luni, 18 octombrie 2010
NOII SFINŢI MARTIRI AI RUSIEI – UN EXEMPLU AL MĂRTURISIRII CREDINŢEI ORTODOXE
(Capitolul a fost preluat de pe blogul Maicii Ecaterina Fermo)
Vă prezentăm fragmente din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose. Aceste mărturii sunt puţin cunoscute la noi, dar cunoaşterea lor ne va îndrepta imaginea a ceea ce înseamnă adevărata şi înfricoşătoarea mărturisire a credinţei.
Vom reveni curând cu un text despre nu mai puţin extraordinara biografie a lui Ivan Andreev.
EPISCOPUL MAXIM DE SERPUKOV- Primul Episcop al Bisericii din Catacombe, comemorat pe 6 iulie(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)
Sf. Maxim Mărturisitorul„Toată lumea de ar intra în comuniune cu (Patriarhul) cel eretic, eu tot nu voi intra!”
Episcopul Maxim de Serpukov, din Arhiepiscopia Moscovei, a fost în lume Mihail Alexandrovici Zhizhilenko și s-a născut pe 2 martie, 1885. Părinții lui locuiau la acea vreme la Kalisha (Polonia), unde tatăl său a fost procuror al Curții din Kalisha timp de douăzeci și cinci de ani și s-a bucurat de mult respect din partea oamenilor. Familia lor era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toți cei nouă copii au crescut și au studiat în Kalisha. Mama lor i-a crescut în spirit religios, cultivând în copii dragostea pentru Hristos, Biserică și oameni.
El a fost fratele mai tânăr al binecunoscutului Alexandru Alexandrovici Zhizhilenko, Profesor de Drept la Universitatea din Petersburg, care în 1922 a apărut ca apărător în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După cuvintele Vlădicăi Maxim, fratele său nu era un om religios, iar apariția sa la un proces al unor „figuri bisericești” el a declarat, la începutul mărturiei sale, că, fiind ateist, își asumă doar rolul de reprezentant al legii și de apărător al justiției. Cu toate acestea, atunci când a aflat de ungerea secretă a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici s-a dus la oficiul acestuia și a primit binecuvântarea sa. După spusele văduvei lui A.A. Zhizhilenko (care a murit curând după consacrarea fratelui său) acest eveniment (călugărie secretă și episcopat) a produs o impresie adâncă asupra lui, iar atunci când, în delir fiind, murea, el ar fi spus: „Ei spun că nu există Dumnezeu, dar El există totuși.”
După terminarea școlii, Mihail Alexandrovici a intrat ca student în medicină la universitatea din Moscova. Rudele sale au fost surprinse, deoarece atât tatăl cât și trei dintre frați erau avocați. Asta se întâmpla cam prin 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă, dar nu a trăit cu ea decât o jumătate de an. Mergând la părinții ei în orașul Eysk, ea a murit acolo, neputând duce la capăt sarcina. Cei doi nu au dorit sub nici o formă să întrerupă artificial această sarcină, deși amândoi știau că fata este în pericol să moară. Vlădica și-a numit soția „o binecredincioasă”. La acea vreme și el fusese foarte bolnav, fiind operat de apendicită, și se afla într-o stare atât de gravă încât cunoscuților le-a fost teamă să îi spună despre moartea soției. Atunci când a început să își revină, mari i-au fost tristețea și disperarea pentru această pierdere.
Potrivit surorii sale, la acea vreme, fratele ei a avut un vis care avea să îi schimbe foarte mult viața. El și-a văzut mama, care era moartă deja, spunându-i să se roage la Sfântul Pantelimon, doctorul fără de arginți, pe care ea îl venerase în timpul vieții. Chiar a doua zi, Mihail s-a dus la capela Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o mică icoană a sfântului de care nu s-a mai despărțit niciodată, iar rugaciunile către Sf. Pantelimon i-au ajutat mai târziu în viață. El a devenit religios, foarte bun, degrabă săritor la necazurile oamenilor și i-a ajutat pe săraci.
Trebuie să menționăm și că Domnul i-a dat un mare talent muzical. Cânta superb la pian, el însuși compunea muzică și, ca psihiatru, folosea muzica în tratamentul pacienților.
După absolvirea facultății, Mihail a lucrat ca psihiatru în districtul Sokolniki al Moscovei. În 1914, când a început războiul, el a devenit psihiatru în batalionul Kuban Plastan și a fost trimis pe frontul austriac. Acolo, a fost aproape să moară de tifos și a devenit medic terapeut practicant. Pentru următorii câțiva ani el a ocupat funcția de medic șef la închisoarea Taganka din Moscova.
În 1921, sora sa din Belgrad primea ultima și singura scrisoare de la fratele său. În acea scrisoare, el începea cu semnul crucii și scria că suntem cu toții păcătoși în nenorocirile care vin asupra noastră și că trebuie să ne rugăm Domnului și să îi cerem iertarea și ajutorul. Un an sau doi mai târziu, ea a mai primit o scrisoare, de data aceasta de la prieteni, prin care era anunțată că Mihail a fost rânduit preot fără să își părăsească poziția sa anterioară, cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit medic atât de trupuri cât și de suflete; pentru o vreme, dușmanii nu au aflat despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie informată că fratele său a fost trimis pentru trei ani „într-unul dintre acele locuri din Nord” (de fapt, un lagăr penitenciar).
