Visăm şi bune, visăm şi rele

Despre vise s-a scris enorm. Psihologi, mistici, raţionalişti au încercat să „apuce” de undeva această realitate contradictorie. Freud a numit visul „calea regală spre inconştient”. Jung a descoperit profunzimi nebănuite ale visului, transformând strada, „calea regală”, în autostradă: prin vis psihoterapeutul nu are acces numai la inconştientul personal, ci şi la cel colectiv, un inconştient în care subzistă arhetipurile filogenetice. Tot Jung a dezvoltat o metodă hermeneutică prin care basmele tradiţionale pot fi înţelese ca vise în stare de trezie, ca reverii şi revelaţii culturale ale inconştientului colectiv. De aproape trei mii de ani ne-am definit umanitatea din noi numai în raport cu instanţele Supraeului, punând un accent exagerat pe polul plus: ne place să credem şi să spunem că suntem numai fiinţe raţionale, conştiente. Raţionalismul a pătruns inclusiv în interpretarea viselor. Psihanaliştii încearcă să descopere o logică a inconştientului uitând sau eludând faptul că logica este produsul conştiinţei. Ca şi cum inconştientul ar putea fi înţeles reducându-l sau traducându-l în limbajul şi categoriile conştiinţei. Realitatea contrazice flagrant această abordare raţionalistă. Dormim jumătate de zi; suntem tot atât de iraţionali pe cât suntem de raţionali.
M-am gândit să adun de la fiinţele care îmi populează preajma- cunoscuţi, prieteni, oameni de care mă ciocnesc zi de zi- câteva vise. Dacă fiecare om şi-ar nota visele s-ar putea constitui o arhivă, biblioteci, un depozit borgesian care să ne reprezinte în faţa unor potenţiale civilizaţii etraterestre şi ca fiinţe care visează. Când am început să le adun nu am avut în minte o „plasă”, o teorie, o ipoteză ş.a.m.d. M-aş bucura dacă un primar s-ar gândi să câştige campania electorală din Bucureşti făcând spaţii publice în care la o cafea, un ceai sau niscaiva alcool oamenii s-ar întâlni, şi-ar comanda ceva de la bar, s-ar aşeza la nimereală unii în faţa altora şi şi-ar povesti visele. După care, la fel de politicos, s-ar ridica de pe scaun şi ar pleca la treburile lor de fiinţe conştiente.


Două vise ale lui Riri
Să-ţi povestesc un vis pe care l-am avut odată şi care m-a cutremurat foarte tare. Se făcea că sunt într-o cameră foarte mare, drept în centrul ei, şi că unul din pereţii camerei, de culoare verde, arăta ca un televizor în care nu există imagine. Şi ecranul acela era Dumnezeu. Eu stăteam în mijlocul camerei şi, cu faţa spre acel perete, îi povesteam lui Dumnezeu toate eşecurile mele. Îi spuneam, Doamne, am încercat şi aia şi uite n-a ieşit, şi-am încercat şi ailaltă şi uite n-a ieşit... Şi după ce mi-am înşirat eu o parte din eşecuri, am auzit o voce tunătoare care spunea: "Pe mine lucrurile acestea nu mă interesează!". Şi atunci, în momentul în care m-am trezit, eram foarte speriată. Nu-mi puteam închipui că pe Dumnezeu ar putea să nu-l intereseze toate mărunţişurile din care se compune viaţa mea. Ulterior am realizat că, într-adevăr, cu El nu am nevoie de o comunicare atît de amănunţită. E o încredinţare de tipul bessa-bessa. Ştii ce e bessa-bessa? E o încredinţare totală, indiscutabilă şi care evită amănuntele.

25 februarie 2000

Visez că se apropie de mine un pisicuţ de un verde deschis, chimic. Mergea pintenog. Eu îl întreb, ce faci? Nu îmi răspunde. După care îmi întoarce spatele şi face pipi. Îl întreb, aşa faci mereu? La care el îmi întorce, tot aşa, capul şi pleacă.


