În bârlogul tigrului - DESPRE ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU

Am citit cu ani în urmă Şcoala rugãciunii. La prima lectură am fost şocat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfintiţului Antonie, din care aflãm destule amãnunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson îl întreabã: “Sunteţi de pãrere cã transmiterea Evangheliei poate fi împiedicatã de cultura de suprafaţã a stilului englezesc modern de viaţã?” Acesta îi rãspunde: “Da, fiindcã Evanghelia trebuie sã atingã nu doar intelectul, ci întreaga fiinţã. Englezii spun adeseori: “Este interesant, hai sã discutãm despre asta, sã o studiem ca idee”, dar în realitate ei nu fac nimic. A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnã a intra în “bârlogul tigrului”- Dumnezeu nu este o pisicuţã, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sã cauţi informaţii despre ea- trebuie sã pãtrunzi înãuntru”.

Prin urmare, cartea Despre întâlnirea cu Dumnezeu, apãrutã sub îngrijirea Pãrintelui Savatie în 2007, vorbeşte într-un stil profund şi autentic despre întâlnirea noastrã inevitabilã cu Tigrul.

Omul relaţioneazã cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu aproapele sãu. Când ne întâlnim cu Dumnezeu? Când vrea El. “Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne cautã. Mântuitorul a spus: Bateţi şi vi se va deschide (Mt. 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie cã nu suntem pregãtiţi încã pentru întâlnire, nu suntem gata sã-l privim faţa cãtre faţă pe Dumnezeul cel Viu; cãci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnã dintotdeauna sã vii la judecatã; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionatã, un adevãr necondiţionat, o dreptate necondiţionatã. Şi în faţa acestei frumuseţi, acestei dreptãţi şi acestui adevãr- în fata sfinţeniei dumnezeieşti- stãm fãrã rãspuns. Din acest motiv Dumnezeu aşteaptã timpul pârguirii, maturizãrii, atunci când vom fi noi înşine în stare sã ne pronunţăm judecata asupra noastrã şi când vom putea primi judecata Sa necondiţionatã, dreaptă, nepãrtinitoare, în care sã nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu cãtre o creştere spre vrednicia de om în deplinul sau înţeles. Trãind aceastã experienţã a întâlnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi în acelaşi timp şi mântuire şi înfricoşãtoare judecatã, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: “Înfricoşãtor lucru este sã cãdem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr.10, 31)”.

Cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o viaţã nouã. “Însã o nouã viaţã care nu înseamnã neapãrat una mai atractivã, mai uşoarã, ci nouã în sensul cã nu se aseamãnã prin nimic cu cea anterioarã; e o viaţã în care stãpâneşte dreptatea lui Dumnezeu şi nu cea omeneascã, adevãrul Dumnezeiesc şi nu adevãrurile omeneşti, mãsurile lui Dumnezeu şi nu cele omeneşti; este o viaţã nouã în care trebuie sã trãim dupã mãsura lui Hristos Însuşi, sã ne asumãm responsabilitatea pentru viaţa lumii, la fel cã Hristos, împreunã cu El şi cu acelaşi preţ cu care El îşi ia aceastã responsabilitate”.

“Responsabilitate” este cuvântul cheie care deschide întreaga viziune propovãduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevãrat creştini când ne asumãm responsabilitatea. În întâlnirea cu sinele nostru profund ajungem sã ne cunoaştem numai în clipa în care ne asumãm riscul de a ne vedea aşa cum suntem, lipsiţi de orice fard mincinos. “Fiecare are profunzimi pe care îi este fricã sã le exploreze; în fiecare existã un dezacord interior care îl îngrozeşte. Sã rãmâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorãtoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacã face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercam sã privim mai profound suntem cuprinşi pur şi simplu de groazã. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru cã explorãm un domeniu absolut necunoscut nouã: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridicã din aceste profunzimi? Câtã rãutate, câtã furie, câtã minciunã, cât neadevãr, câtã fricã? Câtã aviditate- şi sufleteascã, şi duhovniceascã, şi trupeascã? Câtã ura, câtã impasibilitate, câtã cruzime voi vedea dacã voi privi înlãuntrul meu? Ne este, cu siguranţã, mult prea oribil. Însã dacã nu facem asta, dacã refuzam aceasta groaznicã, înspãimântãtoare întâlnire, nu vom putea gãsi nicicând suficientã bãrbãţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Întâlnirea cu aproapele nostru e la fel de dificilã cã primele douã. Dar “avem fiecare în faţă misiunea de a ne întâlni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea şi a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, cãci este anevoios. Pentru cã a auzi înseamnã a ne lega soarta de altcineva, a vedea înseamnã a ne lega soarta de altcineva. Întâlnim vreun cunoscut sau vizitam pe cineva bolnav şi îl întrebãm: Ei, cum îţi mai merge?… Şi cunoscutul nostru sau bolnavul ne priveşte cu speranţã şi cu teamã: oare acest om chiar a pus o întrebare la care vrea sã ştie rãspunsul cu adevãrat? Oare într-adevãr acest om vrea sã afle şi sã-şi lege soarta sã de a mea? Din priviri, din intonaţie strãbat speranţã şi fricã, iar acesta cel mai adesea rãspunde: mulţumesc, binişor… Adesea rãmânem satisfãcuţi de acest rãspuns; rãspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras în vâltoarea sorţii altuia, nu a solicitat participarea noastrã, nu a fost rostit cuvântul în urma cãruia nu mã voi mai putea întoarce cu indiferenţã de la acesta. Am vãzut în ochii sãi rugãminte, nãdejde şi fricã, dar am închis ochii şi m-am mulţumit cu rãspunsul lui, iar acum sunt liber; ştiu cã la el e “binişor” şi înseamnã, probabil, cã e bine. Dar ascultã vocea lui şi priveşte ochii lui, vezi expresia lor şi nu vei mai putea pleca aşa, pur şi simplu”…

Mitropolitul Antonie a intrat în “bârlogul” Tigrului şi s-a sfâşiat printr-o introspecţie nemiloasã înainte ca Acesta sã facã vreo mişcare spre el. În urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvânt cu putere multã şi darul de a-i trezi pe oameni din amorţealã unei vieţi cãldicele. “Îndrãzniţi, eu am pãşit înãuntru”.