Rilke, maestrul si moartea

Sambelanul Christov Detlev Brigge, bunicul lui Malte Laurids Brigge, fuge de agonia mortii dintr-o camera in alta însotit de slujitori, intendent, cameriste, caini. Obiectele din jurul sau sunt patrunse de agonia lui, ies din letargie, cad, sunt zrobite in picioarele celor care trec dintr-o camera in alta. Noaptea urletele sale strapung vazduhul, intra in casele taranilor, le tulbura somnul, le intuneca zilele. Intreaga viata a comunitatii de la Ulsgaard intra in dezordine. Femeile insarcinate sunt izolate in chilii, cainii sambelanului incremenesc, vacile nasc vitei morti, clopotul bisericii este concurat de urletul mortii sambelanului. Pentru ca nu sambelanul tulbura constiinţa celorlalti, ci moartea lui. O moarte pe masura statusului sau: aristocrata, distinsa, autoritara, venerabila (agonia ei dureaza nu mai putin de zece saptamani).
In strafundul fiintei lui Rainer Maria Rilke a incoltit, la un moment dat, un gand straniu: acela ca moartea salasluieste in om cum locuieste un sambure in fructul sau. Il intalnim explicit in monologul lui Malte Laurids Brigge: „Atunci se stia (sau poate se banuia numai) ca moartea e in om ca samburele in fruct. Copiii aveau una mica si varstnicii una mare. Femeile o purtau in pantece, iar barbatii in piept. O aveau, si asta dadea fiecaruia o demnitate ciudata si o mandrie linistita” (cf. R.M.Rilke- Insemnarile lui Malte Laurids Brigge, Ed. Univers, Buc, 1982). Ne-am oprit asupra acestui gand pentru ca este o meditatie asupra mortii recurenta in opera lui Rilke. Si pentru ca spune ceva despre noi.
Pentru Rilke, fiecare femeie insarcinata poarta in pantece „doua roduri”:pruncul si moartea. Zambetul care lumineaza uneori frumusetea melancolica a femeii insarcinate ar fi, dupa el, semnul exterior al unei intuitii: femeia simte ca ambele roduri cresc in ea. Nascandu-l, mama ii daruieste copilului nu numai viata din viata ei, ci si propria lui moarte. Dar de unde vine moartea copilului?ne-am putea intreba. Sa fie ea rupta din moartea mamei?
Moartea fiecarui om devine, preluind ceva din varsta noastra fiziologica ( copiii au o moarte mica, varstnicii una mare), reflectand statusul lui, hranindu-se din insasi viata sa. Din aceasta perspectiva, omul pare a fi o moneda cu doua fete, care au valoare de schimb diferita in momente diferite.
Ne nastem propria moarte, inca de la nastere devenind clientii ei, dupa cum ne avertizeaza Johannes Von Tepl in Plugarul şi moartea: „Daca nu stii inca, sa stii acum: de indata ce omul se naste, a si incheiat targul care-l face sa moara” (c.J.V.Tepl, „Plugarul şi moartea”, Humanitas Bucuresti, 1997, p.58). Sfarsitul vietii noastre este opera noastră: ultima, comparabila din exterior cu a celorlalti, continand in ea elementele unei viitoare axiologii (axiologia morţii?). Fiind doar a noastra, ne individualizeaza. Pe langă „inegalitatile de la natura” general acceptate (inteligenta, frumusete) ar trebui sa includem ca trasatura distinctiva intre oameni moartea fiecaruia: oamenii, ne marturiseste Rilke, „o aveau, si asta dadea fiecaruia o demnitate ciudata si o mandrie linistita”.
Moartea individualizanta se opune mortii intelese ca dat obiectiv, exterioara indivizilor, aceeasi pentru toti. In societatea traditionala moartea este o slujitoare a lui Dumnezeu care vine din afara, capatand trasaturi antropomorfice, aratandu-se „sub chipul unei boale hade si urate, numai ciolane, cu ochii dusi in fundul capului, cu dintii mari, cu degetele lungi si subtiri, avand in mana o coasa”( cf. Tudor Pamfile- „Mitologie romaneasca”, Ed. All, Buc., 1997). La Rilke moartea este un fruct crud in care sunt inscrise iubirea, rostul si nevoile fiecaruia. Dumnezeu este „distribuitorul” mortilor noastre. Citim in Cartea orelor: „Nu fata mieroasa/ ce straniu cheama pruncii sa se joace,/ ci moartea mica, moartea de dincoace,/ ce -atarna cruda, verde, nezemoasa,/ rod tainic, sterp si care nu se coace./ Da fiecărui, Doamne, moartea lui/ o moarte care-ncepe din valeat, in care-avu iubire, rost, nevoi. Caci noi suntem doar coaja de copac./ Mortile mari care-n adanc ne zac/ sunt rodul dupa care totu-i dat”(cf. R.M.Rilke-Poeme in talmacirea lui Mircea Vulcanescu, Ed. Paideia, p.73). Pentru ca am citat dintr-o traducere a lui Mircea Vulcanescu nu ne putem opri sa amintim de moartea pe care a primit-o acesta in dar de la Dumnezeu: intins pe jos la izolator, in temnita de la Aiud, salvand un tanar cu care se intamplase sa fie incarcerat.