Visele lui Mario Barangea

Visul 1
Mă aflam coborând nişte trepte, pe o pantă, undeva într-un oraş de munte. În dreapta mea, într-o vale întinsă, se desfăşura un mare ansamblu de clădiri ca nişte case făcute din pământ arămiu. Mi-am întors privirea spre stânga unde, undeva sus...surpriză, se afla o mare mănăstire buddhistă. Mi-am dat seama că mă aflu în Tibet, în Lhasa, şi că ceea ce văd nu e ealtceva decât marea lamaserie care e cunoscută drept sediul de odinioară al lui Dalai-Lama. Mănăstirea era albă şi de sub cupola către care erau întinse pânze de rugăciune, priveau misterioşi ochii lui Buddha. Total năucit de descoperirea mea, nici nu am sesizat că de fapt eram într-un zbor spre acea cupolă, din vârful căreia, o statuetă a lui Buddha cu totul de aur, părea să mă aştepte. Ajuns aproape de acea statuetă, m-am simţit plin de lumină şi seninătate. M-am trezit, pentru prima oară în viaţa mea, râzând.

Visul 2

Eram în poarta mânăstirii Sitaru, ea se profila albă şi strălucitoare în mijlocul acelei păduri de un verde proaspăt. Liniştea era completă. Lipit de biserică, micul foişor ce adăpostea porumbeii, primea înăuntru pe călugării care aşteptau răbdători şi tăcuţi să intre. Nu pricepeam cum într-o încăpere de nici doi metri în diametru pot încîpea cam 25 de călugări. Dar m-am aşezat la rând, eram ultimul. Am urcat în foişor şi spre surpriza mea am descoperit o cameră spaţioasă unde călugării, după ce primeau binecuvântarea stareţului, se azezau în cerc respectând aceeaşi tăcere. Intrând ultimul, m-am simţit în acelaşi timp scrutat de monahi dar şi fericit să pot primi binecuvântare. Părintele stareţ, un chip angelic şi surâzător, bătrân şi senin cu adevărat, mi-a luat capul între mâini şi m-a mângâiat cu o binecuvântare pe care o simt şi azi.

Visul 3

Am intrat pe uşă. În camera largă din stânga mea, pe un catafalc era un sicriu. Lume multă şi necunoscută, divizată în grupuri care vorbeau în şoaptă. În sicriu era depusă o tânără ţigancă, frumoasă îmbrăcată exact după portul ţigănesc. Deodată ea se scoală venind spre mine, am avut uimirea să o văd înviată mai degrabă decât groaza de a privi fantomă. Avea şapte stele tatuate pe frunte şi ceva desene ornamentale, tatuate pe bărbie. Mi-a părut ciudată, era o nebunie, îmi venea greu să cred ce se întâmpla. Totuşi, fără cuvinte mă lua de mână şi mă făcu tuturor cunoscut drept soţul ei. A stat pe lângă mine un timp, după care a dispărut fără urmă. Nervos, m-am înrolat în armată şi am fost trimis departe unde era un război. Aveam o armă şi pândeam mişcările duşmanului. Timp de o secundă văd între nişte ruine de vis-a-vis mişcările suspecte ale unui individ. Nu stau mult pe gânduri, cu arma încărcată trag asupra lui şi îl dobor. S-a dovedit mai târziu că era „de-al meu”. Prin rumare am fost judecat şi condamnat la închisoare severă pentru crimă. În celula simplă şi mică, stăteam pe pat şi priveam ploaia.

