O noua aparitie la Editura Areopag: "Noi minuni ale Sfantului Spiridon. Judecata Cerului" (Sfantul Atanasie din Paros)

Sfantul Spiridon al Trimitundei este cunoscut in spatiul ortodox ca unul dintre cei mai mari facatori de minuni si aparatori ai credintei in Hristos.
In cartea de fata sunt adunate o parte dintre minunile mai putin cunoscute pe care le-a savarsit - dintre care cateva, marturisite de credinciosi din Romania, sunt inedite...
Editorul

Aici si aici puteti citi doua marturii pe care le veti regasi in carte.

Judecata cerului (Sfântul Atanasie din Paros)

Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”

Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise – şi prin gura lui tuturor evreilor – să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi” iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.

Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.

Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Capitolul I,

Cuprinzând relatarea minunii

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.” Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.

În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.

Capitolul al II-lea.

Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului

Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în insulele din împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toţi sunt informaţi şi convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi îi aduc în Domo de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să Îl preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în amintirea noastră şi pe care le-am vizitat de dragoste de a învăţa.

Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (n.n. – în insulele ionice şi în Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centru administrativ). Cu acest nume apare propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de Varusia şi de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă cu Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni. Ceilalţi locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În hora este şi biserica sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi plat, aproape că reproduce suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalţă la o înălţime considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί – de unde provine numele Corfu – n.n). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu, ci este foarte populat.

Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Fortăreaţa se numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion şi de acolo comunică cu Kastelia şi cu turnurile (n.n. – e vorba de mine subterane care comunică între ele şi suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)

Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi generalaton, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri. Aşadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea, care le şi desparte (n.n. – în două părţi distincte). În acropole oamenii intră şi ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi ale acropolei, şi ale horei. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea, adică după ce am descris locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu şi, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni şi să o prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a cerului?

Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea cel care ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două fortăreţe erau închise cum trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu? Este aproape cu neputinţă, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să poarte şi arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmaşului?

De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agăţată de un lanţ puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu îşi are locul în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi atâta ingratitudine respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au şi văzut şi au trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din Epir. Aşadar, să fie clar că a avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie; în al şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele domneşti. Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine poate să le considere a fi ilogice şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una şi aceeaşi noapte. Şi pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici nu a mai avut loc.

Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru aceasta Sfântul Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea rea? Da, cu siguranţă, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără niciun motiv, şi numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeaşi clipă şi a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia? Da, cu siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi e valabil în veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor”, faptul în care am întreaga mea încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat foc depozitului? „Id San Spiridon ha fatto questo teribile caso” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână”, şi celelalte, precum le-am spus în istorisire. Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în hora. Şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi imediat a luat foc depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi care astupă cu desăvârşire orice gură – şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi catolici. Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca şi cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă. Şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.

Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi creştin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. „Şi am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune faţă de persoana sfântului din pricina uciderii fratelui ei Andrei.” Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci şi din partea vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a dovedit şi a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de lipsă cu totul de judecată şi de indolenţă.

Capitolul al III-lea,

Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană

Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate felurile a fost recunoscută şi mărturisită, chiar şi de către vrăjmaşii înşişi. Însă din ce cauză s-a întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o spunem: ca să nu construiască ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul la care se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel a spus şi în a doua, când i s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să renunţe la planul pe care acesta şi-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită, adică nevrând să construiască în sfânta lui biserică, acolo în partea dreaptă, altarul lui cel nelegiuit şi urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. – făcând lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ţi-a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică faţă de cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci? Pentru ce (n.n. – spui) ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit atât de brusc de lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a împlinit. Comandantul şi cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi) altarul a rămas neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu Biserica Răsăriteană cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi (n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei şi cu papa al ei. Cu siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă pe papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) şi jertfa cu azimă şi prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) şi toate celelalte inovaţii. Sfântul Spiridon se mânie şi mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta şi prin acesta a respins şi pe papa şi Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul început al inovaţiilor papiste. Şi, iată, creştini ortodocşi, creştini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică nu este una dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face şi aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici susţine adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele două care ţine neclintit dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice şi tradiţiile apostolice şi patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe toate acestea şi cu relele ei inovaţii a devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâşie în două părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape că nu există nimeni care să nu ştie această dezbinare dureroasă şi foarte rea dintre cele două Biserici, adică cea Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar, astăzi Cerul a judecat din înălţimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori şi schismatici şi vrednici de focul veşnic. Disputele care au avut loc de la început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare – n.n.) şi de-a lungul a o mie de ani şi chiar mai mulţi, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părţi, nu numai prin voci vii, dar şi prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit. Astăzi Cerul, prin dreapta celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit şi foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită, apostolică şi sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă, eretică, fără de nicio cinste, papistă şi vicleană. Căci, dacă nu ar fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod mai moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă #retragere, câtă mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i şi nimicindu-i ca rău-credincioşi şi trufaşi pe toţi cei care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar şi în murdăria cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a întâmplat, fiind rostogolit fără de nicio cinste?

Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile) nenumărate; căci, da, astăzi cu adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat şi a hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor a făcut apoi Sfântul Serghie care a şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a confirmat şi a pecetluit luptele raţionale şi bătăliile şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a Sfântului Marcu al Efesului şi, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a zădărnicit maşinaţiunile de sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărţit lumina de întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană şi de partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică între adevărul cel prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învăţăturilor satanice pe care le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană. Creştini ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale lumii, auziţi, aflaţi că victoria e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut indolenţa celor mândri şi semeţi. „Aceştia (n.n. – se laudă) cu carele, aceştia cu caii lor, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări).” Şi apoi ce? „Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat.” Şi cu adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul Israel, scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să cântăm şi noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi sărbătoresc, cântând şi zicând: „Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul; minunat eşti, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se aseamănă în putere?” Şi eu împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a ortodocşilor: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă şi te bucură, căci Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din partea vrăjmaşilor tăi.

Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi ofensatoare, popoare ale cultului papist, voi care vă mândriţi înaintea împărăţiilor şi puterilor pământului şi cu dispreţ insuportabil batjocoriţi robia noastră, voi care şi bogăţia înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că o posedaţi, Latinilor, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut şi aţi înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului; cu noi, zic, cu cei smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi luptat şi aţi uneltit mereu în mii de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit, înţelegeţi şi vă smeriţi sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un cuvânt cu o sută, aşa cum v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe care nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci, ce la ce vă gândiţi? De ce rămâneţi în acele învăţături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod vădit şi de netăgăduit Sfântul Spiridon v-a alungat departe de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Sobornicească, departe de Hristos, departe de Preasfântul Său Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai oamenilor; întoarceţi-vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pe faţă amăgirea voastră satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.

Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei. Renunţaţi la azima iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să vă botezaţi prin trei afundări, ca să nu rămâneţi nebotezaţi numai cu stropirea. Nu vă limitaţi doar la cuvintele domneşti (ale Domnului) în prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh. Nu privaţi fără niciun drept şi fără nici o omenie pe creştinii laici de la Potirul Vieţii, stabilind legi împotriva Stăpânului Hristos. Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al purgatoriului – n.n.); nu atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte laudă şi faţă de Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără păcatul strămoşesc (n.n. – imaculata concepţie). Să se smerească şi Papa cel egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că este episcop al Romei, dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat al Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă foarte bună şi plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această lucrare mai presus de fire şi minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte că sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi slăviţi ca sfinţi şi mai presus decât sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur, printre toţi ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel calomniator şi Toma sofistul. De la care voi numiţi pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi puteţi să îi cunoaşteţi că sunt desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani, vrăjmaşi ai adevărului, apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele Sinoade Ecumenice şi materie a focului veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu trebuia să se întâmple aceasta? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi auzind această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că aşa cum se află acum sunt lepădaţi, respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai cărturarilor şi fariseilor neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit ale lui Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Şi mă opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi întâmplările acelea care îl fac şi mai îngrozitor şi vrednic să săvârşească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile, căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi extraordinare şi cu urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat şi ei înşişi au mutat materialul ca să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceştia în principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere drept o întâmplare delicată# decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a şi fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt lepădaţi (de Dumnezeu – n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi plâng, pe ei îi acuz. Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că sunt cu totul insensibili, zicând: „Le-a dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca nevăzând ochii lor şi neauzind urechile lor…”; ca „înţelegând să se întoarcă şi îi voi vindeca pe ei”; iată cu cine s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum Domnul, Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora, ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor nesocotită, că îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot să simtă, nici să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea veşnică. Aşadar, ce urmează? Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai au rost nici disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat, fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia aprinsă a lui Spiridon.

