Marţi, 9 noiembrie, lansăm la librăria Sophia cartea "Sfântul Nectarie - Minuni în România". Până atunci, citiţi câteva mărturii din volum.

Salvarea lui Nectarie
de către Sfântul Nectarie
Era o imagine de coşmar. Băieţelul meu de cinci ani, slăbuţ, firav, străveziu şi, în plus, şi cu sindrom Down nu mai respira. Nemernica de mine, mama lui, îi dădusem o măslină, ce e drept, destul de mare, cu convingerea că nu se va îneca cu sâmburele ei, bazându-mă, de altfel, pe faptul că ani de zile mâncase măsline şi nu se întâmplase nimic. Dar acum totul avea să ia proporţii de nebănuit. Putea să moară din cauza propriei sale mame? Simţeam că îmi pierd minţile. Nu-mi venea să cred. Devenea tot mai palid şi respira din ce în ce mai greu. Până în momentul când…
Dar să reiau firul evenimentelor…
Mă căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără şi nemaiavând răbdare cu viaţa mea, cu sufletul meu şi nici cu trupul meu, şi eu şi soţul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă un copilaş. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească dorinţa mai repede decât ne aşteptam. La treizeci şi cinci de ani aveam să rămân gravidă şi această minune avea să se întâmple nu o dată, ci de cinci ori şi astfel aveam să nasc cinci copii în şase ani şi jumătate, situaţie care avea să uimească lumea medicală şi nu numai.
Nu născusem nici gemeni, nici tânără şi nici uşor, fiecare naştere, de altfel, situându-mă undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Cele cinci minuni aveau să poarte şi câte un nume: Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina. Copii superbi, sănătoşi şi inocenţi. Ne simţeam copleşiţi de atâta fericire, fericire care avea să fie umbrită de naşterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naştere că avea un orificiu în inimă, de şase milimetri (D.S.A.) şi sindrom Down.
Începusem şi eu şi soţul meu să intrăm pe un tărâm al suferinţei, nebănuit până atunci, suferinţă pe care privind-o acum, oarecum cu detaşare, ni se părea copleşitoare.
Cert este că şi eu şi soţul meu sufeream şi plângeam ca nişte proşti, fără să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaş, ce experienţă a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere şi, mai ales, ce lecţie de viaţă avea să ne dea.
Atunci aveam să-l cunoaştem cu toţii pe sfântul care avea să ne influenţeze toată viaţa. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă în viaţa noastră naşa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilaşi superbi şi mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viaţa de zi cu zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.
După botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: „Bucură-te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Iar când îi rosteam numele sfântului, băieţelul meu zâmbea cu toată faţa; se lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât doctorii nu-i mai dădeau şanse de scăpare şi eu şi soţul meu invocam tot timpul faptul că eram obosiţi, că nu aveam timp suficient să-i citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori: „Bucură-te, Părinte Nectarie, şi ai milă de băieţelul meu”.
Minunea n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis şi Nectarie a fost salvat de către Sfânt. Naşa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi copilaşi, Maria şi Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale cărui rugăciuni practic am fost toţi salvaţi şi, nu în ultimul rând, însuşi Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.
O altă minune a sfântului e că am născut două fetiţe superbe după Nectarie, ceea ce era puţin probabil după spusele doctorilor. După cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii la rugăciune şi Sfântul Nectarie era chemat tot mai des şi tot cu mai multă dragoste. Ce vreau să menţionez e faptul că legătura noastră cu Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp şi că noi nu i-am dăruit nimic. Sfântul ne-a dat ceva de nepreţuit: dragostea lui.
Acum un an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început sporadic, nişte dureri în sân. După investigaţii îndelungi, diagnosticul a picat brusc, copleşitor: cancer de sân, stadiul III B. Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie. Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toţi cei cinci copilaşi îl strigau cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băieţelul cu sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: „Neta, Neta ajută!”
Şanse prea mari de viaţă nu prea mi s-au dat. Dar la un an şi jumătate de la operaţie faptul că trăiesc o consider o mare minune în viaţa mea şi n-am să încetez niciodată să mulţumesc Mântuitorului, Măicuţei Domnului şi, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea ori s-a milostivit de toţi cei cinci copilaşi ai mei şi a mai lăsat-o pe mămica lângă ei.
Dar să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.
În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soţul meu a trecut la toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.
Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe practic la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!” Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.
După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.
După umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu noi, cu copilaşul meu şi, implicit, cu noi toţi. Niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la patru luni şi acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoşi, după ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an şi jumătate după ce m-au operat de cancer la sân. Nu ştiu dacă voi mai apuca încă un an de viaţă lângă copilaşii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor, dacă mai apuc un an de viaţă sau nu, cert este că Îi mulţumesc din suflet lui Dumnezeu că a rânduit în aşa fel încât să am această posibilitate să îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru toate minunile pe care ni le-a dăruit.
Anul trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viaţă, să fiu lângă cei mici pentru a-i îngriji şi iubi aşa cum numai o mamă o poate face. Acum a trecut un an şi practic îmi e ruşine să mai cer încă unul. Dar sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înţeleagă neputinţa şi laşitatea şi să se mai milostivească încă o dată, pentru copilaşii mei.
Te iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns preţuirea şi recunoştinţa noastră. Ai milă în continuare de noi!

