Gheronda Ambrozie Lazaris (1912-2006) – În iubire se ascund toate virtuţile

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evr. 13:8) ne învaţă marele Apostol Pavel. Aceste cuvinte proroceşti se adeveresc, încă o dată de-a lungul istoriei, în minunata viaţă a Bătrânului Ambrozie Lazaris (†2006), duhovnicul mănăstirii din Lamia, Grecia continentală. Redăm mai jos câteva fragmente din viaţa Bătrânului Ambrozie, extrase şi traduse din cartea „Gheron Amvrosios Lazaris – O pnevmatikos tis Monis Dadiu”, apărută în limba greacă în 2009, în exclusivitate pentru cititorii „Familiei Ortodoxe” şi nu numai, spre folos duhovnicesc şi întărire în credinţă.

Viaţa Bătrânului Ambrozie este o propovăduire tăcută, adeverind cu prisosinţă cuvintele Sfântului Apostol Pavel de mai sus, adică faptul că până azi şi până la sfârşitul veacurilor Biserica Ortodoxă naşte şi va naşte prin Duhul Sfânt sfinţi, căci capul nevăzut al ei este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care ne-a făgăduit despre Biserica Sa „că porţile iadului n-o vor birui” (Mat. 16:18), deoarece „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat. 28:20). Mai trebuie spus că Bătrânul Ambrozie a fost prieten foarte apropiat cu de-acum vestitul Bătrân Porfirie (†1991) şi înrudit duhovniceşte cu el, moştenindu-i într-un fel harismele; el i-a spus odată Gherontissei Porfiria, sora Bătrânului Porfirie, după adormirea acestuia: „Porfiria, duhul lui Porfirie acum îl am eu. Mulţi din fiii lui duhovniceşti vin acum la mine”. De aceea, poate nu întâmplător, Bătrânul Ambrozie a adormit întru Domnul în aceeaşi zi (2 decembrie) cu Bătrânul Porfirie, după 15 ani de la adormirea acestuia. (M.G.)

Când era la Mănăstirea Cutlumuş, a avut loc o întâmplare minunată. E vorba despre căderea lui dintr-un smochin, când şi-a rupt piciorul şi a fost vindecat de sfinţii Doctori Fără-de-arginţi, prin anul 1937. Redăm mai jos întocmai cum a povestit el însuşi, în dorinţa de a păstra fidel stilul său:

