Sfantul Nectarie- marele vindecator de cancer

Ma numesc M.B. din Bucuresti si doresc sa relatez urmatoarele :
In anul 2005 mi-am dorit foarte mult sa ajung la Eghina la Sfantul Nectarie. Citisem foarte multe relatari despre minunile acestuia si vroiam si eu sa simt mireasma acestei realitati. Am incercat in diverse locuri unde aflasem ca se organizau excursii in Grecia, dar cand spuneam ca imi doresc in mod special sa ajung la Eghina aflam fie ca traseul era altul, fie atunci cand gaseam traseul dorit aflam ca grupul era deja format si urma sa plece, iar incercarile mele erau tardive. Dupa numeroase incercari nereusite m-am resemnat si am abandonat aceasta idee.
Dupa circa 1 an, intr-o dupa amiaza cand eram la Manastirea Radu Voda, m-am intalnit « intamplator » cu o colega de serviciu. Cand sa iesim din biserica, colega mea se intalneste « intamplator » cu o cunostinta, care imi este recomandata ca fiind profesoara de religie si ca printre alte activitati organizeaza excursii in Grecia. Nu mi-a venit sa cred ca, in sfarsit, gaseam o modalitate sa ajung la Sfantul Nectarie. Mi-a spus cand era programat sa plece urmatorul grup, respectiv cateva luni. Mi-am achitat toate datoriile ce implicau costurile acestui pelerinaj si asteptam cu nerabdare sa treaca lunile ramase si sa plecam.
Cu cateva saptamani inainte sa plec tatal meu s-a simtit extrem de rau, si-a facut un consult in orasul in care locuieste si i s-a pus un diagnostic provizoriu de cancer la colon. A fost sfatuit ca in regim de urgenta sa mearga la spitalul Fundeni pentru operatie desi se considera ca tumoarea este extrem de mare, iar evolutia bolii foarte avansata. La analizele refacute la Spitalul Fundeni diagnosticul s-a confirmat, iar biopsia a confirmat diagnosticul anterior, respectiv cancer la colon. A fost operat, iar la iesirea din spital doctorul ne-a spus ca, evolutia fiind galopanta, mai sunt cateva luni pana la deces.
Tatal meu la inceput s-a simtit mai bine si a plecat in orasul de domiciliu. Vazand ca se simte mai bine, am considerat ca pot pleca in excursia, al carei termen de plecare se apropia. Cu o saptamana inainte de plecarea mea, tatal meu a fost internat la spitalul judetean din localitatea de domiciliu intr-o stare foarte grava, dar stabila. Diagnosticul pus a fost de cancer in faza metastazica. Cu toate acestea eu imi doream foarte mult sa ajung la Eghina, avand credinta ca odata ajunsa acolo tatal meu se va insanatosi. Cu cateva zile inainte de termenul de plecare starea de sanatate a tatalui meu s-a agravat foarte tare, iar medicii de la spital ni l-au dat acasa considerand ca fiind intr-o faza terminala a bolii ar fi mai bine atat pentru el cat si pentru familie sa moara acasa « in patul lui ». L-am adus acasa si impreuna cu mama mea am inceput sa facem minimele pregatiri pentru o iminenta inmormantare.
In ziua in care grupul a plecat in Grecia tatal meu era in stare foarte grava. Inainte ca grupul sa plece am anuntat ca in loc de excursie ma pregatesc de inmormantare, dar am dorinta ca atunci cand vor ajunge sa se roage si pentru insanatosirea tatalui meu, desi aproape ca nu mai puteam nici sa sper ca mai prinde o noua zi. Ulterior am aflat ca in momentul ajungerii la locul de cazare din Grecia, persoana pe care o rugasem sa-mi duca rugaciunea la Sfantul Nectarie a fost intepata de paianjenul « vaduva neagra ». Intepatura acestuia poate fi mortala datorita cantitatii de venin ce o introduce in corpul uman. Persoana in cauza a fost dusa la cel mai apropiat spital din Grecia in stare grava si cu un diagnostic necunoscut pentru ca mult mai tarziu si-au dat seama ca este intepatura de paianjen veninos. Printr-o adevarata minune, doamna profesoara si-a revenit, desi nu eliminase veninul, iar cadrele medicale din spital erau impresionante, avand in vedere ca refacerea in astfel de cazuri se face destul de greu, dupa cateva saptamani si poate avea efecte secundare daca afecteaza creierul.
Mila lui Dumnezeu a facut ca in scurt timp grupul sa ajunga la Eghina si rugaciunea mea sa ajunga la Sfantul Nectarie. Dupa o perioada foarte grea pentru tatal meu acesta a inceput sa vrea sa manance si incet, incet s-a ridicat din pat si s-a insanatosit complet fara sa mai faca vreun tratament si fara sa faca citostatice. In momentul in care s-a intors in tara, doamnei profesoare i s-a facut rau si luni intregi a trebuit sa faca tratament pentru a elimina veninul ramas in corp. A fost miraculos si pentru doctori cum a putut sa iasa din spital sanatoasa si cum abia mai tarziu, dupa terminarea pelerinajului, sa-i revina starea de rau. Faptul ca a putut sa mearga cu acea substanta ucigasa in corp nu a putut fi explicata decat ca o minune.
Multumesc bunului Dumnezeu si Sfantului Nectarie pentru multele minuni ce le-a facut atat cu mine, cat si cu cei din jurul meu. Mentionez ca la momentul la care va scriu, respectiv anul 2011, tatal meu este sanatos desi doctorii il declarasera muribund si ni l-au dat acasa ca sa-l pregatim de inmormantare inca din anul 2006, fara sa mai fi avut din acel moment vreo complicatie si fara sa fi urmat vreun tratament, decat un minim regim.
Va multumesc pentru munca ce o intreprindeti. Sa va dea bunul Dumnezeu putere ca sa va puteti duce lucrarea la bun sfarsit.
Cu toata recunostinta,
Madalina Bunea

O nouă mărturie despre minunile Sfântului Ilie Lăcătuşu

Ma numesc Tatiana Tatarcan, domiciliata in localitatea Botosani, actual locuiesc in Italia. Incerc cit mai pe scurt sa va scriu despre minunea pe care Parintele Ilie Lacatusu a facut-o cu familia mea. Era in anul 2003 cind disperata de situatia financiara in care ne gaseam. Ramasesem fara serviciu eu si sotul, aveam o fata studenta, casatorita care astepta un copil ginerele si el student dintr-o familie modesta, alta fata eleva in ultimul an de liceu, cu multe datorii in spate am inceput a bate drumurile manastirilor pentru rugaciune. Toata viata noastra am cautat mereu ajutorul Domnului prin intermediul rugaciunilor si plata slujbelor la biserici si manastiri si totdeauna Domnul ne-a miluit. Asa ca si in acel moment greu am fost la manastirea Petru Voda la parintele Iustin el ne-a incurajat si acum dupa ani de zile ne-am dat seama ca datorita rugaciunilor lui catre Parintele Ilie Lacatusu s-a intimplat minunea. Intre timp sotul meu plecase in Spania in cautare de lucru, dar la plecare a mers sa ia binecuvintare de la duhovnicul nostru, parintele Ioan de la Minastirea Popauti, Botosani, care i-a dat un pliant cu sfaturi duhovnicesti cu icoana Sfintului Marturisitor Ilie Lacatusu, cu recomadarea de a o lua cu el in Spania. Noi am privit-o, dar nu mai auzisem de el si practic, spre rusinea noastra, nu am dat mare importanta atunci, ba pe deasupra a si uitat-o acasa.
Bineinteles ca ajuns acolo nu gasea nimic de lucru si atunci mi-a spus sa-i trimit prin posta pliantul cu Parintele. In ziua in care am pus la posta pliantul si-a gasit de lucru, dar nu prea cistiga bine. Eu, ramasa in tara, am continuat rugaciunile si pelerinajele la manastiri, am fost iar la parintele Iustin si nu mult dupa am avut un vis in care mi se spunea ca daca vreau sa scap de necazuri sa merg la Bucuresti, sa-l caut pe Parintele Ilie Lacatusu si mi-a repetat de trei ori numele sau. Vreau sa precizez ca nu am facut atunci nici o legatura cu pliantul si nu am retinut ca era vorba despre Sfintul din pliant. Complet ignoranti!!! (iarta-ma, Parinte).
Ducindu-ma la parintele Ioan, duhovnicul nostru, cu sfiala i-am spus de vis pentru ca el nu ne permitea sa credem in visuri, dar a fost un vis deosebit si ceva ma indemna sa-i spun, el m-a binecuvintat imediat de drum si mi-a spus ca moastele sint la cimitirul Giulesti, sa merg imediat. A fost totul o minune dupa, pentru ca nu aveam nici bani de drum, dar s-au orinduit toate de la Dumnezeu; cu rugaciunile Parintelui Ilie, am gasit bani, am fost la moastele sale intr-o luna de zile eram si plecata in Italia; acolo mi-a gasit de lucru imediat, mi-au facut toate actele, nu am stat nici o zi ilegal in Italia; stiti ca atunci era greu cu vizele de lucru, dar la mine s-au facut toate ca pe roate, mi-am platit in citeva luni toate datoriile- care erau de ordinul multor milioane, ca la un moment dat cineva din famile mi-a spus ca e mare minune sa-mi imprumute persoane straine atitia bani, cu increderea ca eu ii voi inapoia vreodata. Apoi, dupa numai 10 luni, familia la care am lucrat atunci mi-a chemat si sotul, i-a facut si lui actele legale, am si locuit la ei 2 ani si jumatate fara sa platim chirie. In fiecare an de atunci, cind mergem in concediu in tara, mergem sa ne inchinam la moastele Parintelui Ilie, sa-i multumim pentru ajutor, asa am cunoscut-o si pe fata dumnealui (Dumnezeu sa o ierte) venea special pentru noi si ne deschidea cavoul pentru inchinare, desi noi nu o contactam inainte.
Ea ne-a spus ca este inexplicabil cum reuseste sa fie in contact permanent cu Parintele si ii spune cind sa mearga la cimitir ca o asteapta cineva. Odata era in cavou si ne-a chemat din multime si ne-a spus ca ea stie cine vine cu ginduri curate si pentru ce vine aude tot ce vorbim noi afara si atunci ne-a dat o cartulie cu Icoana Maicii Domnului si a Parintelui pe coperti, care contine doua paraclise si este editata de Manastirea Petru Voda si ne-a spus asa: "Tatal meu a spus sa cititi in avion rugaciunile"- dar ea nu stia ca noi avem bilet la avion si ca in acea zi ne duceam in Italia . Ajunsi la bordul avionului am scos amindoi carticelele si ne-am pus pe citit , pe deasupra Croatiei am avut parte de o furtuna groaznica si a scuturat avionul din toate incheieturile de au incremenit toti, personalul avionului era speriat de groaza, nu se auzea un sunet si noi am putut citi in liniste paraclisele Maicii Domnului. Ne-am speriat si noi dar am avut incredere ca Parintele ne ajuta si vom scapa cu bine. De atunci nu ne mai despartim de acele carticele care sint binecuvintate de Parintele Ilie.
Am enumerat numai citeva din minunile Parintelui Ilie Lacatusu, dar noi simtim mereu ajutorul lui si speram ca ne va ajuta sa ne intoarcem la timp acasa. Deci, in final, multumim lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru ajutorul dat pentru rugaciunile Sfintului Marturisitor Ilie Lacatusu.
Sper ca marturisirea noatra sa va fie de folos, sa va dea Domnul putere sa scrieti cartea cu minunile Parintelui Ilie.
Sa fie spre Slava lui Dumnezeu si spre ajutorul oamenilor.

Cu stima, Tatiana Tatarcan cu asentimentul sotului meu Miluca

O carte pe care v-o recomand

O puteţi comanda la librarie.net, obţinând o reducere de 33 la sută.

Comunicat privind minunea de la Iaşi din 19 martie 2011

Motto:

“ Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,

am îmblânzit și lanțul și celula

Și-avem atâția sfinți în închisoare

că ne săltam în fața lor căciula.”




Întru pomenirea minunii săvârșite în anul 2009, dar și în 2010, anul acesta, la Teatrul « Luceafărul » din Iași, începând cu ora 18, creștinii s-au putut folosi de cuvintele invitaților: părintele Ioan Sișmanian de la Petru Vodă, teologul Marian Maricaru care a citit un cuvânt transmis de pr.Aldea, sociologul Ciprian Voicilă și scriitorul Danion Vasile, dar și de prezența celor două racle cu Sfinte Moaște. În afară de cei enumerați mai sus, s-au făcut auzite și vocile părintelui profesor Mihai Valică și a părintelui Hrisostom Manolescu, care a fost prezent anii trecuți la conferință; aceștia din urmă au intervenit în direct prin telefon, susținând cu aceeași profunzime tema abordată. Deasemena, în timpul conferinței au fost proiectate mai multe înregistrări (cu părintele Iulian din Sf.Munte, și cu monahul Augustin de la Aiud). Înregistrarea monahului de la Aiud, nu a făcut altceva decât să ateste cruzimea chinurilor la care au fost supuși sfinții mucenici, dar și credința care i-a ajutat să treacă cu bine peste toate, iar Pr.Iulian ne-a reletat minunea ce i s-a petrecut. Să ne amintim în acest caz de cuvintele pline de înțelepciune ale Sfântului Mucenic Valeriu Gafencu, care a spus: “ Cei care m-au lovit m-au împins mai tare în brațele Domnului și pentru aceasta le mulțumesc.” Ca și anii trecuți, invitații au vorbit despre minunile sfinților închisorilor, despre repere și mărturii pe aceeași temă, astfel încât au fost lansate volumele « Mărturisitorii- minuni, mărturii, repere » și « Din temnițe spre sinaxare ». Spre bucuria tuturor, sala a fost plină și în acest an, dovadă a evlaviei credincioșilor față de sfinții închisorilor.

Am început acest comunicat printr-un fragment din poezia « Veșnicie » de Andrei Ciurunga. Am făcut acest lucru pentru că și noi, toți cei prezenți la conferință, în timp ce unii se închinau la sfintele moaște, am ajuns să ne săltăm căciulile, și să ne plecăm genunchii în fața sfinților. Minunea s-a repetat, dar consider că este necesar să adaug că putem vorbi despre o dublă minune. Scriitorul Danion Vasile a venit la această conferință cu două racle, din ambele izvorând mir la final. Fiind undeva în spatele sălii împreună cu unul dintre conferențiari, așteptam ca lumea să se închine, și apoi să merg și eu. În acest timp, o anumită persoană m-a întrebat dacă nu simt un miros puternic de mir; am răspuns că nu, și am continuat să discut cu Ciprian Voicilă. Asta când, Danion Vasile, de pe scenă a anunțat că minunea se repetă. Încă mai erau la rând câteva zeci de persoane, atunci când m-am grabit să ajung lângă raclă și să văd. Nu a trebuit să mai ajung acolo pentru a mă convinge că minunea s-a repetat, căci la câțiva metri de raclă fiind, un miros foarte puternic a fost simțit în mai multe rânduri. Am așteptat apoi ca toți oamenii să se închine, și atunci când am ajuns și eu lângă racle, am simțit din nou un miros foarte puternic, un miros ce nu poate fi descris în cuvinte, care nu se aseamănă deloc mirosului unui mir obișnuit. Ne-am închinat cu toții cu mare evlavie, și cu o și mai mare siguranță ca mucenicii din închisori sunt sfinți, sunt bineplăcuți lui Dumnezeu. Vrând să analizez mai mult aceste cuvinte, țin să amintesc cuvintele IPS IUSTINIAN CHIRA, care a spus: “…..Ei s-au jertfit pentru noi. Și chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuți în rândul sfinților, ei nu trebuie să fie trecuți în rândul sfinților. Ei sunt sfinți, prin sacrificul lor.” Tocmai asta au înțeles cu singuranță cei care erau sceptici în privința minunii din anii trecuți. În același timp, cuvântul Mitropolitului Bartolomeu Anania, a căpătat iarăși valoare seara trecută: „Cred că timpul canonizarii lor a sosit…” După anunțarea repetării minunii, am rămas în număr destul de mare și ne-am rugat cu toții sfinților închisorilor, citind acatistul Sf.Mucenic Valeriu Gafencu și rugăciunea pentru proslăvirea noilor mucenici. Este de prisos să spun bucuria din sufletele celor prezenți acolo, dar și a celor care au aflat imediat după. Am avut cu toții parte de încă o lecție duhovnicească, de încă o minune din partea mucenicilor din închisori. Consider că am fi putut spune cu toții, la final, că minunat este Domnul întru sfinții săi….(Psalm 67.36). Trebuie să adaug și că această conferință a fost transmisă în direct pe www.apologeticum.wordpress.com, unde se găsește și acum înregistrarea.

Închei prin a spera că rugăciunile noastre către Sfinții Închisorilor vor fi neîncetate, prin a mulțumi Domnului pentru binecuvântarea trimisă, și prin a spune:

„ Bucurați-vă Sfinților Mărturisitori care în temniță Golgota neamului românesc ați suit!”





Cătălina Dănilă

20 martie 2011

Conferinţa "Minunile Sfinţilor în România"

O nouă minune a sfinţilor de la Aiud

Chiar daca este tarziu pentru a fi cuprinsa in carte, nu pot sa nu fac aceasta marturisire:
In urma cu aproximativ un an aveam undeva pe piept o mica rana care nu vroia sa treaca (data cu unguiente, tinctura de propolis, aplicata pe ea frunza de patlagina, aloe, chiar daca facea putina coaja dupa putin cadea si ramanea tot o rana sacaitoare. Deja intrasem la pareri ca poate este ceva mai grav (un cancer de piele) dar totusi imi faceam curaj ca poate nu este asa. Nici nu vroiam sa spun familiei ca sa nu se ingrijoreze si ei, dar intr-o zi fetita mea vede si ma intreaba cum de nu mi-a trcut inca.Asa ca incep sa-i povestesc cum ca am incercat toate remediile stiute, cu care ma vindecasem de multe alte rani, dar ca aceasta nu vroia cu nici un chip sa treaca. Imi spune ca a citit ca ele au trcut cu pamant de la morminte de sfinti dar ca acum ea nu are decat pamant de la sfintii de la Aiud si daca vreau sa incerc. Recunosc ca un pic reticenta (stiti ceva legat de microbii de pe fructele nespalate care au picat pe jos, dar cu ceva credinta accept. Imediat ce am pus pamantul in rana deschisa am observat cum rana care era rosie in jur isi schimba aspectul si nu dupa prea mult timp rana s-a inchis si s-a vindecat.
Cand ma gandesc cat de mult au patimit acesti sfinti in inchisori dar nu au renuntat la credinta, ma intreb daca noi cei de acum avem aceasta tarie, dar am nadejde ca Dumnezeu ne va ajuta daca il vom chema.
Multumesc din toata inima mea Bunului Dumnezeu si sfintilor inchisorilor pentru ajutorul dat mie.

Lucia, Braila

Pe 19 martie 2011 am fost din plin martorul unei minuni

O perioadă îndelungată am crezut în mărturiile fraţilor mei creştini că moaştele de la Aiud au izvorât mir în doi ani consecutiv, pe aceeaşi dată, 19 martie. Am crezut, în ciuda efortului unora de a mă convinge de contrariu, că moaştele de la Aiud sunt moaşte.
Întrebările opozanţilor canonizării noilor mucenici ai Ortodoxiei variau pervers: „ce dovezi ai că sunt moaşte?”; „cum să-i canonizezi pe toţi?- ar trebui întocmite dosare de canonizare pentru fiecare în parte”; „aaa, a devenit o modă să mărturiseşti despre mărturisitori”; „campania prin care vreţi să îi treceţi din temniţe în sinaxare s-ar putea să nu le placă nici lor, mărturisitorilor”.
Toate întrebările acestea care aveau ca scop final zdruncinarea credinţei că cei martirizaţi în temniţele comuniste sunt mucenici şi mărturisitori au căzut sâmbătă seară, pe 19 martie 2011.
La sfârşitul conferinţei închinate lor, când eu mă obişnuisem cu gândul că Domnul nu a mai îngăduit ca şi în acest an moaştele să ivorască mir, cineva de pe scena Teatrului Luceafărul din Iaşi, unde credincioşii stăteau la rând să se închine la ele, a strigat: a izvorât mir din moastele din ambele racle- şi din racla cu craniul de la Aiud, din care izvorăse mir în anii anteriori, şi din răcliţa în care se afla o coastă a unui mărturisitor de la Aiud, pe care fratele meu, Danion Vasile, o primise de la Părintele Justin Pârvu tocmai cu scopul ca cei veniti la conferinţe să se închine la ea.
Când m-am apropiat de cele două racle am simţit o bună mireasmă extraordinar de puternică, iar când le-am sărutat separat am simţit mirosul diferit al fiecăreia dintre ele. Pe buze mi-a rămas un mir puternic mirositor, de un gust înţepător.
Dar pentru mine minunea nu s-a încheiat aici. Pe drumul de la Iaşi la Petru Vodă am ţinut în mâini, pe piept, răcliţa cu coasta recent adusă de Danion. Răcliţa era învelită într-o husă din catifea, destul de groasă. În cele 2 ore, cât a durat drumul până la Petru Vodă, am simţit continuu cum din raclă, prin husă, se ridică valuri de mireasmă care îmi pătrund in nări şi pe care le simt in gura si gat. Gustam, într-un fel, buna mireasmă a unuia din noii mucenici ai lui Hristos.
Ceea ce am crezut ani de zile acum mi s-a adeverit, aducandu-mi in suflet multa bucurie si pace.

(Ciprian Voicila)

O mărturie de la conferinţa din 17 martie 2011

Joi, 17 martie 2011 am fost la Facultatea de Drept din Bucuresti pentru a asista la o conferinta dedicata sfintilor martiri romani. Auzisem ca ar fi posibil ca organizatorii sa aduca o raclita cu moaste de-ale lor. Oricum, cu sau fara moaste ma interesa subiectul, mai ales ca fusesem si eu la Aiud, mai ales ca auzisem ca s-au mai tinut si in alte orase conferinte pe aceasta tema, cum ca moastele au fost binemirositoare si cei prezenti le-au simtit, poate nu toti. Mi se putea intampla si mie sa nu simt. Nu simtisem niciodata pe viu, mireasma de moaste, asa ca, hai. In seara aceea mai stiam de alte doua evenimente, de asta data culturale, care ma tentau foarte tare. Una era tot o conferinta - despre o personalitate contemporană, vie şi carismatica, care ma marcase, desi nu o cunoscusem in viata. Vorbitorii erau, de asemenea, foarte interesanti. O prietena de- a mea venea si ea, fapt care ma facea si mai tare sa ma duc acolo. Am planuit sa merg si colo si colo, plecand de la evenimentul cultural cam dupa o ora. Asa s-a intamplat. După o ora si un pic de regal intelectual, imbogatita sa zic asa, dupa ce aflasem multe lucruri bune si frumoase, mai edificata asupra persoanei, mai putin frustrata ca nu o cunoscusem la vreme. Impreuna cu o colega, ne-am ridicat ca sa plecam, desi nu se terminase colocviul si poate chiar acum, cand urmau discutiile libere, putea sa fie mai interesant, amandoua exprimandu-ne regretul ca parasim intalnirea, ne-am indreptat spre Facultatea de Drept. Pe drum, evident am vorbit despre cele traite de curand.
Iata ca am ajuns. Ceva ma manase. Stiam ca incepuse demult, ba chiar se putea sa se fi terminat. Am intrat grabit. Cum am deschis usa, am ramas pe loc. M-am mirat ca ceva ma facea sa stau pe loc: simteam nevoia sa imi fac cruce. Nu intelegeam de ce. Nu intelegeam ce e cu mine, ca doar nu am intrat intr-o biserica. Stiam ca la astfel de conferinte se aduc icoane si se pun pe scena, in fata auditoriului, de la asta sa fie?! Ma rog, nu m-am inchinat de rusine sa nu ma vada lumea, m-am hotarat sa trec peste si ne-am cautat locuri. Ne-am asezat. In primele momente incerci sa te familiarizezi cu locul, sa intri in atmosfera, sa iei pulsul discutiei, sa iti dai seama cam cine a vorbit deja, despre ce, ce ai pierdut... Vorbea o fata despre niste vindecari. Dupa cateva minute mi-a atras atentia un obiect frumos, rotund si auriu, bordat cu rosu care era pe masa de pe scenă, intr-o parte in dreptul vorbitorilor. Mi-am dat seama ca e o candela cu picior. Daca e candela trebuie sa fie si moaste! mi-am zis. Da, erau! Langa ea se aflau două cutiute, doua raclite cu capacele deschise. Atunci am inteles ca de la ele imi venise atractia spre inchinare, ele m-au chemat sa ma inchin inca din prima clipa. I-am spus colegei de langa mine de moaste. Dupa ale 2-3 minte am simtit un parfum ca vine spre mine si m-am gandit ca e in preajma vreo fata parfumata proaspat. Atunci am primit un ghiont puternic si colega m-a intrebat precipitata : "Simti mireasma moastelor ?" In prima clipa nu mi-a venit sa cred ca de la moaste era acel parfum. Nu era un parfum pe care sa il simti neincetat, ci venea in valuri, cand si cand. Pe parcursul conferintei l-am mai simtit de cateva ori amandoua si ne-am facut semne. Era un parfum ca de esenta tare, curata, nu amestecat cum se fac parfumurile cosmetice cu care suntem obisnuiti in lume. La sfarsit, cand s-au depus raclitele spre inchinare, in holul facultatii, alti doi barbati mi-au confirmat ca l-au simtit. Sfintii nostri, martirii romani de la Aiud, marturisitori si mucenici, nu numai ca te cheama la propriu spre inchinare, dar au si trupurile frumos mirositoare. ( A.)

Să învăţăm cum să ne rugăm de la Cezar Stratan

Vă invităm la conferinţa "Minunile Sfinţilor Închisorilor"

Sâmbătă, 19 martie 2011, la ora 18.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi va avea loc conferinţa: Minunile sfinţilor închisorilor.
Vor vorbi părintele Alexandru Sabău, Ciprian Voicilă, Danion Vasile, Ioan Vlăducă şi alţi invitaţi.
Se împlinesc doi ani de când dintr-o raclă cu sfinte moaşte de la Aiud a izvorât mir în faţa credincioşilor, după o conferinţă care a avut loc în aceeaşi sală. Anul trecut, în aceeaşi zi, minunea s-a repetat. Nu organizam o conferinţă la care lumea să vină să vadă o minune. Minunile nu sunt pe bandă rulantă. Dar organizam o conferinţă în care se va prezenta cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, în care se va vorbi despre mulţimea de minuni care s-au întâmplat deja (un capitol este doar despre minunile făcute cu sfintele moaşte care au izvorât mir la Iaşi).

Vă invităm la conferinţa " Minunile Sfinţilor în România"

Seară duhovnicească la librăria Sophia, cu Părintele Vasile Gavrilă

O nouă minune a sfinţilor de la Aiud

Numele meu este Oana şi vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc să vă deranjez. Un prieten mi-a spus că vă pot trimite relatarea de mai jos, dar vă rog să mă iertaţi că nu o să vă spun numele oamenilor în cauză.

Ştiu pe cineva care are un băieţel de câteva luni. După o vreme de la naştere mama a observat pe sân un punctuleţ mic, alb, ca şi un coş. A mers cu copilul la doctor şi i s-a spus că bebeluşul are un mic chist care nu este periculos şi a primit o cremă cu antibiotic. Nu era puroi. Doamna doctor a mai spus că chistul poate cădea la băiţă şi atunci să-l dea mama cu crema aceea şi dacă nu cade, poate fi scos, când copilul va fi mai mare, dar chirurgical. L-a dat cu crema aşa cum a spus medicul, dar chistul a rămas.

Mama, deşi doctorul i-a spus că nu e periculos chistul, îşi mai făcea griji. Atunci s-a gândit să-l dea pe copil cu ulei de la Aiud. L-a dat timp de trei zile, dimineaţa şi seara, făcând cruce cu beţigaşul pe care îl punea în ulei. În prima seară a spus Acatistul Sfântului Nectarie, în a doua Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în a treia Acatistul Părintelui Arsenie Boca. Acesta din urma l-a spus pentru ca nu avea pe cel al Sfintilor Mucenici de la Aiud şi s-a gândit că părintele Arsenie îi cunoaşte pe sfinţi.

În cele trei zile nu s-a întâmplat nimic. Mama era mai degrabă neîncrezătoare, dar totuşi nădăjduia că dacă ai credinţă cât un bob de muştar se poate vindeca copilul şi iar îşi zicea că nu o să se întâmple nimic şi iar zicea ceva de genul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Apoi a uitat de chist. Şi după cam 2 zile, deci cam a 5-a zi de când a dat pe bebeluş cu ulei, a văzut că acel chist se mai vedea puţin de tot şi că organismul îl absorbea şi a doua zi pielea era sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost ceva acolo.

Menţionez că în acele zile copilaşul a primit pentru prima dată suc de morcovi, avea acum 6 luni, dar nu cred că vitaminele dintr-un morcovel puteau să facă să se retragă acel chist.

Să mă iertaţi pentru lungimea relatării. Sper că nu v-am obosit.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Oana

Gabriela Ruxandra: Acum Sfântul Nectarie este ocrotitorul familiei mele

Doamne ajută!
Totul a început acum trei ani, când mama mea a făcut cancer la vezica biliară şi a murit fulgerător.Eu am făcut un şoc de suferinţă şi frică. Aveam tendinţa să iau acest coşmar asupra mea, cred că mă simţeam vinovată că nu am putut să o ajut mai mult. Am trăit odată cu ea toată groaza ei şi, la scurt timp după moartea ei, am început să am atacuri de panică. De câteva ori mi-a căzut şi părul pentru că aceste crize erau puternice. Întotdeauna m-au ajutat Dumnezeu şi Sfântul Mina şi părul a crescut singur la loc.
Pe data de 7 noiembrie 2009, cu o zi înainte de ziua mea de nume, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ( mă cheamă Gabriela), am intrat într-o stare de criză interioară profundă care a ţinut până pe data de 9 noiembrie. Prietena mea mi-a dat să citesc în această zi Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi viaţa Sfântului Mina, pe care eu le-am citit la biserică cu tot viforul din sufletul şi mintea mea, rugându-i pe Sfinţii Arhangheli să vină cu cetele îngerilor şi să-mi îndrume paşii spre un loc unde să mă liniştesc, unde să înceteze această criză puternică de anxietate.
În drum spre casă am coborât la biserica Delea Nouă şi am intrat – fiul meu este botezat acolo- şi atunci am aflat că poartă hramul Bunei Vestiri de la Costel, cel care are grijă de biserică şi care l-a şi chemat urgent pe părintele Constantin (cel care astăzi este duhovnicul meu) pentru că plângeam puternic. Părintele a venit şi pentru prima dată de când îmi amintesc m-am spovedit şi criza a încetat!
După câteva zile am răcit puternic şi simţeam că bronhiile îmi ard, dar totuşi pe data de 11 noiembrie am stat la praznic la Sfântul Mina până la 3 dimineaţa. Acasă, în timpul nopţii, m-am zvârcolit de durere şi arsuri la nivelul plămânilor şi am citit rugăciuni şi m-am dat cu mir de la Sfântul Mina, în formă de cruce, pe piept, moment în care mi-a trecut tot şi am adormit. Menţionez că luam antibiotic, dar ştiu sigur că Sfântul Mina m-a vindecat. Eu l-am rugat pe Sfântul Mina să îmi ia şi patima ţigărilor- fumam mai mult de un pachet pe zi- şi de a doua zi de dimineaţă nu am mai fumat deloc.
La câteva zile după aceasta am găsit la cineva cartea Sfântul Nectarie- Minuni în România. Am citit-o ca hipnotizată şi am plâns tot timpul pentru că minunile sfântului m-au impresionat puternic ( până să văd cartea nici nu ştiam de existenţa Sfântului Nectarie).
Temerea mea cea mare era să nu păţesc şi eu ce a păţit mama mea, iar Sfântul Nectarie este „doctor specialist” în cancer, exact boala de care mă temeam eu.
Am vorbit cu părintele meu duhovnic şi i-am spus că începând din acea zi 40 de zile am să citesc acatistul superb al Sfântului Nectarie, de la sfârşitul cărţii şi rugăciunea către el, la început pentru mine, copilul meu şi prietenul meu, după aceea adăugând încă 10 persoane.
Între timp am aflat de mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti şi am hotărât să merg miercurea la Radu Vdă şi vinerea la Sfântul Mina şi, după putinţă, duminica la Delea Nouă, Buna Vestire, la duhovnicul meu, la slujbă.
În aceste 40 de zile s-au întâmplat multe minuni: mie, că deşi am multe păcate, am primit dezlegare la Împărtăşanie, ceea ce este minune dumnezeiască şi pentru mine sănătate desăvârşită direct de la Mântuitorul! Şi am primit şi o sumă mare de bani dintr-o moştenire tot în această perioadă. Pentru persoanele pentru care mă rugam, prietenei mamei mele, de exemplu, i-a fost întoarsă situaţia de către Sfântul Nectarie- este bolnavă de cancer şi a avut o operaţie de hernie şi de două ori s-a crezut că nu mai scapă cu viaţă-, ea primind şi mir de la sfântul, cu care s-a uns pe rană. Prietena mea a avut tot felul de boli şi dureri violente în diverse părţi ale corpului, chiar îngrijorătoare, vreme de mai multe luni de zile, ea având şi depresie. Analizele au ieşit bune, iar ea citeşte acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi.
Unei alte prietene de-a mea Sfântul Nectarie i-a rezolvat situaţia cu iubitul ei şi problemele de sănătate, ea citind acatistul Sfântului Nectarie aproape în fiecare zi, luându-şi-l ocrotitor. Simt că el îl ajută şi pe copilul meu şi pe celelalte persoane pentru care mă rog în fiecare seară, citind acatistul atât de drag mie.
După cele 40 de zile în care am citit acatistul marelui făcător de minuni şi iubitor de oameni, Sfântul Nectarie, am înţeles că totul a început pe data de 9 noiembrie, ziua prăznuirii lui, în care l-am cunoscut pe duhovnicul meu de astăzi şi am pus început bun mântuirii. Tot după 40 de zile de citit acatistul am hotărât să-l citesc în fiecare zi şi nu m-am oprit până astăzi.
Acum Sfântul Nectarie este ocrotitorul familiei mele, împreună cu Maica Domnului, Sfântul Mina, Sfântul Nicolae şi Sfinţii Arhangheli Mihail Şi Gavril.
Crizele de anxietate mai apar, dar trec aproape imediat pentru că încep să citesc acatistul Sfântului Nectarie, care şi-a făcut loc de cinste în sufletul meu.
Duhovnicul pe care mi l-a dat Sfântul Nectarie este blând şi bun şi m-a salvat de la lucruri îngrozitoare. Minunile lui Dumnezeu mi se întâmplă în fiecare zi. Dumnezeu este miraculos şi bun prin Maica Domnului şi sfinţii săi! (Gabriela Ruxandra)

Mărturii strânse de Nicoleta despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie

„Din lucrarea vrăjmaşului, pentru păcatele unor credincioşi sau chiar ale unor nevrednici slujitori ai altarului, unii oameni se smintesc şi se îndepărtează de Biserică. Pune-le înainte chipul vieţuirii tale jertfelnice, o, sfinte al lui Dumnezeu, şi, întorcându-i pe drumul cel bun, învaţă-i să cânte împreună cu tine: Aliluia!”

“Bucură-te, că fără să te scârbeşti de cei de alte credinţe, te-ai scârbit de minciunile lor”


Din copilărie până la vremea studenţiei am fost vecine de scară, nefiind prietene foarte apropiate în acest timp. După o perioadă de mari frământări în familia ei - ea fiind atunci la vârsta adolescenţei – treptat, toţi ai casei au devenit baptişti (neavând înainte niciun fel de educaţie religioasă în perioada ateismului comunist). Apoi, după câţiva ani au plecat în Germania, lucru benefic pentru sănătatea ei şubredă (suferea din adolescenţă de diabet insulino-dependent (tip I) pe care nu reuşea să-l echilibreze deloc în România).
La scurt timp după Revoluţie am reîntâlnit-o şi am avut o discuţie sinceră şi paşnică despre credinţă, despre preoţi, despre Biblie, iar Hristos a creat atunci o oarecare apropiere între noi, eu recunoscând deschis ceea ce - pe bună dreptate - se putea imputa ortodocşilor din România, în general, iar ea părând să înţeleagă că păcatele oamenilor (preoţi sau nu) nu justifică în faţa lui Dumnezeu lepădarea unei credinţe (şi a botezului în Hristos - primit deja) înainte de a o cerceta cu seriozitate, într-un mod responsabil, în faţa lui Dumnezeu (nu a oamenilor). Mă aşteptam la replica arhi-cunoscută a celor care leapădă botezul ortodox în mod iresponsabil şi trec la altă confesiune sau religie: „de ce judeci dacă nu ştii?”, dar ea se dovedea sinceră, deschisă la aflarea Adevărului. Îşi dădea seama că noi, ortodocşii, avem informaţii suficiente ca să ne apărăm credinţa în faţa lor.
Părea a intui din discuţie că Ortodoxia nu face prozelitism, că nu e o credinţă simplistă care atrage neştiutori crescuţi în ateism cu slogane "„Isus vine” şi cu aşa-zise vindecări ale hristoşilor mincinoşi pe stadioane, în săli de curs, ci că avem o tradiţie care merită cercetată, o istorie de care nu ne pasă pentru că ne place comoditatea şi ne atrag lucrurile facile (să avem totul „la butoane”, cum spun bătrânii, să stăm comod la televizor sau computer). În starea asta în care ne aflam, cine dintre cei care părăsesc Ortodoxia are îndrăzneală să spună că L-a căutat pe Dumnezeu cu deplină sinceritate, după poruncile Lui: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu tot sufletul tău, cu toată inima ta şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22,37-40). Căutarea adevăratului Dumnezeu cere sinceritate „la sânge” şi strădanii, căutări anevoioase.
După această discuţie, aveam să ne reîntâlnim după mulţi ani, în 2006, târziu... Era căsătorită cu un cetăţean german (care suferea de aceeaşi boală, diabet tip I, de mulţi ani şi din această cauză, de câţiva ani făcea dializă). Fusese recent operată de cancer la colon (în vara anului 2006) şi avea deja metastaze hepatice. Tentativele de tratament citostatic eşuaseră datorită diabetului, neputând fi suportate, chiar dacă ea era învăţată cu suferinţa, chiar dacă era puternică şi luptătoare. Prima dată m-a sunat pe 30 noiembrie, de ziua Sfântului Apostol Andrei, cel căruia românii îi datorează încreştinarea, botezul în Hristos (în Ortodoxie). Poate că sfântul a mijlocit către Dumnezeu pentru ca ea să accepte mărturiile despre vindecările făcute de Sfântul Nectarie (cele care existau scrise în cărţi sau pe internet până la acea dată).
Cu reticenţa de început pe care o poate încerca oricine la primul contact cu asemenea lucruri, a acceptat să încerce să se ungă cu uleiul din candela sfântului (de la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti). Soţul ei, fără nicio orientare religioasă până s-o cunoască, după ce a cunoscut-o, mergea cu ea la „biserică” - acum la penticostali. Odată ajuns cu bine uleiul în Germania (a trecut fără probleme la vamă, deşi acolo se respinge orice lichid) s-a gândit să-l încerce întâi pe soţ, care trebuia internat şi operat pentru sinuzită – lucru care nu s-a mai întâmplat, deoarece s-a vindecat după ce s-a uns cu uleiul. Prinzând încredere, a început sa citească Acatistul sfântului. Avea o îndoială la început: oare nu se supără Iisus pe mine pentru că cinstesc un om? Dar găsea răspuns în conţinutul acatistului: „Slavă celui ce minunat te-a arătat! Slavă celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”, ”Bucură-te, apostol al biruirii legilor firii prin harul Celui ce a făcut cerul şi pământul”. Înţelegând că cinstirea sfinţilor e diferită de adorarea lui Dumnezeu, a continuat să se roage sfântului pentru mijlocire către Domnul. Discutam telefonic (suna de ziua unor sfinţi pe care noi, ortodocşii, îi cinstim în mod deosebit, de exemplu sfântul Antonie cel Mare), uneori încercam să ne edificăm asupra greşelilor neoprotestantismului, cu ajutorul unor cărţi: Cum am devenit ortodox de Peter E. Gillquist, şi Dans de unul singur de Frank Schaeffer.
În primăvara anului 2007 a început să facă tratament citostatic într-o clinică aflată la aproximativ 200 km de oraşul în care locuia ea, suportându-l de această dată foarte bine; înainte de fiecare internare ambulatorie soţul o ungea cu uleiul de la Sfântul Nectarie. Era externată în aceeaşi zi după ce se administra tratamentul injectabil prin vena femurală şi stătea câteva ore acolo cu bandaj compresiv (datorită pericolului de hemoragie trebuia respectat pentru siguranţă repausul la pat mai mult timp, dar ea, a doua zi, înfrunta din nou oboseala drumului până acasa, eventual la volan, la schimb cu soţul). În acel an a făcut eforturi foarte mari, greu de suportat de către un om sănătos, darmite atât de bolnav, cum era ea. În acea perioadă, mi-a spus la un moment dat: „Am visat sau nu ştiu cum a fost, parcă o voce mi-a spus că eu o să mă vindec la Izvorul Tămăduirii. Şi mi-am amintit că asta parcă e o sărbătoare ortodoxă”. Mă întrebam ce să însemne acest lucru (auzisem că la Eghina era hram în această zi)? Mai târziu m-am gândit că poate a fost îndemnul ca ea sa se reboteze în credinţa ortodoxă de care s-a lepădat, dar n-am îndrăznit să-i spun acest lucru.
În vara aceluiaşi an a venit în România la mănăstirea Radu-Vodă cu soţul şi s-au închinat la racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie, apoi la iconostas (şi-au făcut cruce amândoi), s-au miruit ca toata lumea după slujbă. Era emoţionată (de câţi ani nu mai intrase într-o biserică ortodoxă?!)
La revenirea în România (toamna aceluiaşi an) nu a mai ajuns să se închine sfântului Nectarie, a evitat să vorbească cu un preot, nu a mai avut timp să ne întâlnim - Dumnezeu ştie cauza adevărată. Diverse probleme de ordin material trebuiau rezolvate urgent în scurtul răgaz pe care-l avea de stat în ţară, (cu rude care o presau, indiferente la suferinţa ei) pentru a nu transfera soţului această povară după moartea ei. La scurt timp după revenirea în Germania mi-a spus că i s-au descoperit metastaze pulmonare; am mai avut o conversaţie în iarnă, în care spunea că pierduse la un moment dat Acatistul şi îi părea rău, dar l-a găsit (cred că atunci i-a spus pentru prima dată „sfântul Nectarie”, până la acel moment îl numea „Nectarie”). Ultima dată m-a sunat în ianuarie 2007, cu câteva zile înainte de sfârşit: „roagă-te tu pentru mine la sfântul Nectarie pentru că eu mă internez, nu mă simt bine”... şi nu s-a mai intors din spital.
Timpul de revenire la credinţa adevărată a fost scurt, a luptat cu boala şi cu piedicile duşmanilor nevăzuţi aşa cum a putut, cum s-a priceput. Până aici a ajuns, însoţită de Sfântul Nectarie şi de rugăciunile unui preot care a pomenit-o în rugăciunile personale, dar pe care nu a ajuns să-l cunoască.
Rugaţi-vă pentru Cristina, un suflet care a fost pe cale, dar n-a mai avut timp...

„Cine poate spune mulţimea minunilor tale, sfinte al lui Dumnezeu? Ca toţi cei care te-au chemat în ajutor au fost mângâiaţi în nevoile lor. Şi împreună cu bolnavii care au primit prin tine tămăduire minunat I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!”

*

Într-o dimineaţă de duminică, în urmă cu câţiva ani, la puţin timp după trezire, aveam dureri în zona apendiculară. Am luat un tratament simptomatic (antispastic şi apoi un antiinflamator), gândind că e ceva trecător. Durerile păreau că cedează, dar brusc s-au intensificat într-atât încât nu mai găseam o poziţie în care să cedeze puţin, măcar să pot să mă mişc puţin. Am realizat că singura soluţie era să chem ambulanţa: două tentative eşuate. Fiind iarnă, soţul a coborât să încălzească puţin maşina, deşi eu îi spuneam că nu pot ajunge nici până la uşă, darmite până jos, la maşină, am nevoie de targă... Atunci am apelat din nou la doctorul meu, la sfântul Nectarie – încă o dată în plus, pe lângă cât ajutor primisem până atunci, nu era mare lucru. M-am uns cu ulei din candela de la raclă (de la mănăstirea Radu-Vodă), şi în câteva minute am început să merg, durerile cedau rapid încât la revenirea soţului (10 minute poate) i-am spus că sunt mult mai bine, mergeam. Plecasem totuşi spre spital, dar după 5-10 minute am făcut cale întoarsă către mănăstirea Radu-Vodă, pentru că nu mai aveam dureri deloc. După terminarea slujbei, revenind o jenă în acea zonă, am mers totuşi la spitalul Floreasca pentru consult chirurgical. S-a afirmat posibilitatea unei crize de apendicită (neavând alte simptome de însoţire - urinare sau din sfera genitală) care momentan nu era de operat, ci rămânea în observaţie (de fapt, nu s-a mai repetat această problemă de atunci).

*

Mi s-a întâmplat de două ori să merg într-o casă foarte friguroasă, iarna, în vizită. Prima dată am dobândit dureri abdominale intense, iar eu nu puteam lua medicamente. Cu ulei din candela sfântului Nectarie, de la mănăstirea Radu-Vodă, au trecut. A doua oară, din acelaşi motiv (frigul), aveam dureri pe nervul sciatic la mişcări dar şi în repaus. Acelaşi tratament – acelaşi efect, rapid, acelaşi Sfânt Nectarie...

*
În urmă cu câţiva ani, bunica mea, aproape nonagenară, a fost internată de urgenţă cu accident vascular într-un spital în provincie. Medicul neurolog nu a mai considerat necesar s-o consulte, a dispus să fie aruncată într-o cameră a morţii, de unde tocmai scoteau un decedat, altul era „pe cale”, au aruncat o pătură ruptă pe ea şi i s-a administrat medicaţia fără ca el să-şi fi făcut aparitţa o zi, înca o zi, şi tot aşa. La „atenţia” familiei, medicul a răspuns cu explicaţii ştiinţifice: datorită vârstei înaintate trebuia să ne pregătim pentru vestea cea mai rea. Comoda poziţie de doctor fără conştiinţă! „Nu se mai poate face nimic” este poziţia autosuficientului nesimţitor şi de cele mai multe ori incapabil, în orice domeniu. Eu cred că hotărârea asta o ia numai Dumnezeu, în timp ce noi, oamenii, suntem datori să luptăm pentru a ne ajuta semenii în suferinţă, mai ales când aceştia ne cer ajutorul. Neschimbându-se nimic – tratament prin răvaş (foaia de observaţie) către pacienta care ameţea la cea mai mica încercare de a ridica capul de pe pernă, familia a început să ceară insistent ajutorul Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie (ştiind că bătrâna îşi doreşte să trăiască), cerând timp de pocăinţă pentru ea. Nădejdea este în cuvintele Mântuitorului care a spus că ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Mama noastră din ceruri şi sfântul Nectarie cel grabnic ajutător nu au lăsat rugăciunile fără răspuns: ne-au îndrumat spre un alt medic, din alt spital. Transferul a fost suportat cu mare greutate de către bolnavă, deşi pe o distanţă mică, dar ajutorul de Sus a însoţit-o. Acest medic şi-a făcut datoria omenească şi de medic de a încerca s-o salveze, dându-i un tratament corect şi arătându-i şi omenie, arătându-i că o vrea şi pe ea, a cărei vină (la celălalt spital) era vârsta, ca şi pe ceilalţi pacienţi ai săi, sănătoasă. Ce mult contează pentru un om bolnav o asemenea atitudine sinceră a medicului şi a celorlalţi din jur! şi ce rară este... Rudele şi cunoştinţele, vizitând-o la spital, au încurajat-o cu dragostea lor. Deşi tomografia arăta la internare o scleroză avansată a creierului, ea este capabilă oricând să descrie cu lux de amănunte evenimente recente sau petrecute demult, pe care cei mai tineri le reţin aproximativ, este foarte măsurată şi atentă la vorbă ca întotdeauna, prezentă, plăcută, spirituală, înţeleaptă. Cu marele ajutor de Sus, cu voinţa ei de a trăi, cu medicul dăruit şi dragostea celor din jur, s-a recuperat în scurt timp şi acum merge, ajutându-se uneori de baston (nu este nevoie de pampers, nu este nevoie de cadru, deşi boala a mai avut câteva recurenţe). O bolnavă din salon, văzând ce progrese rapide face la mers, spunea: „Uite-o cum merge! Şi mai zice că e bolnavă...”; într-adevăr, recuperarea era uluitoare pentru un om de 88 de ani, era clar că era o lucrare mai presus de fire. În acea perioadă a fost adusă in salonul lor o pacientă în stare critică, având ca însoţitor o tânără care-i era rudă. Internarea ei a fost o gardă de noapte grea a medicului, prognosticul era rezervat. Tânăra, aflând la bunica mea Acatistul Sfântului Nectarie şi ulei din candela lui, a început să se roage şi s-o ungă pe bolnavă; la scurt timp starea pacientei s-a îmbunătăţit; fiind transferată în alt salon, nu am urmărit până la externare, dar ultima veste despre ea era de bine, că starea ei era stabilă, în afara pericolului.
Dacă ne vom preţui bătrânii şi îi vom ajuta să fie cu noi cât mai mult, nu vom fi nişte dezrădăcinaţi; ei sunt pentru noi punte spre trecut, dar şi spre cele viitoare, către viaţa de dincolo. Maica Domnului şi Sfantul Nectarie au încuviinţat faptul ca un om să capete vreme de pocăinţă şi pentru rugăciunile celor care-l iubesc. (Nicoleta, febr. 2011)

Aurelia: O minune a Sfântului Spiridon

DOAMNE AJUTA!

As dori sa marturisesc si eu minunea pe care Sfantul Mare Ierarh Spiridon a facut-o cu noi pacatosii.
In iarna anului 2001 eram studenta in anul IV si intr-un weekend, am venit din Iasi (unde invatam) acasa intr-un orasel din judetul Bacau. Pentru mine, familia era un mic rai pe pamant: parinti iubitori care intotdeauna sacrificau totul ca noua, celor trei copii ai lor(mai aveam doi frati mai mici: unul elev in clasa a-XI-a si celalalt student in anul II) sa nu ne lipseasca nimic. Mama, care pentru noi era centrul existentei, era pensionara pe caz de boala (in anul 1999, la doar 47 de ani, avusese un accident vascular cerebral).
Nimic spectaculos nu se anunta in acel weekend, cand deodata, sambata dimineata, pe 8 decembrie, niste dureri abdominale groaznice au apucat-o pe mama. Am mers de urgenta la spital la noi in orasel, unde medicul de garda ( un pediatru) a prescris o reteta pentru colica biliara. Ne-am intors acasa, am luat tratamentul, dar starea mamei se inrautatea vizibil. In aceste conditii duminica seara ( pe 9 decembrie) am ajuns cu ea la Spitalul Judetean Bacau , unde a fost internata la Terapie intensiva. Chirurgul care era de garda (sa-i dea Bunul Dumnezeu sanatate) mi-a spus inca de la inceput ca este vorba de o urgenta chirurgicala si ca situatia e foarte grava.
Trebuia operata cat mai repede, dar tocmai se instalase si un blocaj renal, nu mai era deloc constienta, astfel incat medicul a fost nevoit sa amane operatia. Nu stiti cat m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu acele zile sa nu ne lase fara mama atunci cand aveam mai mare nevoie de ea. Miercuri dimineata, pe 12 decembrie, de Sfantul Spiridon, chirurgul a hotarat sa faca operatia indiferent de riscuri (era singura sansa, altfel oricum murea). Mi-am pus toata nadejdea in Sfantul Spiridon si Maica Domnului, din tot sufletul, m-am rugat Sfantului sa aiba grija de mama. Si prima minune, cand era inca in salon, inainte de operatie, rinichii au inceput sa functioneze( eliminau lichide prin sonda urinara). Cele 5 ore cat a durat operatia, m-am rugat incontinuu Sfantului sa o salveze pe mama. Iar Sfantul, in marea sa bunatate, s-a aplecat spre noi pacatosii si ne-a ascultat ruga. Mare a fost mirarea doctorilor cand au vazut ca mama a scapat ( diagnosticul a fost peritonita acuta generalizata consecutiva unui ulcer perforat). Seful sectiei de chirurgie, intr-una din vizitele de dupa operatie, i-a spus mamei: “ Doamna, s-a intamplat o minune. Ai fost cu un picior in groapa.” Iar mama i-a raspuns: Doar Preasfantul Dumnezeu s-a milostivit de mine la rugaciunile Preaslavitei Sale Maici si ale Sfantului Spiridon.
De atunci, oricand am avut ocazia am marturisit tuturor marea minune pe care Sfantul Ierarh Spiridon si Preasfanta Stapana au facut-o pentru familia noastra.

Gabriela Stan: O minune a Sfantului Ioan Rusul

În februarie 2001, a murit tata. Eram divorţată şi locuiam la el, împreună cu fiul meu, pe atunci elev în cl. a XI-a. Brusca lui dispariţie, pe lângă durerea firească în asemenea împrejurare, a însemnat nu numai pierderea unui important sprijin moral şi financiar, dar şi cheltuieli neprevăzute... Cum nu reuşeam să mă echilibrez doar cu salariul, în martie m-am gândit să solicit la serviciu un eventual ajutor de înmormântare pentru tata.

Cererea nu mi-a fost aprobată, pentru că situaţia financiară a întreprinderii era din ce în ce mai grea. Mai mult, în lunile următoare nu mai primeam nici măcar salariul întreg, iar în luna octombrie a aceluiaşi an nu am primit niciun ban, nici eu, nici colegii mei. La începutul lui noiembrie, conducerea institutului ne-a anunţat că nici în acea lună nu avea din ce să ne plătească...

Eram foarte supărată şi îngrijorată din această cauză, deşi mergeam în fiecare duminică la biserică şi ar fi trebuit să-mi pun mai mult nădejdea în Dumnezeu.

Pe atunci tocmai apăruse o carte despre viaţa şi minunile Sf. Ioan Rusul. Mi-a plăcut foarte mult şi o purtam la mine, mai citeam din ea... In acea stare de supărare în care mă aflam, am citit la serviciu Paraclisul Sfântului Ioan Rusul şi l-am rugat cu durere în inimă să mă ajute şi pe mine, în necazul meu. Nu ştiu dacă a fost autosugestie sau nu, dar după ce am lăsat cartea, m-am liniştit şi am putut lucra cu multă eficienţă.

Şi acum urmează minunea pe care am trăit-o eu.

A doua zi, când am ajuns la serviciu, m-au chemat la Contabilitate să-mi spună că cererea mea de ajutor de înmormântare pentru decesul tatălui fusese rediscutată şi aprobată. În aceeaşi zi am primit şi respectivul ajutor - o sumă care depăşea salariul meu lunar. Colegii au rămas înmărmuriţi la aflarea veştii, nu le venea să creadă, dar eu mi-am dat seama că Sfântul Ioan Rusul mi-a auzit rugămintea şi m-a ajutat imediat. De aceea, am simţit că trebuia să-i mulţumesc recunoscând în faţa colegilor că acel ajutor era o minune a lui şi să le povestesc despre cartea cu viaţa şi minunile Sfântului.

Vreau să-i mulţumesc Sfântului Ioan Rusul şi pe această cale, drept pentru care vă trimit această mărturie s-o includeţi în cartea "Sfântul Ioan Rusul - Minuni în România". Dacă gândeşte cineva că este o întâmplare măruntă, să afle că, pentru mine, în acel moment de disperare - când n-aveam ce da copilului de mâncare, a fost o minune extraordinară.

Vineri, 4 martie – avanpremiera piesei “Taina iubirii”