(Mioara Grigore, comuna Tărtăşeşti)




„Şi de cancer poţi muri sau nu,
totul depinde de tine…”

Mă numesc Elena Vascan, am vârsta de 51de ani. Scriu aceste rânduri pentru a-I mulţumi bunului Dumnezeu că exist şi câtorva persoane care au fost alături de mine atunci când am trecut prin cea mai grea perioadă din viaţa mea.
Aceşti oameni, cărora le mulţumesc tot restul vieţii mele, sunt:
- cei din familia mea,
- câteva rude care m-au susţinut material şi moral,
- prof. dr. Irinel Popescu, Dr. Teoharie Marinescu,
- ieromonahul Sava de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Pe scurt, pot spune că, în vara anului 2006, am fost nevoită să mă internez datorită faptului că pierdeam în greutate, astfel, a trebuit să caut cauza.
După câteva investigaţii am fost sfătuită să fiu operată la stomac, lucru care s-a şi întâmplat pe 6 septembrie 2006. Operaţia a fost făcută la Bucureşti, la spitalul Fundeni. După operaţie, familia a fost anunţată de către profesor că am neoplasm (cancer) gradul 3, fază destul de avansată a bolii, fără ca eu să ştiu, aflând apoi pe parcursul tratamentului.
Pot spune că eu, până atunci, nu am rostit cuvântul cancer. Am refuzat să cred că am aşa ceva. Tot timpul mi-am zis: „Dintr-o simplă răceală poţi muri sau nu, aşa şi de cancer poţi muri sau nu, totul depinde de tine”. Am convingerea că trebuie să ai, mai ales în astfel de momente, o gândire optimistă, să ai răbdare. În sine, răbdarea este o virtute pentru că ea are ca rod nădejdea în Dumnezeu.
Acum e momentul să spun că am primit o educaţie spirituală de la fiica mea, Nicoleta. La îndemnul ei am ajuns la părintele S., căruia îi mulţumesc tot timpul.
Pot spune că am ascultat în totalitate îndrumările medicului. Am făcut chimioterapie (citostatice), radioterapie – tratament foarte greu de suportat, dar tot timpul mi-am zis: „Trebuie să fie bine”.
Aproape de fiecare dată când începeam tratamentul, timp de 10 luni, treceam pe la părintele S. pentru spovedanie. Foarte uimită eram când primeam telefon de la părintele S. Mă întreba ce fac şi dacă mă ţin de rugăciune, căci dumnealui se roagă în continuare pentru mine. Ce spuneţi?! Mai rar aşa preot, să se intereseze de sănătatea oamenilor, lucru pe care medicii îl fac foarte rar, cu mici excepţii.
La 6 luni după operaţie, supărare mare!!! La examenul tomografic au apărut la stomac câţiva ganglioni. Am venit plângând la părintele S. Şi ce credeţi că mi-a zis??? „Aşa cum au apărut ganglionii, pot să şi dispară”, lucru care s-a şi întâmplat.
În luna mai 2007, la îndemnul fiicei mele, Nicoleta, am mers în Grecia, pe insula Eghina. Acolo se află moaştele Sfântului Nectarie. Pot spune că a fost destul de greu să ajungem acolo (atât fizic, cât şi material), dar am reuşit. Când am ajuns, surpriză mare!!! „Raiul pe pământ”. Vă doresc să ajungeţi acolo. Aşa cum poate bine ştiţi, Sfântul Nectarie Taumaturgul este unul dintre cei mai iubiţi şi mai căutaţi sfinţi de către toţi credincioşii. Foarte mulţi oameni care au venit de-a lungul vremii să se închine la sfintele moaşte aflate la Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina au plecat vindecaţi sufleteşte şi trupeşte. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine.
Ajungând în ţară, la Bucureşti, am mers direct la clinică pentru a-mi continua tratamentul. Surpriză însă, doctorul care mă supraveghea din punct de vedere medical a spus să oprim tratamentul deoarece sunt „clinic sănătoasă”.
Aşadar, Îi mulţumesc încă o dată bunului Dumnezeu că exist, îi mulţumesc fiicei mele Nicoleta că m-a îndrumat să merg la mănăstirea Radu Vodă, unde, datorită părintelui S. am învăţat că trebuie să accept situaţia aşa cum este, căci prin rugăciune totul poate reveni la normal, lucru care s-a întâmplat şi în cazul meu.

(Elena Vascan)

Sfântul Nectarie îl vindecă
pe monahul Mihail de mai multe boli

Mă numesc Mihail şi sunt monah, vieţuitor în Mănăstirea Sfântul Filip din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sunt în vârstă de douăzeci şi patru de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu câteva rânduri despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti.
M-am îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai multe: hepatită activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer duodenal, stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian, fierea era plină de mâl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam o infecţie puternică în gât de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus şi nu mai puteam să mănânc, nici să muncesc, îmi afectaseră chiar şi pravila de rugăciune pe care o am, că nu mai puteam să stau pe picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani.
N-am putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de vineri, când am ieşit cu vacile la păscut, la şapte dimineaţa, n-am mai rezistat de dureri şi am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi treacă durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa până duminică dimineaţa. La ora douăsprezece, la amiază, am hotărât să plec la spital, când am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam vorbi de durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi i-am spus ce se întâmplă şi el mi-a dat binecuvântarea să plec la spital la Constanţa. Mi s-au făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul de hepatită. Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie 2010. Am stat până pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut continuu analize, că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat şase diagnostice diferite, şi, când am auzit, m-am rugat la Sfântul Nectarie şi la Maica Domnului ca să scap. După rugăciune m-am întins în pat. Deodată am văzut deasupra mea pe Sfântul Nectarie, cum stătea în icoană. Am rămas surprins. Nu am luat în seamă, crezând că este vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am văzut de treabă.
Pe 7 august m-am mutat la spitalul CFR Constanţa, doctorii spunându-mi că nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sunt de competenţa lor şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni. Am ajuns pe 11 august, într-o miercuri dimineaţa. Îmi era foarte rău. Am aşteptat împreună cu stareţul şi o creştină, care era din Bucureşti. A venit doctoriţa şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi rezultate, foarte rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de fiere şi stomac pentru joi dimineaţa, la ora nouă.
Pe 11 august m-am dus să mă internez. La internare mi-a zis să intru în salonul numărul 220 ca să mă pregătească pentru joi. M-am dus, dar nu mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin joi dimineaţa din nou. Şi am plecat. Pe drum mi-am adus aminte de Sfântul Nectarie, care mă vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus creştinei care se ocupa de mine să mă ducă la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele sfântului. Când am ajuns, m-am rugat şi lângă mine am simţit prezenţa Sfântului Nectarie. Îmi spunea prin gând că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o să plec acasă.
I-am spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a întâmplat şi am plecat acasă, simţindu-mă foarte rău. Când am ajuns acasă, am adormit, urmând ca de dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat creştina să mă trezesc. M-am trezit de dimineaţă şi pe drum, cum mergeam, am realizat că minunea se întâmplase. Nu mă mai durea nimic şi puteam să merg şi mi-a dispărut şi ameţeala şi puroiul din gât, pe care îl scoteam în fiecare dimineaţă, şi i-am spus femeii care se ocupa de mine că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic.
Am ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi mi-a zis să mă duc la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10:30 era programată operaţia. Când mi-a recoltat sânge mi-au ieşit deodată analizele bune. Nu mai aveam nicio boală, eram sănătos deplin. Doctoriţa o ţinea pe-a ei, că este o eroare de calculator şi mi-a repetat iar analizele. La fel, au ieşit bine. Şi m-a întrebat foarte mirată, şi totodată speriată, ce am făcut de mi-au ieşit analizele bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sfântul Nectarie şi că el m-a făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sfântul Nectarie. I-am spus că e Sfântul Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare făcător de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia chirurgicală, că m-am făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat enorm şi eu şi persoana care mă însoţea la drum.
Am mers amândoi şi am dat slavă Sfântului Nectarie că m-a vindecat şi că pot să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac ascultarea la mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

(Monahul Mihail, Mănăstirea Sfântul Filip, Adamclisi)


Minunile de la Ghimiceşti - Vrancea

În anul 2008, Toma C. din Ghimiceşti, Vrancea, în vârstă de 77 de ani, suferind de diabet, a căpătat o rană la un picior. În scurt timp, rana s-a extins, tratamentul administrat acasă neavând niciun efect benefic, şi piciorul a început să se tumefieze. Aurica, soţia sa, a venit la duhovnic şi, la racla cu sfinte moaşte, a primit îndrumări să se roage împreună cu soţul ei Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni.
Citind cartea cu viaţa sfântului şi săvârşind acatistul cât mai des şi cât mai târziu în noapte, au mers la fiul lor la Botoşani pentru o intervenţie chirurgicală din partea unor medici foarte buni. Dar analizele au dus la concluzia că partea de jos a piciorului trebuie amputată. Vestea a fost de nesuportat pentru bietul om, preferând ca mai bine să moară decât să rămână infirm. Un gând din afara lui l-a făcut să ceară să fie dus acasă sau, dacă tot insistă familia, la spitalul din Focşani. Acolo, acelaşi diagnostic, aceeaşi soluţie...
Între timp, soţia şi copiii l-au convins că merită să jertfească o parte din trupul său pentru a se mai putea bucura unii de alţii atât cât va mai îngădui Dumnezeu. Rugăciunile către Sfântul Nectarie, atât acasă, cât şi la racla cu Sfintele Moaşte din biserica de la Ghimiceşti, erau vii şi cu nădejdea că făcătorul de minuni îl va ajuta să treacă cu bine de operaţie.
Sosise ziua intervenţiei chirurgicale, toată lumea implicată în acest sens era pregătită, mai puţin medicul chirurg. Acela nu a putut să vină în ziua aceea şi a fost înlocuit de altcineva. Pacientul a fost adus în sala de operaţie şi preluat de medicul anestezist. Nefiind cunoscut de noul chirurg, acesta examinează sumar piciorul bolnavului şi constată că, în mod ciudat, zona afectată începe să se încălzească, fapt care a determinat echipa medicală ca, în ultimul moment, să renunţe la operaţie şi să apeleze la tratamentul medicamentos.
În scurt timp, rana s-a vindecat şi nimeni nu s-a îndoit de faptul că noul doctor fără de arginţi, Sfântul Nectarie, săvârşise o mare minune.