Un vis al lui Kranke
Cu Nog pe stradă şi cu încă o mână de oameni pe care nu îi mai ţin minte. Sbrotişti în orişicare caz... Un puţoi se joacă cu mingea pe trotuare. I-o şterpelim un pic şi facem câteva pase: eu cu Nog. Ta-su ne face gât şi ne ameninţă că o s-o păţim. Dar ce poţi păţi de la un pici şi de la tatăl său, un decorticat?!
Acest lucru îl vom afla cu belşug abia pe şoseaua Ştefan Chapuissat cel mare, unde o gloată de fro cinşpe ţigani ne cer explicaţii, iar noi suntem prea puţini. Nici n-apuc să mă-ntorc pe-o parte, că unu’ îmi face un buzunar la umăr, umăr ce se va dovedi a fi de fapt gulerul gecii. Oricum, mă aflu tăiat. Urmează apoi spartul aproape academic al ocularilor. Zob! Sunt distrus! Nu ştiu cum se face, dar invităm aceste brute ţigănoase în garsoniera noastră din Ştefan cel Mircea. Ne şi împrietenim: le spunem că noi cântăm, ei ne zic că fac box de performanţă şi că sunt în Bucale cu ocazia unui concurs. Au...

Poveştile unui coşmar

"Dinozaurii sînt proşti. În afară de Stegozaurus care are o coadă cu ţepi. Dacă îi trage una unui dinozaur carnivor îl face fărîmiţele. Stegozaurus este un dinozaur ierbivor. Tiranozaurus este regele dinozaurilor. Eu dormeam şi el s-a furişat pe undeva şi cînd m-am sculat am văzut că jucăriile mele nu erau şi a vrut să mă mănînce şi să mă zgîrie cu ghearele lui. Uşa era încuiată, dar n-am putut să o descui. Am rămas în casă, dar am sărit de la balcon. Asta e doar în vise. Eu mai am jucăriile mele." (Alex Necula, 4 ani)

"Am visat mai demult un bloc McDonald's şi un drac care stătea acolo şi îl păzea ca să nu vină îngerii. Dacă veneau îngerii, atuncea intrau şi distrugeau McDonald's-ul. La Mac îmi plac jucăriile, dar nu mănînc decît un pic acolo pentru că acolo uleiul e cam vechi. E stricat uleiul." (Alissa Poenaru, 4 ani)



Visele Ruxandrei

Vis cu mirese. Şi eu sunt. Într-un fel de parc (Grădina Icoanei, cu o clădire în ea). Cu foarte multe nunţi. Lume enormă. Aşteaptă fără răbdare rândul. Se înghesuie. E greu.
Eu o iau pe o latură în speranţa că voi putea pătrunde la propria nuntă care se desfăşoară în clădire. Dimitrie e trimis să afle ceva, iar mama e jos şi aşteaptă împreună cu mulţi cunoscuţi-necunoscuţi. Dar Dimitrie nu ajunge la mine şi nu putem vorbi. Mama, enervată, spune că tot ea trebuie să găsească şi doi martori (cununia civilă, deci!). Sunt doi gardieni, tineri îmbrăcaţi în negru (uniforma).
Eu în mireasă (cum n-am fost), cu părul ridicat într-un coc, sus, cu o meşă pe frnte (vezi fotografiile cu mirese din vitrinele de specialitate).
Şi deodată sunt în faţa mesei ofiţerului stării civile care vorbeşte. Alături, Ionică a cărui faţă nu o văd.
Apoi ieşim eliberaţi. Toată lumea e eliberată de corvoada aşteptării şi a actului.
Miresele fac salturi în faţa lacului ( e în Herăstrău). Am spaima cu greaţă, vertijul cunoscut. Vor cădea în apă! De fapt pare că aceasta e încununarea întîmplării întregi. Se duc singure la sacrificiu (sinucidere) atrase magnetic de apă. Le văd, deja, rochiile albe ca nuferii. Nu mai sunt prezenţe umane ci transformări. Un fel de legendă a nuferilor.
Mă uimeşte şi acum mulţimea de detalii pe care le reţin din fiecare rochie în parte. Pentru că fiecare e altfel.

28 mai
Ţin perna mică în mână, e plină de furnici, izvorăsc din ea. Mi-am acoperit capul, le văd coborând pe lângă urechi, pe gât. O arăt şi explic, şi-mi explic, mâncărimile grozave. Atât de grozave că mi-aş sfâşia pielea. Văd sânge curgând, e la fel de negru ca furnicile, şi-n aceleaşi locuri.

Într-o casă cu multe uşi. Trebuie să plecăm undeva, într-o tabără de şcolari. De altfel, începutul îl facem într-o sală de clasă. În loc de bărci sunt însă paturi cu părinţii copiilor. Îmi e jenă, sunt în pijamaua unuia din copii şi ca să ascult trebuie să mă ridic într-un cot.
După ce ne-a lămurit, plecăm să pregătim copiii. Străzi interioare (în casă), garduri. După un gard înalt de zid, un cîine lup sare şi deşi Ionică mă asigură că nu va izbuti, el ajunge dincolo, adică drept în faţa mea. Plescăitul labelor cu gheare şi al burţii pe parchetul-caldarâm îmi umple urechile. Fug, în timp ce un miliţian fără chipiu vine să reglementeze situaţia, să ne liniştească şi să vorbească animalului. Îi văd din fuga mea pe uşi pe care încerc să le închid , dar ştiu că n-are sens, sunt într-un labirint a cărui dezlegare eu n-o cunosc, doar câinele şi miliţianul. Vinovăţie sfâşietoare, l-am lăsat pe Ionică singur cu ei.

11 august 1986
Visez un drum nesfârşit printr-un bloc imens de piatră gri. Camere multe şi fiecare cu întâmplări. Ca-n labirint, nu pot ieşi. Scăparea este la ultimul etaj. Două verande imense, rotunde ca albinele, coloane groase şi scurte. Şi tot aici, femei bătrâne îmi explică ceva despre naţionalizare. Blocul a fost al lor.
Pe urmă, într-o cameră, mulţi, mulţi papagali coloraţi şi acvarii cu peşti exotici. Mi-i doresc. Văd păsările prin sticla groasă a acvariului cel mare. Al nostru e mai modest. E plin cu bucăţi de plastic translucid pe care au fost pictate arabescuri uluitor colorate. Şi care înoată, sunt vii!
Coloane, coloane scurte, cu lotuşi sus la capitel. Trebuie să fie o uşă undeva!

17 august 1986
Se fac proiecţii. Pe perete apare mare de tot o fotografie făcută de mine la Craiova.Arcada dinspre Nord. Şi eu strig că e o minune.
Se deschide uşa şi intră un băieţel gol care vrea să mi se urce pe genunchi. Dar eu ştiu că el e mort. Îmi spune că are vreo zece ani. Şi asta în timp ce tata e în stânga mea pe canapea şi continuă să-mi explice despre greutăţi crescânde.

20 august 1986
Ai lăsat pentru mine tot felul de lucruri. Găsesc un palat de ceară, cu oameni de ceară înăuntru. Obiectele mici le strâng în braţe şi le port aşa peste tot. Numai palatul n-am cum. Le arăt tuturor celor pe care-i întâlnesc şi sunt fericită.
Apoi suntem într-o grădină botanică sau doar o grădină, dar foarte mare. Şi e multă lume. S-au adunat enorm de multe femei pentru un concurs de desen. Dar desenele sunt desene de copii! Eu sunt în juriu, aleg. Femeile stau ca porumbeii, în casă, în pod, le văd pe ferestruicile de la pod.
Aleg cel mai frumos desen. E o casă roşie cu păsări albastre care ies de pretutindeni. Şi e al ei.

2002
Era seară, întuneric.Lume multă.. Şi trebuia să demonstrez ceva, de fapt eram chiar vehementă. Urcam pe o scară exterioară în balconul de deasupra intrării. Era o scară de lemn, în echilibru periculos.
În timp ce urcam vedeam sub mine, pe caldarâm o pisică mică. Un pui, puiul unei pisici ştiute. Îşi făcea rău sieşi în timp ce eu urma să cad. Apoi ajungeam pe un culoar boltit unde mă aştepta pisica-mamă. Avea acelaşi obicei ca puiul, îşi făcuse o ramă mare, roşie spre ceafă şi s-a întors spre mine. De data asta avea chip de femeie, cu plete lungi şi albe, despărţite pe mijloc., faţa mică, rotundă ca de porţelan. Şi zâmbea în timp ce-şi lungea ghearele metalice ştiind amândouă că mă va sfâşia.

2003
Până la patru dimineaţa nu dorm de prea multe idei. Ionică pleacă. Apoi spăl rufe. Iar la şase adorm. Şi am un coşmar. Diavolul în chip de câine. Pluteşte, iar eu trebuie să urc trepte. Şi le urc şi ajung în faţa lui. E ca un satir. „Ai ajuns, sunt Dumnezeu”. Mă rog şi-mi fac cruci. Repede, repede până cuvintele se încurcă dar îmi amintesc şi dau răspunsul potrivit: „Pe Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor a-l vedea!”. Îmi revin. Dar el este cu mine de data asta curtenitor. Ţin în braţe un copil care mă protejează. Ajungem însă într-un loc larg, ca pe un acoperiş al lumii plin de chevalete cu pânze pe ele. Îmi va face un portret, dar trebuie să pozez singură. Şi mă despart de copil, pe care îl preia un bărbat mai în vârstă, cu părul negru lipit în dezordine pe frunte. M-a păcălit!
Mă trezesc rostind mereu „Tatăl nostru”. Readorm şi visul se reia. Acolo pe platou sunt bărbaţi şi femei cu ochii (irişii) galbeni, rotitori, halucinanţi. Privindu-le ochii cad în puterea lor. Mă rog, mă rog şi scap şi ochii revin. Sunt şi cîini. Şi mă rog, mă rog şi mă trezesc rugându-mă.
Erau şi garduri în vis şi ultimul lucru văzut era o scară, de data aceasta cea adevărată pe care însă trebuia să o cobor.

Vis de vineri
Plec la Muzeu şi pe lângă Biserica mavrogheni două doamne plimbă câini. Mă grăbesc atât încât uit şi o iau printre ei. Sunt trei. Cel negru se repede şi e tras de lesă, cel galben de asemeni. Există şi unul mic. Dar cel galben după ce e tras, face mutră mieroasă şi încearcă o glumă. Bagă gheara sub talpa mea. O simt. Mă smulg şi alerg mai departe.
Mă grăbesc spre o prietenă. Ştiu că trebuie să trec prin Piaţa Dorobanţi. O şi văd de departe. Dar greşesc drumul. Şi aleg ceva mai complicat. Şi trec pe o stradă îngustă şi uirc pe maldăre de pământ şi zăpadă. Pe lângă pereţi. Există însă tot pe acolo şi un altfel de drum, o potecă pe care se poate merge omeneşte. Şi-mi spun că-mi fac singură probleme. Şi nu numai atât, de atâtea „probleme” am uitat destinaţia.

Visul lui George Turliu

Realitatea cea mai exactă în care mă aflu este că în acest moment nu prea mai ştiu ce am visat, nu mai am siguranţa visului ca azi dimineaţă, şi în plus se mulează pe dorinţa de a uita visele (visele sunt de la draci – spunea cineva). Şi chiar dacă nu cred asta întru totul, totuşi cred că a le da prea mare valoare este o prostie şi aici l-aş cita pe Dan cu (trăi-ţi-vă viaţa!). Aşa că revenind la vis eram cu (cu cine eram?), cu o persoana masculină, şi în preajma unor călugări catolici, nu aveam unde dormi aşa că am apelat la ei. Repede, aş spune ca în vis, am ajuns la apartamentul deţinut de un tip în sutană neagră, cu parul alb şi creţ, şi aici din vorbă în vorba am ajuns la poveşi despre tata, despre tata-mare, adică străbunicul meu, cum acesta l-a publicat pe Coşbuc, celebrul scriitor care-mi poartă şi numele, George, nemaivorbind că am şi făcut liceul George Coşbuc din Bucureşti, şi cum acesta venea acasă la străbunicu’ în Pop de Băseşti, undeva lângă Foişorul de Foc, cu sarsanaua plină, doar-doar va fi publicat, şi cum străbunicu’, redactor la editura Socec, condusă după cum spunea bunica, adică fata lui, de doi fraţi evrei care plecaseră de jos, de la vânzări de şireturi şi făcut pantofii cu cremă pe stradă la domni, şi cum venea la el Vlahuţă şi mulţi alţii, iar amintirile se pierd pentru ca nu mai ştiu sigur nici ce am visat, nici ce s-a întâmplat, iar trezirea s-a făcut ca întotdeauna brusc din cauza căldurii şi a câinilor care latră nebuneşte fără motiv, doar să-mi strice mie visele pe care programatic încerc să le uit.



