O nouă mărturie despre minunile Sfântului Nectarie, din care înţelegem că scopul unei minuni e schimbarea vieţii noastre

Doamne ajută!
Încep a scrie despre cele întâmplate şi trăite de mine în urmă cu un an, când am început să mă simt rău. O stare generală de rău pe care nu o puteam explica. Simţeam însă ca mă topeam pe picioare. De la o zi la alta stările de rău au devenit tot mai dese şi mai greu de suportat. Am luat vitamine, calciu şi m-am odihnit. Presupuneam că este pe fondul unei operaţii la coloană pe care am avut-o în urmă cu trei ani, care încă mă mai supăra, dar mă mai gândeam şi la faptul că s-ar putea să am şi căderi de calciu. Am tot luat calciu şi vitamine, dar nu era suficient, stările de rău îmi acaparau tot corpul. Nu mai rezistam şi am început să chem salvarea care mă lua la spital şi după câteva investigaţii îmi administrau glucoză, calciu şi vitamine care îmi ameliorau starea şi puteam pleca acasă. Cam la două - trei săptămâni mi se făcea rău şi trebuia să chem iar salvarea, acelaşi tratament şi iar acasă, iar şi iar.
Din decembrie 2010 totul a devenit un calvar. Salvarea mă lua şi de două – trei ori pe săptămână. La un moment dat îmi puneam perfuziile singură acasă. Greu de crezut, dar reuşeam şi aşa mă mai amelioram puţin. Medicii au pus diagnosticul – hipocalcemie, lipotimie, tulburare neurovegetativă. Îmi era din ce în ce mai rău. Începeam să mă sufoc, respiram greu, să merg nu prea mai puteam, gâtul ma strângea ca un corset strâns la maxim şi aveam mari dificultăţi la înghiţire. Văzându-mă o doamnă doctor neurolog m-a trimis la Bucureşti la Spitalul Fundeni pentru investigaţii mai ample.
Diagnosticul a fost următorul – Miastenia gravis. O boală care este rară şi eu o numesc ciudată.
Cel mai mult mi-a afectat aparatul respirator. Cu tratament o perioadă m-am simţit binişor. Dar după o lună a început iarăşi calvarul şi trebuia să merg cu salvarea la Bucureşti. Ajungeam la spital unde eram imediat bagată la oxigen şi mi se făcea tot tratamentul necesar. Îmi era bine vreo două – trei săptămâni şi apoi iarăşi apel la salvare, spital. Iar analize, tratament şi acasă. Se presupunea şi un eventual atac de panică. Eu spuneam că mă sufoc şi doamna doctor nu îşi putea explica de ce la două – trei săptămâni ajungeam aşa. Nici eu nu îmi explicam deoarece tratamentul îl respectam .
Aflându-mă internată în spital într-o zi de pe peretele salonului s-a desprins o iconiţă de hârtie. Am luat-o şi am pus-o la loc. În saloane erau iconiţe cu Maica Domnului, Domnul Iisus Hristos şi cu alţi sfinţi. Mai târziu aveam să înţeleg că trebuia să îl caut pe Dumnezeu mai mult. Deşi suntem ortodocşi ne rugam rar la Maica Domnului şi la sfinţi. Dumnezeu ne-a ajutat să adoptăm o fetiţă care este născută pe 7 ianuarie de Sfântul Ioan Botezătorul, dar tot nu am înţeles prea mult. Trebuia să ne rugăm şi să îi mulţumim pentru tot ce ne-a dăruit. Am pus totul cap la cap şi mi-am dat seama că asta ne lipseşte.

De Rusalii eu tot rău mă simţeam şi a venit în vizită mama soţului meu şi ne-a îndemnat să mergem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu. Apoi la o săptămână au venit şi cumnatele şi ne-au dăruit o cutiuţă cu acatistul, ulei şi agheasmă mică de la Sfântul Nectarie. Aşa a ajuns Sfântul în casa noastră împreună şi cu o carte cu minunile făcute de el. Dar tot slabi în credinţă le-am luat, ne-am bucurat de ele, urmând a citi cartea când aveam să mă simt mai bine. Asta se întâmpla sâmbătă. Duminică ne-am întâlnit toţi la biserică şi ne-am bucurat. Eu mă simţeam binişor. Luni starea de rău a început din nou. Marţi, pe 21 iunie 2011, am început să citesc cartea şi m-am uns cu ulei. Miercuri am început să mă ung mai mult şi am citit şi acatistul. Plângeam şi ma ungeam, îmi era un pic mai bine.
Cartea despre minunile făcute de Sfântul Nectarie m-a zguduit din toată fiinţa mea. Tot citind am simţit un miros de piersici sau nectarine, doar un strop de miros foarte fin. La început am crezut că era de şerveţelele umede pe care le avem în casă, dar nimic din casă nu avea acel miros. Joi seara întinzându-ma eram foarte slăbită, după ce m-am rugat am simţit un miros puternic şi urât mirositor. La fel nu ştiam de unde. Am întrebat-o pe fata mea dacă a adus ea ceva în casă, dar mi-a spus că nu. M-am mirat, nu am putut explica şi am adormit. Vineri dimineaţa m-am trezit cu o durere la sânul stâng şi la subraţ. Eram speriată şi tristă pentru că atunci chiar îmi doream să ajung la biserică şi durerea nu mă lăsa. M-am uns cu ulei şi după ceva timp mi-a trecut şi am ajuns şi la biserică.
Sâmbătă am sunat o fată care fusese operată înaintea mea (de miastenia gravis) şi am încercat să aflu câte ceva despre operaţie, mi-a spus ca operaţia se face prin sânul stâng şi pe la subraţ. Atunci m-am speriat rău de tot. Din acea zi am început să mă rog mai mult şi mi-am dorit să ajung la racla cu Sfintele Moaşte, să îl rog pe Sfântul Nectarie să mă ajute, că mult am greşit. În data de 3 iulie am ajuns la sfânta mănăstire unde, cu sufletul îndurerat, am rugat-o pe Măicuţa Domnului, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Nicolae, pe Cuvioasa Parascheva şi pe Sfântul Antonie cel Mare să mă ajute să îmi dea sănătate trupească şi linişte sufletească.
Din acea zi totul s-a schimbat. Eu, soţul şi fetiţa suntem foarte liniştiţi. Am simţit mereu parcă o pace, o linişte şi o Putere Divină care ne proteja. Starea mea s-a îmbunătăţit considerabil, nu am mai avut probleme cu respiraţia, am putut mesteca şi mânca şi din zi în zi mergeam mai bine. Din acea zi nu a mai fost nevoie să chem salvarea.
Am început să postesc lunea, miercurea şi vinerea, duminica mergem la biserică, m-am spovedit şi m-am împărtăşit şi sfinţii împreună cu Maica Domnului nu m-au lăsat. Am luat în casă o icoană cu Maica Domnului, o candelă şi Paraclisul Maicii Domnului. Pe toţi sfinţii mai sus menţionaţi i-am luat ca ocrtotitori. Dacă înainte de a ajunge la mănăstire eu şi soţul ne certam mereu, nu puteam vorbi trei cuvinte că ne luam la ceartă, ne reproşam diverse lucruri, acum în casă domneşte liniştea.
Fetiţa noastră avea pe limba şi o cipercuţă ce o deranja de foarte mult timp şi nu putea mânca prea bine. Am uns-o cu ulei de când am început să mă ung şi eu şi acum nu o mai are. Soţul avea o pungă cu puroi la un dinte, s-a uns şi până a doua zi i-a trecut. Iar la picioare avea nişte ciuperci (micoze) care îi lăsau răni adânci şi dureri şi nu îi treceau cu nimic. A început să se ungă cu ulei iar în câteva săptămâni a început să se cureţe şi să se cicatrizeze.
De la operaţia pe care am avut-o la coloană am rămas cu dureri care nu mă lăsau. De când mă ung cu ulei arareori mă mai doare dar nu foarte tare.
Se apropia 19 iulie, data operaţiei iar pe 15 iulie eram chemată la analize. Trebuie să vă mai spun că timusul prezenta ganglioni iar doctorii mi-au spus că dacă se înmulţesc şi se măresc nu mai este posibilă operaţia.
Înainte de a ajunge la spital pentru analize am mers şi am rugat paznicul de la poarta mănastirii Radu Vodă să ne lase să mergem la uşă sa ne rugăm şi să ne închinăm. La ora 7 dimineaţa s-a deschis mănăstirea, am intrat, ne-am inchinat şi am stat câteva minute cu mâinele pe racla Sfântului rugându-l să ne ajute cum ştie el mai bine căci nu ştiam nimic din ce mă asteapta. Tot rugându-mă am simţit o căldură cu agitaţie puternică în burtă iar căldura urca spre gât, parcă mă sufocam. În acel moment m-am speriat şi mi-am luat un pic capul de la racla cu sfintele moaşte deoarece aveam o senzaţie şi de lipotimie. Mi-am revenit imediat şi am pus capul iar pe măsuţă cu mâinile pe raclă şi am continuat să mă rog. Atunci am simţit iarăşi o căldură puternică ce mi-a coborât din cap până la coloană şi parcă mă şi durea. Asta a durat preţ de câteva clipe. Apoi am ajuns la spital, am urcat la etajul 3. Nu ştiam ce sa fac căci nu vedeam pe nimeni. La un moment dat pe hol am văzut o doamnă şi m-am dus să o întreb încotro să merg. Era chiar doamna doctor pe care o căutam. Dânsa mi-a spus tot ce trebuia făcut. Iar unde trebuia să fac raze era un domn care mi-a dat impresia ca parcă mă aştepa. Ce vreau să spun este că am simţit cum Sfântul Nectarie ne îndrumă şi deschide toate uşile.
Am mai fost în acel loc de două ori şi nu mi s-a întâmplat aşa. Deşi sunt amabili, acum totuşi parca era diferit. La radiografie s-a descoperit că mai aveam o problemă – aveam o venă înfundată la plămânul stâng. Şi bucuria cea mai mare a fost faptul că s-a constat că acei ganglioni de pe timus erau mai mici şi nu s-au mai înmulţit ceea ce a permis efectuarea operaţiei.
Am plecat urmând să mă prezint pe 19 iunie la ora 7 pentru operaţie. Doamna doctor care mă trata de miastenia gravis a rămas uimită de schimbarea mea şi mi-a zis „Ce aţi făcut, doamna Dobre, că arătaţi mult mai bine şi nu mai veniţi în starea în care veneaţi?” Am răspuns că am început să merg la biserică şi să mă rog. Am văzut lacrimi în ochii dânsei şi mi-a spus „Foarte bine, să nu renunţi niciodată”. La întoarcere spre casă am dat iar pe la mănăstire pentru a mulţumi Sfântului Nectarie pentru tot. Rugându-mă la raclă am simţit acea agitaţie dar nu aşa de profund şi nu mai m-am speriat.
Duminică am fost toţi la biserică şi m-am şi spovedit. În diminaţa de 19 iulie, la ora 6:30, am fost iar la poarta mănăstirii, rugând paznicul să intrăm în curte să ne rugăm măcar la uşa bisercii. Aşa ne-am rugat iar apoi am plecat la spital.Am fost primită cu bine, am intrat în salon, m-am uns cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am început să citesc acatistul iar apoi pe cel al Maicii Domnului. Îl începusem şi pe cel al Sfântului Nicolae (mă cheamă şi Nicoleta) dar nu l-am terminat căci a venit asistenta pentru a-mi face injecţiile ca să intru în operaţie. Soţul a plecat, a trecut pe la mănăstire şi s-a rugat. Când a ajuns acasă a aprins candela şi s-a rugat la icoana Macii Domnului. Asistentele au vorbit cu mine aşa de frumos şi m-au asigurat ca or să aibă grijă de mine..
M-am trezit la A.T.I fără durere, fără sondă urinară care pentru mine era un blestem. Eram învăluită într-o stare de linişte, de odihnă. Tot răul dispăruse, parcă niciodată nu fusese. Nici nu îmi venea să cred că sunt operată, îmi era foarte bine. A doua zi la vizită medicii au decis să îmi scoată drenele şi să mă ducă în salon. Doamna doctor mi-a spus că „timusul este curat”. Încă un ajutor de la Sfântul Nectarie. Ajunsă în salon mi s-au făcut raze, totul era bine, respiram bine, nu mă mai sufocam, puteam să înghit, am început să merg la toaletă, ba chiar să dau un pahar de apă celorlalte fete operate. Domnul doctor văzându-mă că sunt bine a decis ca joi să mă externeze. În timpul operaţiei mi-au rezolvat şi problema cu vena înfundată de la plămâni folosind un cateter.
Joi dimineaţa a venit soţul si am plecat spre mănăstire să mulţumim Sfântului Nectarie, Maicii Domunlui şi celorlaţi sfinţti precum şi Sfântului Calinic, pe care l-am văzut pictat în pridvorul bisercii când m-am rugat afară în faţa mănăstirii, despre care ştiu că e grabnic ajutător. Pe la 16:00 am plecat de la mănăstire plini de liniştea acea care te cuprinde şi te mângâie. Afară era foarte cald dar nu m-am speriat iar cu ajutorul sfinţilor am ajuns acasă cu bine. Pe zi ce trece mă simt tot mai bine.
Am promis sfântului că voi spune şi voi da spre publicaţie minunea pe care a făcut-o cu mine redându-mi liniştea suflească şi alinare trupească. Dar nu numai a mea, toată familia este bine. Eram cuprinsă de putreziciune. Mă simţeam atât de rău că nu mă puteam deplasa nici până la toaletă, iar acum merg singură şi îmi rezolv toate problemele. La 21 de zile de la operaţie am mers să îmi scot firele care începuseră să iasă singure şi de aceea mi le-au scos foarte uşor. Şi domnul doctor care a asistat a fost foarte mulţumit.
Eram moartă, dar Dumnezeu nu şi-a întors faţa şi mila Lui, din contră m-a mângâiat şi m-a ajutat mereu si în toate. Multe poate schimba rugăciunea. Credeţi în puterea sfinţilor şi rugaţi-vă că ei sunt peste tot cu noi şi nu ne vor părăsi niciodată şi se vor milostivi de noi păcătosii chiar dacă noi îi mai uităm căteodată.
Mulţumim Domnului pentru toate bune şi rele. Pentru noi acest chin a însemnat întărirea noastră în credinţă şi ne-a făcut să ne rugăm mai mult şi să găsim liniştea de care aveam nevoie. Din rugăciune şi post luăm putere să trecem mai uşor peste toate. Si noi avem greutăţi financiare, dar acum le suportăm altfel, înţelegând că lucrurile materiale nu mai contează aşa de mult. Soţul meu avea dereglări de tensiune, iar acum i s-a reglat şi se poate bucura şi el de o ceaşcă de cafea.
De câte ori ajungem în Bucureşti mergem la mănăstire să mulţumim pentru tot şi să ne rugăm pentru sănătate şi întelepciune, să fim mai buni cu cei din jur şi să ne străduim să nu greşim. Ştiu că pentru mine s-au rugat şi cei aproiaţi şi acum, că mă simt mai bine, pot să mă rog şi eu pentru ei.

Rugăciunea face minuni, am început să ne rugăm din ce în ce mai mult, ne-am schimbat totodată şi modul de viaţă, ceea ce ne-a adus sănătate sufletească si trupească.
Pentru tot mulţumim Domnului şi Sfântului Nectarie.

Dobre Alina Nicoleta

Ateliere de teatru pentru pitici şi voinici

SALONUL IN LIGHT VA INVITA LA ATELIERELE DE TEATRU PENTRU PITICI SI VOINICI

Dati sansa copilului dumneavoastra sa se exprime liber, sa uite un timp de calculator si desene !

Prin joc, improvizatie, exercitii de miscare si tehnici de vorbire, il puteti ajuta sa capete incredere in el, sa-si dezvolte creativitatea, sa-si inteleaga emotiile .

Dati-i sansa sa-si dezvolte atentia, sa-si foloseasca imaginatia in sens constructiv, sa iubeasca lectura, teatrul, arta, sa inteleaga rostul comunicarii si al invatarii, al lucrului in echipa si individual !

Trimiteti-l la atelierele de teatru si veti constata ca merita !

Cursul este sustinut de Dalina Costin, actrita, profesor de teatru cu experienta si fost director de casting la Studiourile Media Pro.

Atelierele tin minim 4 sedinte, maxim 12( intr-un modul). Cea de-a 12 sedinta va fi un mini spectacol, cu public(dintre cei apropiati)

Fiecare atelier se desfasoara o singura data pe saptamana, luni, cate 1h(pentru pitici) si 2h(pentru voinici), clasele se fac in functie de programul scolar(10 :30-12 :30 ; 15 :00-17 :00 ; 17 :30-18 :30)

Cost abonament pitici (4-10 ani) 4 ateliere – 100 Ron
Cost abonament voinici (11-14 ani ;15-18 ani)4 ateliere-200 Ron

Primul atelier incepe pe 26 septembrie, locurile fiind limitate !

Pentru inscriere si detalii scrieti pe adresa de mail:

avellini_ro2001@yahoo.com , pentru alte informatii, site-ul : www.saloninlight.ro

Să ajutăm o mamă cu trei copii, care a refuzat să avorteze

Informaţii suplimentare despre Mihaela Dărăbaş puteţi găsi: aici şi aici.

O puteţi ajuta sunându-l pe domnul Butu Radu la nr. 0727.781691 sau trimiţând banii în contul cu următoarele date, specificând că banii sunt pentru Mihaela Dărăbaş:

Titular: Butu Radu Bogdan.
Cont la BCR sucursala Gorj , municipiul TG.-Jiu: RO88RNCB0149097798340001.


Am primit următorul mesaj pe care îl redau ca atare:

"Doamne ajuta!
Va caut in legatura cu o problema de suflet si imi cer scuze pentru indrazneala

Este vorba de Mihaela Dărăbaş, din Tg Jiu, acum in varsta de 21 de ani, care in februarie 2007 a nascut tripleti. Cat am fost in Grecia am ajutat-o mereu cu tot ce se putea. Acum o mai ajut, insa e destul de greu de unul singur. Acum traieste din 3 milioane, iar unul din copii este si bolnav de vreo 3 ani.

De obicei trimiteam tot ce se putea la Butu Radu Bogdan, reprezentantul Provita din Tg Jiu, care ii dadea cand avea nevoie. Acum e un moment critic, nu i-au mai dat alocatia ptr copii si e greu.

Va rog, daca puteti sa o ajutam cu macar cate 50 de lei. Nu cred ca ptr noi este o jertfa care sa ne ingreuneze prea mult". (P. C.)

Viaţa Sfântului Ioan Maximovici

O nouă apariţie la editura Areopag: Părintele Arsenie Papacioc- "Testament. Cuvinte de folos"

„Nu e nimic mai frumos
decât să fii ortodox...”

(întâlnirea părintelui Arsenie Papacioc cu părintele profesor Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrie Ţelenghidis)


- M-am orientat după cuvântul Arhiepiscopului Greciei în legătură cu noile paşapoarte. Miroase a 666. Şi atâta. Acum să ne vedem de mântuire. Eu sunt cercetat de multă lume şi aşteptam şi vizita grecilor...

D. Ţ.: - Cum vedeţi situaţia în mod general a lumii, în această perioadă a tehnologiei, care stabileşte etape în direcţia lui antihrist?

- Faptul că sunt descoperiţi de către noi nu e nicio primejdie. Şi asta vrea duşmanul, să stea ascuns. Iar noi, creştinii, să ne purtăm în aşa fel încât să ne lovească satana unde vrem noi şi nu unde vrea el.

D. Ţ.: - Foarte bine spus. Şi unde ar fi locul în care să ne lovească satana?

- Şi vă spun şi lucrul acesta. Ce ne-am face dacă nu ar fi şi drac? Teologia nu se învaţă la şcoală, ci pe front.

Părintele Gheorghe Metallinos, punând mâna pe epitrahilul părintelui Arsenie: - Aceasta este Teologia...
- Acesta întăreşte Teologia...

Pr. G. M.: - Dar centrul este acesta... Taina....

- E o primejdie foarte mare să mergi pe un drum necunoscut. Nu este permis să nu ştii de tine în orice clipă în care trăieşti şi pe orice drum mergi. Tu mergi cu toată tradiţia trecutului, cu toată frumuseţea luptei prezentului şi cu liniştea sufletească că şi viitorul este de partea ta, dar cu condiţia ca şi tu să fii de partea viitorului, şi de aici acest du-te vino... Încă o dată, bine aţi venit!

Pr. G. M.: - Suntem plini de recunoştinţă...

- Noi, oamenii de pe pământ, am dat-o pe Maica Domnului şi a fost cerul mulţumit. Şi Maica Domnului, la fel. Nimic fără Dumnezeu şi nimic fără mijlocirea Maicii Domnului. Oriunde ai fi, grecule, nu eşti singur.

Pr. G. M.: - Acest lucru îl vom spune şi noi pentru fraţii români.

- Frumuseţea e în război, nu în vorbe de laudă.

Pr. G. M.: - Fiindcă vorbiţi despre război, părinte, aş dori să întreb, şi cred că întrebarea este pentru toţi, cum vedeţi în acest moment problema ecumenismului?

- Sunt cu toate forţele împotrivă. Cu o moarte toţi suntem datori, dar una e să mori ortodox şi alta e să mori ecumenist vândut. Ferească Dumnezeu! Şi pe crucea mea doresc să se scrie ortodox. Nu avem timp să mai discutăm. Scoatem sabia. Dacă nu se înţelepţesc prin cele ce le spunem, scoatem sabia şi îi anunţăm că e ascuţită. Nu vrem să schimbăm nici măcar o virgulă din Ortodoxie. Hristos a fost şi este ortodox.

Pr. G. M.: - Bine aţi zis. Primul ortodox a fost Hristos.
- Să nu fi îndrăznit să intraţi la mine cu ceva rezerve în ceea ce priveşte Ortodoxia.

Părintele Gheorghe Metallinos, D. Ţ.: - Nicio rezervă.

- Am toată convingerea că Dumnezeu nu v-ar ierta! Mai ales că eu am mare evlavie la greci. Am dat exemplu la toată lumea cu care am vorbit, sârbi, ruşi..., ortodoxia grecilor. Dar centrul e în fiecare dintre noi. Reprezentăm Adevărul! Ce este Adevărul, este întrebat Hristos? Şi a fost, să zic aşa, silit să spună: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă nu e cale, nu e mergere, dacă nu e adevăr, nu e cunoaştere, dacă nu este viaţă, nu este vieţuire. El e totul. Ce mai vreţi?

D. Ţ.: - Când conducerea Bisericii noastre, astăzi ...

- Ortodoxia se apără cu sabia la momentul acesta istoric.

D. Ţ.: - Ce înţelegeţi exact prin exemplul sabiei ascuţite?

- Nu dăm voie la atitudini de felul: „Am să văd”, „vom vedea ce va fi...”

D. Ţ.: - Să înţelegem prin sabie ruperea de Ortodoxie?

- Nu e nimic mai frumos decât să fii ortodox. Aceasta înseamnă sabia ascuţită. Nu cruţăm nimic. Trăiască Ortodoxia! Ce mai vreţi, grecilor?

D. Ţ.: - Astăzi, Ortodoxia, în totalitatea ei, se arată cu o conducere de ecumenişti sau având o atitudine ecumenistă. Care este, aşadar, poziţia noastră, a credincioşilor, în faţa unei conduceri care nu-L urmează pe Hristos în cele mai importante dogme?

- Dacă nu se tem de sabia noastră în teacă, o scoatem din teacă. Şi, dacă nici atunci nu se tem de noi, începem să tăiem capetele.

Pr. G. M.: - Adică duhovniceşte...

D. Ţ.: - Deci niciun compromis.

- Mântuitorul a răbdat cât a răbdat, dar când a văzut, până la urmă, că e atâta îndărătnicie, a scos biciul.

D. Ţ.: - În cazul precedent, totuşi, deoarece aceasta este conducerea şi Biserica noastră este condusă sinodal, va trebui ca tot sinodal să fie rezolvată problema? Şi cum poate să fie rezolvată problema, din moment ce episcopii înşişi sunt ecumenişti? Întrebarea este: noi, ca credincioşi, nu putem să devenim, aşa, rebeli, într-un anumit mod şi să tăiem noi capetele, deoarece tăierea capului înseamnă alungarea lor din Biserică. Această alungare, adică, o va prelua poporul? În ce mod, din moment ce episcopii ţin Sinodul, adică instituţia?

- Dragă, sabia are teacă. O bagi în teacă, când nu este luptă, dar, când e război, atunci o scoţi din teacă... Dragă, dacă suntem ortodocşi, suntem ortodocşi în faţa tuturor problemelor vieţii. Întrebarea aceasta seamănă cu o altă întrebare, şi anume, de ce a trădat Iuda? Încă Dumnezeu i-a dat liber dracului să mai răsufle, ca să te lupţi cu un adversar înarmat, nu cu unul neînarmat.

Pr. G. M.: - Doar o frază, ca să completez, pentru că mi s-a dat pretext. Avem pe cei mai mulţi ierarhi, nu toţi, dar pe cei mai mulţi, ca fiind ecumenişti. Trebuie ca noi să plecăm sau, rămânând in interior, în această Biserică, să spunem nu, să fim contrari „adevărului” lor?

- În momentul ăsta istoric, pune-te tu la punct şi atunci devii un punct de reper. Aici nu este un Sinod, ci s-au întâlnit nişte fraţi ai Ortodoxiei. Ce frumuseţe ar avea raiul, dacă nu ar fi fost dracul cu iadul? Nu-i stă bine unui creştin să nu poarte şi numele de luptător cu sabia scoasă. Vă surprinde faptul că eu vă vorbesc despre sabie, pentru că sunteţi acoperiţi cu o tradiţie grozav de frumoasă, dar noi luptăm să păstrăm Ortodoxia şi adevărul lui Hristos cu forţe proprii, nu cu tradiţii. Poporul român este foarte tradiţionalist şi sunt foarte bucuros de lucrul acesta, dar trebuie şi propovăduire, şi atunci apelăm pe la greci. Dacă grecii ne vând şi nu sunt prezenţi, la întrebarea unui naiv, ca românul, îl bagă românul şi pe grec la adversari. Un cioban nu are altă misiune decât să păzească oile şi, pentru oaia care rătăceşte, îşi lasă turma şi se duce după acea oaie, asta înseamnă să fii prezent. Nu mulţumirea că m-am culcat ortodox, am visat ortodox şi m-am sculat ortodox. Nu-i destul acest lucru. Asta înseamnă să fii prezent. Şi mai ales să păstrăm unitatea. Şi unitatea... că numai adevărul vostru, al grecilor, şi al românilor poate să apere cu orice chip mântuirea şi fericirea veşnică. Să facem orice să nu rupem unitatea dintre noi, dintre ortodocşi, să ştim să trecem şi peste anumite greşeli, doar, doar, şi-or da seama fraţii noştri că au greşit. În Biserica Ortodoxă, în Hristos adică, nici cât de mică [să fie] greşeala, nu este un lucru mic. Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Asta e o mare greşeală, să treci cu vederea puricele care este în spinarea ta. Pentru că nu este un lucru mic în viaţă un purice în spatele tău. Să fim liberi, pentru că dragostea numai în libertate se desăvârşeşte. Nu e vinovat Dumnezeu că sunt greşeli în lume... Cine-L putea vădi de vreun păcat pe El? Că spunea cineva că dracul, ca creatură, este imperfect creat de Dumnezeu... Nu este adevărat! În creaţia divină, Dumnezeu a făcut [totul - n. n.] desăvârşit, a creat desăvârşit, a creat şi o nuanţă de libertate... Să poţi crea liber, cu libertatea ta... L-a lăsat [pe om] să mă critice... Aş îndrăzni să spun că niciun mare propovăduitor, nici Apostolii nu au contribuit la mântuirea lumii cât au contribuit războaiele ortodocşilor cu toţi. În luptă se desăvârşeşte eroul. Fii liniştit... multe rele se fac cu arhiereii aceştia ecumenişti, dar tu trebuie să fii un factor luminos, omul cerului, cu orice chip. Lumea care trebuie pusă la punct nu e lumea din afară, ci lumea din tine. Pune-te tu la punct! Să fii un moment de odihnă pentru divinitate! Spunea cineva, o persoană istorică, el era foarte voinic: „Eu când sunt singur, suntem mulţi”. Să fii pus la punct şi cerul are punct de odihnă cu tine! Are Dumnezeu grijă. O singură bombonică, când o iei, îţi îndulceşte gura amară. Nu există un somn mai liniştitor decât atunci când eşti, din punct de vedere al trăirii, pe linia Mântuitorului, adică a Ortodoxiei. La o conferinţă am fost întrebat, era noapte, la Casa de Cultură, ce melodie îmi place. Şi m-am temut de întrebarea asta, pentru că eu nu cunosc melodii. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Şi am spus: Bătaia clopotelor, care pe latineşte înseamnă vivos voco, mortuos plango, fulgura frango, adică cheamă viii, plânge morţii şi alungă norii. Sunt foarte sigur că la moarte toţi se vor căi că au pierdut timpul. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Se pune marea întrebare, ce urmează? Atunci e toată lumea teoloagă şi se va grăbi să facă ce mai poate. Totul e să pleci la timp şi asta-i viaţa.

Pr. G. M.: - Slavă Domnului! Cel puţin aşa cum mă simt eu, renaştere. Avem şi în Grecia buni duhovnici....

- Mă bucur sincer...

Pr. G. M.: - Duhovnicul meu este stareţul mânăstirii Sfântul Pavel din Sfântul Munte, părintele Partenie... Eu am rămas entuziasmat duhovniceşte, pentru că, atât părinţii duhovnici din Grecia, cât şi părinţii duhovnici din România, trăiesc aceeaşi unitate în Hristos. Şi, de aceea, am primit un sprijin de la preacuvioşia voastră, părinte Arsenie, foarte mare.

- Eu sunt foarte bucuros pentru cinstea pe care aţi făcut-o inimii mele şi chiliei mele, rămâne un singur lucru: să fim adevăraţi!

D. Ţ.: - Mulţumim foarte mult pentru timpul, efortul şi iubirea preacuvioşiei voastre!

- Nu vreau să se spună aceste mulţumiri şi aceste cuvinte frumoase pentru că aşa se obişnuieşte. Noi suntem adevăraţi. Nu este timp să prelungim vorba. Judecata de apoi vine cu o singură lege indiscutabilă: Nu mai poţi minţi. Şi nu te-ai îmbătat în viaţa ta, pentru că ai fost prudent la numărul paharelor, dar ai încurajat cofele de vin din băutura altora [şi ţi-a] lipsit curajul de a spune în faţa cârciumii: La foc cu voi! Era un oarecare stăpânitor şi ajunsese duşmanul până la zidul cetăţii unde era el..., îi cucerise ţara. Şi acest om nu mai avea nicio altă ieşire..., dar a făcut o mare jertfă în faţa lor. Şi le-a spus: „Duşmanilor nesătui, este fiul meu lângă mine. Îl înjunghii în faţa voastră, ca să ştiţi cu cine luptaţi. Deci, nici pe voi nu vă voi cruţa, dacă pe fiul meu nu l-am cruţat!” La judecată ne va întreba Dumnezeu: „Ce aţi făcut cu Fiul Meu?” Care este răspunsul? Ce poţi să spui? Da, ne va întreba: „Ce aţi făcut, oamenilor, cu Fiul Meu?” E îndreptăţit. Şi zice Fiul: „Câte lucruri v-am învăţat Eu pe voi bune, pentru care Mă răstigniţi?” „Omule nesătul - şi se înţelege şi grecule, şi românule -,¬ ce aţi făcut cu Fiul Meu, de ce nu aţi iubit?” Sigur, pentru că am urât! Vreau să vă spun că am 96 de ani...

Pr. G. M., D. Ţ.: - La Mulţi Ani!

- Nu am ajuns la ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt este o rugăciune...

(Şi toţi primesc binecuvântarea părintelui Arsenie, care rosteşte şi o rugăciune...)

Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Articolul a fost preluat din ultimul numar al revistei Atitudini.

Copilăria – “Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinţii binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea…”[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalţi printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidenţă cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în faţa lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolţit şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptăţească, simţind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învaţa meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obţine unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinereţe l-a ajutat foarte mult în viaţă, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezenţă continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinereţe legionară

După ce absolvă Școala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naţionalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcarea Legionară, fiind captivat de personalitatea Căpitanului, Codreanu, şi de mulţi alţi intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumuseţea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidenţiindu-se printr-un deosebit simţ organizatoric şi calităţi de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, Căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Melaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activităţii sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualităţii romaneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din judeţul Braşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „În trei zile am scos toţi ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” – povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-Bucureşti-Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român”.

Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calităţi creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.

Arestat sub regimul Antonescu

În 1941, după rebeliunea înscenata de Antonescu şi germani, Părintele Arsenie este arestat din nou alături de toţi ceilalţi capi ai Mişcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la şase ani de închisoare. Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulţi dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze şi să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinţei în Hristos. Aici îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea cu prea frumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferinţă şi prieten devotat pe Părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mai mare lucru în creaţia lui Dumnezeu, mai presus chiar şi de tainele îngereşti, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire.

Intră în viaţa monahală

„M-am făcut călugăr ca să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să-L birui”

Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, tânărul Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, stareţul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică fraţii: pe acesta îl ţii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Stareţul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”.

De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de fraţii de acolo. Este rânduit paraclisier şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolniţa mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuţile călugăreşti în desăvârşirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupţi? Cu Creatorul voinţei libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ţi tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul – de aceea ne numim cin îngeresc”.

Remarcat pentru calităţile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunţat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Şi eu zic: Cum? Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă stareţul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.

De aici începe un şir de prigoniri şi defăimări ale stareţului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: Dacă mă dă afară mă duc în alta mănăstire, dar nu plec de voia mea!” Mănăstirea Cozia era aşezată pe o moşie de 300 de hectare şi se situa la 2 km de Caracal, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia şi muncitorii care o lucrau. Stareţul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca să îngrijească recolta. Fratele Anghel primeşte cu multă bucurie ascultarea şi pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăţi şi neplăceri. Are parte însă şi de multe mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Printre acestea se număra şi întâmplarea cu capra. Părintele obişnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarnă geroasă şi lupii de afară au înspăimântat însă şi capra Părintelui, care ţipa cu disperare să intre şi ea în magazie. „Nu puteam că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche şi am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru… am ingenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit şi s-a aşezat singură în genunchi ca rândul trecut. Vă daţi seama unde mă trimisese Gherman, stareţul, la ce mare fericire?”

La Sihăstria

La Comanca este sesizat de Părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temnițele comuniste), stareţul mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o aşa personalitate ca Părintele Arsenie este ţinută închisă sub obroc, într-un loc neştiut de nimeni. Este trimis de ascultare la schitul Cioclovina de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urşi şi de lupi. „Luam tava noaptea, băteam şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina”. Lupii însă aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de Părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece la presiunile Securităţii, mitropolitul Firmilian este silit să îl îndepărteze din seminar. Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securităţii, alungat din orice mănăstire, prigonit de „fraţii” săi, aici părinţii l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe fraţii şi părinţii obștii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „Îi întrebam pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi ţină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.

Rugător aprins la mănăstirea Antim: Arsenie – omul lui Dumnezeu

Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniştea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen şi sculptură, este chemat, spre sfârşitul anului 1949, la Institutul Biblic din Bucureşti, unde desena şi sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori şi intelectuali, precum: Părintele Petroniu Tănase, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduieşte Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria şi astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorţi) de către Părintele Benedict, naş fiindu-i Părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie, la pomenirea Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, faţă de care păstra o deosebită evlavie şi care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se ştie că mai presus de toate, Părintele Arsenie preţuia virtutea iubirii şi propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei ţări binecuvântate şi mult asuprite, prin lume şi prin mănăstiri, prin pustietăţi, prin canale şi prin închisori.

Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae, întruniri duhovniceşti, care au atras mii de tineri studenţi. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mişcări a Rugului Aprins. De pildă Părintele Arsenie nu era de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, şi în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii – le atrăgea smerit atenţia Părintele. Rosteşte-o tainic şi taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos”? Şi de atunci îi rămăsese porecla Arsenie, omul lui Dumnezeu!

Profesor spiritual la Seminarul de la Neamţ, activitatea misionară de preot

Îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, Părintele Arsenie începe să aibă probleme cu vederea. Acesta este de fapt şi un pretext de a cere ieşirea din eparhie şi revenirea la mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă şi revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puţin timp, la insistenţele şi recomandarea Părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la mănăstirea Calamfideşti, lângă Rădăuţi şi exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit întru preot la mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu şi-a dorit preoţia, ca unul ce iubea mai mult smerenia şi prefera să rămână un monah anonim, Părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii şi se dedică trup şi suflet acestei vocaţii – preoţia şi duhovnicia.

Harul său duhovnicesc şi pedagogic nu este lăsat în umbră şi este numit profesor spiritual la seminarul mănăstirii Neamţ. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie şi se ocupa de educarea şi formarea tinerilor seminarişti, viitori preoţi. Părintele povesteşte o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor proscomidia şi cum se săvârşesc Sfintele Taine. În timp ce le explică faptul că datorită necredinţei preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne şi sânge şi care este rânduiala canonică în astfel de situaţii, diaconul cu care slujea, era cuprins de îndoială în privinţa celor relatate de Părinte. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? Că n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie! Şi s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de uşa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului… El s-a îndoit, nu trăia prin credinţă. Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoţie”?

Egumen la mănăstirea Slatina

În 1950, la cererea Patriarhului Justinian, Părintele Cleopa este chemat să întemeieze o obşte monahală la mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă cu condiţia să fie însoţit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, Părintele Arsenie. Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa – stareţ peste 120 de călugări. „Nu era mănăstire – mărturiseşte Părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic… Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăştia sunt oamenii lui Dumnezeu”! În scurt timp mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viaţă de obşte din ţară, un model de vieţuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.

Pe lângă celelalte calităţi şi virtuţi călugăreşti, smerenia, dragostea, nevoinţa, ascultarea, Părintele Arsenie era şi un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate şi adevăr. Iată un exemplu relevant, relatat de Părintele: „S-a ivit o neînţelegere în timpul ăsta cât eram la Slatina cu Părintele Cleopa care era stareţ, datorită amestecului cu intenţii speculative ale exarhului locului… Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă de duhovnici. Zic: Părinte Cleopa, de ce ai susţinut aşa? A intervenit Părintele Emilian: Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde de mânie…! Zic: Aşa este, dar se bucură numai de adevăr! Au rămas miraţi cei care erau de faţă”.

În pustie, împreună cu Părintele Cleopa

Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.

Pustia îl învaţa pe Părintele să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.

Presimte din nou arestarea

„Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sf. Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te ţin prezent şi în luptă”.

Fiind încă împreună cu Părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad, iar Părintele Arsenie sub alt brad, la distanţă de circa 2 metri, când un şarpe iese dimineaţa de sub culcuşul unde dormea Părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul Părintelui Cleopa, a trăsnit şi bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimţire că mă arestează. M-au arestat într-adevăr”.

Căutat de 89 de ofiţeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?” Şi m-au dus la Miliţia din Suceava.

O anchetă necruțătoare şi detenția cea mai cruntă

„Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră”

Dacă în pustie era nemulţumit că nu ajungea să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simţindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temniţa, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturisește: „În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiinţa ta că eşti pe cruce şi s-o accepţi cât se poate mai mult… Desăvârşit – e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit”.

Anchetat în beciurile Securităţii de la Suceava, pe un motiv nefondat că „a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea, are bucuria sufletească însă să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe Părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate Părintele Arsenie l-a preţuit cel mai mult.

De la Suceava sunt transportaţi a doua zi, tot legaţi la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul... Pană la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”

A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.

Temniţa Aiudului – cerul pe pământ

Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestaţi şi Părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, faţă de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şi necompromişi dintre deţinuţi. Părintele însuşi socotește o minune faptul că a supravieţuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar nu numai că a supravieţuit, dar simţea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezenţa lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic aşa, dar lucrul acesta nu se raţionaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poţi să spui: mai aşa sau aşa; e foc, arzi pe toate părţile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înţeles şi de prezentat: simţeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: „Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!” Acesta era un semn pe care poate nu l-ar înţelege lumea. Descopereai frumuseţea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea – simţ de mare fineţe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.

De aceea Părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin morse pe deţinuţi, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”

Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; Noi nu aveam putere nici să suflăm”.

Încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă:

- Vorbeşte-mi de existenţa lui Dumnezeu! – spune colonelul.

- Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoala primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument.

Văzând că este înfrânt, a întrebat:

- Care este ultimul tău cuvânt?

- Sunt gata să mor pentru ce spun!

- Luaţi-l de aici! Gata!

Eliberarea

După ce îşi ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie est eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru Părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.

„După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat ideea să merg la Cluj la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filia de Jos şi Filia de Sus. Am fost numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”. Părintele Arsenie ajunge la mănăstirea Techirghiol datorită mai mult unor intrigi, deoarece sfinţia sa ar fi urmat să fie stareţ la mănăstirea Cernica. Dar ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinţei şi a prigoanei, Părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.

Duhovnic la mănăstirea Techirghiol

Cei 35 de ani de ani petrecuți ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulţimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele ştia să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care îşi vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Şi sunt singur, se destăinuia Părintele fraţilor săi de la Sihăstria. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar mă liniştesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât aşa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”.
Din binecunoscutele sale învăţături pe care le împărtăşea credincioşilor care îi cereau cu sete sfatul, menţionăm câteva, din temele preferate ale Părintelui:

Despre neam: „Trebuie să ştiţi că un neam, ca şi o instituţie, trăieşte prin cei care ţâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului. Vă rog să mă credeţi, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiţi, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro- ungari şi de câţi mai câţi, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!…”

Despre Ecumenism: „Am spus-o de multe ori şi n-o spun numai eu. Eu nu spun decât ce am găsit la Sfinţii Părinţi: Cu diavolul nu se stă de vorbă! E o mare greşeală să intri în dialog cu diavolul. Papa se vrea „biruitorul comunismului”, dar de la Roma, nu de la Aiud! El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu ştiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Şi părinte, ascultaţi-mă pe mine: Adevărul ortodox îl roade! Prezenţa ortodoxă îi omoară! Nu le convine cu niciun chip! Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă iţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificaţie, crucea – toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea”.

Învăţăturile Părintelui Arsenie despre ecumenism sunt foarte clar evidenţiate în cartea sa „Singur Ortodoxia”, Editura Sophia, o carte care arată puterea mărturisitoare cu care era înzestrat Părintele Arsenie, asemenea marilor mărturisitori ai Bisericii din vechime.

Despre masonerie: „Monahul să combată, dacă se ivesc în calea lui francmasoneria, ereziile, ca pe nişte neavenite, ca pe nişte primejdii în locuirea lumii, ca pe nişte primejdii pentru învăţătura creştină. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanişti, ereticii în general trebuie combătuţi cu orice chip, pentru că ei Îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt Părinte cu foarte mare dreptate: Dacă fratele tău îţi scoate ochii, degeaba te superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi. Dar dacă Îl atacă pe Hristos, mânie-te tare! Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie”.

Trecerea la Domnul – „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”

Dumnezeu a dat să trăiască ani mulţi pe pământ robului său, Arsenie, ca o încununare a celor suferite pentru Numele Lui, aici pe pământ, în neîncetate prigoniri şi defăimări adeseori. Bolile însă încep să îi răpună trupul de neînvins pană acum. Nu l-au învins bătăile, torturile şi nici torţionarii comunişti care voiau să îl înghită precum fiarele, nu l-au învins nici fiarele pădurii şi nici fiarele politice, nu l-au biruit trădătorii şi defăimările fraţilor lui – pe toţi i-a biruit şi poate şi pe Dumnezeu cu care s-a luptat duhovniceşte, după cum frumos şi artistic ilustra în metaforă Părintele lupta sa duhovnicească – pentru că ceasul său nu sosise. Dumnezeu singur, care a biruit moartea, i-a dăruit cununa Învierii, atunci când misiunea sa pe acest pământ a luat sfârşit. În data de 19 iulie 2011, la 97 de ani, Părintele Arsenie a trecut la iubitul său Mire, Hristos, lăsând în urmă mulţime de ucenici, rămaşi orfani de Părintele lor iubit. Veşnica lui pomenire şi rugăciunile şi mijlocirile cuviosului şi mărturisitorului nostru Părinte Arsenie să ne dea puterea să îi urmăm învăţătură, să ne apropiem de Hristos, să Îl iubim pe Hristos şi neamul nostru să se înalţe biruitor de pe crucea suferinţei! De altfel acestea au fost şi ultimele cuvinte testament ale Părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferinţă: Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!

Bibliografie:

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1, 2 şi 3, Editura Sophia, Bucureşti.

Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol 2, Ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004.

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mănăstirii Dervent, 1999.

Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire, Ediţie îngrijita de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, Bucureşti.



[1] Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvant despre bucuria duhovniceasca, Editura Eikon, 2003.

Articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 18.


Publicat pe 20 August 2011

A apărut "Atitudini" nr. 18

Părintele Arsenie Papacioc
Portret
Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc
de Ieromonahul Justin şi Monahul Kirion
Fericitul sfârşit al lui Radu Gyr – Apostolul poet al închisorilor româneşti
Continuare din numărul trecut
Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş
Interviu cu Părintele Justin Pârvu
Noi minuni ale Părintelui Ilie Lăcătuşu, noul mărturisitor
adunate de Ciprian Voicilă
Descoperire cerească despre vremurile de pe urmă, arătată în vis sfântului Ioan de KronStadt
de către Sfântul Serafim de Sarov
Ecumenismul şi provocările contemporane
de Ioan Vlăducă
Încercări de maghiarizare a românilor ardeleni prin biserica Greco-Catolică
de Ieromonah Eftimie Mitra
Cuvânt la prăznuirea Sf ântului Prooroc Ilie Tesviteanul
de Danion Vasile
Închisoarea electronică mondială
Comunicare a Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos
E-guvernarea complexă şi totală prin bioputere
de Pr. Prof. dr. Mihai Valică
Despre falsificarea artei şi culturii româneşti
de Radu Gyr

si multe altele le puteti descoperi cumparand revista de aici.

Irina Nicolau: Despre cafenea, cu respect şi dor

Text preluat de pe site-ul Muzeului Taranului Roman.

În fiecare familie există o bătrânică sfătoasă care lasă în urma ei pilde şi vorbe cu duh. A noastră se numea Mari. Ori de câte ori cineva făcea o referire la soartă, ea intervenea ca să spună că şi-o face omul după mintea lui. Am avut o prietenă, zicea, care visa blănuri şi bijuterii; s-a căsătorit cu un armator din Galaţi şi le-a avut. Mie, adăuga, mi-a plăcut să joc table, m-am căsătorit cu unul care avea cafenea şi am jucat. Aşa am aflat de timpuriu că la cafenea oamenii jucau table.
O altă informaţie despre cafenea mi-a parvenit tot de timpuriu, tot din familie şi tot de la Galaţi. Fratele lui Mari, Trasibul Santorineanul, ţinea restaurantul number one din oraş. Mare cartofor, Trasibul obişnuia să joace cărţi cu clienţii. Nevastă-sa, sătulă de ghinioanele lui, trăgea cu coada ochiului la ce se întâmplă şi, când pierdea prea de tot, venea şi răsturna masa cu un gest scurt. Gata, gata cu cărţile, aici nu e cafenea! Deci, am dedus logic, la cafenea oamenii jucau şi cărţi.
Aceste informaţii mă mirau pentru că nu se suprapuneau deloc peste propria mea experienţă de cafenea. Aveam patru ani şi mergeam la cafenea cu tata. Peste drum de Banca Naţională, dădeai colţul unde era atelierul de proteze şi centuri pentru hernii – vitrina plină de mâini şi picioare de lemn, chingi, catarame şi bucăţi de toval – şi intrai într-o curte lungăreaţă care te ducea drept la cafenea. Acolo se adunau macedonenii prin anii ’50. Ştiu precis că nu jucau nimic. Înjurau pe comunişti. NU venea nici o femeie. Pe mine nu mă luau în seamă. Şi totuşi nu mă plictiseam. Aşa e la cafenea, te uiţi în jur şi nu te plictiseşti.
La începutul lui 1950, cafenelele au dispărut. Omul de tip nou nu trebuia să-şi piardă timpul în locuri neorganizate şi nesupravegheate. El asculta conferinţe educative după care juca şah la clubul întreprinderii…
Dacă pofteai o cafea puteai s-o bei în baruri şi în unele restaurante. Întrebai modest, vă rog, serviţi şi cafea? Dacă răspunsul nu era nu, da-ul se rostea cu greaţă. Aşa că toată studenţia am băut votci. Pe urmă, îmi făceam plinul de cafea la serviciu: una, două, trei stacane. Cu cât ceaşca creştea, cu atât cafeaua înceta să mai fie o băutură care produce comuniune. Despre birourile unde prezenţa carismatică a unuia strângea mai mulţi colegi în jurul unei cafele mici, şefii spuneau cu dispreţ dojenitor, acolo e cafenea. Pe urmă au venit cele două cincinale ale nechezolului. Cafeaua s-a scumpit, ajunsese românul să-şi refiarbă zaţul. N-am să uit că, în 1984, un prieten a pus câteva boabe de cafea într-o cutiuţă cu capac etanş şi ne-a zis, vreau să pot să arăt băiatului meu, când va fi mare, cum arată cafeaua.
Şi a vrut Dumnezeu să avem parte de 1989. Primul meu gând a fost să deschid o cafenea. O cafenea cu multă cultură, un loc, nu un spaţiu comercial. Nu am deschis-o. Şi când mă uit la cafenelele pe care le-au deschis alţii îmi vine în minte televizorul cu radio, barometru şi ceas: cafea cu biliard, cafea cu Mirinda, cafea cu gumă de mestecat… Muzica urlă tare şi te invită, bea şi pleacă! Nu tu un ziar, nu tu nimic. Cineva, cu mână moartă, îţi pune în faţă o cafea şi te urmăreşte când pleci cu o privire uşurată. Oamenii nu se cunosc, nu se salută, nu îşi zâmbesc. Intră şi ies ca din Bufetul Gării. Perechile de îndrăgostiţi mai rămân după ce ceaşca s-a golit; ei şi bişniţarii. Nu era aşa cafeneaua lui Mari. Cafeneaua lui Mari era un mod de viaţă.
Meseria m-a silit să citesc, între altele, studii legate de sociabilitate. Ştiu că trăim în epoca lui Fast Food, că oamenii se grăbesc atunci când pierd timpul, că nu mai au stare. Mă tulbură însă două lucruri, altfel aş spune, domnule, nu se mai poate face nimic. Mă tulbură faptul că uneori se întâmplă să fie bine. Mă aflam recent într-o cafenea. Eu şi bărbatul meu eram singurii clienţi. Mai fusesem o dată şi nu ne reaminteam când. În iulie, ne-a spus patronul băgându-se firesc în vorbă. Al doilea lucru care mă tulbură este faptul că mă simt vinovată cum, de altfel, simt că şi alţii sunt vinovaţi. Dacă oamenii care fac cafenele proaste pur şi simplu nu ştiu să le facă mai bine şi, mai grav, dacă cumva ei s-ar lăsa îndrumaţi? Cine să-i îndrume? Cei care se gândesc la cafenele cu respect şi dor sau Asociaţia S.O.S. Bucureşti. Dacă există o astfel de Asociaţie? Nu. Dar de vreme ce nu există, ea poate fi creată.


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.

Doua minuni ale Sfantului Nectarie preluate de la "Botosaneanul Ortodox"

1. "Uleiul din sticluta s-a schimbat in mir frumos mirositor"

Doamne ajuta!

Vreau sa va spun si eu o minune intamplata la mine in Pascani, prin mijlocirea Sfantului Nectarie al Eghinei, deocamdata nu m-a luat nimeni in seama cand le-am povestit. Poate dumneavoastra veti decide sa auziti o marturisire.
Eu mai plec in general in Bucuresti pentru consultatii medicale la dinti. Am cunoscut manastirea Radu Voda, prin intermediul unei fete. Acolo moastele Sfantului Nectarie m-au impresionat! Mi-au dat o tarie extraordinara, nu a putut limba mea sa explice ce putere am primit si ce intarire mi-a daruit atingerea de sfanta sa racla. De atunci am stiut ca Sfantul Nectarie e cu mine. Ce m-a socat si mai tare este ca de cate ori am apucat sa merg acolo... o data am fost si calugarul punea ulei in candela, si mi-a daruit si mie intr-un borcanel niste ulei. Eram fericit, stiam ca poate sa vindece pe oricine acel ulei. Eu i l-am adus mamei mele, dar ea nu prea s-a dat cu dansul. Vreo luna l-am lasat uitat si apoi, cand pe mama au apucat-o niste dureri, am apelat la ajutorul Sfantului Nectarie, si cand am deschis borcanul spre marea mea surprindere, era MIR! Uleiul din candela Sfantului Nectarie de la manastire, la mine acasa se facuse mir. Am ramas si eu si mama incredibil de socati. Dar multumim Domnului si stim ca a vrut Sfantul Nectarie sa ne intareasca, caci suntem destul de pacatosi, si sa credem ca uleiul acela face minuni!
Indemn pe fiecare sa mearga la Sfantul Nectarie! E o dulceata de sfant, cu tot dragul zic asta!!

Ionut G.

2. Eu si sotul meu suntem din Craiova, dar avem jobul intr-un alt oras.
In perioada Sarbatorilor de Pasti, ne-am hotarat sa ne casatorim. Zis si facut.
Am stabilit data nuntii, la 3 luni dupa Pasti; doream o nunta crestineasca, fara lautari si persoane credincioase participante la acest eveniment.
Lipseau nasii; doream ca acestia sa ne fie calauzitori si pe plan spiritual, cat mai apropiati ca varsta si sa ii avem ca exemplu.
Am incercat la o familie de crestini din Craiova; dupa cateva zile raspunsul a fost negativ; am devenit suparaciosi unul pe celalat pentru ca nu gasisem nasi buni crestini.
Am facut Paraclisul Maicii Domnului si Acatistul Sfantului Nectarie.
Mergand la una dintre biserici in orasul respectiv, ne-a incantat faptul ca unul dintre cantareti avea mai multi copii.
Pe drumul de intoarcere de la biserica, sotul mi-a propus sa ii punem nasi pe cantaret si sotia lui.
Parca a aparut soarele pe strada mea cand am auzit propunerea lui.
Asteptam cu nerabdare duminica urmatoare pentru a-i pune aceasta intrebare. Raspunsul a fost afirmativ, iar noi suntem foarte bucurosi de alegerea facuta.
Nasii ne-au ajutat foarte mult pe plan duhovnicesc si avem un exemplu in dansii de crestini adevarati.

Anunt dat de "Botosaneanul Ortodox"

Dacă aţi trăit o minune mijlocită de Sfinţii:

Maica Domnului

Parascheva de la Iasi


Gheorghe purtatorul de biruinta


Dimitrie izvoratorul de mir


Filofteia de la Curtea de Arges

Teodora de la Sihla

Sau daca ati trait alte minunii la Icoanele Facatoare de Minuni
vă rog să mă contactaţi la adresa:


botosaneanulortodox@yahoo.com sau la Y.M.botosaneanulortodox

Marturiile vor aparea intr-un volum la editura Scara din Bucuresti.

Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: invataturi si intamplari minunate

Editura Sophia
Pret: 20.00 lei

Format 13x20 cm
280 pagini

Traducere din limba rusa de Pr. Nicolae Cretu

Protoiereul Valentin Mordasov, „stareţul de la Pskov”, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi duhovniceşti care au împodobit Biserica Rusă a ultimilor cincizeci de ani. La smeritul preot de ţară care în 45 de ani de slujire nu a ştiut ce înseamnă odihna se adunau mii de oameni din toate colţurile fostei Uniuni Sovietice ca să afle sfat, mângâiere şi, nu de puţine ori, izbăvire de duhurile necurate, vindecare de bolile trupului, ajutor în problemele de nedezlegat cu mijloace omeneşti. El a lăsat în urmă el însuşi numeroase scrieri pătrunse de duhul literaturii patristice, al căror mare iubitor şi cunoscător a fost, scrieri dintre care face parte şi cartea Sfaturile unui preot către enoriaşii săi, apărută deja la editura Sophia.


ISBN 978-973-136-228-1
Anul aparitiei: 2011



“Pentru fiecare cuvânt vom da răspuns”

“O rugăciune mică poate deveni mare. La fel şi păcatul. Mulţi îşi pierd sufletul nu din cauza unor păcate mari, ci din cauza celor mici. S-a spus că pentru fiecare cuvânt vom da răspuns. Teme-te să-ţi permiţi glume proaste, să râzi nestăpânit, să vorbeşti în deşert şi să judeci. Ţine minte că atât cel care greşeşte, cât şi cel care judecă pe aproapele său sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. A mânca un măr pare o faptă atât de mică, dar în Rai prin acest gest mărunt s-a încălcat voia lui Dumnezeu. Păcatele mici sunt periculoase tocmai pentru că le considerăm neînsemnate. Dar o scânteie se preface într-o flacără mare, şi aceste păcate mici ne pot face să pierdem fericirea veşnică. Prin mărturisire însă, gândul păcătos îşi pierde puterea şi nu mai ajunge să se materializeze în faptă. (…)”

“Suntem surzi când este hulită credinţa şi Biserica”

“Printre multele minuni ale Domnului se află şi vindecarea unui surd şi mut. De multe ori şi noi suntem surzi. Suntem surzi la spovedanie, când nu ştim ce să spunem şi lăsăm pe seama noastră păcate nemărturisite. Suntem surzi când sunt hulite credinţa şi Biserica, iar noi tăcem şi nu apărăm slava lui Dumnezeu. Când trebuie să învăţăm, să devenim mai isteţi, să adunăm ştiinţă duhovnicească, cât de des suntem surzi! În schimb, când ar trebui să tăcem, ca de pildă în cazul în care suntem jigniţi de cineva, atunci nu o facem, deşi acest lucru este necesar pentru smerirea noastră şi pentru dobândirea blândeţii. (…)”

Orbirea duhovnicească

“Duminica Orbului din naştere ne dă prilejul să vorbim despre orbire: orbirea duhovnicească. Această orbire se întâmplă din diferite motive. Pe unii îi orbeşte mândria. Pe Iuda l-a orbit iubirea de argint. Pe fiii lui Iacob i-a orbit invidia atât de tare, încât l-au vândut ca rob pe fratele lor. Răutatea şi invidia i-au orbit pe iudeii care au văzut minunile Mântuitorului. În zilele noastre există de asemenea mulţi oameni orbiţi: vânzătorul este orbit de zgârcenie, conducătorul este orbit de dragostea de slavă, cel bogat este orbit de agoniseală etc. Păcatul orbeşte deplin ochii duhovniceşti. Un orb duhovnicesc vede totul prin prisma propriei patimi: cel desfrânat gândeşte că toţi sunt desfrânaţi, cel bârfitor că toţi sunt bârfitori, cel rău şi invidios că şi alţii sunt la fel. (…)”

“Patima se micşorează prin blândeţe”

“Dacă patimile orbesc sufletul, ne punem întrebarea: Cum să luptăm împotriva lor? Sfântul Ignatie Briancianinov spune că doar descoperindu-le, precum un inamic în război, noi le putem combate şi învinge. Descoperă la spovedanie îndeosebi gândurile care duc la dezvoltarea patimii. Nu te îndreptăţi niciodată, pentru că îndreptăţirea de sine face patima să crească. Patima se micşorează prin blândeţe. (…)”