***

La biserica din Ghimiceşti, Vrancea, care adăposteşte sfinte moaşte de la douăzeci de sfinţi, este o părticică şi din moaştele Sfântului Nectarie. Aici, vecerniile şi acatistele sunt săvârşite împreună cu copiii de la Corul „Sfântul Nectarie”. Deseori, unele persoane cu o stare duhovnicească aleasă simt revărsări de mireasmă dumnezeiască.
Anul trecut (2009), încercaţi de unele greutăţi, atât noi, cei mari, cât şi copiii de la cor – persecutaţi la şcoală pentru apartenenţa la acest cor – am cerut ajutorul Sfântului Nectarie. Într-o vineri seara, la un acatist, pe când copiii stăteau în genunchi în jurul preotului, cu faţa la Sfântul Altar, o doamnă de mare încredere a simţit nespusă bucurie văzând pentru câteva clipe pe Sfântul Nectarie stând în picioare, în stânga icoanei Maicii Domnului, între iconostase, cu faţa către copii, căutând, parcă, să transmită bunătate şi nădejde. Problemele s-au rezolvat, corul de copii nu s-a destrămat, ci a căpătat mai mulţi membri, din satele vecine.

***
O tânără, Gabriela, din Moviliţa, localitate învecinată cu Ghimiceşti, a fost diagnosticată cu leucemie. Era studentă, râvnitoare în toate cele bune şi boala de care aflase putea să o distrugă nu numai fizic, ci şi psihic... E o taină cum Dumnezeu le dă aleşilor Săi puteri de nebănuit. Pentru că numai harul Domnului şi mijlocirea Maicii Sale şi a sfinţilor pot să-l facă pe om să iasă întreg din focul suferinţei.
Această tânără a mers la medicul de familie, doamna M.T., care, împărtăşindu-i din experienţa sa duhovnicească, a îndrumat-o să ceară ajutorul Sfântului Nectarie. I-a dat acatistul sfântului, i-a vorbit despre minunile cunoscute din cărţi, i-a împărtăşit din bucuria de pelerin la moaştele sfântului, în Eghina, dar şi la părticica din racla de la Ghimiceşti, şi a trecut-o şi în pomelnicul personal, pomenit la fiecare slujbă a acatistului în Biserica de la Ghimiceşti. Iată, medici care se şi roagă pentru pacienţi!
Gabriela a trecut astfel prin inerentele chinuri ale citostaticelor, i-a căzut părul, nu s-a putut hrăni cum trebuie, dar pe toate le-a depăşit cu nădejde în ajutorul Sfântului Nectarie. Acum, după 2 ani, a terminat facultatea, are serviciu în Iaşi, a fost în Italia pentru analize şi veştile sunt minunate, boala fiind în remisie.

***

Toţi ştim cât de mult iubeşte Sfântul Nectarie copiii. Îi iubeşte şi pe cei nenăscuţi şi le ajută pe mamele purtătoare de prunci.
Într-o familie din Moviliţa, urma să se nască un copil peste şase luni. Faptul că mai aveau copii, lipsa unui serviciu, sărăcia şi credinţa nu îndeajuns de lucrătoare i-au determinat pe viitorii părinţi ai pruncului nenăscut să se gândească la avort. Au împrumutat bani, au încercat să ajungă la o clinică, dar n-au reuşit şi au cheltuit banii. S-au mai împrumutat o dată, dar pentru că sarcina era prea înaintată, au fost sfătuiţi să renunţe sau să caute alt doctor, capabil să-şi asume riscul... Au cheltuit şi banii aceştia, în casă, pentru copiii pe care îi creşteau. S-au mai împrumutat o dată, a treia oară, şi au mers la medicul de familie, doamna Mariana T., rugând-o să-i dea gravidei un bilet de trimitere pentru a scăpa de copil. Medicul, cu o viaţă duhovnicească exemplară, i-a spus că pentru aşa ceva nu dă trimitere, nu vrea să aibă părtăşie la un păcat aşa de mare.
Atunci, femeia, plecând, a zis că va căuta ea o soluţie sau alt medic... Îndată, doctoriţa s-a ridicat cu gândul la Sfântul Nectarie: „Sfinte Nectarie, ajut-o!” Apoi, cu voce tare, a strigat după gravidă: „Uite, dacă naşti copilul, ţi-l cresc eu!” Nu se mai gândise la aşa ceva. Este văduvă şi are deja doi copii mari acasă... Dar, parcă altcineva o împinsese să dea grai cuvintelor de mai înainte. Cea însărcinată se opreşte, se întoarce şi zice: „Vorbiţi serios? Îl creşteţi?” „Da” - răspunse doctoriţa şi, în clipa aceea, copilul nenăscut avea în mintea dânsei şi un nume: Nectarie sau Nectaria. Sfântul Nectarie „arbitrase” lupta dintre viaţă şi moarte. Câştigase Viaţa...
Tânăra gravidă s-a dus acasă şi a discutat cu soţul ei. Acesta a căutat de mai multe ori să se convingă de seriozitatea înţelegerii cu viitoarea „mamă adoptivă”, obţinând de fiecare dată răspunsuri certe din partea acesteia.
Doamna doctor, frământată de gândul unei vieţi care începea să se complice foarte mult (văduvie, serviciu solicitant, doi copii mari, cu cheltuieli pe măsură, şi, acum, un copil mic...), dar conştientă că trebuie să salveze un prunc nenăscut, a mers în ziua aceea acasă, dându-le copiilor o veste care nicicând nu-i trecuse cuiva din familie prin minte. Însă, dumnezeiescul har a făcut ca inimile lor să primească totul ca de la Domnul.
Prin luna a şaptea a sarcinii, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Se vede că Sfântul Nectarie nu a vrut ca părinţii să regrete vreodată slăbiciunea lor şi a trezit în ei dorinţa, de altfel firească, de a păstra copilul. Au venit la doamna doctor şi au spus că ei nu mai pot renunţa la copil când se va naşte. Vestea a demobilizat puţin familia doamnei, pregătită serios pentru slujirea maternă, dar îndată s-a stabilit relaţia de năşie, încât copilul urma să fie botezat de dânsa.
La vremea potrivită, s-a născut şi copilul mult „râvnit”, un băieţel sănătos şi frumos, care avea să primească numele de Nectarie-Gabriel. Botezul trebuia să aibă loc în biserica parohială, alta decât cea cu moaştele Sfântului Nectarie, de care este legată familia doamnei doctor. Dar, cu trei zile înainte de botez, preotul de la biserica satului în care locuiesc părinţii copilului îi anunţă că nu va fi în parohie în ziua aceea şi că pot merge la o biserică vecină. Se înţelege că Sfântul Nectarie dorea ca acest copil să fie botezat în lăcaşul cu sfintele sale moaşte, la Ghimiceşti. Şi aşa s-a şi întâmplat. În ziua naşterii sale celei de-a doua (botezul), pruncul Nectarie-Gabriel B. s-a atins şi de sfintele moaşte ale minunatului său ocrotitor - Sfântul Nectarie.
Credem că e uşor de priceput ce a făcut Sfântul Nectarie, cum, printr-o singură conjunctură, a salvat sau a ajutat mai multe suflete:
- copilul nu a mai fost sortit lepădării, ci, născându-se normal, a primit şi haina luminoasă a Sfântului Botez;
- cei doi părinţi au fost feriţi de a purta stigmatul pruncuciderii şi, prin naşterea şi creşterea copilului, au mai multe şanse de mântuire;
- doamna doctor, care, asumându-şi toată greutatea şi responsabilitatea unei mame adoptive, va avea în ceruri răsplata celei ce deja a crescut copilul alteia;
- copiii doamnei (R. şi A.), care, plasându-se departe de invidie, se hotărâseră să împartă tot ce au, inclusiv dragostea maternă, cu un frate neînrudit cu ei - şi pentru aceasta vor primi cerească răsplată.

(Pr. Vasile Dabija, Ghimiceşti, Vrancea)

Naştere după dezlipirea parţială
a sacului gestaţional de uter
Sunt una dintre persoanele care mărturisesc cu bucurie despre lucrarea minunată a Sfântului Nectarie în viaţa lor. Vreau să dau mărturie despre neaşteptata bucurie legată de venirea pe lume a unui copilaş, care azi poartă numele acestui sfânt foarte prezent în vieţile noastre secătuite de preocupările secularizate, cotidiene, pe care noi înşine le adăpăm. Sunt o preoteasă care acum nouă ani şi jumătate a avut binecuvântarea de a avea un copil la vârsta de douăzeci şi patru de ani, un băieţel pe nume Ioan, binecuvântare pe care nu am mai avut-o în viaţa noastră de familie până în vara anului 2010 .
După un an de zile petrecut împreună cu soţul şi cu primul copil în Italia, unde soţul meu este preot paroh, odată cu vacanţa de vară eu m-am întors cu Ioan în România, pentru o lună, după care în august mi-am programat o nouă plecare în Italia, la soţul meu care rămăsese la datorie ca preot în parohie. Înainte de a pleca, având zborul programat de la Bucureşti am poposit două zile la una dintre prietenele mele din Bucureşti, o persoană care dincolo de preocupările profesionale îşi găseşte împlinirea şi liniştea în credinţa ortodoxă.
În timpul scurtei şederi în capitală, ea s-a oferit să mă ducă la moaştele unor sfinţi găzduite de câteva biserici din capitală. Am fost întâi la Sfântul Dimitrie Basarabov la catedrală, am fost la Sfânta Ecaterina şi am trecut şi pe la Mănăstirea Radu Vodă, care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie din Eghina. M-am dus cu sufletul încărcat şi apăsat la gândul că trebuie să mă întorc din nou în Occident (cred că numai cei care au avut o şedere mai lungă în Occident înţeleg despre ce apăsare sufletească vorbesc), şi odată ajunsă la moaştele Sfântului Nectarie mi-am descărcat sufletul de amărăciune. Când am ieşit din biserică am simţit o bucurie care nu poate fi transpusă în grai omenesc, bucurie care şi azi, împreună cu Nectarie al meu, nu a încetat .
La distanţă de două săptămâni, în Italia am descoperit însă, în mod neaşteptat, că sunt însărcinată, descoperire care m-a lăsat fără cuvinte, pentru că de ani de zile nu mai rămâneam însărcinată şi mă resemnasem deja cu ideea de a nu mai avea un copil. În sfârşit. Problema apare în momentul în care, odată întoarsă în România pentru a lua pe primul băieţel în Italia, la şcoală, la primul control ginecologic de sarcină aflu, că de fapt sunt pe punctul de a pierde sarcina din cauza unei dezlipiri parţiale de uter a sacului gestaţional. Vestea a venit ca un trăsnet nu numai pentru mine ci şi pentru soţul meu căruia i-am comunicat că nu mai pot veni în Italia, având interdicţie din partea medicului care m-a avertizat că risc odată cu călătoria să pierd copilul. Bineînţeles, au urmat săptămâni de repaus la pat şi tratament, fiind cu ameninţarea de a avea un avort spontan.
Am avut însă norocul de a întâlni o prietenă de a mea a cărei soră a avut fericirea de a naşte o fetiţă sănătoasă, tot cu ajutorul Sfântului Nectarie, şi care m-a sfătuit să citesc zilnic acatistul sfântului, dând mărturie despre felul în care şi ea, la rândul ei, a cunoscut minunea de a naşte o fetiţă, Nectaria, cu ajutorul sfântului. Mi-a dat o broşurică cu acatistul sfântului şi, încrezătoare, am început să citesc zilnic acatistul. Ştiam despre vindecările minunate de cancer, citisem mărturii din Grecia contemporană apărute într-o carte încă din anii facultăţii.
După trei luni, doctoriţa mi-a zis că am trecut de pericolul iminenţei, însă eu aveam o altă contraindicaţie pe sarcină: în ultimul trimestru de sarcină, având probleme cu coloana, de la prima naştere, a trebuit să fac repaus la pat. Tot cu ajutorul sfântului şi al Maicii Domnului am trecut şi de această perioadă. Urma episodul naşterii. Trecând de primele dificultăţi din timpul sarcinii, cu ajutorul Sfântului Nectarie, am promis că dacă nasc cu bine un copil sănătos, îi dau numele Nectarie, punându-i-l protector pe sfânt. Fiindcă la prima naştere am avut un travaliu dificil, în urma căruia am rămas cu ceva probleme serioase la coloană şi fiind rămasă cu un gust amar în ceea ce priveşte asistenţa medicală din maternitatea de stat din oraşul meu, am decis împreună cu soţul meu să nasc într-o clinică privată dintr-un oraş apropiat; singura problemă era faptul că mai sus amintita clinică era o clinică protestantă, dar unde auzisem că se oferă o asistenţă medicală de calitate.
Am fost programată pentru cezariană la clinică , dar se vede că sfântului nu i-a plăcut decizia noastră pentru că aproximativ cu o lună înainte de programare, într-o seară mi s-a rupt apa şi a trebuit să mă duc de urgenţă la maternitatea pe care o ştiam din trecut. Nu am avut de ales (cei de la clinica privată mi-au refuzat asistenţa medicală pe motiv că nu au secţie de prematuri); problema era următoarea: trebuia să fac, conform recomandărilor doctorilor, o naştere prin cezariană, care în sine presupune şi ea riscurile ei post-operatorii, dar care cu greu se face în maternităţile de stat, dacă nu ai actele doveditoare (aceeaşi problemă a birocraţiei din România); fiind nevoită să stau mai mult în pat şi neieşind decât foarte puţin din casă, nu am putut să merg la Iaşi să fac rost de un anume act cerut pentru cezariană. În clinica privată nu erau probleme de acest gen, numai că eu intram de nevoie în maternitatea de stat.
Purtarea de grijă a Sfântului Nectarie însă s-a dovedit mai presus de orice calcul şi prevedere omenească. În acea noapte era de gardă aceeaşi doctoriţă cu care a născut persoana care mi-a recomandat să citesc Acatistul Sfântului Nectarie, mama fetiţei Nectaria. Mai târziu aveam să aflu că este şi o doctoriţă credincioasă, la cabinetul căreia nu se fac întreruperi de sarcină. Ea a fost de acord să-mi facă cezariana, problema se punea dacă va fi de acord şi celălalt medic de gardă, pentru că operau în doi.
Am intrat în maternitate pe la miezul nopţii şi travaliul a început odată cu ruperea membranelor. Timp de şase ore, până dimineaţa, am avut dureri pe care în mod minunat le-am suportat foarte uşor pentru că am citit întruna Acatistul Sfântului Nectarie şi primeam o putere foarte mare de a suporta durerea. După şase ore de travaliu, dilataţia era abia 2 şi eu pierdusem toată noaptea apa, trăind cu spaima de a nu se întâmpla ceva cu copilul. În sfârşit, la ora 6, 30 dimineaţa am intrat în sala de operaţii. Mai târziu am aflat de la doctoriţa care m-a operat că celălalt doctor a fost de acord cu cezariana, fără probleme. Operaţia în sine nu este dureroasă pentru că eşti anesteziat; partea cea mai urâtă este după operaţie, când pot apărea complicaţii; refacerea mea după operaţie a fost foarte rapidă, fără nicio complicaţie, cu revenirea rapidă la normal şi fără dureri. Mulţumită sfântului naşterea, chiar prin operaţie, nu am simţit-o ca pe o traumă aşa cum a fost prima naştere naturală. Am avut parte de naştere uşoară, aşa cum m-am rugat Sfântului, şi de un copil sănătos pe care bineînţeles, aşa cum am şi făgăduit, l-am numit Nectarie. La externare doctoriţa însăşi mi-a mărturisit că a mai asistat mame la naştere care şi-au pus nădejdea în ajutorul Sfântului Nectarie şi au născut necrezut de uşor. Mie mi-a mărturisit, la cinci zile după naştere, că mă prezint ca şi un om care nu a făcut o operaţie.
Mărturisesc că nu minunile trebuie să le căutăm neapărat de la Sfântul Nectarie; ne ajunge protecţia şi ajutorul lui; pentru că el răspunde firesc rugăciunilor noastre, după credinţa pe care o avem în el. Bunul Dumnezeu ne-a dăruit prin Sfântul Nectarie un ocrotitor dulce şi grabnic ajutător împreună cu Maica Domnului; astfel, fiind încredinţaţi putem mulţumi din inimă lui Dumnezeu strigând cu bucurie: Mare şi minunat eşti Doamne întru sfinţii Tăi! Amin.

