Din „Viata spirituala in cetate” de Pavel Evdokimov

( Preluat de pe blogul Taina Căsătoriei)

Tradiţia răsăriteană plasează scopul vieţii conjugale în miri, în „comunitatea lor de viaţă”. Origen subliniază că primul capitol al Facerii situează cuplul în cadrul speciei, iar pe planul natural, animal, omul supravieţuieşte în progenitura sa. Or, potrivit Evangheliei, omul este nemuritor în Hristos şi de aceea, potrivit lui Origen, adevărata valoare a nunţii este dezvăluită în al doilea capitol al Facerii, care vorbeşte despre o „unire într-un singur trup”, fără a pomeni procrearea.

De asemenea, niciunul din pasajele Noului Testament importante pentru acest subiect nu vorbesc despre fecunditate. Copilul este ca o supraabundenţă a iubirii conjugale. Cu toate acestea, vine clipa când copilul părăseşte căminul părintesc.

Iată de ce Domnul a spus în legătură cu cuplul: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, iar în legătură cu familia: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Miezul unirii conjugale se află în însăşi iubirea soţilor, în constituirea comunităţii lor de destin, comunitate eclezială.

Crearea femeii, ivirea ei este o replică la cuvântul: „Nu este bine să fie omul singur”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Acum, că neamul omenesc a umplut tot pământul…, scopul pentru care a fost instituită căsătoria este de a-1 face pe bărbat să-şi afle plenitudinea într-o singură femeie”.

Harul iubirii monogame

Plenitudinea ridică o întrebare dificilă: de ce unirea conjugală este precedată de perioada logodnei, perioadă a „înfrânării”? A spune că legea morală este cea care legitimează raporturile sexuale nu explică nimic, ba chiar deformează totul. Cum oare îndrăgostiţii, în căutarea plenitudinii sub toate formele, s-ar mai putea gândi la lege?

Pentru că nunta depăşeşte de departe orice simplă unire între un mascul şi o femelă. Cei care se iubesc presimt taina împărtăşirii aceluiaşi destin într-o singură fiinţă, măreţia întru totul mistică a ipostasului conjugal şi a deofiinţimii celor doi. Dar asemenea proiect este cutremurător, căci nu este accesibil doar puterilor fireşti ale omului, omul nu este stăpânul celor neprevăzute ale existenţei.

Vechiul Testament face întrucâtva lumină, dar este o lumină paradoxală. Faptul cel mai uimitor este că, în pofida textului cu privire la „un singur trup”, poligamia era considerată drept firească, şi harul lui Dumnezeu nu era refuzat poligamilor.

Trebuie să recunoaştem că monogamia în starea sa actuală nu este un statut ontologic înscris în firea omului. Psihologii afirmă că omul din fire este mai curând poligam, şi de aceea Vechiul Testament, dată fiind starea de după cădere, ţinea seama de această pervertire.

La rândul său, sociologia şi structura societăţii actuale preconizează şi legitimează monogamia, dar ele luptă „împotriva firii” şi nu urmăresc decât echilibrul social sau conformismul util, şi închid ochii asupra dezordinii înstăpânite şi atât de flagrante. Legea recomandă monogamia, dar nu are nicio putere să o realizeze, aşa cum nu poate porunci unui olog: „Scoală-te şi umblă!”.

Faimosul text de la Matei 19, 3-12, răstoarnă situaţia. Domnul refuză să ia parte la discuţia juridică a fariseilor şi le înfăţişează acestora o perspectivă normativă situată „la început”: „Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie… ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Inaintea lui Moise şi a Legii, în zorii existenţei, fiinţele complementare, prin actul lui Dumnezeu, alcătuiau o singură şi unică fiinţă conjugală.

Hristos vorbeşte despre învârtoşarea inimii – sklerokardia -, care explică derogările de la legea lui Moise şi de la Legea Veche.

Poporul „tare în cerbice” s-a plasat în afara statutului sacramental, iar harul nu sileşte pe nimeni. Monogamia arhetipală la început” nu este doar un statut firesc, ea este harul iubirii monogame şi cea care întemeiază şi guvernează întreaga teologie a căsătoriei.

Clement al Alexandriei vorbeşte despre harul paradisiac al nunţii. El spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. Bărbatul Il înfăţişează pe Hristos, femeia înfăţişează Biserica”. Iubirea dintre Hristos şi Biserică se instituie ca arhetip al nunţii potrivit Sfântului Pavel, căci preexistă primului cuplu şi toate cuplurile se referă la ea.

Prin acest „har paradisiac”, cuplul primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de cădere, de la început, şi aceasta este tocmai harul iubirii monogame, ceea ce explică bucuria cu totul specială care însoţeşte ritualul nunţii: „Să vină peste dânşii bucuria… şi tu mireasă să te veseleşti… veselindu-te cu bărbatul tău”[Taina Nuntii, Moliftelnic].

S-ar putea spune, pe de altă parte, că fără iubirea conjugală a primei perechi de oameni, Raiul însuşi ar pierde ceva din plenitudinea sa, nici nu ar mai fi rai!

„Memorialul” tainei aminteşte de Rai şi de împărăţie şi îndeamnă la transcenderea pământescului către culmile cereşti, căci bucuria tainei se ridică până la bucuria dumnezeiască: „Aşa cum mireasa este bucuria mirelui său, tot aşa tu vei fi bucuria Domnului tău”.

ASPECTUL EUHARISTIC AL NUNŢII

„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32). Magistrala definiţie a Sfântului Pavel face din nuntă o miniatură substanţială a iubirii nupţiale dintre Hristos şi Biserică şi plasează astfel nunta în dimensiunea hristologică şi trinitară. Vedem acestea aprofundând „suprapunerea” pe care o face Apostolul.

Întrupându-Se, „Cuvântul trup S-a făcut”, nu mai este doar Dumnezeu-, ci este Dumnezeu-Om.

Tot aşa bărbatul, însoţindu-se cu femeia sa, nu mai este acelaşi.

După expresia Sfântul Ioan Gură, nu mai este „o jumătate de om, izolată de perechea sa”, ba mai mult, „astfel sunt proprietăţile iubirii, că cea iubită şi cel ce iubeşte nu mai alcătuiesc două fiinţe, ci una singură…, nu sunt doar uniţi, ci una sunt”.

„Când soţul şi soţia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământesc, ci sunt asemenea chipului lui Dumnezeu Însuşi”[Omilii la 1 Corinteni].

Doi şi unul în acelaşi timp, unitate şi diversitate după chipul Treimii.

Orice iubire adevărată între două fiinţe este întotdeauna o întâlnire întru al treilea, în Dumnezeu, a Cărui prezenţă este angajată în iubirea lor.

Potrivit lui Clement al Alexandriei, „Prezenţa lui Hristos la nunta din Cana înseamnă pentru miri: Eu sunt în mijlocul lor”[Strom. 3, 10, 68].

Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra schimbării ontologice: „Iubirea conjugală este cea mai puternică, ea schimbă firea însăşi a lucrurilor”[PG 61, 273].

Această „metamorfoză” a iubirii jertfelnice care se dăruieşte celuilalt înalţă cuplul mai presus de fiziologie, de psihologie şi de sociologie, mai presus chiar şi de morala în sine, căci îl deschide dimensiunii eshatologice şi constituie deja, potrivit Părinţilor, o micra-basileia, mica împărăţie, icoană profetică a împărăţiei lui Dumnezeu.

Intr-adevăr, un creştin este membru al societăţii, al cetăţii trecătoare a oamenilor, dar este şi cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu, şi asta încă de aici: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică – a trecut de la moarte la viaţă”, spune Evanghelia.

Trebuie să luăm aminte la aspectul euharistic al nunţii, căci doar acesta ne poate iniţia pe deplin în misterul său.

Sfântul Irineu spune: „învăţătura noastră este conformă cu Euharistia, şi Euharistia o confirmă.”[Adv. Haeres IV, 18, 5]

Euharistia este matricea şi împlinirea tuturor adevărurilor dogmatice. Ea este „Taina Tainelor”[Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca], totul este cuprins în ea şi, după cum afirmă Nicolae Cabasila, subliniind absoluta ei plenitudine, „nu se poate merge mai departe, nici nu se poate adăuga nimic”.

Orice Taină cuprinde voia lui Dumnezeu ca acest act să aibă loc, apoi vine actul însuşi, Taina, iar în al treilea rând, mărturia Bisericii care confirmă conferirea şi primirea darului. Această mărturie este Euharistia şi de aceea se consideră că toate Tainele conduc la Euharistie şi sunt parte organică din slujba dumnezeiască.

Sfântul Maxim Mărturisitorul rezumă tradiţia spunând: „Nicio Taină nu este desăvârşită fără Euharistie”[Scolii la Dionisie].

Astfel, Taina nunţii se săvârşea înainte de citirea Evangheliei şi apoi mirii participau la synaxa euharistică în noua lor demnitate, cea a sacerdoţiului conjugal, ca fiind una în Hristos.

Euharistia este cea care explică lipsa unui ritual fix pentru cununie până în secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Biserica urma legile Imperiului; totuşi, Sfântul Simeon al Antiohiei preconiza „aprobarea episcopului”. In secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur pomeneşte tradiţia de a se primi binecuvântarea unui preot; în omiliile sale, explică simbolismul cununilor, al inelelor, al vălului miresei.

In Asia Mică, pe vremea lui Grigorie de Nazianz, episcopul era cel care unea mâinile mirilor. Către secolul al V-lea, celebrarea încetează de mai fi doar familială şi mirii sunt conduşi la biserică. Ritualul încununării se afirmă ca elementul constitutiv al nunţii, iar León VI, în 895, îl impune: „Dacă cineva se căsătoreşte fără această binecuvântare, căsătoria să fie nulă”. Or, timp de nouă secole, Biserica a înlocuit lipsa ritualului cu pro-pria sa normă sacramentală, Liturghia. Plenitudinea atotcuprinzătoare a Euharistiei suplinea pentru moment lipsa unui rit constituit. Esenţialul era conţinut în epicleză: „Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Epicleza tainei nunţii era inclusă în epicleza euharistică. Tertulian aduce mărturie în acest sens, când spune: „Cum aş putea zugrăvi bucuria unei nunţi pe care Biserica o uneşte, iar jertfa dumnezeieştii Euharistii o confirmă?”

In lumina sfintei Euharistii îşi capătă semnificaţia toate formele vieţii conjugale. Euharistia este expresia supremă a Iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu pentru om. Nicolae Cabasila îi subliniază miracolul negrăit, numind-o manikon eros, „iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”.

Este simptomatic faptul că Sfânta Scriptură este, ca să spunem aşa, bântuită de viziunea nunţii şi se slujeşte de imagini şi de termeni nupţiali pentru a descrie raporturile dintre Dumnezeu şi om.

Pildele evanghelice descriu împărăţia ca pe un ospăţ şi un alai de nuntă. Fecioarele aşteptându-şi Mirele întruchipează Biserica în aşteptarea Parusiei. Cea de-a patra Evanghelie începe cu minunea de la nunta din Cana, preludiu simbolic al Euharistiei şi, potrivit Părinţilor, marele simbol al transfigurării iubirii conjugale. Teodoret al Cyrului scrie: „Mâncând trupul Mirelui şi bând sângele Său, pătrundem în koinonia nupţială”.

EPICLEZA ŞI ASPECTUL CINCIZECIMIC AL NUNŢII

Epicleza tainei roagă pe Tatăl: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”, invocare ce marchează momentul pogorârii Duhului Sfânt asupra logodnicilor, şi aceasta este cincizecimea conjugală. Vorbind despre slavă, epicleza se referă la rugăciunea arhierească a lui Hristos: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una” (In 17, 22). Mirii sunt „încununaţi cu mărire şi cu cinste” ca să fie una, celulă organică a acelei „communio sanctorum” a Bisericii.

Biserica de acasă

Urmând Sfântului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa la Fapte, vorbeşte despre „mica biserică”, „biserica de acasă”: „Chiar şi noaptea, scoală-te, îngenunchează şi roagă-te… Casa ta să fie mereu un paraclis, o biserică”.

Cuvântul „mereu” îndeamnă la veghea duhului, mica biserică de acasă trebuie să se afle zi şi noapte în faţa lui Dumnezeu. Aici e mai mult decât o simplă analogie. Simbolismul biblic dezvăluie o corespondenţă foarte intimă între diferitele planuri şi le arată ca fiind expresii diferite ale aceleiaşi realităţi.

Istoria Vechiului Testament începe cu iubirea primei perechi de oameni, cea de-a patra Evanghelie cu nunta din Cana; coincidenţa nu e întâmplătoare, ci arată că teologia nunţii îşi are rădăcinile în ecleziologie, una se exprimă cu ajutorul simbolurilor celeilalte. Aceeaşi legătură sacră, care face ca la minunea de la nunta din Cana apa şi vinul să prefigureze apa şi sângele, această legătură care uneşte Crucea şi Potirul euharistic, reapare în potirul unic din care beau mirii la săvârşirea tainei şi ne ajută să-i descoperim înţelesul tainic. Părinţii subliniază mesajul profetic de la Cana: apa care se preface în vin desemnează erotismul natural care se preface în „intensitatea iubirii-agape” şi arată că toate nunţile omeneşti figurează nunta mirilor cu Iisus.

Formula clasică a unirii conjugale „două persoane unite într-o singură fiinţă” se identifică cu definiţia naturii Bisericii: „Pluralitate de persoane unite într-un singur Trup”. Sfântul Ioan Gură de Aur[Omilia 12 la Coloseni , PG 63, 387] subliniază natura eclezială a comunităţii conjugale: fiinţa conjugală este o icoană vie a Dumnezeului treimic (unitatea şi diversitatea iubirii plasate într-un al Treilea, în Dumnezeu) tocmai pentru că este înainte de toate „o icoană tainică a Bisericii”, şi folosirea cuvântului icoană semnifică prezenţa Bisericii în mica biserică a soţilor.

Icoana, care se găseşte în orice cămin ortodox, face dintr-o simplă locuinţă o biserică „de acasă”, iar din viaţa credinciosului o liturghie interiorizată şi continuă. Oaspetele, intrând în casă, se închină în faţa icoanei, primeşte privirea lui Dumnezeu şi apoi îl salută pe stăpânul casei. Se începe prin a-L cinsti pe Dumnezeu, adevăratul Stăpân al lăcaşului eclezial, iar cinstirea dată oamenilor vine după aceea.