Medicul spitalului închisorii era cunoscut tuturor celor închiși în acest loc de temut, umplut mult peste capacitate mai ales cu deținuți de drept comun, dar într-o măsură semnificativă, și cu deținuți politici. Toți l-au cunoscut bine și și l-au amintit ca pe îngerul de pază al închisorii.
În această poziție dificilă, el a fost nu numai un medic, dar și un cunoscător al inimilor, un mângâietor și un părinte. Înaintea lui, ca doctor, nu arareori ca în fața unui preot, cei mai inveterați și incorigibili răufăcători se mărturiseau, găsind nu numai mângâiere, dar uneori chiar și drumul înapoi către o viață cinstită. Mulți din Moscova știau că el dormea pe scânduri neacoperite, că mânca mâncare de închisoare, că își împărțea mereu salariul la prizonieri. El se purta în felul acesta nu numai sub bolșevici, dar o făcuse și înainte, sub guvernul ţarist.
Fiind un om adânc religios, Vlădica, pe vremea când era încă mirean, l-a cunoscut pe Patriarhul Tihon, pe care îl admira profund. Patriarhul, la rândul său, l-a iubit mult pe Dr. Zhizhilenko ale cărui sfaturi le-a urmat adeseori. Legătura dintre ei a devenit, cu timpul, o prietenie foarte apropiată. După spusele Vlădicii Maxim, Patriarhul i-a încredințat cele mai ascunse gânduri și simțiri. Astfel, de exemplu, într-una dintre conversațiile lor, Sfinția Sa și-a exprimat față de Vlădica Maxim (pe atunci încă un simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la viitorul concesiunilor față de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el a devenit din ce în ce mai convins, cu groază, că limitele pretențiilor „politice” ale puterii Sovietice se întind dincolo de cele ale credinței în Hristos și în Biserică. Și nu cu mult înainte de moartea sa, Patriarhul și-a exprimat opinia că, aparent, singura cale prin Biserica Ortodoxă Rusă își poate păstra credința în Hristos ar fi, în viitorul apropiat, intrarea în Catacombe. Deci, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe Dr. Zhizhilenko să accepte monahismul în ascuns și să devină episcop în secret, în caz că ierarhia bisericii avea să-L trădeze pe Hristos și să predea puterii Sovietice libertatea spirituală a Bisericii.
Atunci când Vlădica ne-a povestit nouă, medici întemnițați la Solovki și Tihoniți adevărați, despre refuzul Patriarhului de a da binecuvântare unuia dintre participanții la Mișcarea Albă, el a vrut să ne explice în detaliu extrema precauție a Patriarhului Tihon, care nu își dezvăluia opțiunile politice autentice celor din jur, ci doar prietenului său apropiat și nu mai puțin precaut decât el, față de care își arăta imensa bucurie legată de activitatea Mitropolitului Antonie în străinătate. „Cum ei înțeleg acolo totul fără să mă judece!” ar fi spus odată Patriarhul cu lacrimi în ochi, referindu-se la activitatea Karlovaniților (Biserica Rusă din afara Rusiei condusă până la moartea sa în 1936 de Mitropolitul Antonie Krapovițchi).
Vlădica Maxim ne-a relatat în detaliu despre multele încercări de a-l ucide pe Patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun, s-a aruncat asupra Patriarhului cu un cuțit atunci când acesta ieșea din altar. Însă, în mod neașteptat, în locul Patriarhului a ieșit altcineva, și „nebunul”, fiind „în mod sănătos surprins”, nu l-a mai rănit pe acela. Altă dată, când păzitorul chiliei Patriarhului a fost omorât, criminalul s-a năpustit în apartamentele Patriarhale, fără să îl observe pe Patriarh șezând într-un fotoliu. Câteva tentative de otrăvire a Patriarhului s-au făcut prin medicamentele trimise acestuia.
Vlădica Maxim ne-a spus și despre anumite diferende dintre el si Patriarhul Tihon. În speță, Sfinția Sa era mai curând optimist, crezând că teroarea sovietică va trece iar Rusia se va renaște prin pocăință. Însă Vlădica Maxim avea o poziție pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc și credea că noi intraserăm deja în zilele din urmă ale perioadei apocaliptice. „Aparent” a spus zâmbind Vlădica Maxim (ceea ce întâmpla rar) „ne-am contaminat unul pe celălalt în atitudinile noastre: eu l-am infectat pe el cu pesimism, iar el pe mine cu optimism.”
Sfinția sa Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925 fiind, după cele spuse de Vlădica Maxim, otrăvit fără îndoială. „Testamentul” Patriarhului a fost, potrivit afirmațiilor sale categorice, o contrafacere. El a citat în această privință, autoritatea opiniei fratelui său, profesor de drept.
Mihail Alexadrovici a împlinit dorința de pe urmă a Patriarhului Tihon și, în 1927, atunci când Mitropolitul Serghie si-a publicat cunoscuta Declarație, a primit în secret numele de Maxim, a fost consacrat și a devenit primul episcop la Bisericii din Catacombe.
Atunci când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpukov, fiind consacrat la Petrograd de către „rebelul” și „suspendatul” episcop Dimitrie (de Gdov), care atunci conducea întreaga opoziție față de Mitropolitul Serghie ca succesor al Mitropolitului Iosif, și când credincioșii moscoviți au recunoscut în persoana noului episcop pe fostul doctor de la „Taganka”, evenimentul a produs o impresie puternică. În Serpukov, în scurt timp, toate cele 18 parohii s-au alăturat noului episcop, adică opoziției. La fel s-a întâmplat și în Kolomna învecinată. În Zvenigorod, Volokolamsk,Pereyaslav, Zadessky și în alte orașe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul Serpukovului.
De mare interes este următorul document – o declarație trimisă Mitropolitului Serghie de către clericii și mirenii din Serpukov pe 30 decembrie 1927, declarație despre care trebuie să presupunem că nu a fost scrisă fără influența, modificarea sau chiar calitatea de autor a episcopului Maxim.
„În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”
„Considerand că nu mai putem rămâne pe calea alunecoasă și ambiguă pe care Tu, prin Declarația și decretele tale, ai pus întreaga Biserică Ortodoxă, și supunându-ne vocii conștiinței și a datoriei în fața lui Dumnezeu și a credincioșilor, noi cei ce semnăm aici, întrerupem legăturile canonice și comuniunea în rugaciune cu tine și cu așa zisul „Sinod Patriarhal” și refuzăm să te recunoaștem pe Tine ca Locum Tenens al scaunului Patriarhal, pentru următoarele motive:
1. Declarația ta din 16 iulie, ucazul Tău din 20 octombrie și tot ce se cunoaște despre conducerea Ta asupra Bisericii, vorbește de la sine despre faptul că tu ai pus Biserica sub comanda autorităților civile și ai deposedat-o de independența și libertatea ei interioară, astfel încălcând canoanele bisericești și opunându-te decretelor autorităților civile.
2. Astfel, Tu nu ești altceva decât o continuare a mișcării așa numiților „Renovaționiști”(Biserica Vie), doar că într-o formă mai rafinată și mai periculoasă, pentru că, în timp ce declari păstrarea canonicității și apărarea Ortodoxiei, Tu încețoșezi mințile credincioșilor și ascunzi cu bună știință ochilor lor abisul spre care Tu și decretele Tale conduc fără putință de oprire, Biserica.
3. Rezultatul Politicii Tale stă în fața noastră. Credincioșii din orașul Serpukov, tulburați de decretele Tale se regăsesc alarmați și dezarmați în fața destinului Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puși de tine pe o cărare ambiguă, nu numai că nu putem să le liniștim inimile și mințile, ci mai curând stârnim în ei suspiciunea trădării lucrării ortodoxe și alăturării taberei „Renovaționiste”.
Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocea și să întrerupem deja criminala noastră tăcere despre greșelile și acțiunile Tale incorecte și, cu binecuvântarea lui Dimitrie, Episcop de Gdov, ne disociem de Tine și de cei ce te inconjoară pe Tine. Părăsindu-te, noi nu ne depărtăm de adevăratul Locum Tenens, Mitropolitul Petru, și ne supunem judecății unui viitor consiliu. Fie ca acest dorit consiliu, singurul nostru judecător competent, să nu ne găsească vinovați pentru îndrăzneala noatră. Fie ca el să nu ne judece ca disprețuitori ai canoanelor sacre ale Sfinților Părinți, ci doar ca temători ai încălcării lor.”
Influența Episcopului Maxim a crescut constant și s-a mărit în special după introducerea în Liturghie, la Petrograd a faimoasei „Rugaciuni pentru Sfânta Biserică”, cunoscută printre credinciosi mai ales sub denumirea de „Rugaciune cu privire la Bolșevici”. Diferite voci atribuie această rugăciune insuși episcopului Maxim. Soarta sa a fost pecetluită. Autoritățile bolșevice îl știau ca medic, ca angajat al Sovietelor. Apariția sa în rasă neagră ca lider al Bisericii mărturisitoare era un act de înaltă sfidare.
În noua sa poziție, Vlădica nu a rezistat pentru multă vreme. El a fost arestat la mijlocul lui 1929 și, în consecința, a petrecut doi ani întregi în temniță înainte de a-și câștiga coroana de martir.
Episcopul ascuns s-a purtat atât de prudent și a răspuns interogațiilor atât de înțelept, încât reprezentanții Poliției Secrete care l-au anchetat nu l-au putut acuza decât pentru ungerea sa secretă, simultană cu activitatea sa de Medic Șef al închisorii Taganka și s-au limitat la sentința de „trei ani în închisoarea Solovki” (în acord cu art. 58, pt. 10, adică pentru propagandă contrarevoluționară).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu