Despre cartea domnului Ovidiu Hurduzeu- "Unabomber, profetul ucigaş"

Nicolae Stroescu Stînişoară: "Ovidiu Hurduzeu: Unabomber – profetul ucigaş"

(Articol apărut în revista Rost)

Sînt, din capul locului, conştient că o lipsă importantă a acestor note despre cartea Unabomber – Profetul ucigas este că ele ar fi trebuit să fie precedate de o prezentare a ideilor esenţiale ale cărţii-eveniment a lui Ovidiu Hurduzeu, Sclavii Fericiţi, apărută în Editura Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti, 2002). Există totuşi speranţa unor prelungiri de sens implicite sau explicite care să lase să se întrevadă şi ceva din substanţa acelei cărţi. Oricum, în calitate de truditor al speranţei, am primit prin ea şi eu încă un semnal că în Patrie nu ne paşte soarta lupilor singuratici. Mult mai important este faptul că preocupările, reflecţiile şi frumoasa, dar deloc fantastica, şarjă a unor cavaleri ai cuvîntului precum Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon împotriva ademenitoarelor pînă la veşnică adormire spirituală crezuri imanentist-progresiste, fie ele post-moderniste sau neo-vetero-iluministe, pot fi de ajutor pentru o speranţă românească nemimetică şi nestipendiată.

Cartea Unabomber – Profetul ucigaş ne pune sub ochi povestea necosmetizată a uceniciei şi comiterii de crime motivate (ai zice visceral-) ideologic ale lui Ted Kaczynski, un american cu dotare (şi pasiune) matematică excepţională, care şi-a făcut studiile în universităţi celebre americane, apreciat de profesori de mare clasă, şi le-a încheiat cu o lucrare de doctorat "rămasă în analele matematicei", în tot timpul acesta devenind din ce în ce mai închis în sine şi tentat de a compensa acea izolare existenţială prin mobilizarea unei dîrzenii a voinţei, centrată pe cultivarea frenetică a propriilor forţe intelectuale şi fizice. Fiul unor emigranţi polonezi, alunecati pe scocul schizofreniei dintre practica unui conformism al asimilării la mediul american şi mocnirile resentimentare, Ted Kaczynski nu a putut el însuşi, în nici un fel, găsi drumul dialogului autentic, fiind treptat cotropit de aversiunile insuportabile şi divergenţele mînioase (şi în acelasi timp mute) faţă de mediul intelectual şi mentalitatea dominantă, culminînd în refuzul, cu descărcare violentă, al acceptării condiţionării socio-tehnologice a epocii.
Ted Kaczynski consideră că revolutia industrială occidentală a fost şi este opacă atît faţă de natura nealterată, cît şi faţă de capacitatea de autonomie autentică a fiinţei umane. Sistemul tehnologic creat de această revoluţie industrială dezvoltă o dinamică intrinsecă distructivă implacabilă, care nu poate fi întîmpinată decît printr-o contrarevoluţie antitehnologică. Numai că scepticismul radical al lui Ted Kaczynski îl determină să nu mizeze nici pe cîştigarea treptată a unei adeziuni colective şi nici pe cooperarea cu stînga politică sau mişcarea ecologică.

La 26 mai 1978, o bombă artizanală camuflată într-un colet, de mărimea unui pantof, adresată profesorului Cris Buckley, explodează în clădirea unui institut tehnologic universitar, rănindu-l numai uşor pe un ofiter de poliţie care tocmai îl despacheta; la 9 mai 1979, o cutie cu trabucuri abandonată într-o cameră de studiu explodează în acelaşi institut, din nou fără a răni pe cineva în mod serios; la 15 noiembrie 1979, în cala unui avion ale unei linii de transport un colet explodează înfundat, inundînd cu fum avionul. Bomba eşuată a produs numai uşoare tulburări respiratorii, dar şi o aterizare precipitată periculoasă; în iunie 1980, un colet în care era împachetată o carte este deschis de preşedintele companiei United Airlines. Rezultatul: "un fragment de ţeavă galvanizată îi sfîrtecă soldul, altul face o gaură în tavan, aşchii de lemn i se înfig dureros în pielea feţii şi în mîini"; a patra bombă trimisă poartă şi o semnătură pe o plăcuţă de metal cu initialele F.C. Mai tîrziu, scriindu-i unui ziar, Ted Kaczynski a explicat semnificaţia: "Freedom Club" ("Clubul Libertăţii"); un nou atentat, din 5 mai 1982, i-a provocat secretarei unui profesor universitar răniri grave; a urmat bomba plasată la Universitatea Berkeley care "i-a făcut ferfeniţă mîna stîngă a profesorului Diogene Angelakos de la Universitatea Berkeley".

Despre aceste atentate şi pregătirea lor s-au găsit referiri precise în jurnalul personal al lui Ted Kaczynski ridicat cînd a fost arestat. Inclusiv despre nemulţumirea lui pentru "slaba calitate" a bombelor pe care le manufacturase şi expediase. Au urmat, probabil şi din cauza aceasta, trei ani de abstinenţă a terorismului lui Ted Kaczynski. Şi, pe urmă, în 15 mai 1985, tot la Universitatea Berkeley, este pusă o bombă a cărei explozie i-a lovit braţul stîng şi i-a retezat degetele unui student care era căpitan de aviaşie şi pilot talentat pe punctul de a fi recrutat de NASA. Plan zădărnicit, aşa că după terminare studiilor el s-a dedicat carierei universitare. "În sfîrşit o reuşită după nenumăratele eşecuri menţionate în aceste note", scria Ted Kaczynski în jurnalul său. Căci el nu stătuse degeaba, ci îşi perfecţionase şi întărise pachetele-bombă. Pe 8 mai 1985, a expediat un asemenea exemplar pe adresa companiei aeriene Boeing. Pachetul a zăcut mai mult de o lună în mesageria companiei. Pînă la urmă a fost remarcat de un funcţionar căruia i s-a părut suspect. A fost controlat cu raze X, s-a văzut că e vorba de o bombă şi fiind cu multiple precauţii dezamorsată s-a constatat că era "foarte puternică şi extrem de bine făcută... şi ar fi ucis pe oricine se afla pe o rază de 20-30 de picioare". În noiembrie 1985, o bombă trimisă prin postă unui important profesor de la Universitatea din Michigan îi cauzează acestuia o cvasi pierdere a auzului; în 11 decembrie 1985, Hugh Scrutton, proprietarul unui mic magazin de închiriat computere este ucis de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 20 februarie 1987, o bombă aproape identică pusă în parcarea din spatele altui magazin de computere îi produce proprietarului acestuia răniri multiple şi paralizarea mîinii stîngi. A urmat o pauză de şapte ani şi apoi, în 1993, două atacuri. Primului i-a căzut victimă celebrul genetician Charles Joseph Epstein care a fost grav rănit. Salvat printr-o complicată intervenţie chirurgicală, a pierdut trei degete de la o mînă. Al doilea atac s-a soldat, pentru profesorul de la Yale University, cu leziuni serioase la plămîni şi la piciorul drept, fracturi de brate şi pierderea a două degete; în decembrie 1994, omul de afaceri Tom Mosser a fost hăcuit de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 24 aprilie 1995, un efect mortal tot atît de groaznic l-a avut o bombă a lui Ted Kaczynski asupra lui Gilbert Murray, preşedintele Asociaţiei Forestiere din California.

În tot timpul acesta, FBI-ul bîjbîise din ce în ce mai alarmat în căutarea unui atentator în serie al cărui profil rămăsese multă vreme tot atît de enigmatic precum şi mobilurile sale. Ovidiu Hurduzeu reînsufleţeşte peripeţiile psihologice, impasurile culturale, logice şi imaginative prin care au trecut vînătorii, dar în paralel şi orizontul afectiv, perceptiv şi de concepţie asupra lumii al acelei "fiare" pînă la urmă "capturate". Ajuns să dea socoteală societăţii detestate Ted Kaczynski îşi doreste o răfuială generală la lumina zilei după cea picurată cu sînge din întuneric, dar nici aici zidurile duşmănite nu pot fi dărîmate, ci par a avea rezistenţa în veci elastică. Cît despre justiţie ea nu se poate sustrage perplexităţii. Ea îi "fură show-ul", dar în schimb, cum necum, îl salvează de la condamnarea la moarte. Sîntem încă departe de 11 Septembrie 2001 şi urmările !...

