luni, 1 noiembrie 2010
Michael Whelton- Papi si patriarhi- o perspectivă ortodoxă asupra pretenţiilor romano-catolice
Cartea poate fi comandata aici.
Whelton ne atrage atenţia asupra faptului că dialogul cu romano-catolicii, pentru a fi creştin, trebuie centrat nu pe unirea noastră cu „ei”, sau a lor cu “noi”, ci pe lepădarea de satana şi unirea cu Hristos. Dialogul ecumenic trebuie să fie despre Adevăr în istorie, nu despre civilizaţie, politică, economie sau cultură în istorie. Pentru că fără adevăr toate nu sunt decât minciună, barbarie şi, în cele din urmă, moarte. Din păcate, avem mulţi fraţi ortodocşi care nu înţeleg acest lucru. Şi tot din păcate avem şi mulţi fraţi catolici care se bucură că anumiţi fraţi ortodocşi nu înţeleg acest lucru, şi îi încurajează în iluziile lor.
Problema unificării bisericilor e problema unificării bisericilor în Adevăr. Întru Hristos. Or, nu poţi să te uneşti cu cineva întru Hristos vorbindu-i de orice altceva în afară de Hristos. Nici nu poţi să convingi pe cineva că se va mântui aglutinându-se cu „locţiitorul lui Hristos” din raţiuni de progres economic şi social. Ortodocşii vor pâine, şi sunt îmbiaţi cu pişcoturi de cocktail. Ortodocşii vor sfinţi, şi tot ce li se oferă sunt politicieni. Dar politicienii sunt oameni care instrumentalizează adevărul, istoria, oamenii, trupul şi sufletul. Se prefac, dar nu se preschimbă. Aşa cum s-a preschimbat, aşa cum s-a înnoit, Michael Whelton.
Mircea Platon
Capitolul III
Biserica Ortodoxă
Recunoaşterea plină de bucurie a pierderii îndelungate
PRIMA DATĂ CÂND EU ŞI SOŢIA MEA AM INTRAT într-o biserică Ortodoxă a fost în sudul Greciei. Era un orăşel pitoresc cu case de un alb orbitor, cu jardiniere pline de muşcate roşii şi o mare de un albastru intens care se zărea în depărtare. Am intrat în mica biserică cu arhitectură de bazilică şi am fost întâmpinaţi de un miros pătrunzător de tămâie, în vreme ce o mulţime de icoane colorate şi picturi murale ale sfinţilor din vechime ne priveau de pe zidurile întunecoase. Iconostasul frumos, împreună cu mobilierul auriu din altar şi nenumăratele candelabre cu lumânări care ardeau liniştit, creau o scenă de o incredibilă încântare vizuală. Nu puteam să nu ne amintim, în contrast cu ceea ce vedeam aici, de bisericile de acasă din sticlă şi lemn de stejar proiectate de Frank Lloyd Wright, cu severitatea lor calvină, de pereţii goi şi plantele în ghiveci.
Aici aveam de-a face cu un creştinism mai vechi, care se adresa simţurilor, mistic, care nu întâmpina nicio piedică în a împărtăşi lumii sacrul prin intermediul frumuseţii vizuale şi a minunatului miros de tămâie. Pe când stăteam în biserică, am avut un sentiment vag, inefabil, a ceva autentic, o recunoaştere intuitivă a adevărului. Mi-au venit imediat în minte cuvintele lui John Keats: „Nu pot fi niciodată sigur de niciun adevăr decât dintr-o simţire clară a frumuseţii lui.”28
Aici, în liniştea acestei bisericuţe ortodoxe, s-a produs ceea ce Robert Frost numeşte „surpriza de a-ţi aminti ceva ce nu ştiai că ştii” şi „recunoaşterea plină de bucurie a pierderii îndelungate.”29 Spre deosebire de bisericile noastre sterpe de după Vatican II, cu acele afişe ca de „grădiniţă” care atârnau în jurul altarelor, aici lumea duhovnicească ni se înfăţişa într-o manifestare generoasă şi smerită de frumuseţe care oglindea slava creaţiei lui Dumnezeu. Am luat acasă cu noi amintirea acestei bisericuţe ortodoxe şi am pus-o bine, aşa cum cineva ar păstra un suvenir preferat într-un sertar – ca să-l mai scoată din când în când de acolo şi să-l privească. Pe măsură ce anii treceau, îl scoteam afară tot mai des.
În 1992, eu şi soţia mea ne-am înscris la un curs de iconografie organizat de un iconograf rus. Acolo am întâlnit o serie de creştini ortodocşi cu care am avut numeroase discuţii despre diferenţele dintre bisericile noastre. În ciuda tuturor dificultăţilor cu care ne confruntam, încă simţeam că Biserica Romano-Catolică este Biserica lui Iisus Hristos şi că Biserica Ortodoxă ar trebui să revină în sânul Bisericii celei adevărate. Pe lângă asta, ne întrebam cum reuşesc să se ocupe de problemele lor şi să-şi păstreze unitatea fără o figură autoritară de tipul papei. Dar apoi a trebuit să recunoaştem, fără tragere de inimă, că în ciuda acestui neajuns, ortodocşii s-au descurcat mai bine în a mărturisi cu credincioşie tradiţia liturgică creştină.