Samburele mortii revine ostentativ in poezia Epilog: „Mare e moartea/ peste masura. Suntem ai ei/ cu rasul in gura. / Cand, arzatoare, viata /ne-o credem in toi,/ moartea in miezul fiintei, plange in noi”.
Dar ce se intampla cu cel care in exuberanta unei clipe presimte in ascunzisul ultim al fiintei plansul mortii lui? Un posibil raspuns ni-l da prietenul lui Rilke, Stefan Zweig în Lumea de ieri: „ (...) nimeni n-a trait, poate, mai discret, mai ascuns, mai invizibil ca Rilke. Dar nu era o solitudine cautată, fortata sau preoteste drapata (...) linistea crestea parca in jurul lui, oriunde mergea si oriunde se afla”. „Totdeauna era calator prin lume, si nimeni, nici macar el insusi, nu stia dinainte incotro o va lua. Pentru sufletul lui nemasurat de sensibil si vulnerabil, orice hotarare rigida, orice programare si orice angajament era o povara. Asa ca numai intamplarea ti-l mai scotea in cale” .Rilke”avea un fel de-a-nu-se- darui- niciodata-in-intregime” ( Stefan Zweig- „Lumea de ieri”, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p.145-147). Rilke nu se daruia pe de-a-ntregul acestei lumi. Era un simplu itinerant. In orizontul mortii, insasi gloria personala in jurul careia pivotează existenta oricarui artist ii aparea lui Rilke doar o „suma a tuturor neintelegerilor care se aduna in jurul unui nume” (ibid). O alta atitudine determinata de prezenta atotputernica a mortii o gasim la un arbitru al luptei dintre viata si moarte, medicul Axel Munthe, autorul Cărţii de la San Michele. Aceasta are drept motto: „Nu daruiesti nimic oamenilor daca nu te daruiesti pe tine”. Aceeasi moarte, doua atitudini. Retragere partiala din lume, in primul caz. Implicare totala in ea, fara rest, in cel de-al doilea.
Dintr-o scrisoare catre Auguste Rodin aflam ca din adolescenta Rilke era in cautarea unui maestru spiritual. Pe 1 august 1902 ii scrie acestuia: „Toata viata mi s-a schimbat de cand stiu ca sunteti Maestrul meu si ca ziua in care va voi vedea va fi poate cea mai fericita zi a mea. Caci tristetea nelamurita si fara margini a tineretii mele venea din parerea ca toti oamenii mari au murit de mult si in lumea aceasta bizara nu mai exista nici mama, nici maestru, nici erou. Imi aduc aminte prea bine ca (acum cinci sau sase ani), citind pentru prima data o carte de neuitat a unui mare poet danez (Jens Peter Jacobsen), imi propusesem sa-l caut si sa fac totul ca sa fiu demn de a fi ucenicul sau cel mai umil si profetul inimii lui pentru cei ce nu-l cunosteau inca. Dar , a doua zi, am aflat ca murise, tanăr de tot si singur de tot, intr-un satuc trist, ucis de clima necrutatoare a inneguratei sale tari. Atunci singuratatea mea (această singuratate de copil crescut intr-o campie imensa, fara arbori si fara pasari) a devenit si mai adanca, si mai deznadajduita. E soarta tragica a tinerilor care prevad ca va fi cu neputinta pentru ei sa traiasca fara a fi poet sau pictor sau sculptor, ca nu gasesc dreapta indrumare, prabusiti intr-un abis al descurajarii; simtind nevoia unui indrumator puternic, ei nu doresc nici cuvinte, nici cunostinţe, ci vor un exemplu, o inima fierbinte, maini care creeaza maretie. Pe voi va reclama.”(cf.R.M.Rilke- „Scrisori către Rodin. Auguste Rodin”, Ed. Meridiane, Buc., 1986).
Ce relaţie exista sau ar putea sa existe intre tema maestrului spiritual si problematica morţii? Maestrii transmit continuturi discipolilor, invataturi menite sa ii transforme, sa le schimbe mintea (metanoia) si inima. Maestrii traiesc exemplar, pro-punandu-se ca modele vii. Dar mai ales maestrii mor exemplar. Uneori mor vegheati de discipoli. În momentul mortii, maestrul isi joaca ultimul act al rolului sau, transmitand ucenicului ceva din moartea sa . Cei doi impart moartea, dupa ce au impartit o buna parte din viata. Socrate imparte in chip nevazut cucuta cu discipolii. Maestrul ii daruieste o bucata din fructul copt al mortii lui discipolului.
Această transmitere ultima de la unul la celalalt poate fi mediata si mascata de o poveste. Asa ne descrie Ioan Petru Culianu despartirea de Mircea Eliade. Discipolul ii povesteste maestrului nuvela Lighea a lui Tomasi di Lampedusa pentru ca vede o asemanare intre sfarsitul celor doi eroi: „Vineri spre seara, ramas singur cu el, am continuat sa-i povestesc nuvela Lighea. Mitologia ei, cu profesorul La Ciura indragostit de sirena Lighea, supravietuitoare a epocii elene in marea cea mai albastra a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregatea s-o faca” (cf. I.P.Culianu- „Mircea Eliade”, Ed. Nemira, Buc., 1995, p.290). Vedem ca rolurile s-au schimbat: de această data Eliade, povestitorul miturilor lumii, tace. Discipolul il trece dincolo, „il naste” printr-o poveste in care cred amandoi