O nouă apariție la editura Areopag: Aspazia Oțel Petrescu - ”Cu Hristos în celulă”

Cartea se găsește în special la librăria Sophia și la librăria Evanghelismos.

Repere biografice


Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în ca­sa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele - Anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.
Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este în­scri­să la Liceul din Bălţi, mai apropiat de ca­să decât Soroca, fiind retrasă după un tri­mes­tru, pe caz de boală. Între 1936-1940 ur­mea­ză cursurile la ” Liceul ortodox de fete” Ele­na Doamna din Cernăuţi. În frământările a­nului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recupe­rând anul pierdut şi urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.
La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, lu­­ând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bom­bardamente.
Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Ba­beş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde U­niversitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În tim­pul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Stu­den­ţeas­că), cu lucrarea Iisus în poezia română. Es­te una dintre elevele preferate ale lui Luci­an Blaga, care o va încuraja să-şi cultive ta­len­tul literar. De altfel, filosoful îi va urmări me­reu traseul, întrebând, după închiderea a­utoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Co­in­ci­denţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Ma­estrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păs­tra o vie şi caldă amintire, să ia drumul în­chisorilor comuniste, asemenea întregii sa­le generaţii de sacrificiu, al cărei destin a os­cilat între temniţă şi exilul anticomunist.
Între 1946-1948 a funcţionat ca dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de remarcabilul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără po­si­bilitatea de a susţine examenul de stat. Es­te condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe ca­re i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dum­brăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi de­venit deja clasic pentru ideologia comu­nis­tă, atee: aderenţa la Cetăţuia – organiza­ţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legiona­ră, similară Frăţiilor de Cruce – organiza­ţi­a de tineret a bărbaţilor – din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cer­nă­uţi.
În 1958, în loc de eliberare i se acordă în­că 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mis­lea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este e­li­berată. În 1958 se stabileşte cu mama (pen­sionară) în oraşul Roman, tatăl fiind de­cedat (1958).
Cu foarte multă dificultate reuşeşte să func­ţioneze pe un post de contabilă la o coo­pe­rativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda­se soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul - in­giner, iar fiica - medic). În 1977 îi moare ma­ma, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toa­te comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co­-organiza­toa­rea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno­si­rea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de po­menire a tuturor tinerelor legionare, a mar­tirelor şi sfintelor din temniţele comu­nis­te – a se vedea în acest sens ultimul vo­lum al autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doam­nei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfin­ţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Pa­raclis de la Mislea. În 2007 primeşte Pre­miul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pen­tru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Fes­tivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.
Volume publicate: Strigat-am către Ti­ne, Doamne... (prima ediţie Bucureşti, E­di­tura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja, carte apărută graţiei sprijinului ne­o­bosit şi generos al colegului de suferinţă, scri­itorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Mier­curea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Mai­cii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, E­di­tu­ra Rovimed Publishers).
În pregătire, un volum de articole şi e­se­uri în două părţi In memoriam şi Spice; un volum de povestiri A fost odată.

Minunea de la Miercurea Ciuc

M-au băgat acolo înăuntru, după uşa mis­terioasă din fundul celulei 3. M-a împins aco­lo. Erji săraca se uita cu milă la mine, aşa. După aia a venit la mine şi a spus: „Nu pot să ajut la tine cu nimic. Eu atâta pot, să spun la ceilalţi care este adevărul.” Şi am zis: „Ba puteţi să mă ajutaţi foarte tare. Eu am toa­tă încrederea că sunteţi un om de carac­ter şi că înţelegeţi exact situaţia în care sunt, că altfel nu v-aş pune în situaţia asta. V-aş ru­ga să mergeţi la Laslo şi să-i spuneţi să nu re­cunoască nimic.” „Dar ce să spună?” „Că ea nu ştia nimic, că habar nu avea ce s-a pe­tre­cut, ce e cu noi, e o chestiune absolut stră­ină de ea. Să facă tot ce poate, chiar dacă o bate în anchetă, să nu recunoască lucrul ăs­ta, dacă vrea să rămână liberă şi să îşi creas­că fetiţa.” Şi a zis Erji: „Eu nu îţi spun ţie nimica, pentru că nu ştiu cât de tare vei fi tu.” Femeia era precaută, ştia că la bătaie eu aş fi putut să spun că am rugat-o pe Erji să îmi facă legătura cu Laslo şi de aia Laslo nu spu­ne nimica, pentru că a fost învăţată aşa. Deci, precaut, a spus: „Eu nu spun la tine ni­mi­ca, mi-e foarte milă de tine.” Şi a plecat. Eu mi-am zis: „Hai să văd unde m-a adus.” Era o platformă de scândură sus, la nivelul uşii, la nivelul solului. Camera, pivniţa - era o pivniţă, era săpată foarte adânc în interior - deasupra solului era numai atâta bucăţică, cât să lase două lucarne prin care venea lu­mi­nă, o lumină tulbure, neclară, mai mult pe­numbră decât lumină. Pe platforma asta co­bora o scară jos, pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, probabil erau mucezi de u­me­zeală, ce ştiu eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă rostogolesc jos - că n-avea nicio bară de protecţie. Dar, ia să văd jos ce con­diţii am.”
Şi uitându-mă jos, am văzut smocuri de paie, smocuri aşa aruncate ici, colo şi mi-am zis: „E meschin până în măduva oaselor. Ce le era să pună un strat de paie ca lumea, ca să stai ca lumea? Pivniţa e probabil foarte u­medă. Sau le-au scos, zic, şi-au rămas aşa, resturi.
Când m-am uitat mai bine, smocurile se mişcau. Se mişcau, se plimbau. Şi erau um­bre, aşa, fulgerătoare care mergeau ca niş­te săgeţi spre pereţi, îndărăt spre centru. E­rau şobolanii care mişunau în dreapta, în stân­ga şi pe care îi vedeam ca pe nişte pete de întuneric mişcătoare. Dar imediat mi-am dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic: „Să fie şoareci? Să fie şobolani?” Şi, parcă, ca să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a ur­cat sus. Între timp mi-am adus aminte de po­veşti, de poveştile cu necuvântătoarele. Şi ştiam că unul din povestitorii cu animale po­ves­tea că şobolanii se organizează în haite, că au un conducător şi atunci când sunt a­ta­caţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat spre mine şi mi-am zis: „Ăsta probabil că es­te şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos de pe treaptă pe treaptă.
- Cam cât de mare era?
- Cât o mâţă mare, mare. Era zdravăn, era hrănit bine, doar mâncau din magaziile în­chisorii arpacaş cât încăpea în ei, nu? Şi la ju­mătatea scării, s-a oprit şi m-a privit. Şi mi-am zis: „Ăştia sunt obişnuiţi cu oamenii.” M-am dus imediat cu gândul, aşa. De ce? Pen­­tru că un şobolan fuge instinctiv, fuge de om, fuge, nu stă. Dar ăsta a stat şi m-a privit. Vă mărturisesc că luni de zile am avut coş­ma­­ruri cu privirea aia. Nişte ochi mici, ro­tunzi, fără pleoape - probabil că ei au pleoa­pele foarte scurte de vreme ce nu se vedeau, goi, cu o privire goală. Mi s-a părut că aşa tre­buie să apară viul infernului, ceva gol, ceva golit de orice, de tot binele, de lumină, de orice.
- Fără sens.
- Ceva gol, un pustiu imens, aşa. O pri­vi­re goală, de bestie fără nicio expresie, fără niciun sentiment - ce sentiment poate să ai­bă o jivină ca aia? Cu ochii zgâiţi, aşa, la mi­ne. Vă spun că închideam ochii şi vedeam acea pereche de ochi infernali, cum i-am nu­mit în sinea mea, suficient ca să-mi dea pe şi­ra spinării fiori de gheaţă. Dar s-a întors, n-a urcat mai sus, probabil s-a gândit: „Da, bi­ne că eşti aici, la noapte vedem noi ce fa­cem....” Ce-o fi zis? Dacă poate să gândească cu un creier atât de mic. Se spune totuşi că sunt foarte inteligenţi şobolanii.
Colegelor mele le-am povestit povestea as­ta mult, mult după ’89. Eu, colegelor din ce­lulă nu le-am povestit atunci absolut ni­mic. Am îndurat singură tot coşmarul acelor ochi, pentru că nu voiam ca ele să ştie că în­chi­soarea colcăie de şobolani şi să se sperie. E­rau persoane care se temeau. Eu nu mă te­meam de şobolani şi de şoareci până atunci. Acu­ma mă tem de şobolani... Nu că mă tem, îmi dă un sentiment de repulsie şi de ceva... nu ştiu cum să vă spun, foarte stânjenitor. Dar cele cărora le-am spus mai târziu zi­ceau: „Îngerul tău păzitor i-a zis: «până ai­cea, jivină, mai departe nu te duci, că nu te las eu.»” Probabil că aşa s-o fi şi întâmplat, ce ştiu eu ce l-a împiedicat să urce până sus, să urce pe mine?
Dar mi-am dat seama în ce situaţie mă aflu eu. Ziceam: „Pot să mă aşez în unghi şi să fiu din stânga şi din dreapta apărată de pereţi, dar cu faţa ce fac? N-am cum.” Dacă a­veam mâinile în faţă dădeam cu mâinile, mă apăram de ei când începeau să se urce pe mi­ne, dar, cu mâinile la spate şi în incapaci­ta­tea de a le mişca ca să nu-ţi intre în os şi să îţi secţioneze eventual nervii şi să îţi nenoro­ceas­că mâinile pentru toată viaţa? Mi-am zis: „Doamne, sunt într-o situaţie limită, ce mă fac?”
M-am prăbuşit într-o disperare nea­gră. Neagră, neagră, nu pot să vă spun. Nu ve­deam nicio ieşire, într-adevăr. Singura ie­şi­re era probabil aia pe care o prevăzuse di­rec­torul închisorii, adjunctul, când m-a dus aco­lo: că voi bate cu disperare în uşă şi voi ce­re să fiu scoasă la raport, ca să spun tot nu­mai să nu mă ţină acolo - ceea ce eu nu pu­team să fac. Nu puteam să fac asta, pen­tru că tot ce suferisem până atunci ar fi fost za­darnic dacă eu cedam în momentul ăla. Nu puteam să cedez, dar nici n-aveam altă va­riantă... Eram într-adevăr în ceea ce se nu­meşte situaţie limită. Atunci mi-am zis: „Mă arunc cu disperare cu capul în jos şi ter­min cu toată problema.”
Şi pe urmă tot eu mi-am zis, probabil că îngerul păzitor mi-a zis: „Hei, hei, te gân­deşti prost.” Că mi-am zis: „Ce tâmpenie la mi­ne, ce îmi garantează mie înălţimea asta?” O fi ea maximum de trei metri, mai înaltă de trei metri nu poate să fie o cameră. De la trei me­tri n-ai certitudinea că chiar mori când a­jungi jos, mai ales dacă jos o fi ciment, n-o fi pă­mânt moale. N-am certitudinea că o să mor, chiar dacă mă arunc cu putere şi în cap. Şi atunci este mai rău, că haitele înseta­te de sânge vin pe mine atunci şi va fi mai rău.
- Dar nu v-aţi pus problema că e pă­cat să vă sinucideţi?
- Nu, eram în disperare, eram în păcat. Foar­te mulţi preoţi mi-au spus: „În ce stare de har ai fost atunci!” Şi am spus: „Nu-i ade­vă­rat!” Toată lumea să ştie că, cu cât eşti mai dis­perat şi cu cât eşti mai fără ajutor, cu atât mai repede te ajută Dumnezeu. Eu eram în­tr-o stare de disperare care mă dusese la pă­cat. Prima soluţie... Eu în clipa aia uitasem de rugăciune, uitasem tot ce ştiam. Eram du­pă vreo opt ani de închisoare, deci aveam de­ja formată ţinuta mea de deţinut rugător, in­trasem deja în ceea ce numeam noi atmos­fera de mistică a suferinţei. Îmi însuşisem su­ferinţa, mi-o însuşisem, intrasem în tră­i­rea transcendentală a suferinţei. Deşi aveam toa­te lucrurile astea, le uitasem, atât de nea­gră era disperarea. Eu n-am văzut decât şo­bo­lanii urcaţi pe mine şi eu eram în impo­si­bi­litatea de a mă apăra de ei, asta era sin­gura mea realitate deci.
- La asta vă gândeaţi, nu se suiseră pe dum­neavoastră, nu?
- Nu. Asta simţeam, asta trăiam, nici nu ştiu dacă mai judecam eu cu mintea mea o­biş­nuită, care nu era nici grozavă, dar nici me­die nu era; eram destul de isteaţă, ca să zic aşa. Şi atunci am strigat. Efectiv am stri­gat: „Doamne, nu mă lăsa!” N-am găsit alt­ce­va mai bun să spun, cum să spun, mai in­te­ligent, mai concludent pentru Părintele Veş­nic. Pur şi simplu, disperarea a urlat din mi­ne cu sinceritate: „Doamne, nu mă lăsa! Tu eşti singura mea salvare.”
În disperare am văzut totuşi că nu sunt în­tr-o situaţie limită, că am o uşă - şi că uşa a­ceea este Părintele Veşnic. Nu pot să nu îmi a­duc aminte cu lacrimi clipa aceea ce a venit du­pă strigătul meu. A fost, într-adevăr, clipa de har care a venit din îndurarea Părintelui Veş­nic, nu din vrednicia mea, n-am avut ni­cio vrednicie, decât disperarea din mine, a­tât. Şi mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am stri­gat efectiv, că mi-am auzit vocea cu o u­re­che parcă străină, era o voce străină, era stran­gulată, răguşită, nu era vocea de care eu eram foarte mândră şi îngâmfată, de alt­fel, că aveam o voce plăcută aşa de obicei. Şi în momentul în care am zis: „Doamne, nu mă lăsa...”, în clipa aceea toată realitatea din ju­rul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lu­carnă, nici platformă, nici scări care cobo­rau, nici şobolani. Nu mai era nimic. Era o imen­sitate albă, era o lumină albă, eu eram cu­prinsă de această lumină, eu o simţeam con­cretă, atât de concretă încât eu o cre­deam materială. Era ca o lumină concretă, ma­terială, o simţeam, mă simţeam cuprinsă în ea. În viaţa de toate zilele n-am mai simţit ni­cio­dată asemenea trăire, un asemenea sen­timent aşa. Şi nu era o lumină ca de la soa­re sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lu­mină... nu ştiu cum să vă spun. Mi-am dat sea­ma că în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Se­măna mai degrabă cu... Ştiţi, iarna când nin­ge câteodată cu fulgi mari, liniştiţi aşa. Şi du­p-aia apare un soare, o scânteie şi toată ză­pada...
- Sclipeşte.
- Sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa e­ra lumina. Era vibratoare. Era o lumină de ză­padă, dar în acelaşi timp etonantă, uimi­toa­re, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cu­vânt echivalent pentru ca să pot să o des­criu cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi e­ram atât de fericită cum nu pot să vă spun. Sim­ţeam o bucurie imensă, un sentiment aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, a­tunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această dă­ruire, în această afecţiune simţi într-a­devăr o bucurie cu totul specială, zic eu. Adi­că e bucuria aceea care şi dă şi pri­meşte în a­ce­laşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl tră­iam atât de intens încât simţeam că, dacă du­rează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram scân­teietor în bucuria asta, în fericirea asta. Şi nu ştiam exact ce e cu mine, nu ştiam că sunt Oţel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam ni­mic din toate astea. Aveam o percepţie vagă, dar nu ştiu cum să vă spun, ca o pre­cu­noaş­te­re. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o pro­blemă şi acum nu mai eram, că eram o di­lemă şi acum nu mai eram. Şi eram foarte fe­ricită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în a­ceastă luminozitate care era în acelaşi timp şi iubire şi bucurie şi salvare şi, nu ştiu cum să vă spun, un sentiment plenar pe care n‑am cum să-l definesc.
Puteţi să vi-l imaginaţi dacă puteţi aşa din slabele cuvinte pe care le-am spus. Şi du­pă o lungă bucată de vreme lumina m-a pă­răsit şi am revenit la normal... Şobolanii ăia erau tolăniţi toţi pe jos, nu mai alergau de colo-colo. Lucarna apărea aşa ca un semi­ochi de lumină, după cum se întuneca acea se­milumină îmi dădeam seama că coboară în­serarea.
Şi ziceam: „Doamne, de-acuma ce faci cu mine?” Dar nu mai aveam nicio frică, e­ram calmă, eram liniştită, aveam certitudi­nea, într-adevăr, că pronia cerească nu m-a pă­răsit şi aveam certitudinea că nu voi fi lă­sată, că din toată împrejurarea asta o să ies cu obraz curat, ca să spun aşa, pe româneş­te, aveam certitudinea asta. Stăteam foarte li­niştită. Aveam însă ca o umbră, ca o remi­nis­cenţă a acelui sentiment: era în inima mea o căldură, o bucurie, ceva învăluitor, ce­va plăcut, ceva matern aşa, nu ştiu cum să vă spun. O siguranţă pe care cred că o are co­pi­lul atunci când doarme la sânul mamei.