În privinţa doctrinei lui Ted Kaczynski, cartea lui Ovidiu Hurduzeu cuprinde şi un amplu manifest pe care acesta îl trimite în iunie 1995, din ascunzătoarea sa, ziarelor New York Times, Washington Post şi Penthouse Magazine sub titlul: "Societatea industrială şi viitorul ei". Este vorba de un eseu apologetic al lui Unabomber, susţinut de analiză istorică, antropologică, social-politică, în raport cu distructivitatea sistemului industrial-tehnologic şi imposibilitatea reformării lui, precum şi problema libertăţii în cadrul societăţii industriale. Este criticată şi acţiunea şi influenta crescîndă a mişcărilor de stînga făţişe sau criptice. Ted Kaczynski vorbeşte de "robia la care sistemul industrial supune specia umană", nu vede altă soluţie în afară de revoluţie, a cărei pregătire o preconizează, precizînd că aceasta "fie că va recurge sau nu la violenţa fizică, e sigur că nu va fi o revolutie politică". Ea va ţinti tehnologia şi economia, nicidecum sfera politicului. Singurul scop de care trebuie să fie însufleţit noul revoluţionar este distrugerea sistemului industrial.

Ovidiu Hurduzeu şi-a scris această carte plonjînd în drama unei vieţi periclitate şi primejdioase în acelaşi timp, iscată la intersecţia dintre existenţa exacerbată a unei minţi de excepţie, însă fără darul transcenderii, pe de o parte, şi una dintre provocările majore ale timpului, cu întrebările şi patologiile lui, pe de altă parte, dar sondînd adîncurile acelei drame, s-a ridicat mereu la suprafaţă pentru a expune rezultatele imersiunii la lumina analizei şi a sintezei filozofice. "Nu aş fi scris niciodată o carte despre «cazul Unabomber» dacă Ted Kaczynski ar fi fost doar un Jack Spintecătorul al timpurilor postmoderne. A reduce «cazul Unabomber» la aspectele sale senzaţionale şi patologice ar fi o dovadă de miopie intelectuală şi neînţelegere a unor evenimente contemporane majore. Viaţa lui Ted Kaczynski, ideile şi actele sale teroriste au o legătură directă cu istoria postbelică a Statelor Unite şi a Occidentului în general. Nu se poate discuta cu seriozitate despre Unabomber eludînd contextul social-politic al anilor 50-60 din Occident, revoluăţia tehnologică şi consecinţele ei, trecerea de la capitalismul tradiţional al «eticii protestante» la hedonismul societăţii de consum" (Unabomber, p. 96).

Ted Kaczynski este ca şi obsedat de postulatul, nostalgia, impulsul, ai zice organic, spre o autonomie individuală, cu convingerea că ea este subminată pînă la anulare de către sistemul tehnologic.

Ovidiu Hurduzeu în cartea sa Sclavii Fericiţi, observă că "Societatea postindustrială nu suportă alteritatea întrucît o consideră neintegrabilă. A fi în spaţiul tehnologic înseamnă, pur şi simplu a fi integrat. «Integrarea» nu tolerează libertatea".

Dar, în acelaşi timp, Ovidiu Hurduzeu reţine că Ted Kaczynski, adversarul total al acelui sistem refractar la alteritate, de fapt se comportă adialogic, îl pedepseşte pe "celălalt" fără a-l vedea, "a evitat cu grijă confruntarea faţă la faţă", e un justitiar mut şi impenetrabil.

"Ca şi tehnologia pe care o urăşte, Ted Kaczynski nu se raportează la fiinţe umane vii" (Unabomber, p. 390).

Aş spune şi că, după ce, aşa cum arată Ovidiu Hurduzeu, revoluţia preconizată de Ted Kaczynski este "în primul rînd un act distructiv", deci nicidecum un act inspirat de un model istoric concret sau de un program socio-politic, idealul postulat de Ted Kaczynski "din motive strategice", "natura sălbatică" (T.K.) suferă la el de aceeaşi inadecvare la relaţia comprehensivă cu lumea înconjurătoare. Aceasta este o altă faţă a tragediei lui Ted Kaczynski. Căci dacă el iubeşte ceva aceasta este viaţa în mijlocul naturii pe cît mai este posibil nealterate şi nesubjugate de om. Nu putem desigur reconstitui simţămintele lui faţă de natura încă virgină. Dar, din felul cum sînt exprimate de el însuşi, ele sînt foarte îndepărtate, de pildă, de cele care se oglindesc în lirica noastră populară sau în opera lui Mihail Sadoveanu. Şi nu este numai o deosebire de grad, ci de substanţă. Poate că se manifestă aici şi subdezvoltarea sau blocarea conştiinţei şi experienţei religioase la Ted Kaczynski, o debilitare a simţului sacrului. "Natura sălbatică" la care vibrează Ted Kaczynski s-ar putea să îi dăruiască o mirare şi admirare a puterilor care lucrează şi se înfăţişează în lumea vegetală şi animală, dar circumscrise luptei "oarbe" pentru perpetuare şi supravieţuire a speciilor. Marea tradiţie a unei viziuni transimanente asupra naturii (care şi semantic te duce la misterul "naşterii"), prezente de pildă în gîndirea sfîntului Augustin, că natura e o carte în care poţi citi ceva din voinţa lui Dumnezeu, reluată şi adîncită de Cusanus: "Dei potentia creativa not sit evacuata in ipsis" ("Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu se termină în creaţia Lui"), îşi are o bogată şi diversificată succesiune în filozofia occidentală şi pînă la vîrfurile ştiinţei moderne. Nu sînt semne că Ted Kaczynski s-ar fi putut încerca în citirea voinţei divine în sau dincolo de natură. C.S. Lewis spunea: "Însăşi noţiunea de natură este una la care am ajuns numai revendicînd un fel de statut supranatural pentru noi înşine (C.S. Lewis, Undeceptions-Essays on Theologie and Etics, London 1971, p. 7). Iar Nikolai Berdeaev, meditînd relaţia dinspre supranatural spre natural, scria cu avînt ortodox: "Supranaturalul este, simplu spus, naturalul pe un plan superior şi de însemnătate supremă" (N. Berdeaev, Spirituality and the spiritual Spirit, p. 37-38). Pentru Unabomber restabilirea "naturii sălbatice" de după înlăturarea Sistemului Tehnologic ne va aduce libertatea. Iar libertatea înseamnă putere: "Prin «libertate» înţelegem posibilitatea de a exercita procesul de putere prin urmărirea unor ţeluri reale ..... fără a fi stînjeniţi, manipulaţi sau supravegheaţi, mai ales de o mare organizaţie" (Manifest – art. 93). Ted Kaczynski este de părere că fiinţele umane "simt nevoia (probabil de ordin biologic)" de ceva pe care îl numeşte "proces de putere". Chiar dacă el precizează că această putere nu înseamnă controlarea altor oameni nu e mai puţin adevărat că o intenţie fundamentală a ştiinţei şi tehnologiei a fost controlarea "naturii sălbatice" (şi la nevoie şi a oamenilor) pînă la recordurile tehnice contemporane a căror exaltare după părerea lui Gabriel Marcel "merge mînă în mînă cu slăbirea sau istovirea sentimentului sacrului" (Gabriel Marcel, Les hommes contre l’humain", Paris 1953, p. 61). De altfel istoria tragediei lui Ted Kaczynski conţine şi frămîntările şi frustrările lui în legătură cu imperfecţiunile tehnice şi randamentul bombelor sale. Nu numai aici, revoltatul împotriva domniei absolute a tehnologiei se apleca foarte adînc în faţa ei.

H. Bergson spunea "La mecanique demande une mistique".

Postfaţa lui Mircea Platon este intitulată: "Teroristul ca «sfînt» gnostic".