Prin intermediul cursului de iconografie am intrat în contact cu câţiva preoţi ortodocşi care ne-au împrumutat câteva cărţi scrise de istorici ortodocşi. Era prima dată când am citit istorie din perspectivă Ortodoxă, perspectivă la fel de veche precum cea a Romei. La urma urmelor, în primul mileniu al erei creştine a existat o singură Biserică. Aceşti istorici ortodocşi contraziceau toate credinţele şi premisele referitoare la papalitate şi la conducerea Bisericii pe care le îmbrăţişam noi, ca şi catolici. Am petrecut doi ani făcând cercetări temeinice, verificând cu atenţie opiniile şi concluziile lor pe baza surselor primare şi a scrierilor unor reputaţi istorici seculari de la universităţi de prestigiu, pe care i-am găsit de acord cu ortodocşii în punctele esenţiale. Toate acestea şi propriile mele descoperiri vor fi discutate pe larg în capitolele următoare.
Am devenit ortodocşi
ÎN CEI DOI ANI PE CARE I-AM PETRECUT CERCETÂND Biserica Ortodoxă, luam parte ocazional la liturghie, la o biserică rusă, dar doar până la jumătate din pricina sentimentului nostru de înstrăinare. Da, liturghia era frumoasă, dar era greu să pricepem ceva din slavona veche în care se slujea în biserica rusă. Mai mult, puternica ambianţă etnică ne făcea să ne simţim ciudat şi nelalocul nostru.
Ne mai luptam şi cu dorinţa emoţională de a rămâne cu ceea ce ne era familiar, cu rudele noastre, prietenii şi cunoştinţele de care eram legaţi în viaţa bisericească catolică. Nu o dată ne-am rugat să găsim un motiv bun de a rămâne acolo unde eram. De fapt, la un moment dat, ne-am simţit atât de secătuiţi din punct de vedere emoţional încât am hotărât să abandonăm de tot „proiectul ortodox”. Cu toate acestea, uşurarea care a urmat a fost de scurtă durată, pentru că Biserica Ortodoxă era ceva prea puternic pentru a fi ignorat – nu ne puteam găsi liniştea alegând să ignorăm problema.
Eu şi soţia mea am întâlnit oameni care au ales Biserica Ortodoxă convertindu-se de la alte religii, dar care nu s-au confruntat cu atâtea probleme. Au vizitat de câteva ori biserica noastră şi au devenit catehumeni pentru că le-a plăcut tot sau o parte din următoarele lucruri: atmosfera, preotul, predicile, tămâia, corul, credincioşii din parohie şi aşa mai departe. Îi invidiez atunci când mă gândesc la frământările prin care a trebuit să trec eu şi soţia mea.
În ciuda luptei noastre, ce anume ne tot aducea înapoi către Ortodoxie? Răspunsul e oarecum ironic. În vreme ce Biserica Ortodoxă a aşezat întotdeauna misticul deasupra raţiunii, ceea ce a învins dorinţa noastră emoţională de a rămâne catolici au fost tocmai argumentele raţionale ortodoxe, în faţa cărora Biserica Romano-Catolică nu are niciun răspuns satisfăcător. Poate că raţiunile (argumentele) Ortodoxiei sunt de nezdruncinat tocmai din cauză că raţiunea nu a fost niciodată pusă pe primul loc în teologia Bisericii Ortodoxe. Apologetica raţională a Ortodoxiei nu se bazează pe toanele trecătoare ale raţiunii omeneşti, ci pe viaţa mistică neschimbată a femeilor şi bărbaţilor sfinţi care de două mii de ani dovedesc, nu în teorie ci în practică, „credinţa dată o dată pentru totdeauna” Bisericii este singura cale adevărată spre mântuire.
Prin urmare, vizitele noastre la biserica rusă au devenit din ce în ce mai dese. După ce i-am cunoscut pe preotul paroh şi pe credincioşi, am început să participăm la sfintele slujbe cu regularitate. Am început să rămânem şi la pauza de cafea de după Liturghie şi am întâlnit câţiva convertiţi vorbitori de limba engleză. Câţiva dintre ruşii din primele generaţii cu care ne-am împrietenit fugiseră de Revoluţie împreună cu familiile şi copiii lor şi erau membri ai bisericii de peste şaptezeci de ani. În mod uimitor, încă mai păstrau comportamentul plin de curtoazie şi manierele rafinate ale vechii Europe. Un domn în vârstă, în timp ce se plimba cu tatăl său, îi văzuse pe ţarul Nicolae şi pe fiul său ţareviciul Alexei în Ekaterinburg, chiar înainte de a fi executaţi. Chiar dacă acum au părăsit această lume, ei rămân nişte oameni pe care suntem foarte recunoscători că i-am cunoscut - inimile ni se înduioşează întotdeauna când ne amintim de ei.
O parte dintre prietenii noştri romano-catolici au socotit că ne-am convertit uşor la Ortodoxie. Se plângeau că: „Nu v-a plăcut misa cea nouă, aşa că aţi abandonat corabia”. Nimic mai neadevărat. Tolerasem misa nouă vreme de peste treizeci de ani şi eram pregătiţi să o suportăm pentru încă treizeci. În ciuda suferinţei noastre pentru starea în care se afla Biserica Romano-Catolică, faptul că am părăsit-o a fost un lucru greu şi dureros.
După multe căutări şi multă rugăciune, am fost primiţi în Biserica Ortodoxă prin mirungere, în Sâmbăta lui Lazăr a anului 1995. La întrebarea pe care probabil şi-o pun mulţi oameni „Cum vă simţiţi de atunci? Sunteţi fericiţi că aţi făcut acest pas?” , răspunsul este un simplu da. Acum avem foarte multă linişte duhovnicească în familia noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu