie şi-o pot redobândi, inclusiv urmaşii acestora; aşa că totul ar fi trebuit să dureze câteva luni, însă autorităţile române mi-au refuzat cererea, spunându-mi că bunica nu a avut cetăţenie română, că nu i-a fost dată în mod legal şi o gramadă de alte motive de genul acesta. Aşa că am fost prima persoană care să dea statul roman în judecată pentru cetăţenie şi am câştigat pe o lege din ’47. Eram deja intrată la doctorat când am obţinut-o, apoi am intrat şi la Barou şi mi-am început, să spun aşa, viaţa de cetăţean român.
Si pot spune că, pentru prima dată, în România am simţit că mi-am găsit locul. Nu era vorba că simţeam că nu sunt armeancă, nimic de acest fel, nu, sunt chiar foarte daruită culturii şi civilizaţiei mele. Dar după optzeci de ani de comunism, iar Armenia fiind şi un stat foarte tradiţionalist, foarte conservator, am simţit o uşoară constrângere. Cum felul meu de a gândi a fost mereu open-minded şi tolerant şi cum gândirea celorlalţi pentru mine e foarte importantă, îmi place ca fiecare să-şi exprime punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu. Acolo exista o gândire de masă, iar toată înclinarea asta spre tradiţionalism s-a produs şi pentru că de fiecare dată au fost fie sub turci, arabi, tătari, tot timpul au fost sub influenţa cuiva. Şi mereu statele care se află sub dominaţia altora, sub ameninţare de invazie, de asimilare, sunt ceva mai conservatoare, încearcă să-şi păstreze tradiţiile şi câteodată merg prea departe. Nu înteleg ca e una sa-ţi păstrezi tradiţiile, anumite credinţe, anumite modalitaţi de a fi şi alta să nu accepţi nimic diferit, nu neapărat nou sau vechi, ci pur şi simplu nimic diferit. Eu nu spun că acolo legea te pedepseşte , nu , dar social, simţi că nu aparţii, ceilalti iţi dau de înţeles că dacă nu eşti la fel ca ei, eşti dat la o parte. Când am venit însă în România, mi-am dat seama cât de mult aveam nevoie de linişte şi să fiu acceptată de ceilalţi , în ciuda diferenţelor, de orice fel ar fi ele. De exemplu , eu nu sunt credinciosă, dar în România mare parte din oameni sunt. Ei, eu niciodată nu am simţit că nu aş fi acceptată din această cauză. În Armenia în schimb, armenii, deşi sunt spirituali, nu sunt fanatici cu religia, acum par să devină, dar asta poate fi şi din cauză că religia a devenit un refugiu în faţa vieţii grele pe care o duc.


O Românie a bunicilor
Bunicii au văzut Romania interbelică, nu pe cea comunistă, pentru că în ’48 s-au întors în Armenia, iar Bucureştiul era acela boem, frumos şi de la ei ştiu expresia asta «Bucureşti e micul Paris » ; ei rămăseseră cu imaginea asta, cu cafenele, sciitori, artişti, ceea ce m-a atras foarte tare, copil fiind într-un regim sovietic strict, dar chiar şi după ; chiar şi perioada de după revoluţie a fost grea. În primul rând la noi revoluţia a tinut trei ani, iar razboiul practic nu s-a terminat nici acum şi vă daţi seama cum se reflectă asta în vieţile oamenilor. Bineînţeles că eram atrasă de aceasta imagine a Europei, pentru că pentru noi Bucureştiul, România, reprezenta Occidentul.Aşa că tot timpul am ştiut că am aici o a doua patrie. În ceea ce priveşte obiceiurile, cele ale familiei mele au diferit puţin, dar asta nu pentru că ei ar fi fost în România, ci pentru ca în Armenia societatea e împărţită în armenii de acolo şi cei care au venit din străinatate ; au fost crescuţi în străinatate, majoritatea au fost descendenţii celor care au fugit de masacrele din 1915 din Turcia, ori erau chiar generaţia aceea care scăpase de masacre, apoi dupa ce s-a instaurat Uniunea Sovietica prin anii ’40 au fost oamenii minţiţi şi convinşi să se întoarcă în Armenia, ademeniţi cu idei despre educaţie, dar mai ales cu mitul patriei, pentru că orice armean, în momentul în care pleacă din ţară crede că se va reîntoarce. Chiar si astăzi, cred la fel, că se vor întoarce să moară în Armenia.iar diferenţele de obiceiuri de care vorbeam vin tocmai din această diferenţiere, pentru că Armenia Orientală de azi are tradiţii uşor diferite de Armenia Occidentală. Această a fost mereu un pic mai civilizată pentru că Armenia Orientală este şi o regiune muntoasă, iar oamenii sunt mai legaţi de pământ, ocupaţi doar cu traiul de zi cu zi, deşi la acea perioadă apăruseră universităţi şi alte elemente de civilizaţie. Au mai existat şi alte diferete, de exemplu religia. Deşi eu nu sunt un om religios, bunicii mei materni au păstrat botezul..În timpul sovietic religia a fost anihilată, marea majoritate a armenilor s-au botezat după aceea. Ori, în familia mea s-a păstrat botezul, făceam Paştele, pe când majoritatea nu făcea.