Între Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, doi exponenţi de puternică originalitate ai culturii actuale româneşti, din interior şi din exterior, există fecunde afinităţi elective. Iar dincolo de invitaţia lui Ovidiu Hurduzeu de a-i scrie o postfaţă la cartea lui, Mircea Platon mărturiseşte şi un imbold interior destul de acut (nici acesta exterior amintitelor afinităţi): "Motivul e lipsa de spirit critic şi autocritic a stîngii româneşti" (p. 391). Nu e chiar rău că în Ţara noastră, în ciuda veşnicelor mimetisme, controversa stînga-dreapta (am citit odată declaraţia făcută în perioada interbelică de un om politic care respingea o asemenea strictă sau abruptă demarcaţie spaţială aplicată omului politic, în calitate de fiinţă umană integrală, spunînd: "doar nu vreţi să insinuaţi că am suferi de hemiplegie?") posedă, pe lîngă inevitabile similitudini cîteva caracteristici, aş zice foarte aparte. Unele dintre ele nu ţin numai de fizionomia generală a acestui răstimp românesc, ci şi de configuraţia specială şi conţinutul unei confruntări nu numai interpretative, ci şi, potenţial, creatoare, întru depăşirea răstimpului. O asemenea caracteristică inconfundabilă în concertul european o constituie ponderea inedită şi de o remarcabilă altitudine calitativă reprezentată în spaţiul românesc de o generaţie tînără de scriitori, filozofi, teologi, oameni ai disciplinelor umanistice şi ştiinţifice, care, cu francheţe şi soliditate argumentativă au ales calea unui nonconformism conservator-personalist, cu tot ce înseamnă aceasta pentru reînviorarea, în condiţiile lumii actuale, a unor valenţe creştine şi naţionale.

Nu voi insista asupra elementului de excepţie reprezentat de acest învolt reviriment conservator juvenil în peisajul postmodernismului tîrziu. Şi nici asupra şanselor unei autenticităţi în care specificul s-ar putea întîlni cu universalul. Mircea Platon face parte cu sagacitate, artă şi dăruire din această avangardă antifuturistă a conservatorismului românesc. Citat: "Departe însă de a fi originală, stînga românească nu face decît să copieze în mod incompetent alonja somniferă a modelului ei occidental" (p. 392). Şi aici Mircea Platon face două observaţii pertinente. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea stînga occidentală avea un obiect al programului şi al deservirii: proletariatul. Odată cu ştergerea conturilor sale de clasă şi îmburghezirea proletariatului occidental, stînga a trebuit să-şi găsească alte categorii-ţinte. În afară de zonele paupere al lumii a treia şi de cele bîntuite de sechelele comunismului în Europa de Est, stînga aceasta şi-a căutat noul adresant în minorităţile rasiale, sexuale, dezavantajate economic precum şi în complexul mediatico-universitar occidental. "Aceasta face ca, astăzi, stînga să fie baricadată în universităţi" (p. 393). Stînga aceasta şi discursul ei, ca şi consecinţele îi sînt bine cunoscute lui Mircea Platon din directă şi actuală experienţă. Privind spre Patrie, Mircea Platon scrie: "Gîndind global şi acţionînd local, stînga românească (nu vorbesc aici despre partide, ci despre nuclee de energii intelectuale) e şi ea mărginită la discurs, după modelul suratelor occidentale" (p. 393). Şi găseşte că acest tip de stîngă "e mai puţin un mod de a schimba lumea, cu riscurile aferente, şi mai mult un mod de a te închide în propria odaie pentru a te deconstrui privat cu Derrida şi cu Foucault" (p. 393).

Cît despre Ted Kaczynski ar putea fi privit şi el ca un produs hibrid şi paradox (dar şi exploziv) al acelei stîngi de data aceasta universitar-americane, cu ruperea ei de realitate şi dezorientările istorice, cu adaosul insolit că în final el "a fost pus la index nu pentru crimele sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva elitelor de stînga".

Mircea Platon reţine ambivalenţele de gîndire şi acţiune ale lui Ted Kaczynski care perpetuează eroarea tehnologică prin aceea că luptă adoptînd însă armele adversarului pentru o iesire din sistemul acestuia şi astfel lupta devine de fapt iluzorie. E un prizonier al modernităţii în lupta lui pentru regăsirea arhaicei "naturi sălbatice".

Citind această postfaţă întîlnesc spiritul multora din propriile mele reacţii la tragedia, aş zice la păcatul autodestructiv pentru Ted Kaczynski. În treacăt fie spus, ateismul lui Ted Kaczynski, nemilitant dar insurmontabil, odată mărturisit chiar cu o undă de regret pentru lipsa de forţă interioară pe care o implică, cred că nu poate fi desprins de dramă de la început pînă la capăt. Impresionantă, indiferent de eclipsa de Dumnezeu, este absenţa oricărei urme nu de religie, pur şi simplu a paradigmei creştine la un emigrant polonez (e adevărat că el afirmă că şi părinţii lui erau atei, dar nu fratele). De aici probabil prezenţa centrală la el a urii trăită spontan şi ridicată, din cînd în cînd, la rangul unui fel de principiu justificativ. Mircea Platon se opreşte şi el asupra "dublei dezrădăcinări", a lui Ted Kaczynski ca urmare a dorinţei de adaptare şi asimilare a unei familii de imigranţi, dar şi a orientării unei părţi din mediul american propriu-zis. Însingurarea funciară a lui Ted Kaczynski (iar ateismul e o supremă formă de însingurare) o vede Mircea Platon oricum ca pe o consecinţă a hiper-rationalizării omului sistemului tehnologic pînă la căderea în iraţional. Privirea finală a postfeţei lui Mircea Platon se opreşte asupra suferinţei reale care a întunecat viaţa lui Ted Kaczynski sub "invazia tehnologiei", dar şi a refuzului său de a şi-o asuma. Răspunsul ales de Ted Kaczynski a fost revolta omului modern care a pierdut sensul ascezei. Şi mă bucur să citez încheierea, nu numai frumoasă, a lui Mircea Platon: "Drama seculară sau liturgică e centrată pe o prezenţă, pe prezenţa zeului şi a eroului sau sfîntului... Calendarul liturgic e profund antimodern şi profund subversiv la adresa (comuni/)consumismului şi abundenţei preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde morţii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se poate – «cu moartea pre moarte călcînd» – învia. Restul e publicitate".



Nicolae Stroescu Stînişoară, München, 9 martie, 2008






Ovidiu Hurduzeu- Au voie ortodocşii să critice tehnologia sau Lupta Părintelui Iustin Pârvu ci ciberantropii

În cursul dezbaterilor din jurul paşapoartelor biometrice s-a ajuns în mod inevitabil la subiectul „tehnologie”. Au prevalat luări de poziţie naive în genul „tehnologia este bună dar are şi părţi negative”. Opiniile competente (Vlad Niculescu-Dincă) au fost puţine şi s-au concentrat pe detalii. Nici un comentator nu şi-a propus să folosească „afacerea paşapoartelor biometrice” pentru a stârni o discuţie mai largă despre rolul tehnologiei în societatea de astăzi. Într-o ţară răvăşită de industrializarea comunistă şi subjugată miturilor societăţii de consum, să critici tehnologia este încă „politic incorect”. Acuza de tehnofob iraţional (care nu are „expertiza” necesară pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni de „strictă specializare”) este lipită peste mai vechile etichete „fundamentalist ortodox”, „păşunist” şi ubicuul „legionar”. Mai există şi prejudecata că expertul, el singur este capabil să evalueze problemele şi situaţiile tehnice. În discuţiile despre cipuri, „experţii” , de la inginerii de software la funcţionarii de la paşapoarte, au fost chemaţi să rostească adevăruri definitive În timp ce vorbele părintelui Iustin Pârvu erau demonetizate, publicul asculta cu reverenţă gnoza experţilor-sacerdoţi.

*

Elitele noastre intelectuale ascund sau pur şi simplu nu au habar de luările de poziţiile antitehnologice din Occident. O carte despre celebrul terorist Unabomber („Unabomber, profetul ucigaş”, Editura Logos, Bucureşti), incluzând şi traducerea manifestului său antitehnologic, n-a trezit nici un ecou în mainstream. Suntem singura ţară europeană unde Unabomber „n-a explodat”. Este necunoscută publicului larg chiar şi critica „clasică” a tehnologiei reprezentată de mari gânditori: Spengler, Heidegger, Friedrich Juenger, Mumford, Ellul.1

O discuţie serioasă despre tehnologie ar trebui să pornească de la constatarea lui Jacques Ellul. Tehnologiile moderne formează un Sistem: „un ansamblu de elemente interconectate, aşa încât evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modificare a ansamblului se repercutează asupra fiecărui element în parte.”2 Uneltele moderne nu funcţionează separat unele de altele, ci se combină în mari şi complicate angrenaje. La rândul lor, angrenajele tind să se dezvolte în reţele din ce în ce mai mari. Ceea ce numim Vajnica Lume Nouă (Brave New World) este de fapt o nouă formă de organizare socială şi politică bazată pe tehnologia organizată corporatist care depinde de mari organizaţii sociale. Nu poţi să produci „Logan”-ul într-un atelier, nici măcar în fabricile unei Românii autarhice. Doar un gigant multinaţional precum Renault, conectat la angrenajul tehnologic planetar, este capabil să asigure standardizarea şi interşanjabilitatea componentelor.

Marea tehnologie favorizează statul supranaţional, integrarea corporatistă şi controlul comportamentelor umane. Controlul exercitat asupra individului de statul managerial şi corporaţiile transnaţionale satisface o necesitate tehnologică. Un sistem hipercomplex, de dimensiuni planetare, nu-şi permite să acorde autonomie componentelor sale întrucât independenţa lor ar creea o stare de haos. Totul trebuie să conveargă spre împlinirea obiectivului primordial: eficienţa, obţinută prin adaptarea cu rigoare matematică a maşinilor la scopurile utilitare pentru care au fost create. În Sistem, omul, considerat o maşină productivă, răspunde şi el unor necesităţi tehnice, Nevoile sale omeneşti sunt luate în consideraţie numai atâta timp cât satisfacerea lor respectă un protocol tehnic iar individul, în rolul său de sclav specializat, contribuie la sporirea eficienţei. Munceşti într-o corporaţie, ai o „poziţie”, un „venit”, eşti un sclav fericit. Ai paşaport cu cip, eşti liber să vizitezi Disneyland-ul, Las Vegas, să munceşti în UE. Te opui? Eşti un nimeni fără identitate. Orice considerente etice sau religioase, care s-ar opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpat din Sistem. Sau adaptat „factorului tehnologic”.

*

Cum fiinţa umană nu este o simplă piesă mecanică sau un număr într-un cod digital, Sistemul trebuie să domesticească un individ şi un corp social care tind în mod natural să sfideze funcţionalismul maşinii. Domesticirea este în primul rând o operaţie de fluidizare a omului, de integrare a sa în „fluxul tehnologic” contemporan. Pentru a deveni „spaţiu flotant, fără fixare, nici repere, disponibilitate pură, adaptată la acceleraţia combinaţiilor, la fluiditatea sistemelor noastre” (G. Lipovetsky, Anti-Oedip), persoana unică este separată în părticele specializate, iar fiecare părticică angrenată într-un anumit tip de reţea. Fiecare network desprinde din individul dezunificat felia care-i trebuie, cerându-i să elimine restul. Pe măsură ce se branşează la tot mai multe reţele, omul pierde capacitatea să se mai adune, să-şi recâştige identitatea. Se produce astfel o disoluţie a personalităţii organice. Precum uneltele, putem fi detaşaţi separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic. Logica industrială cere să fim tranşaţi în părţi izolabile – separate piesele pot fi controlate pe tot parcursul producţiei.

Protestăm că paşapoartele biometrice ne transformă într-un număr deşi noi înşine reducem totul la cifre şi „funcţionalitate”. Ne supără că poliţistul de la frontieră ne ia drept obiect de inventar, ne scanează după iris şi retină. Uităm însă că în societate nu contează decât fiinţa noastră măsurabilă, scanabilă, menită să fie lesne „citită”, interpretată şi pusă la treabă. Dacă ne îngrozeşte implantarea de date sub piele, de ce acceptăm să ne tot implantăm „îndemânări” lucrative, „skills”-urile pe care le updatăm în funcţie de necesităţile „economiei”? Nu cumva CV-ul „la zi” este paşaportul nostru biometric pentru a ne branşa la sistem?

Ce facem toată ziua? Scriem poezii, filozofăm, spunem rugăciuni? Nu. Calculăm. Reducem existenţa la proceduri administrative şi juridice, calcule economice, procese tehnice şi date statistice. Paşapoartele biometrice sunt în firea noii „bioeconomii” care îşi doreşte „să revalorizeze aspectele non economice ale vieţii.” „Eco-satele, camerele video de supraveghere, spiritualitate, biotehnologii şi convivialitate aparţin ‘paradigmei civilizaţionale’ în curs de formare, acelei economii totale construite de jos, de la bază. Matricea ei intelectuală nu este alta decât cibernetica, ştiinţa sistemelor, adică al controlului lor.”3 Ecologia, ca economie totală în versiunea „strângeţi cureaua, băieţi!” (descreştere), monitorizează poliţieneşte populaţia în numele ordinei securitar-terapeutice şi a „mediului înconjurător” (După ce a distrus realităţile organice şi de sine stătătoare – satul, oraşul, tradiţiile – sistemul tehnologic a descoperit „mediul înconjurător” care supravieţuieşte prin monotorizare atentă şi „soluţii” tehnic-administrative)

*

Ni se spune că vom fi cipuiţi spre binele nostru, pentru ca UE şi sluga sa carpato-dunăreană să poată lupta eficient împotriva terorismului islamic. Mă întreb însă cine îi va apăra pe români împotriva terorismului tehnocratic.

Statul naţional unitar? În mijlocul degringoladei generale, guvernanţii visează la High-tech Romania. Parcuri industriale, magistrale informaţionale, industrii de vârf. Precum conceptul de industrializare la comunişti, fantasmagoriile etatiste legate de „integrare” şi tehnologism nu pot fi supuse unei evaluări critice independente venite din afara sistemului. Doar tehnocraţii au voie să critice (în mod constructiv) tehnologia, aşa cum stânga se hârjoneşte critic tot cu stânga.

Normal ar fi ca intelectualii publici, ONG-urile apărătoare ale „drepturilor omului” să protesteze vehement împotriva „societăţii de supraveghere”. Vajnicii propovăduitori ai noilor valori occidentale preferă însă tăcerea sau discursul „tehnicist” care eludează esenţa problemei. Cum ar putea oare să se pronunţe „contra” cei care de douăzeci de ani pledează pentru o tehnocraţie ca alternativă la plutocraţie? Cum să protesteze toţi acei care propăvăduiesc cu entuziasm „reinventarea României” prin inginerii economice, sociale şi culturale? Precum comuniştii de odinioară, agenţii „occidentalizării” României stau neclintiţi de partea „progresului”. Misiunea lor este să preadapteze populaţia României la o lume de sclavie postmodernă. Pentru a-l fluidiza pe român, intelectualii l-au branşat la conductele „corectitudinii politice”, i-au rescris istoria şi l-au îndoctrinat cu valorile „culturii globale”. Luând poziţie împotriva paşapoartelor biometrice, sacerdoţii progresului ar apărea deodată într-o lumină reacţionară care le-ar şifona imaginea publică. Cum Naiba – să se situeze ei de partea unei lumi „arhaice şi preindustriale”?!

Dar Biserica (instituţia), oare de ce tace în problema paşapoartelor biometrice? Sau, atunci când vorbeşte cu jumătate de gură, de ce apelează şi ea la „experţi”? De ce atâta timiditate din partea ierarhiilor ecleziastice când în joc este însăşi dogma creştină despre persoană? Cât de departe poate să meargă Biserică ortodoxă pentru a-şi păstra imaginea „politic corectă”? După ce s-a ecumenizat cu sora ei de la Apus, va împărtăşi oare şi entuziasmul tehnologic al Vaticanului?

Pentru evlavioşii intelectuali „neoconservatori”, cei care îl gândesc pe homo religiosus în termenii lui homo economicus, şi nu vice versa, terorismul tehnocratic nu-i terorism. Este libertate, democraţie, civilizaţie. În România, statul, mass media, intelectualii stângişti şi neoconservatorii se regăsesc de aceeaşi parte a baricadei în eforturile lor de legitimare a Sistemului. Fiecare, cu mijloacele lui, pune umărul la cristalizarea şi propagarea noii ideologii legată de tehnologie şi mondializarea capitalismului financiar sau/şi a „capitalsocialismului” (capitalismul de ultimă oră care privatizează profiturile şi socializează pierderile.) Noua ideologie are menirea să înlocuiască vechiul marxism, aruncat în derizoriu de „socialismul economist”, dar care îl continuă neschimbat în spirit. Regăsim aceleaşi mituri universaliste: Progresul, Munca, Siguranţa, Des/Creşterea economică, la care s-a adăugat, Mediul înconjurător (o reciclare a mitului Naturii). Aceaşi insistenţă obsesivă asupra discursului abstract în detrimentul realului concret. Aceeaşi ideologie a nimicului, acelaşi mecanism de justificare a distrugerii omului în numele Omului. Miturile universaliste nu mai convieţuiesc sub aripa protectoare a Istoriei ca în vechiul marxism. S-au regăsit sub umbrela Democraţiei, Tehnologiei şi a Societăţii globale, treimea ce alimentează fantasmele sociale ale „omul foarte nou” . Difuzată prin mass media, impusă prin sistemul universitar şi workshopurile sponsorizate de stat, marile corporaţii şi ONG-urile mondialiste, noua ideologie dictează adevărul în câmpul social, decide ce este bine şi ce este rău în sfera morală, redefineşte sau înlătură tradiţiile şi vechile identităţi (religioase, naţionale, individuale).

