joi, 3 iunie 2010
Mitropolitul Antonie Bloom- Credinţa în om
Cuvânt rostit duminică, 21 decembrie 1969, in biserica Sfântului Nicolae din Hamovnic, Moscova
Ce bucurie să ne întâlnim! Părintele Leonid ne-a vorbit despre cum ar trebui să-L întâlnim pe Hristos. Dacă am fi în stare să-L întâlnim pe Dumnezeu cu acea simplă, sinceră, omenească iubire pe care o simţim pentru aproapele nostru atunci când inima noastră e luminoasă şi caldă! Aşa cum, din bunăvoinţa voastră şi din iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului ne-am întâlnit astăzi. Astfel să-L aşteptăm şi să-L întâlnim pe Hristos, care S-a înrudit cu noi prin minunata Sa întrupare.
Vreau să vă mai spun ceva: aţi observat că întreaga Evanghelie este o continuă întâlnire? Doar toată scrierea evanghelică nu ne dezvăluie o învăţătură ce se aplică tuturor fără nici o diferenţă. Fiecare cuvânt din Evanghelie e adresat cuiva anume, fiecare întâmplare din Evanghelie este întâlnirea lui Hristos cu o neputinţă omenească, cu o durere, cu o bucurie sau tristeţe, o boală sau cu un păcat. Întotdeauna e o întâlnire faţă către faţă. Câtă bucurie continuă, biruitoare, am purta în inimă dacă am înţelege astfel Evanghelia, dacă citind-o ne-am imagina chipurile omeneşti. Iată o adunare de oameni, aşa cum suntem noi astăzi, câteodată mare, ca acum, câteodata mică de tot, ca atunci când se adunau primiii ucenici. În această mulţime sunt eu , ascuns undeva şi aud cum vorbeşte Hristos. El vorbeşte cu cineva, nu neapărat cu mine. Nu doar “vesteşte”, nu vorbeşte tuturor şi nimănui. El îi vorbeşte femeii care şi-a pierdut fiul: Nu plânge; tânărului care întreabă cum să dobândească viaţa veşnică: Lasă totul şi vino după mine! Bolnavilor, orbilor, păcătoşilor: Iertate îţi sunt păcatele. Ar trebui să ţinem minte că, de fiecare dată când auzim cuvintele din Evanghelie, ele nu răsună undeva departe, pentru alţii, ci îmi sunt adresate mie, sau sunt adresate în prezenţa mea unui om care are nevoie de ele. Poate că în această mulţime unul singur va auzi cuvântul lui Hristos care a fost rostit, poate îl vor auzi mulţi. Însă e datoria noastră să gândim cu infiorare: Hristos vorbeşte şi în sufletul unuia dintre noi intră viaţa… cineva se salvează… tristeţea cuiva pleacă…din ochii altuia curg lacrimi… o inimă de piatră s-a spart… în cineva a răsărit nădejdea, s-a aprins credinţa.
Câtă bucurie să ne întâlnim şi Hristos să fie printre noi! Doar Învierea lui Hristos pe care o cântăm cu atâta bucurie (nu numai în noaptea de Paşte, ci în fiecare zi de duminică) s-a petrecut nu doar cândva demult, ci se petrece mereu, printre noi. Pentru că, într-adevăr, a murit Hristos pe cruce într-un anume an, într-o anumită zi şi oră şi a înviat a treia zi, dar Hristos cel Înviat este viu, este printre noi. Învierea lui Hristos, care a răsărit odată din mormânt, străluceşte acum ca soarele, ori câteodată străluce cu o lumină cuminte despre care cântăm la vecernie: Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui Ceresc. Hristos ori ni se arată în toată slava Sa, ori coboară tăcut, neobservat.
Gândiţi-vă la fiecare întâlnire cu un om, anume ca la o Întâlnire, nu doar ca la o simplă trecere pe alături, neobservând nimic în jur, aşa cum a trecut împietritul levit şi fariseul. Noi suntem datori, precum samarineanul, să ne oprim privirea pe fiecare, nimeni să nu treacă neobservat şi atunci când auzim, să ascultăm, nu doar să primim sunetele cuvintelor.
Ce minunat ar fi să ştim să ne întâlnim! În limba sârbă cuvântul rusesc “vstrecea” (întâlnire) înseamnă bucurie, iar cuvântului “întâlnire” ei îi spun “stretenie” – ceea ce în rusă înseamnă "Sărbătoarea Întâmpinării Domnului", atunci când Maica Domnului îl aduce pe Mântuitor la templu şi este aşteptat de Dreptul Simeon şi de Dumnezeul cel Viu. Întâlnirea ar fi întotdeauna o bucurie dacă am şti cu adevărat să ne întâlnim.
Cu mulţi ani în urmă am avut fericirea să mă rog aici şi voi m-aţi întâmpinat ca pe un frate al vostru, nu ca pe un om străin. Şi de atunci nu ne-am despărţit niciodată. Într-adevăr, eu plecam peste hotarele ţării,dar plecam cu voi în inimă, iar voi rămâneaţi şi probabil nici voi nu aţi uitat de mine, pentru că altfel niciodată nu ne-am fi întâlnit cu atâta bucurie.
Marea întâlnire, cea mai importantă, e întâlnirea evanghelică, întâlnirea cu Hristos, cu Dumnezeul Întrupat, despre ea aş vrea totuşi să vorbesc. Cum este această întâlnire? Suntem obişnuiţi să ne gândim la Dumnezeu în contextul slavei, măreţiei, cum scrie pe icoane - Dumnezeul Atotţiitor. Ne putem gândi la Dumnezeul acesta şi ne putem ruga Lui cu înfiorare. Dar Dumnezeu a vrut să ni se arate aşa cum nici un om nu a putut să-şi închipuie, nici unui om nu i-a trecut prin gând: un Dumnezeu neputincios, smerit, vulnerabil, biruit, bătut, chinuit, un Dumnezeu aparent omorât, nimeni nu a putut să-şi imagineze. Acest Dumnezeu ni S-a arătat. El ne-a arătat că nu există întuneric prea adânc pentru El, nu există nefericire care să depăşească dorinta Lui de a se dărui pe Sine până la capăt, pentru a împărtăşi cu noi ceea ce El însuşi este: viaţa veşnică, bucuria veşnică, strălucire şi lumină, adevăr şi biruinţă. Pe acest Dumnezeu îl poţi afla când tristeţea, necazul, singurătatea, înstrăinarea ne cuprind şi ne ţin în mrejele lor.
Nouă, pomenindu-ne în anii '20 peste hotarele ţării, ni S-a arătat anume aşa. Ne-am pomenit fără ţară, despărţiţi de tot ce iubeam, de cei mai iubiţi şi cei mai apropiaţi, ne-am trezit străini pe pământ străin, de prisos şi nedoriţi, nu ne rămânea decât mizeria. Şi dintr-o dată am descoperit că îl aveam pe Dumnezeu, în faţa căruia nu ne ruşinam şi care nu se ruşina de noi. Nu Dumnezeul din măreţia icoanelor, ci Dumnezeul smerit, care S-a întrupat, a devenit om fragil, dispreţuit, născut într-un mic orăşel dintr-o ţară mică, ocupată de vrăjmaşi, subjugată – Sclav pribeag. Şi am descoperit că El poate veni cu noi în prăpastia cea mai adâncă a durerii noastre. El a cunoscut totul din năpăstuirea noastră, până la capătul ei. El a mers mult mai departe de hotarul năpăstuirii cunoscute nouă. Ne-am dat seama că e atât de apropiat, atât de al nostru. Atunci am înţeles cuvintele Apostolului: acum nu mai sunteţi străini Domnului, sunteţi ai Lui… Nu pentru că noi am devenit mari, ne-am înălţat, ci pentru că Dumnezeu S-a smerit, a coborât spre noi, pentru că ne iubeşte atât de mult.
Da, în durere e cu noi, mă gândeam, dar va fi cu noi şi în păcat? Şi îmi răsunau în minte din nou cuvintele Apostolului Pavel: acolo unde se înmulţeste păcatul, prisoseşte şi harul… În adancurile căderii noastre noi L-am găsit pe Hristos, salvându-ne, mângâindu-ne, chemându-ne la viaţă, vorbindu-ne: Oare nu vezi? Eu cred în tine atât de mult, încât am devenit om ca şi tine ca tu să crezi în încrederea mea şi în iubirea mea pentru om. De iubire puteam fi încredinţaţi, dar câteodată e atât de greu să crezi că cineva se încrede şi crede în tine. Se poate iubi şi cu o doză de, să zicem, desconsiderare, cumva de sus. Dar nu poţi să crezi în om decât cu evlavie. Prin întruparea Sa, Dumnezeu ne spune: În fiecare dintre voi care sunteţi aici şi în fiecare dintre cei care nu sunt aici, în acel care parcă mi-e străin, care încă nu M-a cunoscut, şi chiar în acel care parcă a pierdut chipul lui Dumnezeu, Eu cred aşa încât sunt gata să-mi dau viaţa pentru ca el să creadă în credinţa lui Dumnezeu în om. Iată ce trebuie să înţelegem, ce ne spune întruparea lui Dumnezeu. El a devenit om pentru ca noi să putem crede în noi înşine şi în aproapele nostru. Dacă e aşa, putem să ne întâlnim faţă către faţă cu un om şi să ne recunoaştem în el, fără a mai trebui să ne căutăm în altcineva. Dumnezeu a avut incredere în fiecare, cu toată viaţa şi cu toată moartea sa. E o mare întâlnire. E o întâlnire din care poţi culege viata, bucuria. Să-L aşteptăm pe Hristos ca pe Acela care singurul a crezut în noi, nu pentru că nu ştia cum suntem, ci anume pentru că ne cunoştea până în adâncurile căderii noastre, nu numai faptele, ci şi simţurile, gândurile, intenţiile noastre. Hristos parcă ne spune: uite, Eu primesc trupul omenesc, devin Om pentru ca tu să ştii şi să crezi: Eu cred în tine, omule, revino la chipul şi asemănarea la care eşti chemat: Om ca şi Mine.
Să-L întâlnim pe Hristos cu această credinţă, cu mare bucurie, măcar cu nădejdea ca până şi cel mai năpăstuit om are alături pe cineva care crede în el fără hotare, fără sfârşit, până la moartea pe cruce.
Iar între noi haideţi să ne întâlnim cum ne-a învăţat Apostolul Pavel: primiţi-vă unii pe alţii cum v-a primit Hristos pe voi, neaşteptând ca aproapele vostru să devină mai bun, să semene cu voi, ci aşa cum este, pentru că înconjurându-l cu iubire, ca şi cu un foc, el se va schimba, va creşte, va deveni om.
Să ne învrednicească Dumnezeu să purtăm această credinţă în om toată viaţa noastră, prin toată lumea, credincioasă sau necredincioasă, pentru ca orice om să ştie: când îşi va pierde încrederea în el, Dumnezeu va crede în el, şi nu numai Dumnezeu, ci şi fiecare om care îşi spune creştin. Amin
(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj- Iubirea atotbiruitoare, predici rostite în Rusia, traducere din limba rusă de Angela Voicilă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu