Viaţa ca o poezie

Pe când poezia înfăşura viaţa omului

Faptul că românul s-a născut poet e cunoscut de multă vreme. Străbunii noştri de la sat îşi începeau viaţa şi şi-o sfârşeau cu poezie. Când se năştea un copil moaşa, după ce îi tăia şi lega buricul, îl ridica spre grinda casei şi rostea următoarea poezie despre care ţăranii socoteau că va influenţa pozitiv viitorul copilului: “Acest băiat/ Ce l-am rădicat,/ Să fie norocos /Şi mintos/ Şi voios/ Şi drăgăstos /Şi sănătos/ Şi-nvăţat/ Şi bogat./ Om de treabă/ Şi luat în seamă”.
Când o fată se mărita, în timp ce era gătită de nuntă, i se cânta un cântec în care se exprima trsiteţea fetei care trebuia să se despartă de părinţi şi să plece la viitoarea ei casă. „ Copchiliţă cu părinţi,/ La ce focu’ te măriţi/ Anevoie ai s-o uiţi/, Că mila de la bărbat/ Ca umbra de păr uscat,/ Când te dai să te umbreşti/ Tot mai rău te năduşeşti”.
Când omul se îndrăgostea îşi punea tot dorul şi inima în versuri: „Azi în zi de dimineaţă/ M-am suit pe deal în faţă/ Şi-am cules din roua toată/ Dragostea şi-un trup de fată”. Dragostea nu era, însă, aşa uşr de găsit: „ Pentru ochi ca murele/ Ocolii pădurile/ Pentru ochi ca mura coaptă/ Ocolii pădurea toată,/ De la valea Plaiului/ Până-n Piatra Craiului;/ Pentru sprâncene-nghinate/ Ocolii vreo şapte sate;/ Şapte sate şi-o cetate/ Şi Zărneştii jumătate/ Şi Poiana Mărului a treia parte”.
La moartea unui fecior prietenii săi aduceau un brad tănăr pe care îl rugau să îi ajute sufletului celui mort să ajungă cu bine Dincolo.

Poezii, proze, ghicitori mai mult sau mai puţin inventate

Revenind în peisajul nostru urban, i-am rugat pe elevii clasei a I-a B de la şcoala nr. 11 din Bucuresti să rememoreze versurile unui cântec sau ale unei poezii care le-au mers lor la suflet şi să ilustreze o imagine poetică din text printr-un desen. Cine a dorit a creat ad-hoc o poezie.
Sabina Dinu Maria mi-a scris versurile unei poezii învăţate la şcoală: “O şcoală este ca o casă./ Dar cu mult mai mare/ Şi ferestre către soare/ Fiecare clasă are… rostul ei.”
Alexandru Staicu şi-a amintit versurile unui cântec de iarnă pe care le-a scris aşa: “Gingăl bel,/ Gingăl bel/ gingăl oul dă uei”.
Mihai Radu mi-a scris o strofă în vers alb, încărcată de romantism: “În pădure sunt fructe bune şi copaci./ Iar frunzele cad ca în vânt./ Iar eu mă plimb!/ Şi multă iarbă”.
Olivia Bohălţeanu a dovedit un spirit pozitiv, optimist: “Înfloresc grădinile,/ Ceru-i ca oglinda”.
Istrate Andrei ne-a provocat spiritul de observaţie cu o ghicitoare: Animal cu chip de om/ Ţopăie din pom în pom./ Ghici ce e?
Matei Bălălău şi-a amintit de ridichea uriaşă: „Ridichia a crescut mare şi mai mare/Moşul a vrut s-o scoată şi n-a reuşit”.
Gabriela Olaru Irina şi-a demonstrat spiritul ludic: “Ce se vede colo-n zare, fuge parcă-ar fi călare/Hop, hop, hop, hop,hop,hop/ Iepuraşul fuge, fuge şi copoiul nu-l ajunge/ Hop,hop,hop,hop,hop,hop”.
Ana Clara Iosep a desenat un pui de pasăre care o roagă pe pisică: “Pisicuţă, fii drăguţă,/ Nu mă prinde în lăbuţă/ Hai prietene să fim,/ Şi să nu ne mai pândim”.
Oliver Szăvuj a configurat un microbuz şi o casă stând faţă în faţă. Poezia lui parcă ar fi un veritabil haiku: “A fost odată o baba şi un moşneag./ Moşneagu’ avea un microbuz şi baba o casă./ Într-o zi a râs baba de moş şi a zis:/ haha, da’ ce mai microbuz!”
Andreea Drăgan ne descrie următoarea întâlnire dramatică: “Un biban şi cu o broască/ Se-ntâlniră sub o barcă/ Unde-o râmă inelată/ Atârna cam supărată”.
Ştefan Mănciulescu a desenat un leu despre care aflăm că : “E regele animalelor,/ are coama galbenă”.
Eva Zaharescu Nicola a imaginat o ceartă a culorilor: “Culorile se ceartă, răsuflă uşurate, le este clar acuma cât sunt de importante; eu răspund: soarele e galben, verde este frunza, cerul e albastru, roşie e buburuza, oranj este polenul, violeta e o floare, argintiu e fluturaşul, totul e culoare”.
Maria Năstase ne vorbeşte foarte pătrunzător despre prietenie şi libertatea copilului: “Mititel şi legănat,/ Icai pui de pinguin,/ Iar micuţul Ticatin/ E-un copil de eschimos,/ Cât ţine ziua polară/ Pe-amândoi îi vezi pe-afară.,/ Merg şi pescuiesc în mare,/ Nu le pasă de ninsoare”.
Din familia poeziilor nu putea să lipsească Zdreanţă .Maria şi-a adus aminte de el: “Când se uită Zdreanţă la găină/ Cu culcuşul lui vecină /Zice Zdreanţă-n gândul lui./ S-a făcut a dracului”.
Nico sau Nicu, nu ştim bine pentru că nu i-am înţeles semnătura, ne istoriseşte povestea unui stejar. “A fost odată ca niciodată un stejar bătrân care nu avea prieteni şi s-a gândit să plece în altă pădure”.
Ines Ionescu ne descrie ceva foarte trist întâmplat, poate, pe strada ei.” Peste drum de casă/ O fetiţă plânge/ De-atâta durere/ Mâinile îşi frânge”.
Bianca ne-a desenat nişte copii- “Kids” gata de serbare-concert. Sunt hotărâţi nu glumă: “Iată suntem gata;/ Gata de concert;/ Pentru fiecare e-un eveniment;/ Ştim pe dinafară/ Tot ce-i de cântat /Până-acu’ pe scenă/ Nu ne-am încurcat”.
Toate versurile şi desenele lor ne arată nouă, oamenilor mari, cât de delicat, receptiv şi avid de noutate este sufletul copilului. Din fericire, pentru cei care îmbătrânesc, în fiecare dintre noi rămâne un copil etern pe care îl putem chema la întâlnire în sufletul nostru.