Economismul, tehnicismul, scientismul şi anticreştinismul sunt cele patru direcţii de forţă ale noii ideologii globaliste promovată de nomenclatura comunistă convertită în oligarhie. Globalismul a înlocuit o ideologie universalistă expirată (comunismul) cu un produs mai funcţional. Noua ideologie legitimează superstatul continental (EU) şi aspiraţiile spre o organizare statală mondială. Nu contează caracteristicile de moment ale noului stat – logica sa funcţionalistă nu-l împiedică să se „umanizeze”, să ofere drepturi democratice atâta timp cât „umanizarea” este de natură tehnic-normativă şi favorizează instrumentalizarea tuturor aspectelor vieţii sociale. În România puţini acceptă ideea că superstatul contemporan, precum statul comunist, este emanaţia toxică a sistemului industrial-tehnologic4, creat în urma Revoluţiei industriale. Diferenţele de suprafaţă, nicidecum esenţa, sunt cele care separă comunismul de capitalism şi „capitalsocialism”. Cu atât mai greu acceptăm perspectiva sumbră dar, din păcate reală: aşa cum ne-au demonstrat cei 70 de ani de comunism şi ingineriile (economice, sociale, culturale) ale tranziţiei, sistemul industrial-tehnologic este TOTALITAR. Paşapoartele biometrice nu sunt decât vârful icebergului. Urmându-şi propria lui logică, Sistemul urmăreşte să elimine nu numai formele de organizare tradiţionale, ci chiar omul în calitatea sa de persoană autonomă – pentru creştini, „autonom” însemnând „liber întru Hristos”. (O lume tehnologică ideală ar trebui să funcţioneze independent de componentele sale umane „ineficiente”). În Rusia sau China, marea industrializare a înlesnit aplicarea tehnologiilor corporatiste pe scară largă. Neglijând necesităţile umane elementare, comunismul s-a dovedit în final ineficient. Pe de-o parte a creat un aparat represiv de mari dimensiuni, care a afectat negativ productivitatea muncii, pe de altă parte, maşina umană s-a gripat prin acumularea unor elemente non-tehnice (resentimente, dorinţa de răzvrătire, apatie, scăderea creativităţii etc). Comunismul a fost înlocuit din necesităţi tehnice, nicidecum etice sau politice. Chinei i s-a permis să rămână comunistă cu condiţia să menţină o forţă de muncă în stare de sclavie şi să respecte protocolul tehnologic al societăţii globale.

Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor industriale a dus la apariţia producţiei de masă care, la rândul ei, a favorizat consumismul şi dezvoltarea pieţei mondiale. Astăzi sclavul are obligaţia nu numai să producă eficient, dar să şi consume – de aici nevoia de a înlocui teroarea cu gratificarea instantanee, mentalul parcimoniei cu o religie a confortului.

*

Terorismul tehnocratic este greu de combătut întrucât mai nimic în societatea secularizată de astăzi nu a rămas „extra-tehnic”. Tehnologia nu mai apelează la referinţe externe (Dumnezeu, Adevăr, Har), îşi extrage înţelesul din propria substanţă şi nu se lasă criticată din afară. În numele cui să te împotriveşti unei forţe ce-şi arogă prerogativele divinităţii? Mulţi naivi mai cred încă în puterea „culturii” şi a educaţiei umaniste, uitând că omul de azi este „formatat” de un învăţământ ideologizat care favorizează specializarea tehnică. Menirea educaţiei actuale nu este să producă scriitori şi filozofi sau oameni de caracter, ci armate de „cadre competente”, analfabeţii culturali care servesc tehnologia şi instituţiile statului supranaţional.

În România a supravieţuit în virtutea inerţiei o „viaţă culturală”. Cultura în sensul ei tradiţional a pierdut însă „arma simbolică”. Formă goală, glăsuieşte prin voci castrate care nu au nimic important de spus. Influentă, creatoare de semnificaţii şi atitudini în plan social este doar puterea mediatică. Presa centrală şi televiziunile promovează „personalităţi” sub acoperire culturală: mediocrităţi mondene, „lideri de opinie” conformişti, păpuşile serviciilor secrete şi ai societăţilor oculte.

Doar o clarviziune profetică, venită de la Sfântul Duh, ar putea demasca faţa necunoscută a terorismului tehnocratic impus de elite. Sfântul Duh, spre deosebire de „spiritul culturii”, al „naturii” sau „spiritul transistoric” al religiilor panteiste, lucrează „din afara” spre eliberarea noastră efectivă. Orice alt „spirit” din interiorul Sistemului, care se instalează ca referinţă universală, produce un discurs totalizator, sau de-a treptul totalitar. Nu face decât să ne înrobească prin „integrare”, oferindu-ne o libertate iluzorie (de exemplu, libertatea de care ne bucurăm în cyberspace).

*

O astfel de „luciditate profetică” a avut părintele Iustin Pârvu, când s-a ridicat împotriva paşapoartelor biometrice. Capetele pătrate din presa românească au catalogat apelul bătrânului duhovnic drept „puseu penibil de panică apocaliptică”. Speriaţi de acuze, unii dintre creştinii care s-au pronunţat în mod public împotriva cipurilor, s-au retras pe poziţii defensive şi „raţionale”. Au adoptat un ton „moderat”, plin de „discernământ” caracteristic jocului în teren. Protestul lor, burduşit de detalii tehnice şi formulat într-un limbaj legalist nu a făcut decât să tehnicizeze retorica de tip conspiraţionist a „exaltaţilor”. În esenţă, ambele tabere au reciclat argumente culese de pe Internet, care au prea mult în comun cu milenarismul apocaliptic al „sectanţilor” şi prea puţin cu trezvia ortodoxă. Evangheliştii americani au început să zărească semnul Fiarei pe fiecare pachet de biscuiţi încă din anii 70 când sistemul de marcare computerizată UPC (Universal Product Code) a fost introdus în Occident (să deducem de aici că izolarea comunistă ne-a ferit să fim „însemnaţi” mai devreme?!) Astăzi conspiraţionismul de tip apocaliptic a ajuns o industrie profitabilă, cu propriile lui bestseller-uri („The Mark of the Beast: Your Money, Computers, and the End of the World”) şi show-uri televizate („This Week in Bible Prophecy”). În România se vând bine poveştile despre Mister Antichrist şi satanica lui New World Order. Afacerea paşapoartelor biometrice a împământenit şi pe meleagurile noastre ideea că Antihristul vrea să impună NWO prin smart card-uri şi cipuri implantate. Popularitatea teoriilor conspiraţioniste şi răspândirea unui imaginar tabloid-apocaliptic – fenomene de dată relativ recentă în România – pun în evidenţă două aspecte îngrijorătoare. Pe de-o parte analfabetismul cultural şi religios iar pe de altă parte frica, neliniştea şi neputinţa unor oameni total absorbiţi în Sistem (nelinişti abil manipulate de către cei care odinioară le insuflau frica de fiara comunistă)5. Protestele lor patetice sunt bătălii împotriva morilor de vânt. Cine nu-i sclav integrat, nu protestează. Sparge idoli.

*

Nu distrugi idolii, dacă nu te desprinzi din gândirea cauzală. Dacă nu începi cu vremurile de pe urmă (ca să înţelegi prezentul). Dacă nu recuzi logica „necesităţii”. Dacă nu accepţi „libertatea în Hristos”. Dacă ţi-e frică.

*

„Nu poate fi negat că Apocalipsa se încarnează în istorie cu cea mai mare forţă” – explică Ellul în „L’Apocalypse: architecture en mouvement” – „Este scrisă în termenii evenimentelor politice, tinzând să lucreze asupra cititorului care este bine înscris în istorie; încearcă să-i dezvăluie ‘bogăţiile misterioase’ ale prezentului, dimensiunea ascunsă a lumii în care se găseşte… Astfel profeţia descrie un moment al istoriei arătându-ne cum acesta se înserează în totalitatea planului divin şi ne cheamă pe noi înşine să facem istorie… Ceea ce este important se referă la scop, la ţinta spre care ne îndreptăm. Apocalipsa ne arată destinaţia finală iar ceea ce sfârşitul ne explică este exact prezentul.” (sublinierea noastră)

În apelul său, părintele Iustin Pârvu a surprins din perspectivă escatologică momentul istoriei în care trăim („vremurile în care ne aflăm acum sunt premergătoare acestor profeţii”), a definit „exact” situaţia noastră reală („România a ajuns astăzi putregai”), a prezentat obiectivul („să rezidim neamul acesta” prin „a rezidi fiecare în parte sufletele noastre”) şi a indicat calea (Lupta este deschisă! Luptaţi până la capăt!) Ca să nu existe nici o îndoială asupra radicalităţii mesajului său, a exclus orice urmă de compromis („Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”). Bătălia ce ne-o propune va avea dimensiunile unui război total. Se va desfăşura atât pe frontul vieţii individului (rezidirea persoanei), cât şi pe cel al colectivităţii (rezidirea neamului); va fi război în plan cultural (lupta împotriva ingineriei sociale, a relativizării valorilor fundamentale, ecumenismului, educaţiei ateiste), în plan social („va trebui să creem mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala”) dar şi politic (trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu). „Timpul jertfei” nu-i listă de semnături, vorbărie de workshop şi comentariu pe blog. Nu te sacrifici interactiv, în cyberspace, printr-un act de mucenicie virtuală. Eşti chemat să mori în braţe cu vrăjmaşul!

Apelul părintelui Iustin Pârvu este prima contestare fără echivoc a Sistemului formulată în România după 1989. Noutatea lui derivă din îmbinarea unor înalte exigenţe duhovniceşti cu logica „haiducească” şi mucenicia – o tradiţie monastică ortodoxă pe cale de a fi uitată.

*

Şocant mesaj: „Lupta este deschisă! Luptaţi până la capăt!”. Şi ce pretenţie absurdă: „Creştinul să-şi apere libertatea cu preţul vieţii” ! Mentalitatea tehnicistă recuză jertfa şi eroismul, creatoare de sensuri majore şi liant social. În schimb acceptă cu cinism logica sacrificială (considerată un „rău social inevitabil”) a persoanelor imolate în numele non-sensului: sinucigaşii, drogaţii, orice „victimă” care nu are acces la condiţia de martir sau rebel.

Din perspectiva escatologică a primilor creştini (Iustin Pârvu este în duh unul dintre ei), scandaloasă este doar necredinţa noastră. Hristos nu s-a întrupat să ne „protejeze sensibilităţile”, ci pentru a-l distruge pe Diavol şi a ne elibera din captivitatea morţii. Necuratul l-a îmboldit pe om să păcătuiască, iar prin păcat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus moartea. „Dumnezeu este viaţa, pierderea vieţii este moarte. Astfel, Adam şi-a pregătit moartea prin separarea sa de Dumnezeu”, spune sfântul Irineu. În mod indirect, prin păcat, Diavolul introduce în creaţie moartea, întrucât „plata păcatului este moartea.”6

Separat de Dumnezeu, de energiile dătătoare de viaţă ale Harului, omul devine sclavul morţii şi a păcatului. Chiar dacă trăieşte, este doar o larvă.7 Dragostea adevărată înseamnă asceză, eliberare din domeniul necesităţii şi a fricii. Dacă ţi-e frică de moarte, eşti clientul Necuratului, gata oricând să joci după cum îţi cântă. „O caracteristică a tradiţiei patristice greceşti este continua luptă împotriva tiraniei morţii, a diavolului, şi păcatului printr-o viaţă de dragoste jertfitoare în Hristos. Viaţa monastică ortodoxă şi întregul corp al artelor liturghice în tradiţia bisericii răsăritene sunt pătrunse de acest spirit eroic şi luptător (sublinierea noastră).8

Incapabili să înţeleagă logica sacrificială, lupta împotriva fricii de moarte prin dragoste jertfelnică, mass media şi clubul „Ortodoxie şi Odihnă” au considerat apelul părintelui Iustin Pârvu o chemare la jihad. Marea primejdie pentru România n-au mai fost cipurile, ci stareţul de la Petru Vodă. Cum creştinismul manelist este securist, incult şi ocult, a purces la ceea ce se pricepe mai bine: deturnare şi mistificare. Pe bloguri, la conferinţe, în comunicatele de presă, mesajul părintelui Iustin Pârvu, mereu răstălmăcit, a devenit un insipid îndemn la „priveghere”. Nu numai conţinutul i-a fost trecut prin etuvă dar şi limbajul profetic. Interpreţii s-au grăbit ă „spiritualizeze” gnostic cuvintele, ascunzând sensul lor literal. Din moment ce imaginile nu s-au mai întrupat în percepţii concrete, înţelesurile din apel şi-au pierdut turnura lor insurgentă. Mucenicia a devenit „spiritualitate” dezîntrupată.

Cu riscul de-a dezamăgi mulţi cititori, voi mărturisi că îndemnul „să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei” nu este alegoric, ci analogic. „Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştini de odinioară să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu e” (Nu, nu-i o secvenţă din „Gladiatorul” unde limbajul cinematografic, auto-referential precum orice limbaj tehnicizat, recrează magic istoria). Iustin Pârvu, şi noi odată cu el, chiar ne aflăm în arenă, încarnaţi deopotrivă în acel moment din istorie şi în această situaţie concretă din prezent.

*

Au dat drumul la lei. Fiarele se apropie. Cască boturile.

Abur cald, Duhul ne freamătă-n nări.

*

Dacă nu arătăm cu degetul fiara care ne pecetluieşte, discutăm despre paşapoartele biometrice doar ca să ne găsim în treabă. „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, ne cer Scripturile.9 În zadar socotim însă numărul fiarei în bar code-urile mărfurilor din supermarket. Înţelepciunea creştinului ortodox ar fi să desluşească contextul în care azi aproape totul primeşte „semnul” ei. Să ne punem întrebarea: De ce suntem „însemnaţi”? Sau, mai bine spus, de ce ne lăsăm însemnaţi? Cum acţionează mecanismele însemnării? Cine sunt cele două fiare ale momentului istoric actual? (Discutând despre prezent, nu înseamnă că abandonăm perspectiva istorică sau pe cea escatologică. Înterpretăm episoadele Apocalipsei în strânsă legătură cu persoana lui Hristos. Iar Adevărul întrupat fiind viu, ne va raporta totdeauna la situaţia noastră actuală.)

Nu mai încape nici o îndoială că prima fiară simbolizează puterea imperiului roman. Simbolul este însă mult mai larg, trimite la o putere universală şi totalitară. Dacă ieri prima fiară s-a încarnat în imperiul Roman, azi fiara ia înfăţişarea „sistemului industrial-tehnologic”. Cine altul decât Sistemul stăpâneşte peste „orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam”? Ca simbol al Puterii absolute („putere absolută” contrafăcută ca orice lucru venit de la diavol), mijloacele gigantice ale tehnologiei şi economiei se constituie în obiect de veneraţie demonică: „Şi au început să se închine balaurului pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei zicând: ‘Cine se poate lupta cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?’10

Sistemul îi înrobeşte pe oameni prin fascinaţia idolatră pe care o exercită asupra lor. Nu este vorba exclusiv de o manifestare psihologică sau spirituală. Prima fiară nu acţionează doar asupra „omului interior”. Are o existenţă independentă de deciziile omului, dar în strânsă legătură cu viaţa sa concretă. Separându-l pe om de Dumnezeu, şi de sfinţii pe care-i învinge, prima fiară reprezintă un triumf al Morţii. Prin tehnologie Diavolul operează o „inginerie” socială, intelectuală şi economică. Tot ceea ce exista viu, în plinătatea sa ontologică, tot ceea ce era configurat şi alimentat de energiile dragostei divine, devine acum contrafăcut. Realitatea omului, refigurată şi desfigurată necrofilic, capătă un aspect spectral.

Prima fiară – o întruchipare a imperiului roman, în planul istoriei, a sistemului industrial-tehnologic, în planul prezentului, a Puterii totalitare, în plan simbolic – este „dublată” de o a doua fiară, ridicată din pământ, care „lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată.”11 Există un consens general că a doua fiară este „falsul profet sau, din punct de vedere istoric, propagandistul cultului imperial” (Ellul). În termeni moderni, a doua fiară este mult mai mult decât propaganda de stat. Aş vedea aici puterea spectaculară care include atât structurile ideologice şi propagandistice vizibile (propagandă, educaţie, publicitate etc) ale Sistemului cât şi structurile sale oculte (Reţeaua serviciilor secrete, mafiile de tot felul). Puterea spectaculară lucrează cu instrumentarul tehnic şi psihologic al Sistemului menţinându-şi însă o anumită independenţă. Misiunea ei este să menţină secretul generalizat aşa încât credincioşii să nu-şi dea seama că Sistemul este animat de un spirit demonic. „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină”.12 A doua fiară este meşteră în a creea falsuri fără replică – „făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ”.13 Ei i se aplică toată gama de adjective din sfera „amăgirii”: seducător, înşelător, impostor, falacios, insidios, ademenitor etc.

Cea de-a doua fiară îi determină pe oameni să facă o „icoană a fiarei care avea rana de sabie şi trăia”. Construindu-i Sistemului o icoană, conform dorinţei Altcuiva, recunoscând această icoană drept Autoritate, oamenii s-au înlănţuit în nişte imagini care nu le mai aparţin. Nu avem aici oare esenţa alieneării? De fapt, ceea ce-i subjugă în final este „icoana fiarei celei dintâi”, credinţa lor idolatră în Sistem şi nu Sistemul însuşi. Universul de imagini, („societatea spectacolului”) este mort, fiind administrat de o putere mecanică (diabolică) şi însufleţit în mod artificial. Oamenii însă iau această energie drept Viaţă şi vorbele înşelătoare ale puterii spectaculare drept Adevăr. Semnul fiarei, pe care îl primesc cu toţii, este codul, parola pe care oamenii o folosesc să se branşeze la reţelele Sistemului. Dacă nu ai înscris codul în persoana ta şi încalci „protocolul” tehnologic atât în ceea ce faci – mâna este simbolul acţiunii – cât şi în ceea ce gândeşti – fruntea reprezintă inteligenţa – eşti exclus din Sistem; îţi pierzi „privilegiul” de a-ţi exercita cele mai elementare funcţii sociale (de pildă, să vinzi şi să cumperi)

Dacă Iisus Hristos a desacralizat lumea, a alungat idolii păgâni, tehnologia i-a adus înapoi. Nu mă refer doar la fetişizarea Maşinii însăşi (gadgeturile electronice, automobilul, „minunile” geneticii etc.) Să nu uităm pletora de manifestări spirituale ale sacrului modern din templele Confortului, Tehnicii, Economiei, Revoluţiei, Statului (naţionalist, supranaţional, „dădacă”), Religiei (ecumeniste, gnostice, satanice) şi Divertismentului. „Zeii stadionului, ai vitezei, ai consumismului, utilităţii, banilor, cunoaşterii, iraţionalului, sexului, nebuniei, revoluţiei, agnosticismului, ideologiilor… zei lumeşti cerând holocausturi de care nu s-a auzit încă”14 – perverşi şi rafinaţi, sunt mult mai periculoşi decât cei de-odinioară.

*

Apelul lui Iustin Pârvu este o mărturisire a numelui lui Dumnezeu în mijlocul noilor idoli şi un îndemn la eliberarea persoanei timpurilor noastre. Este un cuvânt viu care vrea să ne aprindă – „Am venit să aprind focul pe pământ”, spune Mântuitorul. Deocamdată, de aprins nu s-a aprins nimeni, doar s-au „energizat” ciberantropii însărcinaţi să menţină Ortodoxia în Sistem.

Cine are urechi, să asculte…



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Pr. Chiricuţă, Petre, Parusia sau despre A Doua Venire, Anastasia, 2001.

Davis, Erik, Technosis. Muth, Magic +Mysticism in the Age of Information, Three Rivers Press, 1998.

Ellul, Jacques, L’Apocalypse: architecture en mouvement (traducere în engleză: Apocalypse, A Crossroad Book, 1977).

Ellul, Jacques, Le bluff technologique (traducere în engleză: The technological bluff, William B. Eerdmans Publishing Company, 1990).

Hurduzeu, Ovidiu, Unabomber, profetul ucigaş, Editura Logos, Bucuresti, 2007.

Hurduzeu, Ovidiu, Sclavii fericiţi, Editura Timpul, Iaşi, 2005.

Juenger, Friedrich Georg, Die Perfektion der Technik (traducere în engleză: The Failure of Technology: Perfection without Purpose, Henry Regnery Company, 1949).

Picard, Max, Flucht von Gott (traducere în engleză: The Flight from God, Regnery Gateway, 1951.

Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992.

NOTE:

1 Spre meritul lor, în ultimii ani, câţiva „noi stângişti” au făcut cunoscute cititorilor români luările de poziţie antitehnologice ale lui Paul Virilio şi Guy Debord. Cum era de aşteptat, stânga „politic corectă” din mainstream a păstrat tăcerea. Cât despre intelectualii de (pseudo)dreapta, au uitat complet că „tinerii păltinişeni” nu erau deloc favorabili tehnologiei (vezi cazul tânărului Noica).

2 Jacques Ellul, Le système technicien, Calman-Lévy, Paris, 1977, p.158. Despre tehnologie ca sistem integrat vezi de asemeni volumele Sclavii fericiţi (mai ales eseul „Angrenajul tehnologic”) şi Unabomber, profetul ucigaş, ambele de Ovidiu Hurduzeu.

3 „L’insurrection qui vient”, Comité invisible, La Fabrique editions, Paris, 2007, p.57.

4 Termen folosit de Ted Kaczynski în „Manifestul Unabomber”.

5 Teoriile conspiraţioniste, indiferent de provenienţa lor, sunt animate de un spirit anti-ortodox. În ciuda aparenţelor, ele legitimează imaginea Sistemului ca mecanism implacabil; omul, prins într-o pânză de păianjen de dimensiuni planetare, nu are nici o posibilitate de a se revolta. „Conspiraţioniştii” pretind că au găsit acel „ceva” (plan secret) sau „cineva” (Antihristul, Evreul) care îl subjugă complet pe om. Apelând la un Referent universal ca factor de instrumentalizare a subiectului uman, conspirationismul funcţionează după logică deterministă a Sistemului. În mod indirect, neagă „libertatea în Hristos” a persoanei. Dacă suntem liberi în Hristos, nimeni nu ne poate obliga să acceptăm planurile secrete ale societăţilor oculte. Nu trebuie să ne supunem adevărului realităţii, ci Adevărului întrupat care este Viaţa. A proclama atotputernicia Sistemului, aşa cum o fac adepţii „teoriei conspiraţiei”, înseamnă să proclamăm triumful morţii. O victorie a Satanei.

6 Romani, 6:23. Despre o tratare exhaustivă a legăturii dintre moarte, păcat şi diavol în practica Bisericii ortodoxe, vezi John S. Romanides, The Ancestral Sin, Zephyr, Ridgewood, 2002.

7 Cf. Pavel Florensky, Iconostasis: „Termenul latin ‘larva’ a dobândit încă în vechea cultură romană înţelesul de ‘cadavru astral’, ‘gol’ (inanis), sau ‘lipsit de substanţă’, ceea ce rămâne după moarte: altfel spus, ‘larva’ sau ‘masca astrală’; vampirul întunecat şi impersonal împrumută un chip viu, căruia îi suge sângele. Este remarcabil cum diferite tradiţii folosesc aceeaşi termeni ca să exprime realitatea falsă a ‘măştii astrale’: În Cabală este numită klipot iar în Teosofie ‘coaja’ „.

8 Ibid., p.174.

9 Apocalipsa 13:18.

10 Apocalipsa 13:4.

11 Apocalipsa, 13:12.

12 2 Cor 11:14.

13 Aluzie la o minune similară pe care i-o cer apostolii lui Iisus: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi”, îi ceartă Mântuitorul.

14 Noţiunea de religie la care se referă Ellul trebuie înţeleasă ca „religie a Omului” opusă revelaţiei creştine. Închinătorii la idoli din vechime nu mai făceau distincţia dintre natură şi Dumnezeu; astăzi, în mediul artificial creat de maşini, închinătorii la idoli venerează obiectele, fenomenele şi structurile create direct sau indirect de tehnologie: automobilele, gadgeturile electronice, cyberspace, tehnodivertismentul (muzica tehno, emo etc), creşterea economică (religia PIB-ului), statul managerial în permanentă expansiune, sportul, religiile gnostice pseudocreştine şi New Age, technoza, gândirea dezîntrupată („Gnosticismul a fost şi este un fel de teorie a informaţiei” scrie Harold Bloom în Religia Americană). Sistemul industrial-tehnologic a recreat un univers mitologic, reintroducând pe uşa din dos sacrul epocilor precreştine, panteismul şi ocultismul premodern cu toate consecinţele lor: fuziunea dintre subiect şi obiect, devalorizarea realităţilor extramentale, spiritualizarea şi mitizarea „puterii” (Statul, Banul, Tehnologia), identificarea mijloacelor cu scopurile, preamărirea Omului, „divinizarea procesului de evoluţie care transformă tot ceea ce se întâmplă într-o funcţie a unor procese automate şi impersonale” (Gunton, The Triune Creator). Precum sacrul epocilor precreştine, mitologiile sistemului industrial-tehnologic înlănţuie persoana în DETERMINISM (în sensul că totul este prestabilit, sfârşitul nu este diferit de început) şi structuri idolatrizate.



Dan Stanca- "Unabomber nu explodeaza la noi…"

( Articol apărut pe 10 Ianuarie 2008 în România liberă)


Editura Logos a publicat o carte ciudata si exploziva, care in toata lumea a provocat reactii vii, de negare sau de aderare la ideile ei riscante. Reactiile de negare au fost mai numeroase, dar nu trebuie sa subestimam si celalalt versant. Un matematician american, provenit din imigranti polonezi, s-a hotarat la inceputul anilor 70 sa se retraga din aceasta lume si din recluziunea sa construita tocmai impotriva actualului sistem tehnologic sa declare razboi civilizatiei pe care a parasit-o, dar pe care o si detesta. Ideile sale contestatare poate n-ar fi atras atentia daca omul nu si le-ar fi insotit si de expedierea unor colete postale ucigase. Cazul lui a creat repede valva, mai ales ca FBI nu a reusit atat de usor sa-l identifice. Inchis actualmente, Ted Kaczynsky, Unabomber, atrage atentia tuturor, tineri, varstnici, intelectuali, oameni fara instructie. Cel care a tradus manifestul sau si i-a refacut biografia spectaculoasa realizand si un interviu cu ciudatul personaj nu este altul decat unul din cei mai interesanti autori lansati dupa 2000, Ovidiu Hurduzeu, scriitorul care traieste in California si tocmai
de acolo a inteles care sunt viciile, slabiciunile si mai ales aroganta acestei lumi. Cartea sa, Sclavii fericiti, nu a trecut catusi de putin neobservata si ne-a ajutat sa ne punem numeroase intrebari. L-am intrebat de ce a acordat atata atentie acestui caz, cum crede ca va fi receptata cartea in tara noastra, de ce este lucrarea importanta. Iata raspunsul sau.


- "Unabomber, profetul ucigas" este o carte cenzurata in Romania. Nu este cenzurata de o instanta politica centrala. Nici de o autocenzura care ar interioriza niste bine definite "norme de partid". De data asta cenzura imbraca hainele ignorantei intelectuale, ale indolentei si nepasarii, dar si ale corectitudinii politice. Este de neconceput ca intr-o tara europeana, racordata la toate fluxurile informationale ale mileniului trei, publicarea Manifestului Unabomber intr-o carte mai larga despre "cazul Unabomber" sa fie trecuta cu vederea. Unui intelectual american sau francez, pur si simplu, nu i-ar veni sa creada ca la un targ de carte, de calibrul targului Gaudeamus, publicarea Manifestului (in traducere romaneasca) n-a atras decat atentia a doi scriitori (domnii Stelian Turlea si Sorin Lavric) si a unor reporteri curajosi "de la TVR Cultural". Era normal ca o astfel de carte sa starneasca proteste, dezbateri, laude sau controverse, asa cum a starnit oriunde s-a vorbit in lume despre Unabomber. Nicidecum tacere.


- Cum iti explici tacerea?


- Faptul ca in Romania nu s-a scris nimic despre "cazul Unabomber", nici macar atunci cand cazul "a explodat" in mass media occidentala (in 1997), ridica grave intrebari. Inainte de-a ne intreba inchizitorial sau cu subinteles de ce a scris Ovidiu Hurduzeu o carte despre Unabomber, poate ar fi bine sa sa ne intrebam cu ingrijorare: de ce blocheaza mass media din mainstream si "telectualii" nostri fluxul de idei? De ce se "dezbat" doar idei politic corecte?
Crima lui Unabomber nu este aceea de a fi un terorist. Despre teroristi s-au scris in Romania carti cu duiumul. Vina sa de neiertat este de a fi un terorist politic incorect.


-Tot terorist este...


- In "Sclavii fericiti" anticipam ca presa romaneasca se va alinia la corectitudinea politica a mass media din democratiile postindustriale. A fi politic corect, in ziua de astazi, inseamna sa aderi la dogmele vremurilor recente: mondializare tehnocomerciala, festivism, stangism, glorificarea insignifiantei si a status quo-ului. Mai inseamna sa critici neesentialul (de pilda, rasismul din societatile postindustriale), realitatile reziduale sau demult apuse (ordinea patriarhala).
Prin mijloace teroriste, Unabomber a demascat agenda diversionista a "corectitudinii politice" si a obligat lumea civilizata, macar pentru un moment, sa ia in discutie cateva dintre problemele de fond: totalitarismul tehnoeconomic, moartea "subiectului autonom", cinismul, conformismul generalizat, consecintele catastrofale ale Revolutiei industriale. si a propus o solutie radicala: o revolutie globala impotriva societatii industriale.


- De ce mass media si intelighentia politic corecta considera "nebunesti" ideile lui Unabomber?


- Pentru un simplu motiv: Unabomber dinamiteaza o utopie, acel "imperiu al binelui", cum il numeste Philippe Murray. Este vorba despre o lume absolut "pozitiva", fara antagonisme, fara contradictii. O lume din care orice manifestare violenta, fie ea fizica sau din domeniul intelectual (divergentele sau confruntarile violente de idei). trebuie sa fie lichidata. Daca Unabomber este taxat drept "nebun" nu trebuie sa ne mire. In "imperiul binelui", pe care ni-l propun oamenii politic corecti , toti cei care "nu sunt pe linie" trebuie neaparat sa fie "deranjati" la minte, sa sufere de o fobie. Nu poti sa discuti ideile lui Unabomber, asa cum nu poti sa discuti ideile unui eurofob sau homofob. Pentru "corectitudinea politica", ele tin de domeniul psihopatologiei, nicidecum de domeniul culturii.
"Rolul intelectualului este, printre altele, sa prevada ca o Casandra diferitele primejdii, orori si catastrofe", le spunea Vaclav Havel studentilor si cadrelor didactice de la Universitatea Stanford in 1994. Acest rol, pe care Unabomber l-a luat in serios, nu este insa permis in "Imperiul Binelui". "Catastrofele", si ele, trebuie sa fie ambalate intr-un mod politic corect, prezentate de o autoritate institutionalizata in asa fel incat sa nu puna in nici un moment sub semnul intrebarii realitatile status quo-ului. si Al Gore si Unabomber discuta problema
catastrofei ecologice.


- De ce, la Gaudeamus, lansarea cartii lui Gore s-a bucurat de o acoperire mediatica maxima, iar lansarea Manifestului Unabomber a fost trecuta sub tacere?
- Buna observatie... Oare n-ar fi fost interesanta organizarea unei mese rotunde in care sa se discute ideile celor doi autori, asa cum s-a procedat in SUA, o tara de a carei libertate cred ca nu se indoieste nimeni? Ne plangem de blocarea ideilor in Romania. Cred ca ar fi mai corect sa spunem despre blocarea ANUMITOR idei...


- Poate exagerezi…


- Passons… In presa din mainstream, despre Gaudeamus, numai de bine. La editia acesta au fost mai multi vizitatori, vanzari mai mari, mai multe evenimente culturale prezentate in stil festivist. Hemingway – scriitorul targului. (Sper ca peste zece ani sa nu ne extaziem ca au fost redescoperiti Dante ori Cervantes...) "Riscai sa te imbolnavesti de diabet de atata dulce", mi-a marturisit un editor.
Carnavalul de la targul Gaudeamus a fost si cultural, si politic si completamente corect. L-au onorat cu prezenta lor si Basescu, si Iliescu. Cum sa indraznesti sa-l tulburi cu idei...?"


- Am o singura nedumerire. Oare ce ar fi facut Unabomber intr-un sistem totalitar, comunist ori nazist?


- Iti raspund alta data.