Elemente de mitologie armeană
Există o versiune a Meşterului Manole, iar prima dată când am aflat de legenda meşterului Manole am încercat să găsesc versiunea armenească , dar nu am reuşit. Ştiam că mai auzisem ceva asemănător prin copilărie. De asta e mai mult o legendă locală, nu e una principală. Miturile şi legendele principale vin de dinainte de creştinism , de aceea nu se pot face diferenţe între Armenia Orientală şi Occidentală, pentru că despărţirea s-a produs mult mai târziu. Sunt oameni din cele două regiuni care nu se înţeleg, sunt şi diferenţe gramaticale, mai mari decât sunt între ardeleni şi moldoveni să zicem. Cele mai cunoscute mituri sunt legenda lui Noe ; a construit într-adevăr o arcă şi s-a adăpostit, dar diferă mult de cel românesc..Mai există mitul lui Haik şi Bel. Haik a fost considerat zeul vânătorii, războiului, dar şi înainte de influenţa persană , când zeul suprem era Aramat. Haik a fost zeul principal al panteonului armean. De asemenea, izvoarele spun ca Haik este patriarhul armean. În legenda asta Haik reprezenta Armenia, iar Bel e regele Asiriei. Exista o luptă între Haik şi Bel, Haik îl provoacă, se luptă ei doi şi îl omoară pe Bel cu o săgeată cu trei vârfuri. Ce e interesant aici e că Haik e un personaj mitic, legendar , iar Bel pe de altă parte are legatură cu zeul Baal, al asirienilor, zeul războiului. Dar asta e innterpretarea mea, pentru că Asiria a avut într-adevăr lupte cu Armenia, dar aici e vorba de o perioadă de formare a unui stat armean. Armenii provin din patru triburi mari si acestea au fost mereu ameninţate de Asiria, cea mai mare putere. De aceea zeul lor are o reprezentare populara, iar faptul că pierde în lupta cu zeul nostru ar fi o reprezentare a dorinţei de formare a statului armean. Au fost două triburi principale, Haiasa şi Armeni, şi tocmai de aici vine şi diferenţa de nume. Pentru străini noi am fost armeni , ţara Armenia, dar noi ne spunem Haiastan , de la Haiasa. E o denumire mai modernă, înainte ne spuneam Haik, având aceeaşi provenienţă cu numele zeului. Ne mai spunem Nairi, dar « Nairi » e un cuvânt asirian , dar pentru că este foarte vechi , ne-am identificat mereu cu acesta, iar majoritatea oamenilor nu stiu că nu e un cuvânt armenesc şi asta e denumirea poetică a Armeniei, însemnând « la mijloc de rău », sau amestecare de rău.
Mai spre crestinism a aparut mitul lui Lilit si a fost prelucrat de un autor cunoscut , cel mai mare poet al Armenei moderne. Se spune ca după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, se tot plângea Adam că e singur, iar Dumnezeu a creat prima femeie, pe Lilit, din foc şi a fost dată lui Adam. Acesta însă, fiind creat din lut, iar ea din foc, elemente diferite, Adam s-a înţeles cu Lilit, dar ea nu s-a înţeles cu Adam, nu a putut Adam să-i ofere ce îi trebuia ei. Devine soţia lui Satan şi nu se specifică ce se întâmplă. Apoi este creată Eva din coasta lui Adam, devine soţia supusă şi ascultătoare, dar prelucrarea se termină cu imaginea lui Adam tânjind după Lilit, deşi buzele lui Adam spuneau întotdeauna numele « Eva », în inima lui a rămas mereu numele Lilit. Iar azi se crede că femeile sunt atât descendente ale lui Lilith, cât şi ale Evei. Aici se poate face legătura cu mitul evreiesc şi implicit cu cel asirian.

Rodia
Se crede că fructul cunoaşterii care a cauzat căderea din Rai a fost rodia şi nu mărul, mărul sigur nu. Despre măr vorbim abia când s-a tradus Biblia în Europa Occidentală, Franţa Germania, pentru care mărul reprezintă cel mai cunoscut fruct. Nu cred că in Biblie există o menţiune specială, se spune « fructul cunoaşterii » sau « fructul intezis », dar explicaţia a venit că e mărul. Se spune că la evrei e vorba de smochină, dar cred că cel mai probail e vorba de rodie, ea e simbolul cunoaşterii, nu numai la armeni, asta probabil datorită multitudinii de seminţe, ea fiind unul şi mai mulţi in acelaşi timp. În folclorul armean rodia e asimilată puterii poporului, care e unul şi mai multi în acelaşi timp ».


Aurora Arshaluis: Casa de Cultură a Armenilor, un loc al reamintirii

„În 1942 a fost construită casa de cultură a armenilor care conţine un muzeu, bibliotecă şi arhive. Biblioteca a fost fondată mai devreme, în 1927, în aceeasi clădire cu şcoala, iar apoi a fost mutată în casa culturală.
În bibliotecă se găsesc cărţi nu numai în limba armeană, dar şi în română, engleză, franceză sau rusă. Există în jur de patru sute de cărţi vechi, de la 1500 la 1800.
Manuscrisele au coperţi cu ferecătură aurită, hârtia este realizată manual, sunt decorate cu ornamente şi ilustraţii. Multe dintre cărţile despre armeni sunt tipărite în România sau în afara Armeniei: la Viena, la Paris sau în Veneţia, unde a fost tipărită prima carte în limba armeană, în 1512. Casa culturală a fost construită cu ajutorul unui armean mai bogat din familia Dudian. Siruni, un istoric armenolog-orientalist, a fost primul director al casei culturale, el fiind si fondatorul bibliotecii din interiorul casei. Siruni a întocmit o hartă pe care sunt marcate comunităţile şi bisericile armeneşti din România.
Refugiaţii armeni, indiferent de ţara în care au ajuns, au construit biserici, şcoli şi tipografii. Au încercat să salveze civilizaţia şi istoria armenească.
Primul val de armeni veniti pe teritoriul României a fost in secolul 5. Între secolele 11 si 14, dupa căderea regatului Ani, numeroşi armeni au venit pe teritoriul României, unde au format o comunitate puternică la Botoşani. Armenii s-au instalat mai întâi în zona Moldovei, iar apoi s-au extins spre Transilvania şi Ţara Românească. În 1401, la Suceava, Alexandru cel Bun a dat un hrisov şi a acordat armenilor dreptul de a-si face episcopie pe teritoriul României. În fiecare an, în jurul datei de 15 august, de sărbătoarea Sfintei Maria, armenii merg în pelerinaj la prima episcopie din Suceava.