„În timpul ocupaţiei germane, Sfântul Munte era plin de nemţi. Au stat acolo vreo doi ani. Mai jos de mănăstire, la vreo 300 şi ceva de metri aveam o livadă de smochini. Era august. Într-o zi, ce-mi zice gândul? Era la amiază. La acea oră călugării nu ies, căci la 4 după-amiază este Vecernia. Au program frumos. Mă păcăleşte gândul şi, fără să iau binecuvântare de la egumen, merg să culeg smochine. Mă învârt eu pe acolo şi dau de un smochin cu nişte smochine uite atâta… Nu că erau aşa de mari, dar aşa m-a păcălit satana ca să mă facă să urc în copac ca să adun smochine şi apoi să mă «aranjeze» el. Mă urc în copac, mă aplec să prind o creangă, şi dintr-odată se rupe creanga şi mă pomenesc jos! Era un zid înalt şi în spatele zidului era plantat smochinul. Cad pe zid şi-mi rup piciorul – aici, mai sus de genunchi, practic s-a rupt în două. Am început să urlu şi să plâng. Strigam… De unde să audă călugării? Era amiaza. Dormeau. Se rupsese osul şi piciorul se sucise la spate. Aveam dureri cumplite! Strigam, plângeam… Spre norocul meu, paznicul ţarinilor mănăstirii m-a auzit şi a venit îndată. Vine şi mă găseşte căzut între mărăcini – căci, după ce m-am izbit de zid în căderea mea şi mi-am rupt piciorul, am căzut apoi jos. Trage el de picior şi-l îndreaptă la loc. Şi ce face? Merge la mănăstire şi spune egumenului: «Hariton» (Hariton mă numeam atunci) «a căzut şi şi-a rupt piciorul. Să mergeţi să-l luaţi de acolo». Vin patru călugări robuşti trimişi de egumen, ce improvizaseră dintr-o uşă o „targă”, mă ridică şi mă duc la mănăstire. Piciorul rupt. Pe atunci nu existau doctori în Sfântul Munte, nici medicamente. Era ocupaţia germană. Nu găseai nimic din toate astea. Toate erau pustii. Din fericire, la schitul Cutlumuşului era unul ce se pricepea la doftoricit picioare rupte. M-au dus la bolniţă, iar vizavi era paraclisul sfinţilor Doctori Fără-de-arginţi. M-au lăsat acolo până avea să vină «doctorul», căci îl chemaseră între timp. Aveam dureri înfricoşătoare şi răcneam întruna. Pe la 12 noaptea, ce să vezi? I-am văzut pe sfinţii Doctori Fără-de-arginţi Cosma şi Damian coborând din cupolă. S-au luminat toate în jur. «Eh, bietul de el», zice Sfântul Damian, «cum şi-a fărâmat piciorul!» Vine în faţă Sfântul Cosma şi-i zice Sfântului Damian: «Mergi acolo la picior şi apucă-l bine cu mâinile, şi trage-l într-afară», căci se sucise. Şi s-a apucat sfântul să tragă piciorul la loc. O, durere ce nu se poate spune! Şi, tot trăgând, s’a sudat piciorul la loc. Să vedeţi minunea Sfinţilor Cosma şi Damian! Vorbeau între ei, dar nu înţelegeam. «Am venit să te ajutăm», zice Sfântul Cosma, «nu te teme, are să treacă». Şi ce să vezi? S-a lipit la loc piciorul, s-au sudat oasele, carnea – tot, de jur împrejur. Nu se mai cunoştea nimic. Eu, cum văd că s-a oprit durerea, mă ridic îndată şi încep să ţopăi şi să cânt – făceam ca toate alea. S-au trezit călugării: «S-a scrântit la cap Hariton de atâta durere. Să ţopăie şi să cânte la ora asta!» Au dat buzna la bolniţă. «Miluieşte-ne, Doamne!», începură să strige. Era trecut de miezul nopţii. «Ce te-ai ridicat din pat? Stai jos, că o să-ţi rupi şi celălalt picior!». «Ia uitaţi-vă aici», le zic eu. Arăt către paraclisul Sfinţilor Cosma şi Damian. «Aceştia doi au venit puţin mai înainte, unul la cap şi altul la picioare, şi mi-au tras piciorul la loc, iar acum nu mai am nimic». N-au mai dormit călugării toată noaptea, iar dimineaţă au făcut Liturghie. Am mers şi eu. Apoi s-au strâns toţi la mine în chilie, cu tot cu egumen, ca să vadă minunea. Au început să vină apoi călugări şi de la Karies să vadă cum m-au vindecat. Minunea asta este consemnată şi în arhiva mănăstirii Cutlumuş, cu data când a avut loc”.



O a treia persoană cu care părintele Ambrozie avea strânse legături era un alt mare Bătrân, fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, Antonie. Părintele Ambrozie îl respecta şi îl iubea, căci era cu totul deosebit de restul ierarhiei Bisericii Greciei: simplu, smerit, om al pocăinţei, milostiv, iubitor şi desprins de orice slavă omenească sau bunuri lumeşti. Părintele Ambrozie nu se ferea să spună deschis că episcopul Antonie avea darul tămăduirii.

Prin anul 1996, episcopul i-a dat din salariul său Bătrânului Ambrozie bani pentru nevoile mănăstirii. El însă a refuzat să-i primească. I-a spus că avea înştiinţare de sus ca acei bani să ajungă la schitul românesc Prodromu, ce aparţinea de Marea Lavră (de menţionat că Bătrânul Ambrozie de ani buni nu mai fusese în Sfântul Munte). Şi, într-adevăr, aşa se făcu! A mers episcopul Antonie cu nişte fii duhovniceşti la părinţii români de la schit şi le-a dat banii şi alte ajutoare materiale. Lucrurile stăteau aşa cum spusese Bătrânul Ambrozie. Schitul avea nevoie neapărată de bani. Egumen era părintele Petroniu. De atunci, episcopul Antonie mergea regulat la Sfântul Munte, ajutând cu bani şi orice era necesar acolo unde era nevoie, cu binecuvântarea Bătrânului Ambrozie. Tot el l-a îndemnat pe vlădica Antonie să ajute şi un alt schit românesc mai mic, Colciu, unde era stareţ un bătrân orb şi harismatic, părintele Dionisie (Ignat), aflat în Sfântul Munte din 1923, fără să mai iasă vreodată în afară.

Bătrânul Ambrozie spunea din când în când fiilor duhovniceşti ai episcopului Antonie: „Este sfânt. Să vă ţineţi de rasa lui, căci e aproape de Sfântul Nicolae!” Alteori spunea: „Acolo, la Kozani, aveţi o stea luminoasă ce străluceşte în tot ţinutul!”



O întâmplare deosebită care arată dragostea ce-l caracteriza şi-o transmitea şi altora este următoarea: Bătrânul Ambrozie a vrut să-i facă un „cadou” unui fiu duhovnicesc foarte iubit lui. Aşadar, pe când se urcase în maşina aceluia, ca să meargă împreună undeva, şi când încă nu porniseră la drum, deodată toate s-au schimbat. Spaţiul, timpul dispăruseră. Bărbatul rămase inert şi începu să vadă culorile pomilor foarte intens şi să audă păsările cântând cu viersuri ce veneau din altă lume, dar care îi răsunau aproape de ureche. S-a întors către Bătrânul. Îl privi şi constată uimit că acesta strălucea. „Gheronda, ce-ai făcut?” îl întrebă după ce îşi reveni. „Spune-mi, ce-ai făcut? Ce s-a petrecut?” Bătrânul Ambrozie continua să strălucească şi la un moment dat îi zise: „Astfel va fi Raiul, copilul meu… Acum să mergem, porneşte!”

Harisma contemplaţiei

Bătrânul Ambrozie, aşa cum mărturisesc mulţi oameni ce l-au cunoscut, îi vedea adesea pe Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului, Arhanghelul Mihail, îngeri, sfinţi, dar şi pe draci.



Cândva, un fiu duhovnicesc de-al său l-a întrebat:

- În ce moment al Sfintei Liturghii eraţi cel mai mişcat, Îl simţeaţi pe Dumnezeu?

- La „Vrednică eşti cu adevărat”, copilul meu, răspunse Bătrânul.

- De ce tocmai atunci?

- Pentru că o vedeam pe Doamna noastră, Născătoarea-de-Dumnezeu, şi pe Fiul ei la arătare.



Fericita stareţă Parthenia, egumena mănăstirii din Lamia, a spus că o dată, la Sfânta Liturghie, Bătrânul a ieşit pe Uşile Împărăteşti şi chipul său era schimbat. L-a întrebat apoi:

- Gheronda, ce s-a întâmplat? Erai tot numai lumină!

El răspunse:

- Nu puteam încheia Sfânta Liturghie şi a venit Arhanghelul Mihail de m-a ajutat. Auzi? Să nu spui nimic la nimeni!



Un alt caz ce are legătură cu viaţa după moarte: un preot din Atena, Papa-Gheorghios, era în spital, bolnav de cancer. Pentru că îl iubea mult, Bătrânul Ambrozie a mers la spital să-l cerceteze. A plecat apoi înapoi la mănăstire. După 20 de zile, s-a aflat că Papa-Gheorghios a trecut la Domnul, dar Bătrânului Ambrozie nu i-a spus nimeni – căci stareţa Parthenia poruncise, ştiind că „tare se va mâhni”, să i se zică că-i bine. În fiecare zi întreba Bătrânul: „Ce face Papa-Gheorghios?” „E bine”, răspundeam toţi. Asta până într-o zi, la puţin timp după moartea preotului respectiv, când, întrebând ca de obicei despre sănătatea acestuia pe un fiu duhovnicesc, i s-a răspuns la fel: „E mai bine”. Atunci Bătrânul ridică mâna, chipurile a ameninţare, şi-i spuse: „Măi, mincinosule, ce tot spui acolo? Nu l-am văzut eu ieri cum urca către ceruri, înveşmântat tot în lumină? Câte zile are Papa-Gheorghios de când a murit, şi voi îmi ascundeţi lucrul ăsta?”



În repetate rânduri demonii îl ispiteau la arătare, ajungând uneori să-l şi bată. Dar Bătrânul Ambrozie nu vorbea cu una, cu două, despre astfel de lucruri. Semnele bătăilor primite de la demoni erau vizibile pe trupul său, ca atunci când îl muşcaseră de mâna dreaptă, între degetul mare şi arătător, iar fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, văzând semnul pe mâna sa, se întoarse şi-i spuse unui fiu duhovnicesc ce-l însoţea: „Vezi ce i-a făcut satana?”



Au fost două cazuri foarte importante, când Sfântul Nectarie din Eghina s-a arătat Bătrânului Ambrozie şi l-a vindecat de nişte boli ce-l chinuiau de ceva vreme.

Primul a avut loc la Geneva, în iulie 1978, când a fost chemat acolo de episcopul Damaschin al Elveţiei, văr-primar cu episcopul de atunci al Ftiotidei, Damaschin. Motivul: doctorii de la spitalul „Apostolul Pavel” nu l-au operat bine la picior (pe 30 iulie 1977) în urma unui accident de maşină pe care-l suferise şi tot avea dureri, cu toate că stătuse în spital destule luni. Îi puseseră o tijă mai mare decât trebuia.

Doctorii elveţieni de la Hôspital Cantonal (1211 Genève 4) l-au operat iarăşi şi Bătrânul putea să păşească foarte repede fără probleme. Însă, pe când se afla încă în spital, îl apucă din nou o durere de rinichi, ce-l chinuia de ani buni. Doctorii constatară că avea pietre la rinichi şi Bătrânul Ambrozie s-a gândit să facă operaţie, ca să le scoată. I-a spus despre asta stareţei Parthenia, care-l însoţise, dar ea nici n-a vrut să audă. Prefera să se întoarcă în Grecia, de aceea Bătrânul începu de îndată să-l roage pe Sfântul Necatrie să facă iarăşi o minune. Cu toate acestea, operaţia fusese programată. Dar seara, înainte de operaţie, pe când se ruga Bătrânul, iar în mănăstirea lui din Grecia se făcea priveghere pentru restabilirea sănătăţii lui, avu loc minunea. I-a apărut Sfântul Nectarie în trup, îmbrăcat ca monah; au ieşit în salon şi începură să vorbească. Au vorbit destul timp. Bătrânul i-a spus necazul său şi despre operaţia programată a doua zi. Atunci sfântul l-a atins cu palma în dreptul rinichilor şi apoi plecă. După puţin, pietrele au ieşit singure, o dată cu udul. Dar erau exagerat de mari, încât mare minune a fost iasă pe calea firească odată cu urinarea, mai ales că una dintre ele avea mărimea unei nuci! Astfel, nu e deloc de mirare că un doctor elveţian, când văzu a doua zi dimineaţă aşa lucru de necrezut, a exclamat:

- Voi, ortodocşii, aveţi o credinţă vie! Noi am falsificat-o şi denaturat-o…

De atunci, Bătrânul Ambrozie n-a mai avut niciodată probleme cu rinichii. Ba chiar odată, când avea probleme cu mijlocul şi se întreba dacă nu cumva au revenit durerile vechi, stareţa Parthenia i-a dat adevărata explicaţie despre cum stăteau lucrurile:

- Hai, binecuvântatule, Sfântul Nectarie nu e mincinos! Ai doar o simplă răceală!

Al doilea caz s-a întâmplat când Bătrânul Ambrozie era internat în spitalul „Evanghelismos”, având dureri cumplite. S-a constatat că ele se datorau unei afecţiuni a intestinelor numită ileus. Era greu să se decidă operarea lui, pentru că se afla la o vârstă înaintată şi, în plus, trecuse prin multe boli. Operaţia era totuşi necesară. Astfel, s-a hotărât să fie operat a doua zi. Dar noaptea i s-a arătat iarăşi Sfântul Nectarie, i-a deschis abdomenul, i-a tras intestinul, l-a curăţat şi l-a pus la loc. Un fiu duhovnicesc aflat lângă el nu l-a văzut pe Sfântul Nectarie şi ce făcea el. A observat doar o schimbare la Bătrânul, după „operaţia” sfântului. Despre această vindecare n-a spus decât stareţei Parthenia:

- Parthenia, a venit Sfântul Nectarie, m-a deschis şi am văzut cum mi-a deznodat intestinul, care era strangulat, l-a pus iar în pântece şi mi-a zis: „Vino, Ambrozie, să vezi de dragul cui am venit azi aici”. Şi m-a urcat la înălţime şi i-am văzut pe fiii mei duhovniceşti rugându-se. Nu-ţi poţi închipui, Parthenia, câţi erau!

Harisma străvederii

Într-o Duminică, Bătrânul era în mănăstire şi liturghisea. Atunci, din sfântul Altar a văzut în duh hirotonia întru diacon a unui fiu duhovnicesc de-al său, ce se săvârşea tocmai în Creta. Când hirotonia era spre sfârşit, iar episcopul striga „Vrednic este!”, Bătrânul Ambrozie a ieşit din Altar şi, stând în faţa Uşilor Împărăteşti, a spus şi el cu putere de trei ori „Vrednic este!” Cei prezenţi au rămas surprinşi şi nu ştiau ce să creadă, dar el, ca să-i liniştească, le spuse:

- În clipa aceasta este hirotonit un fiu duhovnicesc de-al meu, şi-am strigat şi eu laolaltă cu ceilalţi!

Iubea mult copiii şi se întrista dacă vreunul suferea sau era în primejdie să se piardă. Astfel, când l-a vizitat cândva o familie, s-a întors către băiatul de 12 ani şi i-a spus:

- Eşti băiat bun. La biserică mergi?

- Merg.

- Te spovedeşti?

- Mă spovedesc.

- A, bine. Dar pe la baruri să nu mai mergi!

- La bar, Gheronda? Cum să meargă copilul nostru la bar?, sări mama ca arsă. Îngeraşul nostru nu merge în astfel de locuri!

- Cum nu merge?!, insistă Bătrânul Ambrozie. A mers de două ori, iar acum e gata să meargă şi a treia oară.

Şi se întoarse spre băiat, iar acesta mărturisi cu oarecare reţinere:

- Păi… Gheronda, m-au dus alţii. Eu… n-am vrut…

Atunci Bătrânul începu să-i sfătuiască: „Acolo diavolul este de nestăpânit şi seamănă moarte”.



Odată, un fiu duhovnicesc avea pomelnice ce trebuiau pomenite. Erau scrişi pe aceeaşi hârtie şi viii şi morţii laolaltă. Când la Sfânta Liturghie Bătrânul Ambrozie ieşi pe Uşa Împărătească, întrucât nu vedea bine, i-a dat lui hârtia s-o citească. Acela începu cu viii. Însă când s-a terminat lista cu cei vii, n-a făcut pauză, ca preotul să spună „Încă ne rugăm şi pentru fraţii noştri cei adormiţi…”, ci a continuat de îndată cu cei adormiţi. „Opreşte!”, i-a strigat Bătrânul, care nu vedea hârtia şi să poată astfel să-i deosebească pe cei vii de cei adormiţi… Şi, după ce făcu ectenia pentru cei adormiţi, îi făcu semn să continue.

Harisma înainte-vederii

Într-o seară de august 2006, Bătrânul le-a spus la două fiice duhovniceşti, care-l îngrijeau:

- Aţi strâns rufele?

- De ce, Gheronda?

- Deoarece vine furtuna şi se vor uda.

Ele nu l-au luat seama, considerându-o glumă, şi au râs – era o căldură insuportabilă şi nimic nu arăta că ar veni ploaia. La ora unu noaptea, însă, începu brusc să plouă. A fost o aversă puternică de ploaie ce a ţinut doar 10 minute, dar care făcu toate rufele de pe sârmă ude leoarcă.



O învăţătoare merse oarecând la Bătrânul Ambrozie să-l roage pentru bărbatul ei, care se lovise la cap şi era într-o stare gravă. Bătrânul nu-i răspunse, dar o fixă cu privirea şi o întrebă:

- Cum îi cheamă pe copiii tăi?

Ea începu să spună numele celor patru copii ai ei. Cum auzi numele unuia dintre aceştia, Bătrânul îi zise:

- Când va ajunge la vârsta lui Hristos, va face infarct şi va muri.

Femeia începu să plângă. Bătrânul, ca s-o mângâie, îi zise:

- Dacă copilul ăsta nu moare, cu mintea ce-o are, poate să guverneze toată Grecia!

Fiul ei însă a trecut la Domnul la vârsta de 33 de ani şi poate o fi durut-o mult pe mamă pierderea lui, dar, aşa cum singură spunea şi, mai ales, după descoperirea ce i-a făcut-o Bătrânul Ambrozie, a priceput că aşa a fost voia lui Dumnezeu; s-a resemnat şi a trecut mai uşor peste această durere de nesuferit.



Odată, un fiu duhovnicesc l-a vizitat pe Bătrânul.

- Cum eşti, Gheronda?

- Nu sunt bine, copilul meu. Anul ăsta plec.

- Nu, părinte! Oamenii mai au nevoie de tine. Să nu pleci!

- Gata, de-acum. E ultimul an.

- Şi când pleci?

- Pe la sfârşitul toamnei.

- Ce lună?

- Ascultă ce-ţi spun. Sfârşitul lui noiembrie – începutul lui decembrie. Să-ţi aminteşti asta!

Omul se puse pe plâns.

- Nu plânge! Aşa-i viaţa şi trebuie să plec.

Şi, într-adevăr, Bătrânul Ambrozie s-a mutat la viaţa cea veşnică pe 2 decembrie 2006.



O femeie ajunsese să cadă într-o deznădejde cumplită. Nu găsea ieşire (sau aşa credea ea) într-o problemă gravă ce-o chinuia şi se hotărî să-şi pună capăt zilelor. Era 11 seara. Se sui pe parapetul balconului – locuia la etajul 3 – hotărâtă să se arunce jos. În chiar acea clipă auzi telefonul sunând insistent. Cu chiu, cu vai, intră în casă şi ridică receptorul. Era Bătrânul Ambrozie. Spre surprinderea ei, îl auzi spunându-i cu glas dulce:

- Închide uşa de la balcon şi pune-te în pat. Odihneşte-te! Am să mă rog în noaptea asta pentru tine. Dimineaţa, cum te trezeşti, sună-mă!

Femeia rămase ca trăsnită. Făcu ascultare. Se puse în pat şi adormi îndată, ca şi cum ar fi luat somnifere. Dimineaţa, când se trezi, se simţi cel mai fericit om din lume; se întreba cum s-a făcut asta, de vreme ce nici una din problemele ei nu se schimbase. Îl sună pe Bătrânul. Nici n-apucă să îngăime ceva, că Bătrânul îi şi spuse:

- Acum eşti bine, copilul meu. Văd asta. M-am rugat la Dumnezeu şi ruga mi-a fost ascultată.

Şi începu apoi s-o mângâie şi să îi dea curaj.

Alte întâmplări minunate

Odată, un fiu duhovnicesc de-al Bătrânului Ambrozie l-a luat şi au mers împreună la biserica unde era cântăreţ. Bătrânul a rămas în altar, împreună cu preotul slujitor. Când se sfârşi Sfânta Liturghie, preotul bisericii veni la cântăreţ şi-l întrebă uimit:

- Ce se petrece? Cine-i ăsta de aici?

- Cum adică ce se petrece?

- Îl cunoşti bine?

- Foarte bine. De ce?

- Pentru că, în timp ce eram îngenunchiat înaintea Sfintei Mese la Heruvic şi îl lăsasem în stânga mea, trecu ceva ca un curent, adiere de vânt – şi deodată îl văd de-a dreapta mea. Cum a făcut asta?



Într-un an (probabil în 1998) de Duminica Tomii, maica Nectaria observă mirată că cununa de spini aşezată pe capul Domnului (adică deasupra crucii unde era pictat Mântuitorul răstignit) înflorise. Era uscată, căci o folosiseră deja doi ani la rând. Acum însă răsăriseră nişte floricele mici, roşii şi verzi. Merse la stareţa Parthenia şi-i spuse ce se întâmplase. Văzu asta şi Bătrânul Ambrozie care, întrucât nu-i plăcea venirea în masă a oamenilor la mănăstiri şi apropierea de Dumnezeu doar din pricina minunilor şi întâmplărilor suprafireşti, le spuse maicilor:

- Vedeţi minunea, să o credeţi, dar să nu trâmbiţaţi despre asta! Nu vreau ca oamenii să vină la mănăstiri pentru astfel de lucruri…

Coroana a rămas înflorită timp de 20 de zile.

Apoftegme ale Bătrânului Ambrozie

Să te rogi continuu! Nu doar cu buzele, ci şi cu mintea şi cu sufletul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. În acest chip vei ajunge la Dumnezeu şi-l vei vedea strălucind ca Soarele.

Pe oameni îi iertăm, nu ne certăm cu ei.

Să ceri de la Domnul iubire. În iubire se ascund toate virtuţile.

Vai mie, dacă nu mă pocăiesc şi nu plâng pentru păcatele mele!

Eu am purtat păcatele altora. Pe mine cine mă va mântui?

Curvia se plăteşte cu mult sânge şi cu multă durere.

Dumnezeu nu ne judecă pentru că avem căderi, ci pentru că nu ne ridicăm. Vezi, firea omenească foarte uşor alunecă…

Pocăinţa e un dar al lui Dumnezeu. Trebuie să o cerem, ca să devenim vase ale alegerii.

Să faceţi milostenie către toţi care au nevoie. Unde este dragostea, dacă nu facem milostenie?

Să mergi acum la Dumnezeu?! Unde să mergi, cu traista goală? Trebuie s-o umpli. Acum e goală. Cum mergi aşa la Domnul?

Sărmanii politicieni! Dacă nu ne păzea Maica Domnului… vai de capul nostru, dacă depindeam de ei!

Când cereţi ceva de la Domnul în rugăciune, să adăugaţi la urmă: „dacă e spre folosul sufletului meu”. Asta arată smerenie şi lăsare în voia lui Dumnezeu.

Pe Domnul să-L cauţi, nu pe oameni. Aici suntem trecători. Altundeva e patria noastră.

Să ştii: pe primul plan e rugăciunea şi apoi treburile.

Când avem încercări grele, cancer şi boli grave este cercetarea lui Dumnezeu. E spre pocăinţa noastră.

Să avem toţi cunoştinţă Cui ne rugăm, pentru Cine trăim şi care-i ţelul nostru. Să-i iubim şi să-i iertăm pe păcătoşi, aşa cum şi Dumnezeu ne îngăduie pe noi.

Dacă în viaţa noastră păzim poruncile lui Dumnezeu, devenim proroci, sfinţi, taumaturgi; îi vom învia duhovniceşte şi sufleteşte pe oameni.

Gândurile rele pleacă atunci când ne rugăm.

Nu căuta să vezi exemple de la alţii. Fii tu exemplu! Nu căuta ce face unul sau altul. Tu – nu există altul!

Teologia a pierdut drumul; nu avem teologi credincioşi. Ei se ocupă cu lucruri teoretice. Se pierd în frumuseţea teoriei şi le lipseşte tuturor făptuirea.

Hristos nu vrea vorbe. Fapte vrea. Asta să faceţi! Aşa veţi da dovadă că sunteţi de-ai Lui.

Văzut-ai pe Marele Vasile? Avea har de la Dumnezeu şi nu dormea deloc. A trăit 49 de ani, şi-ai văzut ce lucrare a făcut? Eu, însă, am 80 de ani şi n-am ajuns nici la degetul lui mic.

Spune-i că nu face bine dacă nu se duce Duminicile la biserică. Nu pierde Dumnezeu. Ea pierde.

Familia trebuie să aibă acelaşi duhovnic.

Raiul nu se câştigă cu vorbe, dacă nu te lupţi după lege şi corect.

Să nu te mai aud că zici aşa ceva! Auzi, să mă facă el sfânt!… Pleacă de aici!

Să fim prunci la răutate, dar desăvârşiţi la minte.

A consemnat monahul Gherontie (Nica).

Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”.