(Preoteasa Cristina)

Sfântul Nectarie schimbă
un diagnostic tragic

În 2004 am suferit un şoc emoţional extrem de puternic. Din cauza durerii sufleteşti mă durea tot corpul şi intuiţia îmi spunea că mă voi îmbolnăvi. (De altfel, atunci când am primit vestea care mi-a produs şocul, mi-a ţâşnit sângele din nas. După trei zile slăbisem trei kilograme şi o perioadă am mâncat numai cât să nu mor, pâine goală.) În aceste cazuri cedează partea cea mai sensibilă a organismului. La mine boala s-a localizat în aparatul genital. Trist, mai ales că-mi doream foarte tare copii. Dar Dumnezeu a îngăduit pentru păcatele mele – multe şi grele, credeţi-mă.
În următorii doi ani am început să am dureri tot mai mari, pe care niciun doctor nu le putea explica. Ba chiar mi-au spus că s-ar putea să fiu însărcinată. Nu eram. Testele ieşeau negative. Până la un moment dat făceam crize de durere în reprize de treizeci de minute, iar mai târziu durerea devenise continuă. Mi-amintesc perfect că într-o zi m-a durut atât de tare, încât am zis că asta-i tot ce pot suporta; peste asta este doar moartea. Familia a tratat destul de indiferent problema, mai ales că eu eram cea care-i duceam pe ei la doctor, niciodată invers. Nu fusese cazul şi, în mintea lor, eram probabil invulnerabilă din moment ce, până atunci, eu fusesem sprijinul tuturor. Am ajuns la camera de gardă a spitalului Sfântul Pantelimon, unde o doctoriţă tânără a declarat în urma ecografiei că nu am nimic, probabil doar o ovulaţie dureroasă...
Peste câteva zile, cumnata mea mi-a recomandat să merg la doctorul ei, cel cu care a adus pe lume doi copii. M-a consultat şi m-a întrebat de când nu am fost la ginecolog, cum am putut sta să ajung în situaţia asta?... Vă imaginaţi ce şoc pe o femeie tânără (aveam treizeci de ani atunci), care doreşte să fie mamă şi al cărei medic consulta chiar în acel moment, cu un etaj mai jos, în acelaşi spital... M-a internat imediat şi au început să mă investigheze, fără să-mi dea niciun detaliu, decât acela că mă vor opera. În tot acest timp, doctorul mă privea cu foarte mare compătimire...
M-a chemat de la salon să mă vadă şi profesorul Ancăr, care a zis faţă de mine „tumoră” şi a vrut să mai zică ceva, dar au văzut că am început să plâng şi m-au trimis la salon. La salon – mă rugam la Sfântul Pantelimon şi citeam Paraclisul Maicii Domnului şi plângeam de spaimă neîncetat. A urmat analiza decisivă – markerul tumoral. Valorile au ieşit de patru ori peste limita maximă admisă! Deci doctorul mi-a explicat că acum nu se mai pune problema, decât să mi salveze viaţa. Eu plângeam însă şi îl rugam să nu-mi extirpe ovarele pentru că vreau să fac copii. Mi-a spus că nu-mi promite nimic, va vedea „când mă desface”. Atunci mi-am dat seama că vrea să-mi facă operaţie clasică şi asta m-a speriat şi mai mult.
Printr-o minune, exact atunci doctorul trebuia să plece în concediu, aşa că m-a trimis acasă şi m-a rechemat peste o lună, fără a-mi da niciun tratament pentru durere. M am externat pe 6 septembrie 2006, într-o stare de spaimă îngrozitoare, slăbită, singură, susţinută doar moral (deşi aş fi avut nevoie şi de sprijin fizic), la telefon, de o prietenă, unul dintre copiii lui Dumnezeu.
Peste două zile această prietenă m-a dus la Mănăstirea Radu Vodă, la racla Sfântului Nectarie, explicându-mi cu zâmbetul pe buze şi multă credinţă că Sfântul schimbă diagnosticul! Plânsul meu neîncetat a atras imediat atenţia călugărilor de la mănăstire, care au înţeles că e vorba de ceva grav şi mi-au recomandat să-mi cumpăr Acatistul Sfântului Nectarie şi să-l citesc zilnic. (Am dat în acea zi şi un acatist de patruzeci de zile – o să vedeţi mai târziu de ce e important de reţinut acest aspect).
Din acel moment, am venit zilnic la sfântul şi citeam acatistul stând lipită de masa cu racla, plângând, recunoscând că sunt speriată de moarte, că aş vrea să trăiesc alături de soţul meu, pe care-l iubeam mult, dar despre care ştiam, simţeam la un nivel încă inconştient cred, că nu m-ar mai iubi dacă nu aş putea să fac copii. Mă rugam la sfântul să îndur orice suferinţă, dar să nu-mi pierd organele, „să am măcar o şansă”...
Am continuat aşa zilnic, fără să mă gândesc la nimic altceva. Familia nu înţelegea ce-i cu criza asta mistică la mine, dar nici nu s-a străduit să afle. Eu nu puteam vorbi, puteam doar plânge. Şi ei sufereau pentru mine, dar nu ştiau amploarea reală a evenimentului şi nu voiam să-i încarc cu durerea mea. Nu voiam mila lor. Îmi trebuia doar mila lui Dumnezeu. În plus, tot văzându-mă la raclă, părintele Sava m-a adoptat sufleteşte, m-a întrebat cum mă cheamă şi a început să se roage pentru mine.
Pe la sfârşitul lunii septembrie, o colegă mai în vârstă, o doamnă minunată, m-a sunat să vadă ce mai fac şi m-a sfătuit să mai văd şi alţi doctori – „aşa se face în cazurile astea”. Iniţial am refuzat ideea, explicându-i că m-au văzut doi doctori foarte importanţi, adevărate somităţi şi că nu mai are rost. M-a rugat foarte tare şi am cedat, mai mult ca să-i fac plăcere. Aşa am ajuns la doctoriţa Sgarbură, de la Spitalul Filantropia, care mi-a spus că nu vede nicio tumoră... Nu mi-a venit să cred. Am mers, printr-o cunoştinţă, şi la Spitalul Militar şi diagnosticul era acelaşi – nu era nicio tumoră, doar un chist hematic, destul de mare şi întreg aparatul genital foarte umflat.
M-am întors la doctoriţa Sgarbură care mi-a administrat imediat antibiotice foarte puternice şi mi-a recomandat să-mi fac din nou markerul tumoral (sau CA 125). Rezultatul a fost impresionant – nici când am luat la facultate nu m-am uitat atât pe hârtia cu rezultatul – 35.1, adică cu numai un punct peste normal, iar pe 4 septembrie, eram în limite normale (9.54 unităţi). Doamna doctor mi-a explicat însă că boala nu este încă eliminată. Pe 17 octombrie m-a operat – laparoscopie diagnostică şi operatorie – şi a descoperit exact ceea ce bănuia – endometrioză, din păcate foarte avansată. De aceea avusesem dureri atât de mari. Endometrioza doare îngrozitor.
Au urmat ani de tratament, de recuperare sufletească prin intermediul Sfântului Maslu, dar ce e important este ajutorul pe care Dumnezeu mi l-a dat atunci prin intermediul Sfântului Nectarie. E important faptul că l-am descoperit pe sfântul ca un grabnic ajutător care, în plus, i-a ajutat şi pe toţi pe care i-am dus şi eu, la rândul meu, la Radu Vodă. Foarte curând după operaţie, într-o zi în care m-am uitat cu atenţie în calen¬dar, am descoperit că din momentul în care am fost pentru prima oară la raclă şi până în ziua operaţiei au trecut exact... patruzeci de zile!
Minunat este Dumnezeu, minunat lucrează prin sfinţii lui, minunat lucrează prin oamenii care-L iubesc! Până la urmă toţi cei pomeniţi mai sus nu au fost decât personaje într-un scenariu îngăduit de Dumnezeu, după care se poate turna... filmul convertirii mele.

(Mihaela B., Bucureşti, 2010)



Aici puteţi citi alte minuni extraordinare.