Cultul pentru manuscrise

Întotdeauna manuscrisul a fost ceva sfânt pentru viaţa armenilor.Un eveniment remarcabil în viaţa armenilor a fost crearea alfabetului de către preotul Mestop Mastot, în 405. Până atunci armenii vorbeau în limba armeană, dar scriau în latină, greacă sau persană. Prima carte scrisă în limba armeană a fost Biblia. Limba armeană nu semăna cu nici o altă limbă, nici vorbit, nici scris. Alfabetul armean are treizeci şi nouă de litere.
S-au format centre de copiere a manuscriselor ştiinţifice, filosofice, istorice etc. Manuscrisele sunt scrise pe pergament şi sunt împodobite cu miniaturi. Cele mai vechi manuscrise, distruse de selgiuci in 1170, datau din secolul 5. Astăzi în lume există în jur de 30.000 de manuscrise în limba armeană, dintre care jumătate se găsesc la Erevan.
Întotdeauna armenii când au fost nevoiţi să fugă din ţara lor, şi-au lăsat în urmă hainele şi restul de lucruri dar au luat cu ei manuscrisele. Armenii au personificat întotdeauna manuscrisele spunând că „s-ă născut un manuscris”, „s-a îmbolnăvit un manuscris”, „s-a luat prizonier un manuscris”…Cel mai vechi manuscris deţinut de muzeul armenilor este un evangheliar care a fost scris in 1351, început la Kaffa, terminat la Suceava.
De asemenea, în muzeu există şi talismane de rugăciune, cărora li se atribuie o valoare videcătoare. Rugăciunile de pe talismane sunt adresate lui Iisus, Mariei si Sfantului Grigorie Luminătorul. Aici avem o perdea de altar, decorată cu numeroase imagini. În centru, Grigorie Luminătorul îl botează pe regele Tartat al 3-lea, cel care a declarat Armenia ţară creştină. Armenia a fost prima ţară în care s-a declarat creştinismul ca religie oficială de stat, in 301. Perdele de altar sunt lucrate cu tehnica batic. Desenele sunt realizate cu ceara pe panza care este apoi vopsita.

Părintele Bogdan Ezras: Biserica Armenească

“Comunitatea armeană se reuneşte duminica la slujbă, iar în continuarea slujbei se ţin cursuri de limbă armeană pentru copii. Aceştia sunt împărţiţi în două grupe: cei veniţi din Armenia şi cei născuţi în România. Lângă biserică a existat o şcoală armeneasca în care se preda în armeneasca dar la care studiau şi români.

Biserica armenească s-a despărţit de alte biserici în secolul 5, după Sinodul de la Calcedon. Este o biserică nou-calcedoniană, până nu demult considerată eretică în lumea ortodoxă. Prima biserică armenească a fost construită de Grigorie Luminătorul în 294, iar prima catedrală in 301.
Altarul bisericii armeneşti este deschis iar slujba se face cu faţa spre răsărit. Biserica are o scenă înaltă denumită „pem” în limba ebraică şi este un element împrumutat de la sinagogi. Picturile din interiorul bisericii armeneşti din Bucuresti nu sunt de influenţă armeană fiind pictate de un artist contemporan. Biserica nu are pronaos, intrarea în naos se face direct printr-un pridvor. Biserica este o copie în miniatură şi inexactă a catedralei din Armenia. Crucea armenească se numeste „haci-car” – cruce de piatră – şi reprezintă copacul vieţii, copacul din care Adam nu a avut voie sa mănânce în Rai şi pe care Hristos s-a crucificat ca un rod al vieţii veşnice. Ornamentele de pe cruce sunt muguri de viţă de vie, simbolizându-l tot pe Iisus. Tradiţional, nu se folosesc imagini cu răstignirea lui Iisus, decât pentru unele obiecte de cult. Iniţial bisericile erau împodobite cu fresce, dar nu s-a păstrat acest obicei decât în zona Turciei. Pereţii erau decoraţi cu icoane care puteau fi uşor transportate în afara bisericilor în cazul unui eventual atac. Prinsă între Bizanţ şi Iran, după pierderea independenţei statale a Armeniei, în 370, Biserica armenească ar fi trebuit sa adopte limba greacă ca limba de cult. În 451, la sinodul de la Calcedon, Biserica armenească nu a acceptat hotărârea sinodului conform căreia Iisus are două nature, una umană şi una divină. Prin separarea de restul religiei creştine armenii au putut obţine o formă de independenţă religioasă. Imediat au fost traduse în limba armeană toate cărţile religioase importante.
.