Coşmarurile lui Luca Florian

„Luca mi-a zis ca are două coşmaruri care i se repetă. Unul în care un urs îi muşcă o mână şi unul în care cineva îl fură de lângă mine” (Mirela Florian).



Visele Anei Birta

În paranteză
Aveam prostul obicei să îmi povestesc visele. Eram în clasa a XII-a şi locuiam în chirie in blocul de la Bucur-Obor cu mama, sora mea şi cumnatul. Dimineata cînd intram în bucătărie le povesteam ce-am visat. Nu a durat mult, pentru că sora-mea mi-a închis gura: ia mai lasă-ne în pace cu visele tale, că nu ne interesează. După aceea rar mi-am mai povestit visele. Doar lui D., care le mai interpreta uneori.

Vise care revin
Sînt pe un balcon care se rupe şi cade. Nu păţesc nimic niciodată, dar senzaţia e tare neplăcută.
Sînt la înălţime, unde ajung făcând salturi foarte mari, uriaşe. O dată ajunsă sus, nu mai pot coborî. Sau coborîrea e dureroasă.
Sînt într-o apă limpede sau tulbure, înotînd în ea sau stînd la mal.
Sînt acasă.
Vise cu moarte. Am avut multe vise legate de moarte: ba muream eu, ba cineva din familie, ba îi visam pe morţii din familie – ceea ce se întîmplă încă frecvent. Unele vise sînt puţin spăimoase, vorba Irinei, iar altele foarte frumoase, apropiate.


ACASĂ
În ultimul an m-am visat foarte des acasă la Cugir. Un acasă compus din mai multe case: blocul în care am locuit pînă să ne mutăm la Bucureşti, casa bunicilor după tată şi a bunicilor după mamă. Ultimul loc mai există încă. Celelalte nu. În primele două mă visez cel mai mult, în ambele în exterior: în faţa şi în spatele blocului, respectiv în curte.

MOARTE
Eram în clasa a VIII-a cînd am avut primul vis cu moartea, cel puţin primul pe care mi-l amintesc. Eram pe malul Mureşului şi nu ştiu cum am ajuns pe fundul lui, unde zăceam moartă. Mureşul este tulbure, dar acolo pe fund era ceva mai limpede, pentru că puteam să mă uit eu la mine moartă. Ţineam mîinile la piept, dar cu ceva în ele, cred că o carte. Nu eram speriată deloc. Eram „conştientă” că am murit. M-am trezit liniştită.

APĂ
Visul din noapte de Anul Nou 2006-2007.
Eram undeva pe drumul dintre Cugir şi Arad. La un moment dat am dat de o apă pe care trebuia să o trecem. Cine era acest „noi” nu mai ţin minte. Un grup. Trebuia să mutăm şi nişte bagaje peste apă. Apa era limpede, curată şi rece, ca un rîu de munte; nu era adîncă, ici-colo se vedea pietrele mari din ea, pietre pe care puteam traversa rîul. În locul în care eram se unea Crişul Alb cu Mureşul. În realitate, pe acolo curge Mureşul, care nu este limpede. Iar Crişul Alb este cam... gălbui.

P.S. Dragă F.,
Nu am scris şi urmarea, respectiv interpretarea viselor pentru că nu ştiu dacă interesează şi, mai ales, nu ştiu dacă e bine...
După visul cu moartea, cineva i-a furat lui tata borseta cu acte. Altcineva le-a găsit undeva pe un canal, ude si pline de noroi, şi ni le-a adus la uşă.
Înainte de anumite evenimente cheie din viaţă, am visat ceva legat de moarte: înainte să i se ia libertatea lui tata, înainte să mă opăresc eu pe picior, înainte să moară vreun bunic... Înainte să moară bunicul cu fanfara, o visam pe Mama Mare, soţia lui, care murise de câţiva ani. Înainte să moară bunicul celălalt, îl visam pe bunicul cu fanfara, care murise cu ceva timp în urmă. Se cheamă unii pe alţii, cred...

WIE IST DER NAHME? (Călin Torsan)

Mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: în noaptea de 4 spre 5 septembrie 2007, aş spune că mai degrabă în dimineaţa celei de-a doua dintre zile, am avut două vise. M-am hotărât să le pun pe hârtie, pentru că ştiam de colecţia de vise a prietenului meu, F. Acest amănunt m-a costat încă vreo oră de somn, dar cine ştie cât de dulce ar fi fost. Pentru că eram deja obosit de cele două vise care mă purtaseră, ambele, în lumea fotbalului. În ţară şi peste hotare.
Voi începe cu al doilea, neexistând între ele o relaţie temporală care poate fi bănuită. Cel puţin la prima vedere. Voi începe cu acest vis, pentru că ESTE PRIMA OARĂ când m-am visat vorbind într-o altă limbă decât româna. Amănunt care m-a răpit cearceafurilor calde, pentru a-l imortaliza în textul de faţă.
Eram în Germania. Clădiri frumoase - locuiam într-o cameră de hotel, modestă, dar cât se poate de practică - făceam plimbări cu Petra, fiica mea şi cu Otilia, mama acesteia. La un moment dat ajungem într-un parc. Un parc pentru copii, cu legănuşe, cu bănci, toate foarte viu colorate. Aici, câţiva funcţionari de bancă - erau în costume, aveau camaşi albastre, cravate şi pantofi decenţi, negri - jucau fotbal. Cadrul unuia dintre hucine reprezenta poarta. Continuam să imi dau fetiţa într-un scrâciob, la doi metri de nevastă, dar simţeam furnicături în tălpile picioarelor: le-aş fi arătat nişte fotbal băutorilor ăştia de bere. Mi-a fost însă ruşine să mă propun în jocul lor, mai ales că erau extrem de implicaţi în ce făceau acolo. Părea că miuţa asta a lor, din pauza pentru masă, are o tradiţie în spate. Şi o contabilitate a rezultatelor, undeva prin cine ştie ce caiet sau hard. N-am făcut decât să le înapoiez mingea, cu fiţe, cât mai tehnic posibil, de vreo două, trei ori.
Ca duhul din lampa lui Aladin, în vis apare Cristi Bleotu, cel de la Radio România Cultural. Alt bolnav cu fotbalul. Şi, nu ştiu cum se face, dar nemţii ne primesc şi pe noi. Ba chiar şi pe Otilia, ca portar. La un moment dat, în cadrul porţii apare Petra, care primeşte o minge in cap. Tărtăcuţa îi sună scurt, apoi paraseşte jocul împleticindu-se câţiva paşi.
Continui să joc, iar dintre feţele nemţilor reţin numai una. Plină ca o lună, unsuroasă ca un wurst, mustăcioasă ca a unui băutor de bere. Tipul este roşcovan. Jucăm şi, dintr-un motiv sau altul, mingea ajunge din ce în ce mai des in stradă. Maşinile o evită civilizat. Până când nu mai pot să o facă. Fug după ea pe o alee îngustă, n-o pot ajunge, nu am timp sa îi fac semne şoferului şi roata automobilului trece peste balon. Mai trăisem şi în ţară astfel de momente, iar bubuitura care urmează este impresionantă, sperietura pe care o tragi depăşind în intensitate decepţia de a fi pierdut hapucul. Aici, nimic. Nici macar o fâsâială, ceva. Îmi spun: ia uite mă, la nemţii ăştia, au inventat ei ceva ca să nu se mai sperie oamenii. Si m-am apucat să adun fragmentele de cauciuc împrăştiate pe carosabil. Erau tari, te şi mirai cum poate fi meşterită o minge din aşa ceva. Una dintre aceste hălci de material sintetic avea ataşat un mic buzunar cu capsa. Un soi de portofel în care se găseau mai multe monede. Pe moment, m-am gândit ca producătorii anticipau astfel costul unei posibile vulcanizări, dacă mingea s-ar fi spart subit. În Germania, totul este posibil. Reîndreptându-mă către teren - şi căutăm să am o fată cât mai spăşită, de medic care a încercat totul, dar n-a putut salva pacientul - dau de un ditamai portofelul de data asta, vişiniu, ce mai, borseta în toată regula, doldora de acte şi de un pumn de bănuţi pe care scria TEC, şi care păreau a fi mai degrabă jetoane pentru aparate de jocuri mecanice. Mă aplec ca să văd mai bine în vintrele portmoneului. Chiar în poziţia asta ingrată, de estic hămesit după câştiguri facile, mă surprinde roşcovanul cu mustaţă. Cel cu faţă rotundă şi tenul gras. Tot încercăm să îi explic, ce şi cum, că mă mira buzunăraşul pe care l-am găsit în interiorul mingii, ca la ce civilizaţie au ajuns de s-au gândit şi la un astfel de amănunt, când neamţul deschide o uşă şi mă pofteşte în camera lui, cu intrare direct din alee. Înainte de a intra apuc să le fac semn fetelor mele, adică să mă aştepte la hotel. Si că dacă nu mă întorc prea curand, atunci să vină Silviu să mă ia, ca să nu mă rătăcesc.
Camera amfitrionului, extrem de practică. Tapiţeria portocalie. Un pat, câteva rafturi pentru şi cu cărţi, o masă de lucru la care, de cum am intrat în casă neamţul s-a şi aşezat. Si cât timp am stat acolo, până m-am trezit adică, a tot lipit coperta unui volum. Şi-am început să-l întreb lucruri uzuale, despre care nu aveam nici cea mai mică curiozitate, dar simţeam că trebuie să vorbesc, altfel timpul m-ar fi copleşit lângă această gazdă care încă nu mă servise cu nimic. Şi nici n-avea s-o facă până la sfârşitul visului. E, si aici începe delirul! Altfel nu mă oboseam să scriu acest text. Că eu mă scremeam, mototoleam cearceaful sub mine, ca să pot să îi pun ăstuia întrebări în germană..
- Du lebst hier?
- Ja, sau mai degrabă cred că nu am primit niciun răspuns de sub mustaţă.
- Mit Frau?
De data asta germanul a scuturat hotărât din cap: nu, locuia singur.
Nu stiu ce am mai pălăvrăgit pe-acolo, dar la un moment dat vroiam să îl întreb cum se spune unui anumit obiect, nume al căruia încercam să i-l sugerez printr-un exerciţiu de mimică. Şi chiar cu propoziţia asta, corectă sau nu, mai degrabă nu, m-am trezit in urechi:
- Wie ist der Nahme?
Din comoditate - toată urzeala asta de amănunte care dau năvală atunci când încerci să povesteşti un vis te obligă la un volum de cuvinte disproporţionat faţă de banalitatea visului - despre al doilea vis, de fapt primul cronologic, nu mai pomenesc decât că era tot despre fotbal: asistam la un Steaua - Dinamo cu grave incidente în tribune, că m-am trezit la un moment dat într-un fel de bloc sau cămin, de la etajul ultim al căruia incercam să cumpăr bere, iar în liftul care mă reîntorcea în apartamentul unde vedeam meciul la televizor tot incercam sa mângâi femeia de serviciu pe pubis. Iar ea imi spunea ca nu işi doreşte copii.