În curs de apariţie la editurile Areopag şi Meditaţii- Părintele Adrian Făgeţeanu: "Viaţa mea. Mărturia mea"

Îi rog pe toţi posesorii de blog care au dragoste pentru părintele Adrian Făgeţeanu să preia această primă parte a cărţii aflate în curs de apariţie.

VIAŢA MEA

Părinte, v-aţi născut pe 16 noiembrie 1912... Vă rugăm să ne vorbiţi despre părinţii dumneavoastră, despre tatăl dumneavoastră, preotul Mihail, şi mama Aurora, din Deleni...

Aş putea să vă spun ceva...

Să începem cronologic, dacă aţi fi de acord.
De când eram mic, sau de când?
Da. Sau, dacă ştiţi şi despre strămoşii lor, din Bucovina.

Da, vă spun. Tatăl meu s -a numit Mihail. El mi- a povestit odată, plângând, ceva din viaţa lui. La 5 ani i- a murit mama, iar la 8 ani i a murit tatăl. Dar el avea un frăţior cu doi ani mai mic ca el. Iar frăţiorul plângea să-i dea papa. De unde să -i dea, dacă nu avea nici tată, nici mamă? Nici el n- avea ce mânca, ce să-i dea frăţiorului? Şi atunci, ce i- a venit în minte lui taică meu, când era copil şi el? Mi- a spus el, plângând, că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului, şi a vorbit cu Mântuitorul aşa: „Doamne, Doamne! Tanti Ileana are vacă, mătuşa de dincoace de gard are capră, cealaltă are cutare... Doamne, dă mi şi mie ceva, ca să dau papa la frăţior!” El spunea că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului şi a vorbit cu El, cum am vorbit eu, o dată, cu Ştefan Vodă la Putna. Tot direct am vorbit, nu prin translator, şi i- am spus: „Măria Ta, ce ai făcut de i- ai putut birui pe tătari, pe unguri, pe mahomedani, pe toţi, şi noi, românii de acum, suntem robii jidovimii?” Aşa i- am spus lui Ştefan, la mormânt, copil fiind – elev de liceu. Directorul ne-a dus cu tot liceul în excursie la Putna.

Şi [Ştefan Vodă] v- a răspuns?

N -am auzit cu urechile astea.

Cum i- a răspuns Mântuitorul tatălui dumneavoastră, când s- a rugat atunci?

Vă spun, vă spun... El s- a rugat dimineaţa, când plângea fratele lui să- i dea papa. Seara, aude bătăi în poartă. Şi a ieşit la poartă să vadă cine bate, ce vrea. Erau vreo patru persoane la poartă, şi i-au spus: „Măi, Mihai, uite ce- i, tatăl tău a fost meşter zidar, el ne a învăţat zidărie pe toţi. (Pe atunci nu dădea instituţia certificate – care- i lucrător, care- i calfă, care- i meşter, ci meşterul dădea diplome.) El ne- a învăţat să facem şi treabă, el ne- a dat şi diplome fiecăruia din noi. Şi noi azi am terminat de zidit o şcoală mare, mare de tot, într- o mahala a Cernăuţilor – şi atunci era obiceiul că nu- ţi dădea în rate banii, ţi- i dădea la recepţie –, şi am primit fiecare o sumă mare. Meşterul, cea mai mare, calfa – a doua, lucrătorii de rând atâta... Şi noi ne- am dus întâi unde se merge când primeşti bani”. Unde se merge?

La orfani... La bancă...

Nu, întâi la restaurant! Nu sunteţi realişti! Sunteţi extratereştri... „Ne- am dus la restaurant şi a durat cam mult, că şi noi am avut bani mulţi.” Şi nu erau nişte sfrijiţi, erau sănătoşi, nu? Şi încăpea în ei şi rachiul şi berea. Era mai mare consumul de bere, erau fabrici foarte bune. „Şi am băut, am băut, şi la urmă, unul din noi a spus: «Măi, noi am încasat atâţia bani datorită învăţăturii pe care ne- am primit- o de la bătrânul care a murit. Şi uite, copiii lui nu au pe lume nici măcar un protector»”... Cum se dă la copiii minori. Şi zice: „Hai, ce să facem?” Şi unul din ei a propus: „Hai să mergem în târgul de vite!” S- au dus în târgul de vite, dar se făcuse seara de acuma, târziu. Vitele bune erau toate vândute. Şi a rămas o vacă slabă, bătrână, pe care nu voia s- o cumpere nimeni. „Şi atunci noi am profitat că n- a cumpărat- o nimeni, ca să lase din preţ”. Şi a lăsat din preţ. Ştiţi ce s- a întâmplat cu şvabul care a dus să vândă vaca?

Nu!

Cum nu ştiţi? Oameni în vârstă, majori, şi nu ştiţi?! Un şvab, când a văzut că vaca lui bătrână începe să îi împungă pe copii, singura soluţie era să o vândă, nu? S- a dus în târgul de vite şi întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „De ce o vinzi?” „Păi, e şi rea, împunge copiii, şi dă puţin lapte, şi cutare...” – motive pentru care să o vândă. Un oltean zice: „Măi, tu nu ştii să vinzi vaca, dă- mi s -o vând eu!” Întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „N- am cu ce o hrăni! Dacă aş hrăni- o, n- ar fi aşa slabă ca acuma!” „Dar dă lapte?” „Cum să nu dea? Dacă- i dai mâncare, trebuie să dea lapte!” „Dar nu- i rea?” „Dar cum să fie rea? Dacă atâţia ani am ţinut- o, n- am ţinut- o de rea, nu?” Şi şvabul, auzind ce frumos vorbeşte ăla de vacă, zice: „Măi, în cazul ăsta n- o mai vând!” Reclama e sufletul comerţului, nu? Şi tata aude bătăi la poartă, şi ăia îi spun: „Uite, tatăl tău ne- a învăţat meserie, noi azi am luat banii. Am mers cam târziu în târg, n- am găsit o vacă mai tânără. Tu n- ai unde s- o paşti, dar uite, pe toate şanţurile e plin de iarbă. O paşti prin şanţuri. Uite, ţi- am adus şi funie, s- o duci. Îţi iei şi un băţ în mână, când ea merge prea repede s- o mai potoleşti. Şi o rogi pe tanti cutare, din vecini, s -o mulgă, că tu nu poţi s- o mulgi, nu?

I- a ascultat Dumnezeu rugăciunea, nu?

Tata spunea, plângând, că aşa e adevărul. Mi- a mai spus ceva: că învăţătorul din suburbia Cernăuţilor, de unde locuia el, când a văzut că el n- are ce mânca, dar la şcoală are note foarte bune, a spus la băieţii bogătaşilor care nu învăţau: „Mă, voi o să rămâneţi repetenţi, că nu- l luaţi meditator pe Mihail”. Şi l- a trimis ălora ca meditator, deşi el le era coleg. Şi atunci, mergând să facă cu ei şi matematică şi toate, sigur că mamele colegilor lui îi dădeau să mănânce ceva, nu? Şi el spunea: „Eu câteodată beam o jumătate de ceaşcă de lapte, şi luam să- i duc şi lui Nicolae să mănânce”. Şi îi spuneau: „Nu, nu! Bea tot laptele, că îţi dăm acasă o sticlă!”

Tatăl dumneavoastră s- a făcut preot.

A fost preot, da. Chiar preot, nu popă! El nu dădea voie niciodată naşului să spună ce nume să pună la copil, şi nici părinţilor. El consulta numai calendarul şi punea nume întreg: Mihail, Ioan – nu Ionel, nu Ionuţ. Nu punea niciodată două nume. Şi mai avea o calitate, că nu cerea de la oameni să- i dea bani, cum cer popii. El, cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Ceilalţi apostoli primesc ajutoare. Eu, nu. Eu fac corturi şi trăiesc din facerea de corturi, nu din ajutoare de la alţii. Fiecare apostol are şi el o soră (adică nu soră de sânge) care- l ajută la făcut mâncare sau ce trebuie. Eu, nu”. Aşa că el, ce făcea bani, pentru noi, pentru copii, făcea din agricultură. Semăna sfeclă de zahăr şi încasa mai mult decât pentru cartofi sau pentru alte cereale.
A avut parohie în comuna Deleni, nu?
Da.

Şi Aurora, mama dumneavoastră?

Mama era originară din Bosanci, Suceava. În casă la bunicii ei, familia Blându, au venit istoricul Dimitrie Onciul, cu Ciprian Porumbescu, cu Pangrati, arhimandritul de la [Mănăstirea] Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu alţi români români, şi au hotărât alipirea Bucovinei de patria mumă. Guvernul austriac, când a aflat lucrul ăsta, prin spioni, i a condamnat la închisoare, a desfiinţat societatea, iar pe ei i a pedepsit rău.

În Cernăuţi era asta, nu?

Nu, în Bosanci, Suceava. Această familie era deosebită de mulţi dintre bosânceni. Şi bosâncenii au calităţi deosebite – toţi sunt gospodari foarte buni. Pe vremea aceea, când eram eu copil şi copilăream acolo, ei spuneau că e păcat mare să faci ţuică din prune. Ei spuneau perje, nu prune. Pentru că Dumnezeu, când a dat oamenilor, aşa spune Psalmistul: pentru animale a dat iarbă, iar pentru oameni legume, nu? Deci să se hrănească din legume şi din fructe, din pomi, din toate alea. Zice: „Noi avem voie să mâncăm prune, să facem magiun, dar nu ţuică, să ne îmbătăm”. Aşa era atunci. Dar ei erau foarte zgârciţi. Dacă o cioară lua o prună, o urmăreau şapte sate şi, dacă vedeau că n- au prins- o, ziceau: „Acuma, să nu fie degeaba, măcar să fie de sufletul bunicului.”

Mai târziu satul Bosanci n- a fost colectivizat, nu?

Nu, nu.

Oameni foarte dârji!

Când s- a făcut colectivizarea, satul n- a primit colectivizarea. La toate maşinile securiştilor le-au dat foc. Au dat foc la toate maşinile securiştilor. Le- au răsturnat şi au dat foc. Cu ei nu te jucai! Când au venit evreii să facă prăvălii în Bosanci, întâi i- au primit. Când au văzut că au făcut şi cârciumi, şi le dau şi alcool, care le face rău, le- au pus fiecare în vedere: „Vă ducem cu căruţa noastră unde vreţi, numai să nu fiţi aici! Vă dăm răgaz de atâtea zile sau săptămâni, în ziua cutare venim toţi cu caii – că aveau cai buni, cum aveau hergheliile regale, cai de rasă, buni. Şi la Rădăuţi era herghelie, şi la ei în sat – şi noi vă ducem fără niciun ban, dar cine nu pleacă, nu- l mai găsiţi viu aici”. Nu te jucai cu ei.
Oare nu e necreştineşte să te porţi aşa?... Cum poţi să te aperi de cel care vrea să- ţi facă rău, dar totodată să faci ce a spus Hristos: să întorci şi celălalt obraz?.
Da, şi eu am propovăduit aşa cum spuneţi, pentru că niciodată n am făcut decât ce a spus Hristos. El a spus: „Iubiţi-i şi pe vrăjmaşii voştri”. Şi eu niciodată nu i- am urât pe evrei – numai pe jidani!

Care -i diferenţa?

Românul face diferenţa între greci şi fanarioţi. El e numai contra fanarioţilor, nu e contra grecilor. Şi eu n- am nimic cu evreii, numai cu jidanii. Pentru că evreii adevăraţi au respectat Vechiul Testament. Jidanii n- au nimic din Vechiul Testament, ei sunt cu Talmudul, care spune: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide- l!” Şi Mântuitorul spune să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău, nu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. V- am răspuns?

Da, ne -aţi răspuns. Mai vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Aţi avut fraţi, surori?

Am avut o soră, care era foarte bună la inimă. De câte ori mă bătea tata, ea plângea ca şi cum ar fi bătut- o pe ea. Eu nu plângeam, dar ea plângea. Şi, ori de câte ori o trăgeam de păr, ea, în loc să- mi răsplătească cu aceeaşi plată, nici măcar nu mă pâra la tata. Când tata n- a vrut să- mi mai dea bani la şcoală, ea- i cerea bani pentru ciorapi pentru ea, tata- i dădea şi ea mi dădea mie banii.

Sora era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?

Era mai mică cu doi ani. Ea învăţa foarte bine. Având noi un unchi medic la Paris, după bacalaureat ea s- a dus şi s- a înscris la Sorbona, la Universitate. A avut diplomă de onoare, faţă de sute de străini din toate ţările. Când s- a întors de acolo la Cernăuţi, la societatea Junimea, băieţii au dat iama. Ea nu era ca ciuma pădurii, ci era cultă şi vioaie. Ea a acceptat prietenia unui profesor de fizică. Acela a venit cu ea în luna decembrie la tata: „Părinte, am venit să cer mâna fiicei dumneavoastră”. Tata zice: „Ea e de acord?” „Da”. „Atunci şi eu sunt de acord. Când faceţi cununia?” El zice: „Păi, tatăl meu mi- a spus că la toamnă o să taie şi un viţel, o să aibă şi un butoi de vin bun, avem şi raţe şi gâşte şi găini şi purcei, să facem nuntă mare.” Tata... i- a sărit ţandăra. Zice: „Mata pe unde ai intrat aici?” „Păi, aţi văzut că pe aici, pe uşa asta...” „Ieşi afară!” A ieşit. După un timp, intră [din nou]: „Părinte, dumneavoastră sunteţi de altă părere?” „Da, sunt de altă părere. Noi acuma suntem la sfârşitul lui decembrie. De la Crăciun până la Sfântul Ioan n- avem voie să facem cununii, dar a doua zi după Sfântul Ioan să faceţi cununia. Cum o să trăiţi fără cununie?” Acuma le- a spus clar: „Cum să trăiţi fără cununie?” Nu? Dacă ai fi sfântul sfinţilor, cât poţi să stai fără păcat? „Păi, cum să facem? Noi, aşa, fără rude, fără colegi?” „Fără nimic! Şi se face zaiafetul la primul copil.”

Şi tatăl dumneavoastră i- a cununat, nu?

Da. Şi aşa au făcut. Au făcut cununia foarte restrânsă şi, după vreo zece luni, sora mea a născut un băieţel, Gruia. Şi atunci a făcut zaiafetul cela cu viţel, cu butoi de vin, cu raţe, cu gâşte, cu purcei, cu tot ce este, cu filme, cu fotografii... Cumnatul meu a făcut o glumă foarte frumoasă. S- a dus la un giuvaergiu din Cernăuţi şi a pus la diploma ei de onoare o ramă de aur şi pe urmă a luat un cuiuţ şi- a bătut diploma deasupra prispei. „Acuma avem copil. N- avem nevoie de profesoară de franceză, nu? Avem nevoie de mamă şi de bucătăreasă, nu?” Toată lumea a râs, nimeni nu s a supărat. Şi ea a continuat, totuşi...

Când aveaţi cinci ani, aţi avut un accident cu o căruţă şi era să muriţi.

Nu era accident, era vina mea. Eu sunt născut în 1912. În 1914, s- a declarat războiul mondial. În satul nostru a venit o ceată de chirghizi din Rusia, foarte sălbatici. Nu numai că prădau tot ce era – şi cai, şi vaci, şi viţei, şi gâşte, şi găini, şi tot ce avea omul, dar erau brutali. Dacă nu înţelegeai ce vorbeau ei – şi cine să înţeleagă ce vorbeau chirghizii, nu? –, dădeau cu patul armei în spate, au tras şi cu puşca în oameni. Erau foarte violenţi, foarte sălbatici. Până să ajungă ei în satul nostru, tata era pe front, ca militar...

Înainte de a fi preot, nu?

Nu, nu! Ca preot. Pe front, fiecare regiment avea un preot militar, ca să- i spovedească, să- i înmormânteze. I s- a dat un cal bun şi el mergea din loc în loc, chiar pe front, la tranşee, să spovedească, să împărtăşească, să- i mai ajute. Mama era cu mine şi cu sora mea, mai mică cu doi ani ca mine, deci abia avea câteva luni, abia se născuse. Şi ce a făcut mama? A ascuns caii în şură, la uşa de la şură a pus snopi peste snopi, că astupau uşa, iar cailor le- a dat şi ovăz şi fân, ca ei să ronţăiască, să nu necheze, să nu ştie chirghizii că acolo sunt cai. Şi ei au trecut pe acolo, s- au uitat şi la şură, şi în grajd, şi în toate părţile şi nu au luat caii. Când ei au trecut în alt sat, mama a pus caii la haraba – harabaua e mai mare decât o căruţă obişnuită –, a pus porumb, grâu, făină, toate hainele, covoarele. Mama mâna caii, pe sora mea o ţinea în braţe şi mâna şi caii, iar pe mine m- a dat în seama unei fetiţe din vecini. Vecinii ne-au rugat: „Dacă vă refugiaţi, luaţi- o şi pe fata mea, să nu vie chirghizii să- i facă vreun rău”. Şi ne- am refugiat cu sute, sute, sute de căruţe... Nu numai din satul nostru, ci din toată regiunea Bucovinei. Fiind sute de căruţe, când intram într- un sat, nu mai era lărgime, nu? Când eram pe câmp, mergeau şi pe câmp şi pe de lături. Or, căruţa era încărcată nu cu sute de kilograme, cred că avea peste 2000 kg cu tot ce avea. Când urca pe o grămadă de prundiş, scârţâia. Dar pe mine mă interesa scârţâitul, şi voiam să ştiu de ce scârţâie – putea să fie ceva sub căruţă. Stând în braţe la fata ceea care s- a refugiat, ea se uita după alţi băieţi, nu? Eu, în timpul cela m- am uitat să văd cine scârţâie. Uitându- mă cine scârţâie, am căzut din haraba şi ultima roată din spate mi-a trecut pe aici [arată spre abdomen]. Mi- au ieşit intestinele, eram plin de sânge şi nu mai suflam.

Foarte grav!

Foarte grav... Oamenii toţi ţipau la mama: „Mamă criminală, că n- ai avut grijă de copil!” Dar cum să aibă grijă şi în spate şi în faţă, nu?

Câţi ani aveaţi?

Doi ani şi câteva luni.

Şi mai ţineţi minte? Sau vi s- a povestit?

Nu, mi- a spus mama. Eu ţin minte altceva, o să vă spun imediat ce. Şi, mergând mai departe, toţi oamenii ţipau la ea: „De ce duci cadavrul sute de kilometri? La primul sat la care ajungem, dă- l popii de acolo, să- l îngroape! Cum ai să duci cadavrul ăsta sute de kilometri? Cine ştie ce se mai întâmplă pe drum, nu?” Şi aşa a făcut mama: în primul sat unde a ajuns, a întrebat unde stă părintele. M- a dus acolo. Şi părintele a spus: „Eu nu pot să- l ţin în casa mea, du- l la cântăreţ!” Cântăreţul nu era un cântăreţ cu şcoala de cântări, era cel mai bătrân om, care ştia pe de rost cântările aşa era obiceiul în satele cu ţărani. M- a dus mama acolo, i- a dat nişte bănuţi, i- a dat cămăşuţă curată. Mama ţesea în casă, şi cămăşile mele de noapte erau mult mai lungi ca mine – ca să ţină mai mulţi ani, nu? Dacă era din in, nu ţinea? Nu era ca acuma, din bumbacul ăsta. Şi i- a dat toate astea şi i- a dat şi adresa bunicilor mei din Bosanci. Până să ştie unde- i groapa... „Eu, când m- oi întoarce din refugiu, să ştiu unde să mă duc la cimitir, nu?” Şi m- a dat acolo. Eu, fiind plin şi de fecale şi de sânge, soţia lui m- a spălat cu apă călduţă, m- a spălat bine, cu săpun, cu tot ce trebuie, m- a pus pe masă, mi- a pus lumânarea ceea în spirală, de comând. Adică se pune pe piept la mort o lumânare de ceară de albine în formă de spirală şi numai cu vârful în sus. Adică ea e rotundă, rotundă, rotundă, din ce în ce mai mare, mai mare, mai mare, iar ultima e cu un vârf care se strânge, ăla tot îl tragi, tot îl tragi, şi ţine toată noaptea, dacă nu şi mai mult. Şi cântăreţul îi spune: „Babo, ia închide fereastra”. „Păi, e închisă.” „Închide uşa.” „E închisă.” „Atunci de ce clipoceşte lumânarea?” Baba: „Unde vezi tu curent?” „Uite, vino încoace, lângă lumânare!” Ea, când vine lângă lumânare, vede că copilul suflă. E fenomen simplu: ea, când m- a spălat cu apă călduţă, tot umblând mereu pe la inimă, inima mi s- a pus în mişcare.

Extraordinar!

Şi inima n- are de lucru, şi pune şi plămânii în mişcare!

Extraordinar! Minune dumnezeiască!

Nu- i prima, nici ultima. Aşa a fost. Şi el, ce a făcut? Zice: „Măi, babo, dar doamna aceea care ne- a dat bani, ne- a dat şi adresa unde merge ea”. În loc să- i spună unde- i mormântul, trebuie să- i spună acuma că o- nviat copilul, nu? Şi omul ce a făcut? A ieşit la drum. Căruţele continuau să fugă cu refugiaţii. Şi el a strigat vreo două, trei ceasuri: „Măi, care din voi merge în Suceava, la Bosanci?” Şi, după vreo două ceasuri, unul zice: „Eu, dar ce ai? Fugi şi dumneata de aici?” „Nu! Uite ce s- a întâmplat!” – şi i- a povestit ce s- a întâmplat. „Du- te cu scrisoarea aceasta la Bosanci, şi ai să vezi că doamna aceea are să- ţi răsplătească această oboseală, această bunăvoinţă!” Şi aşa a făcut. El a dus scrisoarea la mama. Mama n- a putut să mai vie cu căruţa înapoi, era imposibil să vie împotriva atâtor căruţe. A venit pe jos. M- a luat în braţe şi... Ea a întrebat mereu dacă o căruţă merge la Suceava, şi când a aflat că merge, m- a luat cu ea. Întâi m- a legat cu foarte multe faşe de astea aici, unde era spart, unde ieşiseră intestinele. Şi m- a dus la Suceava... De aici, încep eu să povestesc, nu mama. Eu mi- am revenit – nu numai cu viaţa şi cu plămânii şi cu inima, şi mi s- a părut la Suceava – acolo, spitalul e înconjurat de foarte mulţi brazi. Şi atâta ţin minte, că acolo unde am ajuns era un scrânciob înalt de la pământ la cer, şi o doamnă îmbrăcată în alb – eu credeam că e o sfântă, ori înger, ori Maica Domnului, cineva. Mă dă uţa cu scrânciobul cela înalt de la pământ la cer – pentru că atunci când m- a luat în braţe un medic, ori o doctoriţă, ori o asistentă, ori cine o fi fost, era îmbrăcat în alb şi- mi spunea: „Nani, nani”, că eu plângeam de durere. Mie mi se părea că mă dă uţa cu scrânciobul cela. Şi dacă vedeam deasupra cerul şi jos pământul, nu- i înalt ca de la pământ la cer? Ei, pe urmă – aşa mi amintesc! Restul nu- mi amintesc, că m- au anesteziat şi mi- au făcut operaţia. Restul mi- a povestit mama, nu e interesant nimica. Interesant e asta, ce am văzut eu.

Şi aţi făcut în Suceava şcoala sau liceul?

Nu, nu. Într- un orăşel, Corleni. Eram elev acolo şi, în vacanţa de vară – atunci, vacanţa era mare, şi învăţământul începea în septembrie, nu? –, eu am chemat câţiva colegi să mergem la un iaz foarte mare din Podneni, unde era liceul, să facem baie. Eu nu ştiam să înot. Un prieten de al meu, Ştefan Mateevici, era şi premiantul întâi, şi pictor foarte bun, şi înotător foarte bun. Şi ne- am dus tot grupul la acest iaz foarte mare, în lungime mai mare de un kilometru, iar în lăţime, să spunem câteva sute de metri, dar adânc. Înotătorii au început să înoate de pe un mal la celălalt. Eu, pentru că nu ştiam să înot, mi- era ruşine să le spun că nu ştiu. M- am dus mai deoparte, să nu mă vadă nimeni că nu înot, dar să mă spăl. Şi m- am dezbrăcat şi am intrat în apă, dar acolo unde am intrat în apă, malul nu era lin, panta era abruptă. Şi eu am alunecat şi... Ştiţi unde am ajuns? La fundul apei! E logic! Mateevici trecea iazul dintr- o latură până în cealaltă şi la un moment dat începe să strige: „Bă, o dihanie m- a prins de picior şi mă trage la fundul iazului!” Au sărit toţi înotătorii lângă el, să- l scoată de la dihanie. Scoţându- l pe el, eram şi eu, prins de piciorul lui. Şi m- au pus pe mal, cu gura în jos, au început să facă mişcări ca să iasă apa din plămâni şi... am înviat!
Asta e important ce vă spun acuma, important pentru toţi românii din ţară, şi pentru toţi creştinii: directorul Liceului Internat „Dimitrie Cantemir” era Bodnărescu Leonida, un creştin desăvârşit – creştin desăvârşit! Noi nu- l iubeam, pentru că în orice clipă îl vedeam în spatele nostru. El venea şi când mergeam la WC, să vadă dacă am tras apa şi dacă e curat după ce a făcut fiecare trebuşoara. Or, noi nu puteam să- l iubim, dacă el ne controla şi la aşa ceva. Dar el voia binele nostru, să ne facă educaţia, să nu facem ceva neplăcut pentru altul. El ne- a învăţat foarte multe rugăciuni, foarte multe cântări religioase, foarte multe cântece naţionaliste – începând cu Horea, Cloşca şi Crişan, cu Tudor Vladimirescu, cu Mihai Viteazul, cu Ştefan Vodă, cu tot ce vreţi. Pe urmă, el s- a dus la Putna. Sunt alte fapte bune făcute de el, pe care nu vi le- am spus. El i- a adunat pe toţi copiii orfani de război din Bucovina, care deja nu mai aveau tată, şi erau şi orfani şi săraci. I- a adunat acolo, câteva sute, din toată Bucovina. El umbla pe la toţi directorii de fabrică: „Uite, n- am cu ce să le cumpăr uniformă!” – că elevii atunci purtau uniformă cu număr, nu? „N- au ghete, n- au mănuşi, n- au fular, n- au astea de iarnă!” Şi cerşea zi de zi, la toţi care aveau bani, ca să le cumpere la copii. El a plătit excursia de la Putna. El scria acasă la fiecare părinte: „Uite, vacanţa de Crăciun începe în ziua cutare. Copilul vine cu trenul în gara dumitale la ora cutare – el ştia, după mersul trenurilor, când ajunge copilul –, să stai cu sania, cu un cojoc, cu bundiţă, cu ce ai acolo!” El avea grijă să scrie la fiecare din timp, ce trebuie să facă fiecare mamă şi bunică. El, când a venit la el un copil orfan, sărac, căruia noi acuma îi spunem Sfântul Ioan Hozevitul, orfan şi foarte sărac, şi învăţa foarte bine la liceu, notă mare, a făcut ce a făcut învăţătorul din satul tatălui meu cu tatăl meu, a spus la bogătaşi: „Copiii nu primesc nota de trecere dintr- o clasă în alta, dacă nu- l iau meditator pe Ioan!” Şi aşa l- a întreţinut el pe Ioan Hozevitul, de a devenit sfânt, pentru că el l- a învăţat şi carte şi el l- a trimis şi în Ţara Sfântă şi peste tot.

Leonida Bodnărescu, nu?

Da. Ioan Hozevitul a fost ajutat foarte, foarte, foarte mult de el. Acest Leonida ne ducea în excursie la Putna, unde eu am stat de vorbă cu Ştefan Vodă. Avea grijă de toţi copiii. Seara, mergea la fiecare copil să- l întrebe: „Tu ţi- ai făcut lecţiile? Ia să văd! Uite, la matematică, aici, ai greşit. Ia corectează! Ia corectează, să nu uiţi ce spun eu! Cum trebuie să scrii? Dar de ce spui aşa? Aşa trebuie calculat, aşa trebuie făcut!” Corecta şi celelalte, nu numai matematica. Şi spunea: „Să îi spui mâine la dom’ profesor să te examineze, că eu l- am rugat! Şi ai să vezi că el o să- ţi mărească nota! Că, pe ce ai făcut, ţi- a dat notă proastă”. El ne ducea la biserică mereu şi făcea cor la strană, el ne- a dus la anumite înmormântări ale unor eroi. El ne învăţa cum se face serenada la fete, când om fi mari. Nu glumesc! El ne spunea: „Când ai întâlnit domnişoara la bal, să ştii că ea are rochie de mătase albă, tu să te speli bine pe mâini! Ceri voie la tăticul şi mămica ei. După ce dansezi, o duci la bufet, să guste ceva. Pe urmă, îi duci flori şi- i scrii frumos. Din când în când, ia- ţi nişte colegi şi- i faci serenadă unde locuieşte ea, şi ai să vezi că ea aprinde un chibrit sau ceva, că e atentă, noaptea, că i face cineva serenadă...”

Dar taţii fetelor ce ziceau?

Păi, ei erau foarte mulţumiţi toţi de felul cum ne învăţa pe noi. Pentru că ne învăţa numai lucruri bune. El ne- a învăţat şah pe fiecare. Şi lua în fiecare zi pe rând: o dată şase copii, a doua zi tot şase, şi alţii, alţii, la el la masă. Spunea: „Nu ţine aşa nici cuţitul, nici linguriţa! Aşa se pune zahărul în cafea sau în cafeaua cu lapte, aşa se face cutare, aşa se face cutare, aşa se taie cărniţa, aşa se face cutare. Ai şerveţele, ai cutare. Să fie totul curat şi civilizat!”

Vă făcea educaţie din toate punctele de vedere.

Din toate punctele de vedere! Adică era şi creştin bun, şi educator bun. S- a mai întâmplat ceva cu el. Avea doi băieţi. Unul luase premiul întâi la viteza cicliştilor – ştiţi că parcursul cu cicliştii e o cursă lungă, dintr- o localitate, face peste 100 km, nu? Altul era fotbalist, şi amândoi au murit din aceeaşi cauză: după ce au luat premiu şi au fost primii, pentru că era vară şi foarte cald, s- au dus la un izvor foarte rece, au băut apă foarte multă, au avut aprindere de plămâni şi au murit amândoi. El atunci s- a sfătuit cu soţia sa – nu mai aveau copii, el n- a vrut să mai rămână director la liceul internat. Ea s a retras la o mănăstire de maici, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. El s- a dus la Mănăstirea Putna, a devenit călugăr şi a murit călugăr.

Ce materii v- au plăcut mai mult?

Latina mi- a plăcut atât de mult, că am învăţat epopei pe de rost. [Părintele recită în latină] – „Romulus şi Remus au plecat pe mare de la Troia şi au ajuns în Lavinia, care mai târziu a devenit Roma”.

Deci, cultură clasică. De aceea aţi ales dreptul?

Nu de aceea. Tatăl meu, într- o zi, îmi spune: „Măi băiete, pe cine iubeşti tu cel mai mult dintre noi?” Tatăl meu era sigur că am să răspund: „Pe bunica din Bosanci” pentru că bunica din Bosanci venea la noi, acolo, la frontieră. Şi venea primăvara, nici măcar nu stătea bine zăpada, ca să dea drumul la treabă. Şi stătea până- n toamnă, când se desfăcea porumbul, şi după aia spunea: „Nu mai am cu cine să mă lupt, plec acasă, la Bosanci”. Dar ea, când venea, îmi aducea cel puţin 18- 20 de bocceluţe pline cu turtă dulce, cu bomboane, cu zaharicale, cu fructe zaharisite, cu tot ce e mai bun, pentru că eram singurul nepot al ei, nu? Nu era normal? Era bunica după mamă, nu? Şi am spus: „Nu, tată! Eu cel mai mult îi iubesc pe ţărani”. „Dar ţăranii ce ţi- au făcut? Ce ţi- au dat?” „Nu mi- au dat, dar văd că din zori până- n noapte muncesc. Nimeni nu le ţine partea. Când au pământ de la strămoşi, vin străinii şi iau pământul – pentru că el, ţăranul, bând la cârciumă, a făcut datorii. Nimeni nu- l apără, pentru că nu are cu ce- i plăti pe avocaţi. Şi atunci, ţin cu el, nu- i normal?” „Măi, băiete, tu spui serios?” „Da, tată!” „Deci, nu o iubeşti mai mult pe bunica decât pe ţărani?” „Nu!” „Atunci, când ai să termini liceul şi ai să dai bacalaureatul, să te faci avocat.” De aceea m- am dus la Drept.

Am înţeles... Tata era preot în Bosanci? Şi a luat parohie în Bosanci?

Nu, bunicul avea acolo.

Dar tatăl, Mihail?

Tatăl Mihail, avea la frontieră, la Deleni.

A rămas acolo, la Deleni, cu parohia?

Da.

Unde aţi făcut Dreptul?

La Cernăuţi.

Cum a fost facultatea?

Bună. Am avut profesori mari. Numai unul nu era român român. Aşa spun eu, de două ori la cine era român.

V- aţi luat licenţa în Drept şi aţi fost apoi avocat la Baia...

La Fălticeni. Baroul Baia. Nu în localitatea Baia. Aşa se numea baroul din Fălticeni: Baroul Baia. Fălticeni era în judeţul Baia, atunci.

V- a fost foarte greu, n- aţi avut succes ca avocat...

Nu.

Aveaţi concurenţă mare.

Eram numai doi români. În Moldova, în Fălticeni, erau numai 8% români.

Ceilalţi ce erau?

Evrei!

Toţi?

Adică nu erau evrei. Erau jidani. Şi noi, cei doi români, n- am putut rezista acolo la avocatură. N- aveam nici cu ce plăti gazda, măcar. Deşi la început mi- a dat tata bani şi mi- am cumpărat o pălărie cu bor mare, mare, ca de poet, o geantă specială pentru avocat, nu? N aveam cu ce plăti nici gazda, măcar. Şi atunci, şi el şi eu am intrat conţopişti la stat, ca să avem salariu, că nu trăiam din avocatură.

Aţi terminat Dreptul cu notă mare?

Nu prea mare. Dar îmi plăcea. Şi mai ales profesorului îi plăcea că eu cunosc latina bine, vin mereu cu citate din Dreptul roman, şi unii profesori care, câteodată, erau prea riguroşi cu studenţii, erau profesori care nu dădeau nota de trecere nici după trei patru ani de studii... Şi mie îmi dădeau note mari pentru că le răspundeam la ce voiau ei.

Ce licenţă aţi făcut? Licenţa, teza de diplomă, mai ştiţi ce temă avea?

Nu mai ştiu, nu era prea mare. V- am spus, numai la ăştia care- mi plăceau mie aveam notă mare, la ceilalţi, nu. Aşa era şi la liceu, învăţam bine numai la profesorii care- mi erau simpatici – la franceză, la...

Şi eraţi înscris la Junimea.

Da. A fost desfiinţată când au cerut ăştia alipirea Bucovinei la patria mamă. Societatea Arboroasa, aceea a lui Dimitrie Onciul, a lui Ciprian Porumbescu, a arhimandritului Pangrati a fost desfiinţată când au fost condamnaţi ei.

Şi ce făceaţi la Junimea? Scriaţi?

Nu, nu, eu n- am scris niciodată. O singură dată, când eram în clasa a III a de liceu, a venit o colegă cu un carneţel aurit. Nu văzusem până atunci un carneţel aurit. Şi zice: „Uite, toţi colegii mi- au scris ceva în carneţelul meu, scrie- mi şi tu!” Şi i- am scris: „Fii tare ca o stâncă şi nu uita că eşti româncă”. Mai am o poezie în care vorbeam de lacrimi, pe care am scris- o altei fete:
„Lângă geam eu stau alene
Şi în depărtări privesc.
Două lacrimi pun pe gene,
Că la tine mă gândesc.”

E frumoasă. Şi la Suceava aţi fost la un congres legionar...


Da, da. Era preşedintele studenţimii pe toată ţara, un om minunat, Şerban Milcoveanu, care trăieşte şi acum, în Bucureşti. Are foarte multe scrieri tipărite despre cel pe care- l urăsc cel mai mult francmasonii şi jidanii – el era cel mai apropiat de Corneliu Codreanu. Eu mergeam la Rarău când eram elev. Părintele stareţ Efrem totdeauna- mi spunea: „Măi Alexandre, ce mă fac? N- am decât două chilii şi bucătărie, şi, când vin credincioşii aici, unde să- i culc când plouă, când e frig, când e ceva?” Eu mai glumeam cu el, de multe ori, zicând că eu mi- am ales „hotelul fân”. Odată el a zis: „Măi, acuma a venit la mine Căpitanul cu o echipă de tineri. Ei taie copaci din pădure, cioplesc şi- mi fac o cabană. Acuma am să pot primi sute de credincioşi. Mâine să te scoli şi tu mai de dimineaţă, să mergi să- i ajuţi la treabă!” „Bine, părinte, mă duc!” Dimineaţă m- am sculat, m- am dus acolo. Deodată, văd că vine cineva, într- un pulover modest, un om înalt, frumos, şi ei încep să- i cânte Ştefan Vodă al Moldovei. El îi opreşte – dar nu îi opreşte ca militarii. Eu, când am auzit că a venit Căpitanul, am crezut că e un domn căpitan de la militărie. Şi dimineaţă, când mă duc acolo şi încep ei să cânte Ştefan Vodă, el îi opreşte, dar foarte fin. Militarii spun: „Tăceţi!”, însă el a spus: „Vă rog frumos să cântăm ceva lui Dumnezeu, nu mie”. Şi el începe aşa: „Cu noi este Dumnezeu. Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi”. Eu n- am de lucru şi spun: „Domnu’ Căpitan” – au râs toţi când m- au auzit; eu nu ştiam cine- i – zic: „Domnu’ Căpitan, ăsta e un cântec al evreilor!” „Tinere, nu! Evreii cântă aşa: «Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi nouă, evreilor». Ăsta e cântec ortodox, că noi spunem: «Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi lui Dumnezeu, nu nouă»!” Am rămas paf. Mi- a închis şi gura şi am înţeles că nu e vorba de un căpitan militar.

Ce fel de om era Căpitanul?

Vă spun: tot ce a făcut, a făcut împotriva ateismului comunist. Şi el, şi Moţa. Şi Şerban Milcoveanu era unul dintre cei mai apropiaţi de el. L- am cunoscut pe urmă pe Sebastian Erhan. Sebastian Erhan era cel mai vechi în Mişcarea Legionară. Pe mulţi i- am cunoscut. Iar Căpitanul, după ce mi- a spus: „Nu, tinere, ăsta e cântec creştin ortodox, să ne închinăm lui Dumnezeu”, mi- a explicat multe lucruri. Mai târziu l- am căutat eu, când plecase de la Rarău. Am ajutat şi eu la clădirea din Bucureşti. L- am cunoscut pe generalul Zizi Cantacuzino. Am cunoscut pe multe din căpeteniile Mişcării. Când au murit Moţa şi Marin, eu i-am petrecut cu trenul de la frontieră, de la gara Grigori, până în Bucureşti, unde au fost înmormântaţi. Aşa m- am apropiat mereu, mereu de Mişcare, şi acuma nu-i zi în care să nu mă rog pentru ei.

N- aţi intrat în Mişcare, totuşi, la Suceava, la congresul legionar?

Eu nicio secundă n am făcut parte din partid. Am fost numai dintre cei care se rugau pentru ei, dintre cei care luau parte la a clădi ceva, a face ceva. La congrese, la lucrări chiar riscante. V- am spus că am fost la înmormântarea lui Moţa şi Marin. Iar în puşcărie ei mă considerau de al lor.

Dar de ce n- aţi aderat, de ce n- aţi intrat în Mişcare atunci, la Suceava, la congres?

Păi, nu eram cu ei?

Dar n- aţi aderat oficial...


Ce înseamnă oficial?

Ca membru.

La congres nu era niciun nelegionar. Numai legionari. Şi la Suceava, şi la Craiova, cu Şerban Milcoveanu, erau numai şi numai legionari. Şi în închisoare, şi după închisoare, toţi cu comandant am lucrat. Am lucrat şi în Fălticeni, tot cu ei. Şi- n alte părţi, tot cu ei. Dar nu făceam paradă.

În 1939 aţi dat un concurs la Bucureşti şi aţi intrat în poliţie.

V- am spus că, neavând cu ce plăti gazda, amândoi românii am intrat la stat pe post de conţopişti. Eu am intrat, am reuşit între primii la concurs. Profesorii care ne examinau erau cei mai mari jurişti din ţară, printre care şi preşedintele Curţii de Justiţie, aşa încât concursul a fost şi greu şi serios. Am reuşit, mi s- a propus să rămân în Bucureşti, la conducerea poliţiei – nu conducător, ci să fac parte din conducerea pentru Bucureşti, nu pentru provincie. Dar Luţica – ştiţi cine e Luţica?

Luţica din familia Băncilă?

Să vă spun ceva. Există o zicală care spune: „La fântâna cea de piatră, stau băieţii şi bat dintr- un tăbuieţ de fată. Staţi, băieţi, nu vă băteţi, că mai vine- un tăbuieţ!” Şi mai era [un tăbuieţ de fată] la Fălticeni, la familia Băncilă. Şi atunci, eu am ţinut să fiu numit la Fălticeni, nu în altă parte.

Cum aţi cunoscut- o?

Simplu. Am luat parte la un fel de concurs al unor elevi care au dat bacalaureatul. Şi în acel concurs era şi- o rudă de a mea. Şi văd că vine o domnişoară, cu frăţiorul ei mai mic, mult mai mic ca ea, ca vârstă, şi se interesează la secretariat acolo ce condiţii sunt să dea acest examen ş.a.m.d., ce acte trebuie să aducă, ce trebuie să pregătească, ce materii, ce cutare... Şi asist la convorbirea ei cu fratele ei. Şi ea ce- i spune? „Măi, Mitică, trebuie să înveţi, măi! Să nu aştepţi protecţie, să nu aştepţi altceva. Nu- ţi ajută nici Dumnezeu dacă nu înveţi tu.” Pe mine m- a impresionat discuţia asta şi am stat pe un scaun aproape de ea, şi ea a continuat, tot în sensul ăsta, să- i spună de ce trebuie el să înveţe. „Cu cât eşti mai pregătit, eşti mai util pe urmă altora.” Şi multe lucruri pe care le spunea numai cineva cu experienţă în educaţie. Şi atunci am întrebat- o cine e. Mi- a spus că e studentă la Medicină şi, fiind din Fălticeni, am vizitat- o. Mama ei era văduvă. Locuiau chiar pe strada Creangă, în Fălticeni; mama ei se numea Aneta, tatăl ei, Leonte; mai avea un frate, Gheorghe, mai avea o soră Catrileana. Dar, din clipa în care am încercat s- o îmbrăţişez pe această studentă, ea s- a opus. Nu- mi dădea voie decât cel mult, cel mult, să- i sărut mâna. Cel mult, nu cel puţin! Iar mama ei, din prima zi, a spus: „Eu, dacă văd că eşti cuminte, te consider ca pe fiul meu”.

Bunicul ei, care fusese [preot]catehet, a fost deshumat şi nu îi era putrezită mâna.

Da, mâna cu care ţinea crucea şi crucea nu erau putrede, deşi trecuseră mulţi ani. Restul corpului era putred. Dar crucea şi mâna în care ţinea el crucea cu care binecuvânta erau noi nouţe.

Minune!

Şi culoarea la mână!

Ce înseamnă asta, părinte? Minunea asta.

Ce aţi gândit, aceea este...

Şi voiaţi să vă căsătoriţi cu fata.

Da. Dar eu totdeauna simţeam că dacă am să fac şi eu doctoratul, am să fiu şi eu cu titlul de doctor, cum e ea ca medic, e cu titlul de doctor, nu? Şi am amânat mereu. Între timp, am fost şi arestat, am fost şi pe front.

Dar până atunci aţi fost şef al Biroului de siguranţă din Fălticeni, nu?

Da, am fost un timp. Întâi am fost şeful biroului de populaţie, pe urmă am ţinut de siguranţă. Dar cu timpul am ajuns şi la închisoare şi la front, deci n- am mai fost lângă ea.

Dar nişte evrei au depus mărturie că i aţi ajutat când eraţi la siguranţă: Avram Esfrog, Şloim Zilberman...

Mulţi, mulţi...

I- aţi ajutat, nu?

Atunci când am fost închis, au venit la Tribunalul militar şi au depus în favoarea mea, că nu i- am persecutat. Dar nu asta interesează. Ea, cu timpul, adică ea când a terminat Medicina, a ajuns doctoriţă la Huşi. Ea, doctoriţă la Huşi, eu am plecat voluntar pe front. M- am dus la ea să- mi iau rămas bun. Până atunci, v- am spus, nu- mi dădea voie să- i sărut nici fruntea măcar, nici faţa, nici nimic, numai mâna, iar atunci ea a fost mai... [M-am gândit:] „Dacă stau toată noaptea aici, ce se întâmplă, nu? Deci, de unde ştiu eu că m- oi mai întoarce de pe front?” Dacă ar fi amânat ea amabilitatea, era bine, dar... În noaptea aceea nu se putea, nu? Iar pe front mă puteam răni de moarte.

Şi asta vi s-a şi întâmplat...

Atunci când am fost rănit, m- am gândit că aşa cum sunt, deşi eram rănit la maxilar, nu la picioare sau mai aproape de picioare, mai bine mă duc la Putna şi, pentru că Dumnezeu m- a salvat, îmi închin viaţa mănăstirii. Ea n- a vrut să creadă că îmi închin viaţa mănăstirii, l- a trimis pe fratele ei la Putna să mă întrebe dacă am fost lovit la creier, împuşcat la creier. Eu nu i- am dat un răspuns clar, dar am rămas la Putna. Şi ea atunci s- a căsătorit cu un medic, care mai târziu a ajuns profesor de medicină şi cel mai bun savant împotriva poluării aerului, apei, şi a ţinut conferinţe, în Franţa şi- n alte ţări, a făcut onoare medicinii româneşti, a scris multe cărţi şi au trăit împreună într- o armonie perfectă. Deci, a fost bine tot ce a hotărât Dumnezeu.

Pe front aţi avut acel accident foarte grav, la Stalingrad...

Nu accident, o rană. Maxilarul inferior a fost smuls cu totul de o schijă de şrapnel foarte puternică, şi se ţinea numai dintr-o parte. Schija a smuls de aici maxilarul, dar aici nu s- a rupt, în partea astalaltă. Bălăngănea. Medicii şi- au dat cu părerea că voi trăi cel mult două ore, cât curge sânge la un curcan. În timpul ăsta a aterizat forţat un avion de vânătoare, de observaţie. Un ofiţer, pe care eu îl dezgropasem când fusese acoperit de pământ de o bombă mare, de avion, a venit la aviatori şi le-a cerut să mă ia, să mă salveze. Ei au spus că nu pot. El le- a pus pistolul în tâmplă, şi atunci unul a şoptit către celălalt: „Îl luăm vreo 300- 400 de metri, cât are putere pistolul, mai mult, îl aruncăm.” După vreo 400 de metri, sau aşa ceva, pilotul îi spune observatorului: „Aruncă- l!” „Nu vreau să- l arunc!” „De ce nu vrei?” „Noi trebuia să ne aprindem în aer şi să murim amândoi, şi am scăpat, Dumnezeu nu ne- a lăsat să ne aprindem, şi acuma cum vrei să- l arunc pe ăsta? Nu- l arunc!” N- a vrut. Aveau aparat de telegrafie fără fir şi, la 600 de km de unde era aeroportul, au dat înştiinţare că au un musafir nepoftit în avion. Acolo ne- a aşteptat o doamnă de la Crucea Roşie, spitalul era înştiinţat, şi- n loc să fiu mort în două ore, eram deja pe masa de operaţie la spitalul militar.

La Suceava?

Nu! Spital de front, în Rusia.

Şi v- aţi întors în 1943 şi aţi mers la Putna. Şi l- aţi cunoscut pe mitropolitul Tit Simedrea. Dânsul v-a închinoviat?

Da, dar cum? Eu m- am hotărât să- mi închin restul vieţii monahismului. Dar nu mă pricepeam ce trebuie să fac când vin la o mănăstire, habar nu aveam. Auzisem multe lucruri. Când mergi la papa, trebuie să săruţi papucul... altele... Eu habar nu aveam să spun „Prea cuvioase”, sau „Bună ziua”, sau „Să trăieşti” sau... nu ştiam nimic. Dar mi- am adus aminte că un coleg de- al meu, prieten, coleg de şcoală, de clasă, Ştefan Slăvoacă, e directorul Internatului Teologic din Cernăuţi. M- am dus la el, ca să- mi spună el ce trebuie să fac. Sun la el, acolo unde avea biroul, la Teologie şi, în loc să iasă el, iese alt arhimandrit. Zice: „Pe cine căutaţi?” „Pe părintele Ştefan Slăvoacă”. Era un profesor foarte bun, a scris foarte multe cărţi de predici, cred că era profesor de filosofie creştină – catedra asta acum nici nu mai există. Şi iese acela, arhimandritul Maximilian Ivanovici. „Pe cine căutaţi?” „Pe părintele Slăvoacă.” „Trebuie să vă spun că cel puţin două săptămâni nu- l găsiţi. Dar, uite, dacă vă interesează ceva în legătură cu facultatea, poate aveţi pe cineva să intre la facultate la noi, eu vă stau la dispoziţie, vă dau eu ce vă interesează.” Zic: „Nu mă interesează să dau pe altcineva la Teologie, mă interesează ce trebuie să fac eu ca să intru la mănăstire”. „Dar cine sunteţi?” Şi- i spun povestea pe care v- am spus- o. Şi el îmi spune: „Nu te sfătuiesc să intri acuma la mănăstire, pentru că, având Facultatea de Drept, de Litere şi Filosofie, şi acuma eşti cum eşti, orice stareţ va crede că ai să vrei să- i iei locul odată”. Aşa mi- a spus el. În timp ce el îmi spunea că nu- i bine să intru la mănăstire, vine un om de serviciu de acolo şi spune: „Părinte arhimandrit, vă cheamă mitropolitul Tit la birou”. El mă ia de mână: „Hai cu mine! Eu n- am putut să- ţi dau răspunsul care- ţi place, vino, că te duc la mitropolit”. M- a luat şi m- a târât la el. I- a spus mitropolitului ce mi s- a întâmplat şi de ce am venit. Mitropolitul i- a spus: „Du- te şi dă- i de treabă”. Pe masă avea două volume din Istoria monahismului din România. A început să lăcrimeze: „Ce făcea Daniil Sihastrul şi alţi călugări, pe vremuri, şi ce au ajuns mănăstirile acuma!” Şi mi- a spus aşa: „Părintele ţi- a dat un sfat cum a crezut el, sincer. Eu îţi dau alt sfat. Peste două săptămâni, eu am să merg la Putna. Acolo este un stareţ căruia nu- i e frică că -i ia cineva locul. O să te duc eu la el, peste două săptămâni. Acuma, nu pot, că acuma trebuie să merg în altă parte, să sfinţesc nişte biserici”. Eu am ieşit de la el şi mi- am zis aşa: „De ce să vin eu peste două săptămâni? Eu mă duc la gară şi întreb când este tren spre Putna”. Chiar atunci, când am ieşit de la mitropolit. M- am dus la gară la Cernăuţi. „Când este tren?” Zice: „După masă, la ora cutare”. M- am dus la gară, am luat trenul până la Rădăuţi, de acolo mocăniţa care urcă pe munte. Am ajuns pe la două noaptea la gara din Putna. Toţi m- au sfătuit să stau în sala de aşteptare până dimineaţă. Aşa am făcut. Dimineaţa, am ieşit din sala de aşteptare, m- am dus la şosea şi întreb care e drumul la mănăstire. „Uite, mergeţi pe aici, pe aici...” Când ajung în curtea mănăstirii, curtea era plină de ţărani şi toţi ţăranii aveau cel puţin două straiţe pline cu de toate, că au adus daruri la mănăstire. Era hramul mănăstirii, 15 august. Eu am intrat în biserică. Slujbă frumoasă, în sobor, cor minunat, toţi cântau. Strana bună, slujba frumoasă. După slujbă, stareţul i- a rugat pe toţi ţăranii să meargă la masă. Eu mi- am zis: „Ei au adus de toate, în două trei traiste fiecare. Eu n- am adus nimica, ce să caut eu la masă?” Am rămas în biserică şi, v- am spus mai înainte, m- am dus la mormântul lui Ştefan, cum făcusem când eram elev, dus în excursie de Bodnărescu, aşa am făcut şi atunci: „Măria Ta, ce- i de făcut?” Sigur, fără niciun răspuns. Peste vreo jumătate de oră, văd că intră un călugăr să caute nişte cărţi acolo, că i- a cerut părintele să- i ducă unde era masa de obşte a tuturor. Erau împărţiţi în două, că nu încăpeau toţi ţăranii într- o singură sală, oricât de mare ar fi fost. Şi călugărul mă întreabă: „Dumneata ce faci aici?” Zic: „Eu n- am adus nimica, de aceea nu mă duc la masă.” „Atunci, pentru ce ai venit la mănăstire?” „Am venit să vorbesc cu părintele stareţ, că vreau să intru în mănăstire.” El m- a luat de mână şi m- a târât fără voia mea până acolo unde era masa. Erau acuma spre sfârşite. Mâncaseră şi felul întâi, şi doi, erau acuma la cozonac şi la cafele şi la... Şi el spune: „Părinte stareţ, tânărul acesta spune că vrea să vorbească cu Prea Cuvioşia voastră”. Şi el zice: „Ia vino încoace!” Când mă apropii „Ce vrei?” „Vreau să intru în mănăstire.” „Dumneata, de mănăstire? Dumneata, care nu asculţi nici de tatăl matale, şi care spui la profesori: «Dom’ profesor, n- ai voie să i spui colegului meu, Prostule! Sau Leneşule! Dumneata trebuie să- i dai nota care merită, dar n- ai voie să- l jigneşti pe colegul meu». Dumneata la ce te pricepi? Ştii să mulgi vacile?” „Nu ştiu.” „Ştii să faci cutare?” „Nu ştiu.” „Ce ştii să faci?” „Ştiu să cosesc fân, grâu nu pot, că se spune că vine spic lângă spic, cum cosesc unii, fără să se încrucească” „Atunci de ce- mi eşti bun aici? Nu eşti bun de nimica! Nu eşti bun de nimica! ! Nu eşti bun de nimica!” Eu m- am speriat: „Dacă mi- a spus că eu nu ascult de tata şi am spus la profesori aşa, exact aşa am făcut! Ăsta cunoaşte şi gândurile acuma, ce mă fac eu?” El, atunci când a văzut că eu tremur, zice: „Măi Alexandre, nu- mi spuneai tu mie King Kong, când eram copii şi ne luam la trântă?” Pentru că el, când ne luam la trântă, îţi dădea cu capul în piept şi cădeai jos. Era foarte tare în dovleac. Şi pe urmă m- a primit. El m- a îndemnat să merg la Slobozia, el m- a ajutat în toate. El mi- a fost şi stareţ, şi naş de călugărie, şi cel mai bun prieten.

Cum îl chema?

Prelipceanu Paisie. El mi- a fost şi duhovnic, el mi- a fost toate, iar mai târziu a venit şi el la Antim, şi atunci i- am fost eu duhovnic lui. El e înmormântat la Putna acuma. Eu am venit la Antim, la un părinte care se cheamă Damian Stog. El făcea prescurile pentru Mănăstirea Antim şi pentru multe, multe biserici din Bucureşti, că el a trăit ca prescurar. Ieromonah! Dar în chilia lui de la Antim, dacă venea un călugăr – din Moldova, din Ardeal, din Basarabia, de unde venea, din orice parte a lumii, care avea interese la Bucureşti –, el spunea: „Uite ce e, eu nu pot să rămân în chilie. Am treabă, trebuie să mă duc undeva!” Şi- i punea acolo şi pâine, şi mâncare, şi băutură, şi toate, şi- l lăsa să doarmă în chilia lui, iar el dormea pe jos în prescurărie, pe duşumele. Vă spun aceasta, ca să ştiţi cine era părintele Damian Stog. El şi- a dorit, după mulţi ani, să meargă la Ierusalim, şi părintele Sofian i- a dat voie. S- a dus la Ierusalim, s- a dus la Iordan să vadă Iordanul, şi, când a intrat în Iordan, în aceeaşi clipă, jidanii l- au împuşcat, şi nu i- au ridicat trupul mai mult de opt luni de acolo şi a fost mâncat de păsări, de... Ştiu eu?... De şobolani. Nu ştiu dacă e clar ce v- am spus.

Da, da.

Jidanii au tras de departe în el, când era la Iordan.

Părinte, despre gruparea Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, din care aţi făcut parte, ce ne puteţi spune? A fost ideea lui Tit Simedrea?

Nu, Tit Simedrea numai l- a corectat pe Sandu Tudor, adică l- a încurajat. Ideea nu- i a lui. Sandu Tudor a pornit întâi cu un gând viclean la Sfântul Munte. El avea mare talent la scris, foarte mare talent, nu mare! Poate aţi citit Acatistul Rugul Aprins, scris de el... Aţi văzut, are o fineţe, şi de ziarist şi de scriitor, chiar Firmilian, mitropolitul de aici, al Olteniei, l- a chemat ca el să- i corecteze toate cărţile pe care le a scris el în limba lui, să le facă mai literar. Sandu Tudor, nu ştiu din ce motiv, avea încredere în mine ca să- l ajut la organizare. E greu să organizezi un grup mare de persoane dacă n- ai pe cineva ca organizator, adică mai energic. El nu era iubit din cauză că făcea observaţii la toţi, când greşea cineva. Odată a vorbit atât de mult împotriva vorbăreţilor şi a celorlalţi, că eu am făcut o glumă. Schimnicii, în vechime, n- aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte pe zi. Zic: „Părinte, pentru că mulţi schimnici n- au vorbit şapte cuvinte, ci numai două pe zi, s- a cumulat o sumă de cuvinte nespuse. Acum, părintele Daniil le debitează pe cele ce nu s- au spus în decursul veacurilor, nu?” Au râs toţi, dar el nu s- a supărat, ştia că eu îl iubesc. Ceilalţi nu- l iubeau, pentru că era prea riguros, le făcea observaţii tot timpul. Eu l- am iubit pentru că el era riguros cu el, în primul rând, nu cu ceilalţi.

Dar era un om dur?

Da, dar întâi cu el, nu cu alţii. Şi el mă punea, pentru că avea de gând să organizeze nişte cursuri de misticism la Govora, mă trimitea: „Du- te acolo, faci rost de toate camerele, să fie curate, spoite, curăţate, pături, mâncare, tot ce trebuie să facă”. Şi eu făceam ca cel puţin două săptămâni să aibă toţi ce le trebuie.

Poate fi înviat Rugul Aprins în ziua de azi?

Adică reactivat? Nici vorbă!

Măcar ca idee?

Nici vorbă! Eu am studiat foarte multe. Herodot şi toţi istoricii antici care au vorbit despre geţi şi daci, în scrierile lor. Şi toţi istoricii spun cam aşa: „Dacă geţii sau dacii ar fi fost uniţi, niciun Alexandru Macedon, niciun Cezar, niciun împărat persan nu ar fi putut să- i biruiască”. Şi eu cu asta dovedesc că suntem descendenţii lor, că nici românii nu se pot uni trei sau patru pentru credinţă sau pentru autohtonie sau pentru o idee românească sau creştină. Nu- i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor? Eu am înfiinţat... nu ştiu dacă ştiţi asta, că am şi eu un copil din flori. Se cheamă Aşezământul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei. Apostolul Andrei i- a încreştinat pe daci. Şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Creştinii au mulţi învăţători, dar părinte e numai acela care te duce la botez, la Hristos”. Deci, părintele românilor trebuie să fie Apostolul Andrei, nu alţii. Şi când i- am spus fraza patriarhului Teoctist: „Uite ce spune Sfântul Apostol Pavel, şi noi, în tot Bucureştiul – care are două sute de biserici – nu avem niciuna cu hramul celuia care i- a încreştinat pe strămoşii noştri”, atunci Teoctist a spus: „Lasă, că la Biserica Neamului am să pun ca hram Sfântul Apostol Andrei”.

Erau oameni deosebiţi la Rugul Aprins, Vasile Voiculescu, părintele Arsenie Papacioc...

Am stat chiar cu el în celulă, cu Voiculescu.

Părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian, părintele Ghiuş, părintele Petroniu...

Părintele Petroniu era cel mai serios dintre toţi călugării de la Antim, adică cel mai evlavios şi cel mai smerit.

Acum e la Prodromu.

La Prodromu... şi acolo e cel mai bun. Numai că acuma n- aude.

Mai era Alexandru Elian, eminescolog. Şi părintele Arsenie Papacioc, care acum este la Techirghiol.

Da... noi de trei ori ne am întâlnit în puşcărie, în aceeaşi celulă.

Părintele Felix Dubneac...

Da, acuma şi Roman Braga şi Felix Dubneac sunt în America, acolo fac slujbe la o biserică.

Alexandru Mironescu...

Da, mare profesor universitar.

Andrei Scrima...

Andrei Scrima... nu- s de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Părintele Daniil, adică Sandu Tudor, îi spunea Sinkliticos. Sinclitic înseamnă adică... ca şi domnu’ Goe, ca şi orice alintat, care crede că dacă e pur sânge nu se amestecă cu ţăranul, cu opincarul. Şi, aflând de el regele Indiei, a făcut o vizită la preşedintele ţării şi l- a cerut pe el. Şi atunci nu s- au putut opune, dacă regele Indiei a cerut pe cineva preşedintelui.
[E vorba de vizita vicepreşedintelui Sarvepalli Radhakrishnan în România, din anul 1956…]
L- a luat la el, l- a luat la universităţile cele mai mari, budiste, şi el, fiind alintat ca domnu’ Goe, s- a lăsat influenţat de budism... De câte ori venea la Antim, eu i- am spus: „Dacă cunoşti bine budismul, scrie o carte în care să faci comparaţie între concepţia budistă şi creştinism”. Totdeauna m- a amânat, mi- a dat să apelez la alţii, el n- a vrut să facă. El se împărtăşea fără spovedanie. Ajunsese să facă tot fără să [ia binecuvântare]... Măcar, dacă n- are încredere într- un duhovnic, să meargă la altul, sau să- i spună părintelui Sofian, sau să ceară părerea sau sfatul... Nu! El n-- avea nevoie de nimeni mai mare ca el. Şi a mai făcut ceva. I-a scris într un ziar pe toţi cei de la Rugul Aprins, numele şi prenumele şi strada şi numărul, aşa că securiştii, după ziarul acela, ne- au luat pe toţi şi ne- au arestat. Mă iertaţi, a trebuit să vă spun adevărul. Eu nu spun că a fost cu rea intenţie la el, dar naivitatea înaintea lui Dumnezeu e îngăduită numai copilaşilor. Ceilalţi se cheamă că vând şi pârăsc. Aşa spune aici, în carte: că „vă vor vinde...” Adică fraţii voştri creştini vă vor vinde pe cei care vă afişaţi că purtaţi cruce, aveţi icoane, vă rugaţi şi nu faceţi totul în taină, cum vrea Dumnezeu, adică numai în duh şi-n adevăr.

Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat?

Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l- au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într- un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi- a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma- i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Când prindeau un boier fanariot, cu caleaşca, cu bani, îi luau banii şi i dădeau la săracii români – aţi auzit, nu? Nu luau pentru ei. Între haiduci, cel mai celebru a fost cel de la Caracal, Iancu Jianu. Dar el era boier. Deci, el nu fura de la fanarioţi pentru el, că el avea bani şi moşie, el fura ca să dea la săraci, ani de zile, nu o singură dată! Deci, el avea oamenii lui, care- i spuneau: „Uite, acuma a pornit de undeva o caleaşcă, un poştalion cu atâţia cai, un fanariot” – şi el ieşea acolo înainte şi îi lua banii şi dădea pe urmă la săraci. Nu la aceiaşi săraci. Ştiţi cumva o întâmplare de- a lui? Cu vaca?

Nu!

Pot să vă spun. Unui ţăran i se spune câtă dajdie trebuie să dea, că s- a pus de fanarioţi dajdie şi pe fumărit, şi pe oierit, adică ei spuneau că atâta era porunca fanariotului, mai ales a boierului, a voievodului fanariot, dacă tu aveai şapte oi, el spunea să dai dajdie zece oi, lâna. Câte hornuri ai la casă, pe fumărit – impozit! El spunea odată că vedea de aici câte hornuri ai, pe urmă de acolo...

Vedea mai multe!

Păi, trebuia... ce însemna vameş? El plătea dajdia pentru alţii, dar pe urmă lua de la acela mai mult, nu? El, săracul, degeaba să facă pe vameşul? Să nu câştige şi el? Şi un ţăran primeşte poruncă să dea atâta, or, el n- are. Şi atunci, singura soluţie pe care o avea el la gospodărie era să- şi vândă vaca. Merge cu vaca prin pădure şi- l întâlneşte Iancu Jianu. „Unde mergi?” „La târg!” „Dar ce vrei să faci?” „Să vând vaca.” „Dar de ce o vinzi? N- ai copii?” „Ba am copii, am atâţia, şi eu, şi nevasta...” „Şi de ce o vinzi?” „Păi, uite ce mi-au spus fanarioţii!” Şi atunci, Iancu Jianu zice: „Ia piteşte vaca mai încolo, după un tufiş!” A stat el acolo şi, deodată, când vine un rădvan cu un fanariot, opreşte caleaşca, îi ia banii, pe el îl trimite mai departe fără bani, fără pungă, şi pe urmă dă banii la sărac: „Du vaca înapoi acasă, la copii!” Ca să ştie toţi!

Aţi fost arestat într- un mod mai deosebit, spuneaţi...

Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi- e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine... Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n- are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l- ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?

Deci, stareţul era colonel?

Da, dar până atunci n- am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop.

Cum îl chema, părinte?

Aaaaa! Dacă- mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează...

V- au bătut foarte tare în închisoare, părinte? Aţi fost bătut de multe ori?

Da. Odată eram dus de la Suceava la Jilava. Închisoarea din Suceava e foarte aproape de mănăstirea de acolo... Nu Sfântul Ioan, este altă mănăstire acolo. Şi văd că intră într- o zi un securist în celulă. N -a trecut nicio secundă de când a intrat, întâi mi- a dat cu bâta în cap, pe urmă a început cu picioarele să- mi dea în burtă, şi mai jos de burtă. M- a trântit jos, şi a început să dea cu toată setea, să mă distrugă. Eu m am uitat, probabil, nu speriat, ci mai mult ciudat, la el... El: „Ce te uiţi aşa la mine?” Zic: „Aţi auzit că am făcut eu aşa ceva cu altul şi vreţi să vă răzbunaţi? Sunt de acord. Dar, dacă nu ştii cine sunt, ce am făcut, de ce dai cu atâta sete, cu atâta cruzime?” Şi el îmi spune: „Ce crezi, că eu n- am conştiinţă?” În loc de „of” şi „au”, am început să râd. „Ai conştiinţă!” Or, ei nici n- aveau altă metodă.

Am mai citit cărţi despre cum a fost în închisoare. Şi eu nu înţeleg cum au rezistat acolo... Ştiu că mulţi au cedat, sub tortură. Cum se poate rezista în astfel de condiţii?

Chiar mulţi preoţi, la Aiud, s- au dezis, au spus: „Noi am făcut pentru salariu, am propovăduit Evanghelia, nu credem în Dumnezeu!”

Dumneavoastră cum aţi rezistat, părinte?

Nu ştiu, n- am rezistat eu. Nu ştiu. Nu vă pot răspunde. Nu e constituţia fizică care a rezistat. În antichitate şi- n vremurile vechi, când o armată biruia pe alta, scotea amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scotea un singur ochi, să meargă acasă, să spună ce au păţit ceilalţi, ca să nu se mai opună ţara la duşmanul respectiv. Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost bătut până ce l- au omorât şi l- au aruncat la groapa cu gunoi. Or, Dumnezeu vrea ca unul să nu moară, să spună la alţii ce s- a întâmplat. Nu e rezistenţa mea. Eu n- am ştiut că o să mi dea atâţia ani Dumnezeu, nici n- am cerut.

Atunci când vă aruncau cruciuliţa la gunoi...

Da, o aruncau mereu în coşul cu gunoi. Şi eu de şapte ori m- am dus şi am luat o. Ei îmi dădeau şi peste mână, peste toate, eu nu mă lăsam. Şi i- am obosit eu pe ei.

Şi v- au lăsat- o, până la urmă?

Mi- au lăsat- o.

Unde era asta? La care închisoare?

La Aiud.

Acolo a fost cea mai cruntă închisoare? La Aiud?

Nu. Cea mai cruntă a fost la Piteşti, unde tot doi jidovi, Nikolski, general, şi încă un colonel jidan, i au pus să se omoare ei între ei.

Aţi fost la Piteşti?

Nu. M- aţi întrebat care a fost cea mai cruntă închisoare.

Dar care a fost cea mai rea în care aţi fost închis sfinţia voastră?

Aiudul. Şi la Poarta Albă, la Ostrov, Dunăre Marea Neagră, când s- a făcut canalul acela... Ne- a trimis să facem noi canalul. Şi acolo au murit foarte mulţi.

Şi cum se purtau cu dumneavoastră? Cu deţinuţii?

Simplu! De exemplu, dacă nu le convenea ceva, iarna, când era gerul mai mare, mă puneau într- o carceră afară, o carceră de lemn, afară, nu era în clădire, în baraca unde erau deţinuţii. Îmi spuneau să mă dezbrac şi turnau apă rece pe mine. Dacă aş fi fost de tot gol, poate că nu era aşa rău, dar, fiind puţin îmbrăcat, apa aceea îngheţa pe mine. Şi odată mi- au îngheţat mâinile, a căzut şi pielea, şi sub piele, încât se vedeau şi vinele, şi oasele. Am fost pe urmă, după ieşirea din puşcărie, la mulţi dermatologi, şi la Deva şi la multe spitale, la dermatologie, să mi refac pielea. Şi foarte greu s a refăcut, după mulţi, mulţi ani.

La Gherla aţi fost?

Nu. Am fost la Jilava şase ani, la Braşov un an, la Făgăraş trei ani, şi la Aiud, din ’58 până n ’64 în august sau septembrie, aşa ceva.

Şi la Canal?

La Canal cred că un an şi jumate. La Canal eram pus să încarc nişte vagoane cu prundiş, şi alte munci. Acolo au murit, pot să spun, mai mulţi ca la Aiud, mai mulţi deţinuţi. Acolo erau trei barăci mari numai cu preoţi. Aşa de mulţi preoţi!

În ce perioadă aţi fost la Canal?

’62 ’63 ’64, atunci. Ultimii ani. A fost decretul acela din ’64 al lui Ceauşescu, care ne a scos din puşcărie.

Aţi fost arestat de mai multe ori, întâi în 1945. În ’45 aţi fost arestat prima oară, un an de zile, după aceea în ’50. Prima oară aţi fost la Ialomiţa. Şi aţi înfiinţat o celulă, un cuib legionar la Suceava, cu colegii de la Teologie.

Asta- i altceva.

Cuibul „Reînvierea”, parcă...

Da, s- a înfiinţat. Dar aceia au fost duşi tot la Aiud, dar s- au lepădat. Unul era chiar din Bosanci.

Până la urmă aţi fost condamnat printr- o înscenare. A fost o înscenare acel proces.

Nu e nici prima, nici ultima. Acuma ştiţi ce scriu doi jidani despre mine? Ei sunt istorici la Academia Română. Şi cartea se cheamă aşa: Ce a suferit Biserica Ortodoxă în timpul comunismului. [Lucian] Turcescu şi încă unul, am aici cartea scrisă de ei. Ei spun că eu am fost arestat la Suceava şi la Fălticeni pentru atrocităţile pe care le- am făcut împotriva evreilor când s- a retras armata română de pe front şi evreii au întâmpinat- o cu grenade, cu sticle, cu benzină aprinsă şi cu altele, şi că eu i-am chinuit atunci pe evrei. Eu atunci eram demult în mănăstire, nu eram pe front, nici nu m- am retras cu ceilalţi de pe front. Adevărul nu e ce scriu ei. Şi le- am răspuns aşa: noi am avut un cărturar mare în Moldova, pe Grigore Ureche, cronicarul, care a spus: „Prieten mi- e Platon, prieten mi- e Aristotel, dar cel mai mare prieten trebuie să fie pentru un istoric, oricare istoric din lume, Adevărul – Adevărul cu A, adică Dumnezeu”. Or, ăştia fac cea mai mare minciună şi spun că şi părintele Sofian, şi părintele Benedict, şi toţi ăştia au fost legionăroi, legionăroi, legionăroi. Că au chinuit, că au făcut cutare atrocităţi împotriva evreilor, împotriva tuturor. Părintele Benedict n- ar fi lovit un ţânţar – Doamne, fereşte! Dacă- l pişca un ţânţar, el nu- l atingea. Sau o muscă. Şi ei spun c- a fost criminal!

Cu securiştii care v- au bătut în închisoare v- aţi mai întâlnit pe urmă?

Nu! Nici nu m- a interesat. Unul, Blehan, fecior de cantor din Iaşi, mi- a spus: „Ce crezi, că eu n- am conştiinţă?” În durerea cea mare, când trebuia să gem, să oftez, eu am râs: conştiinţă!

Da, pentru că el învăţase în şcolile lui că altceva înseamnă conştiinţă. Aţi făcut un recurs în anulare împotriva sentinţei şi aţi fost achitat.

Da, pentru că eu, când am fost predat de către stareţul meu la duba neagră, la Aiud, m- au condamnat la 20 de ani de temniţă grea, muncă silnică pentru activitate intensă, iar la Jilava, când am fost ridicat de curtea militară, mai mulţi judecători militari m- au achitat cu unanimitate de voturi, cu sentinţa cea mai favorabilă. Nici măcar nu s- au mutat în camera de deliberare, m- au achitat de pe scaun. Această sentinţă şi acuma o am la mine. Achitare cu unanimitate de voturi de pe scaun. Şi eu atunci, la Aiud, când am fost condamnat la 20 de ani, am făcut recurs – că nu se pot da două pedepse pentru acelaşi fapt şi să fie atât de diferite. Aşa spune toată legea, încă de pe timpul romanilor. Or, latinii spun: non bis in idem, nu se pot da două sentinţe pentru acelaşi fapt, pedepse diferite, nu? Şi aveam şi dovezi că n- am mai făcut nicio activitate. Unde era s o fac? La maici, la mănăstire? Sau unde, în biserică? În închisoare am făcut sau unde? Dacă eu am fost arestat una după alta, nu? Unde era să fac această activitate? Dar procurorul a spus: „Nu, se respinge cererea de recurs şi i se va aplica pedeapsa cea mai grea”. Eu am fost condamnat pentru două fapte, cea mai grea era asta de douăzeci de ani muncă silnică. Adică nu numai că nu mi- a dat voie să fac recurs, ci a aplicat pedeapsa cea mai grea, fără drept de recurs. Şi acuma am o sentinţă nouă, similară. Bine, nu contează. Chiar râd părinţii de aici: „De ce mai crezi că o să se facă dreptate? La ce mai spui că faci recurs? Ştii precis că n- o să- ţi facă nimeni dreptate!”

Acum zece ani, în ’96, aţi fost achitat de 37 de judecători. Tribunalul militar a dat o sentinţă de achitare...

Curtea supremă!

Dar doi dintre judecători au avut o opinie diferită de ceilalţi.

Doi, doi! Nu împotriva sentinţei, ci altă motivare.

Altă încadrare, la alt punct.

Altă încadrare, da. N- are valoare. Nicio judecătorie n- a avut în vedere acest lucru.

Dar sentinţa de achitare e valabilă, aţi fost reabilitat.

Păi, reabilitat. Dar terenul pe care l- am cumpărat eu, când mi- a trimis tata bani, ca să- mi fac casă cu pomi, cu tot ce am vrut eu, mi s- a luat şi nu se mai dă...

Cu cei din alte loturi v- aţi întâlnit în închisoare? Pe Nicu Steinhardt, pe părintele Steinhardt, l-aţi cunoscut?

Pe el nu l- am cunoscut.

Nici pe Valeriu Gafencu?

Ba da. L- am cunoscut şi pe [pastorul Richard] Wurmbrandt şi, spre deosebire de toţi care l- au cunoscut, eu mi- am dat seama că- i şarlatan. Spre deosebire de toţi ceilalţi, eu am afirmat şi- am dovedit şi la toţi ceilalţi: e viclean şi şarlatan!

Ştiţi că era să iasă pe locul întâi, dintre cei mai mari români?

El, când suferea cu plămânii, ceilalţi, deşi nici ei n- aveau mâncare să supravieţuiască, i- au dat lui. El a spus: „Prima dată când ies din puşcărie, am să mă botez ortodox!” – a spus o numai de formă. Pe urmă, ştiţi ce a declarat el? Dacă eu sunt evreu şi puteam să primesc pachete câte vreau de la JOINT [sistemul mondial de ajutorare a evreilor], de ce să iau eu de la un legionar mâncare? Vedeţi ce fals?

Şi pe Valeriu Gafencu cum l aţi cunoscut?

L- am cunoscut, dar am stat foarte puţin lângă el. Pe cine am admirat eu cel mai mult dintre toţi puşcăriaşii a fost un ţăran, Ilie Imbrescu, din comuna Socetu, de aici, aproape, lângă Roşiorii de Vede. Pentru că, orice i- ar fi făcut, ori îl băteau, ori îl omorau, el niciodată nu şi- a schimbat poziţia lui de creştin şi român. Român, român! Cea mai mare pildă de statornicie. Mântuitorul a spus aşa: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie, la Ioan Botezătorul? O trestie bătută de vânt? Nu! Un stâlp care, orice ai face împotriva lui, nu se mişcă şi nu se schimbă”.

L-aţi cunoscut pe Mircea Vulcănescu?

Nu. Adică ştiam de el, dar n am stat în aceeaşi celulă.

Mai vorbiţi-ne despre Rugul Aprins, părinte...

În primul rând, rugul aprins arde şi nu mistuieşte, adică cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul lui, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila şi toate se prefac în cenuşă, şi chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireasma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei. De aceea, la un creştin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creştin, când se roagă, are nevoie şi de partea de smerenie, şi de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care Îl are Dumnezeu în cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos. Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale. Saul, care- L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu- şi mereu cât L- a prigonit pe Hristos şi pe toţi creştinii. Şi, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l- a ridicat până la al treilea cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriţi îi înalţă. Din cele zece fecioare din pilda Mântuitorului, numai cinci erau milostive şi smerite. Celelalte au bătut la uşă după ce Mântuitorul a intrat cu cele smerite în cămara de nuntă: „Doamne, Doamne, deschide ne nouă!” Aşa fac doamnele, domnişoarele care nu- s smerite: „Şi eu sunt fecioară!” Şi Mântuitorul spune: „Nu vă cunosc pe voi! Plecaţi de aici!” Pentru că numai pe cele smerite şi milostive le- a luat Dumnezeu în cămara de nuntă. Numai cei smeriţi pot deveni mireasa lui Hristos.
Rugul Aprins simbolizează focul sufletesc lăuntric, duhovnicesc, care e mai puternic decât orice foc material, dar nu mistuie, nu te distruge pe tine, ci te înviorează... Cum spune Proorocul David: „Înnoi-se vor ca ale vulturului tinereţile tale”, atunci când te rogi la Dumnezeu. Şi părintele Daniil [Sandu Tudor] şi toţi care au participat la Rugul Aprins asta au vrut: să revigoreze legătura creştinului din timpul marxismului cu Dumnezeu, să întinerească toţi prin rugăciune, să prindă puteri mai mari.

De Ivan Kulâghin aţi auzit? De la Optina?

Da. Şi nu numai că am auzit, ci l- am şi văzut, am şi vorbit cu el. El a fost arestat şi trebuia omorât de comunişti. El era duhovnicul nu numai al credincioşilor care erau omorâţi în puşcărie, ci şi duhovnicul preoţilor, călugărilor şi chiar al mitropoliţilor. Aşa era de bun duhovnic, încât mitropoliţii se spovedeau la el. El l- a convins pe un paznic de închisoare, pe un gardian, că se va ruga toată viaţa lui pentru el dacă- i facilitează o fugă, şi acela i- a facilitat- o. El auzise de la alţii că- n Munţii Carpaţi sunt nişte sihaştri care se roagă pentru pravoslavnicii din Rusia, care sunt chinuiţi de către comunişti. Şi el a vrut să ajungă la aceşti sihaştri, de aceea a fugit din Rusia în România. Şi a umblat pe la diferite sihăstrii, şi metoace, şi astea, care- s mai departe de mănăstiri, nu? Aproape toate mănăstirile mari au un schit mai sus, şi Tismana, şi oricare, nu? A umblat, a umblat, a umblat şi n- a găsit chiar ce i s- a spus. Şi atunci a venit la Cernica, de la Cernica a auzit de Antim, a venit la Antim şi a aflat aici de părintele Gheorghe Roşca, care era basarabean, şi de alţi preoţi şi duhovnici care păstrau foarte bine şi Ortodoxia, şi duhovnicia, adică şi pentru credincioşii care veneau la spovadă. Aflând comuniştii ce face el, l- au pârât la comandamentul sovietic din Constanţa. Atunci aveam comandament sovietic la Constanţa, cum avem acum comandament american la Constanţa, nu? Şi atunci, ei l- au arestat de la Antim, l- au judecat la tribunalul lor militar ca spion, l-au condamnat la moarte, şi l-au trimis în Siberia până ce se va face executarea. Adică i- au dat un răgaz să facă contestaţie. El a trimis odată pe cineva din Constanţa la Antim, ca să- i dăm un cojoc, ştia că are să meargă în Siberia. De atunci, nu mai ştiu nimic despre el. Nu mai avem niciun semn de la el. Şi de la Putna au arestat nişte călugări şi i- au dus în Siberia, şi nu s- au mai întors nici după 30 de ani.

El a adus la Antim tradiţia isihastă de la Optina, a lui Paisie Velicikovski?

Nu, nu! Paisie Velicikovski era al nostru, Paisie Velicikovski n- a adus rânduiala părinţilor din Rusia, el a făcut aici rânduiala mai deosebită, Paisie.

Dar ce influenţă a avut Ivan Kulâghin asupra Rugului Aprins?

Mare! Pentru că noi, când am aflat câţi au fost omorâţi în închisorile ruseşti, nu ne- am întărit? Ba da! Şi el era un exemplu, deşi el trebuia omorât, dar a riscat totul ca să fugă de acolo, dintr- o închisoare, să fie urmărit atâta, şi la urmă iarăşi prins şi condamnat la moarte. Pentru noi, asta nu era exemplu?

Cu părintele Sofian aţi fost în celulă?

Nu.

Nici cu părintele Stăniloae?

Cu părintele Stăniloae am fost. Cel mai mult am stat cu Vasile Voiculescu, poetul, împreună.

Ce fel de om era Vasile Voiculescu?

Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l- au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i- au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n- ai dreptul nici să mănânci”. Şi l- au oprit să- i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame. Nici aceea n- au vrut să i- o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr- a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să- i dăm lui. El nu voia şi eu l- am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.

Pe părintele Mina Dobzeu l -aţi întâlnit, părinte?

L- am cunoscut.

Dar pe Valeriu Gafencu?

N- am stat cu el, dar mereu primeam ştiri prin perete, ştiţi cum aveam, telegrafie fără fir la pereţi, ştiam morse...

Deci, comunicaţi cu ceilalţi...

Da, comunicam.

Şi cum era Valeriu Gafencu?

Nu era numai el! De el s- a vorbit mai mult, dar erau mulţi de ăştia. V- am spus că eu am stat cu un ţăran de lângă Roşiorii de Vede, din satul Socetu, pe care l- am admirat mai mult decât pe Gafencu şi pe toţi. Ăsta era ţăran simplu, dar atât de altruist şi atât de hotărât, de statornic, orice îi făceau, ori îl băteau să- l omoare, orice, el nu şi schimba atitudinea deloc, niciodată.

Dar Arsenie Papacioc?

Cu el de trei ori am fost împreună în închisoare.

Şi cum era părintele?

El era mai... Hai să vă spun şi asta, deşi n- aş fi vrut. Mişcarea Legionară ştiţi de cine a fost înfiinţată, nu?

[Corneliu] Zelea Codreanu.

Da. Şi v- am spus că el ne- a tâlcuit de ce a făcut- o: a făcut- o pentru apărarea Ortodoxiei. El nu era antisemit niciodată, niciodată, nici o secundă în viaţa lui! Dar, între legionari, mai ales după moartea lui Codreanu, s- au ivit alţii, care nu erau de acord cu Zelea Codreanu. Mai ales când a venit Horia Sima la conducere, s- au ivit şi antisemiţi. Când eram eu elev la Cernăuţi şi student la Cernăuţi şi la Drept şi la Teologie, antisemiţi erau foarte puţini studenţi, numai cei ai lui A.C. Cuza. A.C. Cuza ştiţi cine era, da? Un profesor universitar care, fiind descendent din familia Cuza, era un fel de reacţie la francmasonul care a fost domnitor – şi care a secularizat averea mănăstirească! Şi fiindcă acela, în Franţa, a absolvit academia cea mai mare, Moulin Rouge – deci, nu era numai cel mai mare beţiv şi destrăbălat, curvar, şi tot antihrist, anti, anti, antihrist –, de aceea l- au ales francmasonii domnitor. Şi atunci el, făcând parte din familia Cuza, a vrut să facă ceva împotriva francmasoneriei şi a ateilor. Şi el a dat la tineri zvastica. Nimeni n- a vrut zvastica, nici legionarii, nici alt partid din ţara noastră, numai A.C. Cuza. De aia a avut foarte puţini partizani, câţiva de unde era el profesor universitar. Fiind mulţi legionari în puşcărie, foarte puţini erau antisemiţi, foarte puţini. Abia târziu, după revolta aceea a lui Horia Sima împotriva lui Antonescu, s- au ivit antisemiţi. Până atunci nu erau.

Ce încercări mai deosebite aţi avut în viaţă?

Eram funcţionar. Nu puteam să rezist ca avocat. Şi o comisie a oraşului – era emblema lui Antonescu – va să zică: preşedintele de tribunal, preşedintele administraţiei financiare, directorul băncii naţionale, primarul oraşului, un medic, iarăşi cineva de la inspectorat, erau într- o comisie a aşa zisului patronaj – să vândă lucrurile statului şi banii pe care- i încasau trebuia depuşi la bancă, nu? Eu eram secretarul acestei comisii. Ei au spus: „Noi n- avem casier. Secretarul să ducă banii la bancă!” Dar banii erau foarte mulţi, vreo şase geamantane mari, pline cu bancnote apăsate. O sumă enormă! Şi eu, după ce mi au spus asta, era cam târziu, imediat am luat un taxi, am pus şase geamantane în taxi, m- am dus la bancă. Şi ce- mi spune casierul? „Dumneata îţi baţi joc de mine? Cum pot eu să număr asta până seara? Vino mâine dimineaţă, dar în zori, de cu noapte să vii, ca să pot eu să număr toţi banii ăştia!” Simplu! M- am dus la hotel, era peste drum de primărie, şi toate camerele la etajele I, II, III erau ocupate. Pe mine m- au pus la cucurigu, la mansardă, sus de tot. Am dus şi geamantanele şi mi- am dus şi lucrurile mele personale acolo... Altă dată, mai mergeam şi eu la o bere sau ceva, nu? Acuma, cum să merg, dacă geamantanele mă ţin lângă ele, m- au arestat lângă ele? Şi atunci, am încuiat uşa la cameră şi m- am culcat, ce să fac, nu? Deodată, aud noaptea – eu am dormit bine până în noapte, nu? – zgomot mare prin tot hotelul. Ce se întâmplase? Eram la hotelul ăsta trimis, dar el avea, în podul hotelului, şi nişte obiecte aruncate de comisia asta. Dar în aceste obiecte erau şi lucruri pe care hoţii puteau să le folosească, să le vândă: plăpumi, perne, pături, pentru că primăria nu avea loc destul la ea, l- a rugat pe directorul hotelului, pe proprietarul hotelului, să le pună în podul lui. El le- a pus şi le- a încuiat, dar hoţii, probabil, ştiau şi iarba fiarelor, ca să descuie. Şi au descuiat şi au început să fure. Şi, pentru că era noapte şi podul nu avea becuri electrice, ei, săracii, au aprins ce au avut. Aprinzând ce au avut şi cotrobăind după ce- i bun de vânzare şi ce- i bun de furat, lumânărica şi ce mai aveau ei aprins s- a atins de aceste pături şi au luat foc. Şi, luând foc hotelul, fugim toţi pe trepte... Când fug toţi, n- ai loc pe uşă – ştiţi ce s- a întâmplat la Costeşti, nu? Spune românul: „Să trăieşti ca popa de la Costeşti!”, că el a ars în biserică atunci. N- au putut ieşi credincioşii, toţi s- au înghesuit, nu dădeau voie să iasă un copil sau un bătrân, toţi s- au dus la uşă, uşa, din cauza înghesuielii, s- a închis, şi el le- a spus: „Oameni buni, ardeţi aici, dacă nu ieşiţi... Eu nu ies, până ce nu ieşiţi toţi!” Ei n- au vrut să creadă, până ce s- au hotărât, până ce au ieşit, popa a rămas acolo şi a ars. De aceea spune: „Să trăieşti ca popa de la Costeşti!” Aşa s- a întâmplat şi aici. N - au putut să iasă, unele femei s- au aruncat pe fereastră, nu de la etajul cinci sau şase, ci de la etajul întâi şi doi, n- au păţit mortal nimic, dar au fost fracturi şi alte lucruri. Iar eu, ce am făcut? Când mi- am dat seama că e plin de fum şi de toate, de foc, am luat cearceaful de pe pat de la hotel, l- am pus pe duşumele, şi am răsturnat geamantanele pe cearceaf. Şi din el am făcut aşa, un fel de sac... am luat şi faţa de plapumă, am avut două boccele, cum mi aducea bunica bomboane şi turtă dulce, douăzeci de bocceluţe. Şi am ieşit cu ele. Norocul meu a fost că la uşă tocmai intra un prieten de al meu, să vadă ce- i cu hotelul. Şi când m- a văzut, că eu nici n- aveam haine pe mine, aşa am ieşit, cum eram în pat, în pijamale, nu era mare scofală. I- am dat lui cele două boccele şi eu am revenit ca să iau lucrurile de preţ. Aveam câteva obiecte la care ţineam foarte mult, mai ales o icoană de la Ierusalim, nişte sfeşnice despre care specialiştii mi au spus că sunt de patru secole. Mai aveam nişte lucruri aşa, deosebite, m- am urcat şi trebuia să le salvez, şi din lucrurile mele, nu numai banii. N- am putut să mai ajung în camera aceea. Era atât de des fumul, atât de mult, că n-- am putut să mai ajung. Atunci am ieşit şi m- am dus la primărie să dorm în camera oficială, nu? Când am ajuns în camera oficială, după vreun ceas sau două, sună telefonul în camera oficială. Iau receptorul. Zice: „Dumneata eşti de la primărie?” Zic: „Nu chiar de la primărie, dar sunt în primărie.” „Cine eşti?” „Făgeţeanu sunt.” „Păi, pe dumneata te caut! Eu sunt chestorul poliţiei. Am auzit că dumneata trebuia să dai toţi banii la bancă şi, în loc să dai banii la bancă, i- ai dus la hotel. De la hotel, i- ai dus în altă parte, ai dat foc la hotel, ca să scapi cu banii.” Râdeţi, dar aşa a fost! Eu n- am răspuns că nu- i adevărat. Zic: „Bine, atunci veniţi, dacă vreţi să mă arestaţi, veniţi aici!” Când au venit, i- am arătat bocceluţele cu bani şi el şi a cerut scuze şi a spus: „Bine”. Dar eu, dacă nu luam banii, şi dacă nu coboram a doua oară de acolo, de la etajul la care eram, şi nu puteam să sar ca cucoanele acelea care şi au fracturat mâinile, aş fi murit, nu?

Da...

Când eram la Fălticeni a venit un doctor în drept de la Cluj, şi m- am bucurat foarte mult, că zic: „Acuma nu mai sunt singurul care lupt împotriva corupţiei, a venit şi tânărul ăsta cult, din Cluj”. Se numea Iorga Gheorghe. Şi i- am spus: „Mă bucur că ai venit, că de acuma înainte nu mai permitem la subalternii noştri să ia bani de la prăvălii şi de la toţi!” El a spus: „Bine, bine! Să nu ia!” La un moment dat, şeful poliţiei pleacă din Fălticeni la Bacău, fusese numit chestor. Şi el, fiind secretarul poliţiei, trebuia să predea altuia inventarul. Din inventar, afară de birouri, scaune şi tot ce avea poliţia, făcea parte şi o birjă, şi hamuri – cele mai frumoase din Fălticeni. Noi i- am obligat pe cei care erau cu birjele, cei care duceau la gară sau unde duceau, i- am obligat ca în fiecare zi să stea două birje la poliţie, când e un incendiu sau ceva în oraş, noi nu aveam maşină. Atunci poliţia nu primea bani de la minister, să aibă, să fie dotate. V- am spus, şi salariile lor nu erau mari, pentru că ştiau că iau bacşiş. Şi atunci, domnul Iorga ce a făcut? Pentru că şeful poliţiei a plecat la Bacău, ca şi chestor, şi celălalt venea din Buzău, ca să fie şeful poliţiei la Fălticeni, zice: „Eu, acuma, nu- i mai dau la şeful ăsta hamurile şi birja, pentru că nu- i trecut în inventar”. Ăsta era cadoul birjarilor. Nu făcea parte din inventarul poliţiei. Şi atunci i- am spus aşa: „Domnu’ Iorga, la început ai spus că eşti de acord cu mine, să terminăm cu corupţia, nu? Acum, avem de făcut asta. Şi Vlad Ţepeş îi trăgea în ţeapă pe cei care trădau. Eu nu te trag în ţeapă. Eu te arestez!” Aşa am făcut: am pus hamurile pe spatele lui şi l- am purtat prin oraş ca pe un hoţ. El m-a reclamat la Inspectoratul din Iaşi. Inspectoratul din Iaşi a spus: „Pentru că l- ai arestat fără mandat de arestare de la procuror, ai călcat o lege. A doua, l- ai arestat pe superiorul tău. A treia, te- ai comportat aşa. Ai să suporţi consecinţele”. Care au fost consecinţele? L- au făcut pe el şef, pe urmă, şi el m- a trimis pe mine în lagăr la Slobozia Ialomiţa, ca şi comunist.

Ca şi comunist?

Da! Uite, îţi arăt hârtia. Am stat cu Gheorghiu Dej, cu Gheorghe Petrescu şi cu toţi comuniştii. Dacă eram oltean, ajungeam patriarh. Pentru că preotul care l- a adăpostit pe Gheorghiu Dej vreo două nopţi, n- a ajuns patriarh?
[E vorba de patriarhul Justinian Marina, care l-a adăpostit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej după ce acesta evadase din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944.]
Pentru că l- a adăpostit pe Dej... Şi pe urmă m au trimis la Slobozia cu evreii, tot aşa, în lagăr. Şi pe urmă am fost trimis, arestat de comunişti pentru activitate intensă contra clasei muncitoare, unde au venit evreii şi au spus că eu nu i- am persecutat. Am achitare cu unanimitate de voturi, cea mai favorabilă posibilă, ca după două luni să mă aresteze din nou, tot pentru activitate intensă contra comuniştilor. Din Crasna, Gorj, aproape de Lainici, din altar m au luat, m- au arestat şi m au dus la Aiud. Mi-au dat până la douăzeci de ani de temniţă grea pentru activitate intensă [contra clasei muncitoare]. Or, în dreptul roman şi în toate drepturile lumii spune că pentru aceeaşi faptă nu poţi să ai două condamnări diferite, adică o dată achitare şi o dată condamnare.

Părinte, pe stareţul de la Govora, Gherasim Bica, care a trecut şi el prin închisorile comuniste, l aţi cunoscut?

Da, cum să nu! Un stareţ foarte bun! Când era acolo fostul stareţ de la Cernica, acela, deşi noi aveam grâu mult, nu dădea grâul la moară, ca să facă făină, să facem pâine, ci- l vindea, pentru că avea de adunat nişte bani. Nu ştiu care din cele 79 de conştiinţe pe care le avea el îi dicta acest lucru, să adune bani. Încât – vă spun sincer ce vă spun acuma, în faţa lui Dumnezeu spun adevărul –, am ajuns timpul când călugării noştri şi ieromonahii şi cei care erau la Govora aveam nişte ridichi de alea de iarnă, alea le cojeam, le întindeam în sare, şi mâncam cu mămăligă rece. Vă rog să mă credeţi! Stareţul acela a plecat de acolo şi pe urmă a venit părintele Bica, care ne-a dat grâu... Chiar pe mine m- a trimis la moară, să fac făină albă, albă, albă, pâine bună, bună, bună, la noi, la cuptorul de la mănăstire. Ne- a dat voie să folosim şi laptele de la vaci şi brânza, şi aveam şi vin, şi mâncare bună şi toate bune – de aceea spun că a fost un stareţ bun.

Dar a fost arestat!

Da. Nu numai asta. El a îngrijit de nişte orfani, orfani de părinţi, şi săraci, i- a dat la şcoală şi la liceu şi la Medicină la facultate, şi aceia au ieşit medici. Şi actualul mitropolit de Cluj, Bartolomeu, a fost dat la şcoală de el, întreţinut de el, şi haine şi tot ce i trebuia îi dădea el, şi a ajuns unde a ajuns. A ajuns preşedintele studenţimii mediciniştilor din Cluj şi a făcut pe marele viteaz, când au intrat ruşii în ţară, să spună: „De la frontieră până la Mănăştur, lângă Cluj, sunt comuniştii, de aici înainte, noi stăpânim, n au ce căuta comuniştii!”

Ce ne puteţi spune despre stareţul Calinic Caravan de la Lainici, care v a primit în ’64...

Securiştii de la Novaci au venit în noaptea de ajun şi m- au arestat din altar, când slujeam. M- au dus la Aiud. Când am scăpat, în ’64, prin decret, era ordinul să mă întorc de unde am fost arestat – să mă întorc la Crasna Gorj, pentru că trebuie să fiu sub supravegherea autorităţilor. Să ştie cine vine la mine, şi dacă se întâmplă ceva, nu? Şi eu am venit aici, la Crasna Gorj, şi când stareţul nou numit de comunişti m- a văzut că am intrat în mănăstire, mi-a zis: „Dacă în cinci minute n- ai trecut de poartă, îţi rămâne capul pe butucul de lemne!” Eu de-abia mă puteam ţine pe picioare. Toţi eram aşa, care am ieşit din închisoare, fără putere. Eram fără vlagă, palid şi fără putere. Un ţăran din Crasna intrase atunci pe poartă şi a auzit ce a spus stareţul. Pe urmă, când stareţul s- a retras şi eu am ieşit pe poartă, mi- a spus: „Părinte, du te la Lainici, că acolo este un om al lui Dumnezeu, acela n- o să se poarte cu dumneata cum se poartă stareţul nostru de aici”. Am venit la Lainici. Când a văzut părintele că eram palid şi tremuram şi nu puteam să stau mult timp nici în picioare – mă sprijineam de pereţi, de orice –, a zis: „Mie nu poţi să- mi fii de folos aşa”. A băgat mâna în buzunar după bani: „Du- te la Târgu Jiu, la spital, vezi ce spun medicii, ce medicamente îţi trebuie”. Aşa am făcut, am venit la Târgu Jiu la spital, unde mi- au spus ce reţete îmi trebuie. M- am dus la farmacie, am luat medicamente şi m- am întors la Lainici. Părintele Calinic mi-a zis: „Nu mi eşti bun de nimic. Dar, uite ce e: eu doresc de mult să găsesc un om care să- i înveţe carte pe frăţiorii ăştia de aici. Sunt unii care n- au nici măcar şcoala elementară. Or, vreau să treacă examenele şi la elementară şi la liceu şi la toate!” Şi am făcut lecţii cu ei, şi n timp ce făceam lecţii cu ei, el nu- ndrăznea nici măcar să- i cheme să cureţe cartofi la bucătărie, el curăţa cartofi, el fierbea mâncarea, ca să- i lase pe ei să înveţe...

Mai există oameni care ar putea să scrie o istorie adevărată, părinte? Acum, pentru copiii noştri.

Nu demult i- am făcut o vizită lui Şerban Milcoveanu, cel care a fost preşedintele studenţimii la congresul studenţesc din Craiova. Pe toată ţara. Era preşedintele studenţimii din toată ţara. El l- a înţeles cel mai bine pe Căpitan, şi toată Mişcarea. Are foarte multe scrieri, foarte multe. Eu le- am cumpărat acuma, nu demult, dar sunt orb şi nu pot citi, şi nici n- are cine să mi citească, eu nu- s supărat, nu- s necăjit pe părintele Macarie că nu- mi citeşte, pentru că Marta n- avea voie să fie supărată pe Maria, că n- o ajută la bucătărie. Părintele se roagă mult şi eu n- am dreptul să- i spun: „Ia citeşte- mi scrisoarea asta sau scrie cutare, să răspund cuiva”, nu? Părintele Macarie de nouă ani şi-a părăsit toate interesele lui şi mă ajută. Ştiţi că orbii au dreptul la un însoţitor. Dar el a părăsit toate interesele lui – şi facultatea, şi toate, toate, toate – ca să mă ajute pe mine, un handicapat. Şi e cel mai bun prieten, pentru că el îmi face observaţie de câte ori greşesc. Ori când fac o glumă pe care nu trebuia s-o fac, ori când strig la cineva, el îmi face observaţie. Ce spune Biserica? Certa-mă-va dreptul şi mă va mustra, iar untdelemn al păcătoşilor să nu ungă capul meu. Cei care mă laudă, aceia mă bagă în iad, care mă laudă. Dar el, care-mi face observaţii, mă duce la adevăr.

E important să lăsaţi nişte mărturii...

La Aiud, odată, ne- au concentrat într- o cameră mai mulţi, cu paturi de fier suprapuse. Şi erau doi cu acelaşi nume: Ionescu Victor. Şi unul [dintre ei] se roagă aşa: „Am auzit spunându- se în biserică: «Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut». Deci, Tu, Doamne, dacă vrei, poţi să mă scoţi din Aiud, să merg acasă, să- mi iau salariul, să- ngrijesc de soţie, de copii. Dar, Doamne, fii atent: eu sunt Ionescu care dorm jos, nu pe patul de sus!” Râdeţi, dar e de plâns! Se poate numi creştin acela care crede că Dumnezeu habar n- are cine e?

Sau care vrea doar binele lui...

Nu e de plâns? Dacă un creştin nici atâta nu ştie... că Dumnezeu e atotştiutor.

Da, [Dumnezeu] ştie tot, ştie tot...

Pe cel care se roagă doar pentru el nu- l va asculta Dumnezeu niciodată! Nu numai pe fariseu [nu l-a ascultat]. Niciodată. Mântuitorul spune mai clar: „Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se va mântui”. Capul familiei e acela care se jertfeşte pentru mântuirea tuturor din familia lui, de care răspunde el. Mântuitorul S- a jertfit pentru toţi cei care sunt în Biserica Creştină. Deci, de aceea e capul Bisericii Mântuitorul, că S a jertfit pentru toţi; de aceea capul familiei e capul familiei, ca să se jertfească – întâi învăţând pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi, ce trebuie să facă ca să se mântuiască, zi şi noapte asta să fie prima lui grijă, aşa cum un căpitan de corabie cu pânze nu are să şi salveze viaţa până ce nu- i salvează întâi pe toţi...

Vă este frică de moarte?

Nu. O aştept. Nu ştiu dacă aţi auzit ce s-a întâmplat odată. În timpul securităţii, a bătut cineva la uşă noaptea, după miezul nopţii, la un legionar. Şi întreabă: „Cine-i?” Ăla n-a răspuns. „Cine-i?” N-a răspuns. „Cine-i, omule? Răspunde, că altfel nu deschid!” Şi spune: „Moartea!” „Slavă Domnului! Am crezut că e securitatea!”
Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost omorât în bătăi la Aiud. Eu n-am fost omorât pentru că Dumnezeu a vrut... În vechime, când o armată învingea altă armată, le scoteau amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scoteau un singur ochi, şi-l trimiteau acasă să spună ce s-a întâmplat. Aşa Dumnezeu m-a trimis pe mine să fiu mărturie de ce s-a întâmplat...