Parinte pentru o zi

Originea ideii

În anii studenţiei, petrecuţi la facultatea de psihologie, am descoperit câteva cărţi despre testele proiective grafice : testul arborelui, testul persoanei, testul familiei. Perspectiva care mi se deschidea era fascinantă la acea vreme. Printr-un simplu desen puteam cunoaşte persoana care l-a figurat nu doar în partea ei solară, ci şi în subteranele umbroase ale personalităţii ei, mai greu accesibile.
Ca să înţelegeţi mai bine care este fundamentul teoretic al acestei abordări voi cita câte ceva din cartea profesorului Nicolae Dumitraşcu- Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, apărută la editura Trei în anul 2005, o carte pe care eu o socot de referinţă. Testele proiective se bazează pe proiecţie definită de L. Frank astfel: “proiecţia este tendinţa oamenilor de a fi influenţaţi de trebuinţele, emoţiile şi structura lor psihologică de ansamblu în interpretarea realităţii, ori de câte ori câmpul perceptiv prezintă o anumită ambiguitate”. În viaţa cotidiană proiectăm la nivelul relaţiilor personale, când ne alegem profesia, când ne jucăm sau când ne lăsăm în voia inspiraţiei artistice, când compunem o poezie sau când pictăm.
Testele proiective au început să fie utilizate ca metode neconvenţionale de evaluare psihologică încă din anii ‘30. În esenţă, ele sunt “nişte instrumente care provoacă şi captează proiecţiile individului. Răspunzând la ele, el îşi dezvăluie fără să ştie anumite coordonate ale personalităţii sale şi astfel oferă psihologului o serie de informaţii greu sau imposibil de obţinut din alte surse” ( Nicolae Dumitrascu. ed. cit., p.22).
Pe acest fundal, mi-a venit ideea de a le sugera copiilor cu care am interacţionat de-a lungul anilor la Atelierul de Creativitate o temă mai explicită decât cele consacrate.

Descrierea exerciţiului

Şi le-am spus aşa: închipuiţi-vă că pentru o zi, dar numai pentru o zi, părinţii voştri sunt copiii voştri, iar voi sunteţi proprii voştri parinţi. De regulă, reacţia lor la acest mic schimb de roluri dovedea că tema îi amuză şi li se pare cu totul inedită.

Ce iese la suprafaţă ?

La sfârşit parcă pe foaia iniţial de un alb imaculat se imprimau urmele refulărilor pe care le provoacă orice proces educativ. Lăsaţi în voia lor, micuţii îsi puneau părinţii să îşi facă temele, să ducă gunoiul, să se uite cu porţia la programele TV, să se îmbrace în pijamale la sosirea serii, să rămână în casă când prietenii lor de joacă zburdă pe afară. De foarte puţine ori copii au “profitat” ca să îşi recompenseze parinţii cu o îngheţată, cu o ieşire în parc sau cu un nou joc pe computer. La un nivel mai înalt, din desenele lor reieşea mecanismul pedagogiei familiale şi scolare care are ca motor în principal sistemul de pedepse şi recompense cu un accent vădit pe pedepse; “daca nu iţi faci temele, nu îţi cumpăr role!” ş.a.m.d..