Capitolul al IV-lea

Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaţionali

Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului, prin care şi palpabil şi inteligibil a lepădat şi a retezat, ca fiind putrezită şi stricată de groaznicul papism, Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca şi satana, nepocăiţi şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept cuvântul spre voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care sunteţi răspândiţi în oraşe şi locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor urâţi de Dumnezeu. Deci voi, iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate şi extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute, recunoscute şi de nebiruit împotriva teiştilor atei, ca să nu băgaţi în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să ţineţi credinţa lui Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele împăraţilor. (Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas pe ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri triipostatice. (Să ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită faţă de ceilalţi, virtutea adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia ca şi Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieţii veşnice. O, credinţă dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai strălucitoare decât soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să priceapă sau care limbă ar putea să înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea pedepsire a acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti) care, fiind lipsiţi de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi eforturilor şi împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte sunt cununile, recompensele şi premiile date de Dumnezeu înţelepţiţilor propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt şi pedepsele şi chinurile acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi întunecaţi de Dumnezeu. Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele sociale cu ei, că sunt vătămătoare de suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor potrivnice lui Dumnezeu. „Fiule, bea apă din ulciorul tău.” Astfel îţi porunceşte Duhul Sfânt (Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl consideră ca şi pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-te din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei purtători de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberaţiile lui Voltaire în faţa înţelepciunii dumnezeieşti a lui Pavel. Să nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experienţele filosofilor de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe observarea ciudatei eclipse a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă – adică Areopagitul) şi găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe apologia pentru creştini pe care a scris-o Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi statornicia; (să ai în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale cuvioşilor bărbaţi, pe care nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi că îi aşteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri veşnice şi fără de sfârşit, „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El”; iubiţilor, la acestea să vă gândiţi, acestea să le cercetaţi şi pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. – faceţi fapte bune) spre apărare în acea zi înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete, de dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea se împrăştie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu şi astfel îşi face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte nelegiuite.

Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al celor cereşti şi al celor pământeşti, Cel ce a pătimit în trup pentru noi şi ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Sa, să ne lumineze, fraţilor, şi pe voi şi pe noi şi să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi (găsiţi) plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii Sale celei înfricoşătoare şi slăvite; da, fie, fie (aşa), pentru rugăciunile marelui şi fierbintelui apărător al credinţei ortodoxe, ale Sfântului Spiridon. Amin.

Informaţie despre sfintele moaşte, în ce fel au ajuns în Kerkira.

Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în Kerkira e cunoscut tuturor, relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul în care au fost aduse acolo, pentru că mulţi necunoscând aceasta se întreabă în cel fel au ajuns acolo.

Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia:

În timpul căderii Constantinopolului (1453), în timp ce alţii luând alte lucruri de preţ au fugit de acolo, un preot pe nume Gheorghe Kaloheretis, care era paroh la biserica în care erau păstrate moaştele Sfântului Spiridon şi al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva, luându-le a coborât până în Epir şi de acolo în Kerkira (care încă nu era împrejmuită cu ziduri), având împreună cu el şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi Luca.

După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte: şi în vreme ce Filip şi Luca au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh (Spiridon), Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora şi altele; împărţirea a avut loc în 12 martie 1480.

Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor Kerkirei în 11 ianuarie 1483.

Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta) le avea, precum (s-a spus) mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit Dukale (cu alte cuvinte scrisori domneşti) de împuternicire ca să ducă acolo, în Veneţia, moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor Kerkirei i-au înmuiat aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.

Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în care a aşezat sfintele moaşte, slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de a sluji ca preoţi la moaştele sfântului.

Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele Asimina; Luca, cel care era împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale Sfântului Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire nepoatei lui Asimina, fiica părintelui Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o asemenea comoară. Mulţi s-au străduit, însă unul singur a primit premiul (n. tr. – s-a căsătorit cu fata), nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut loc în 13 martie 1521.

În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a Corfului, Nicolae Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată de 6 picioare, în care au fost mutate moaştele sfântului de la Biserica Arhanghelului.

În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare înlăuntrul palatului cetăţii, într-o biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, în care s-a refugiat pentru a fi ocrotită şi familia Vulgareilor şi preoţii slujitori. După asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a sfântului).

Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi, Filip şi Andrei, care au murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a făcut, stabilind că moaştele sfântului să rămână în neamul Vulgareilor; testamentul a fost făcut în 25 noiembrie 1571.

Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a hotărât să înconjoare cu ziduri hora, stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au mutat moaştele sfântului în biserica Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa (biserica lui Spinula). Şi în anul 1577 a fost construită biserica lui în hora.

Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega, un om iubitor de Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi spun localnicii, pentru că are deasupra un geam – n.n.), considerând că este necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul ţinut în braţele unui preot şi să se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.

Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele moaşte ale făcătorului de minuni Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în ce fel au venit de la Constantinopol şi e foarte posibil să fi fost aduse acestea (moaştele), precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui împărat, este nesigur; afară dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru care trebuie să se fi întâmplat înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr. – să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar fi vrut să le mute ei în Italia, dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în timpul căderii comune catolicii stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de stăpânirea catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost în Constantinopol.

Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu cel sfânt, pe care El o are faţă de Biserica Sa; căci l-a trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt preaminunat nu din alt motiv, ci ca să fie o graniţă înfricoşătoare, o nouă sabie de foc care să ţină departe de paradisul cel inteligibil pe papistaşii cei neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea vor să intre în propriile noastre biserici şi să ne transmită şi nouă din contaminările lor; precum i-au târât pe vitejii ciprioţi în mod tiranic în societatea lor cea contaminată, deja de peste două sute de ani, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi precum pe sărmanii cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa de mare, ci i-au obligat să meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo să fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă au îndurat-o din partea acelor cinstiţi şi calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei înrobiţi sub stăpânirea acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul lor propriu, pentru ca nu cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n. tr. – papistaşii) de către comunitatea lor (n. tr. – a ortodocşilor); şi adesea cu stăpânire tiranică construiesc altare în bisericile ortodocşilor; dumnezeiescul Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi, Răsăriteni şi Apuseni, în Kerkira nu i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să spunem mai bine pe aceia nu i-a lăsat să se unească cu noi în orice mod vor ei ; (I se cuvine) mulţumire bunului Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit pe noi de această durere în veci; fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască, pentru folosul nostru al tuturor, am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului Spiridon, cu consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de aceeaşi râvnă am alcătuit şi slujbă de biruinţă la această (minune) ca mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu mână puternică a distrus născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a doisprezecea a lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre ziua a 12-a s-a săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac cunoscut faptul că această sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută în ţinuturile papistaşilor; deci trebuie cântată în locurile pe care ei nu le stăpânesc, ci sunt libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu stabilind legi, ci povăţuindu-vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi folositor. Şi, deci, toţi cei care aveţi râvnă pentru ortodoxia cea primită de la Părinţi, împotriva catolicilor celor răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă şi de mulţumire pentru a ţine locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin voci puternice durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de bucurie, cântaţi-I cântare nouă, căci cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut Domnul spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi mândri; a Căruia este slava în veci. Amin.

(Nota editorului: Am ales să aşezăm prologul Sfântului Atanasie din Paros la sfârşitul relatării despre minunea Sfântului Spiridon, pentru a uşura lecturarea textului.)

Prolog

Tuturor cititorilor acestei cărticele,

fraţilor mei în Hristos şi fiilor adevăraţi

ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,

eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,

sănătate, pace şi mântuire veşnică…

În anul 1795, Theodorit, destructorul Bibliei canonice, dintr-o pricină oarecare mi-a scris. Cu acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui, Theodor, cel numit Mustatzas, a hotărât să tipărească operele Sfântului Grigorie Palama; eu i-am răspuns că operele Sfântului Grigorie Palama sunt gata de tipărit de altcineva şi am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la cele bune, am şi eu două lucrări, pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le trimit de îndată ce primesc asentimentul lui. Am primit răspuns că le primeşte cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an, adică în 1796, adică lucrarea „Judecata cerului” şi „Viaţa Sfântului Clement”, în scopul de a constitui amândouă un singur volum. Am primit imediat răspuns că le-au primit şi nu numai aşa pur şi simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt şi alte asemenea. Desigur am primit şi scrisoare separată de la Theodor însuşi, care începea exact cu aceste cuvinte: „Mai demult am primit scrisoarea şi vă mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta ne-am cunoscut; am citit ceea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le tipărim”; datorită mărimii lor, trec peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe care le păstrez pe toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit cu promisiunile lor foarte vii şi grase şi repetate, ce s-a întâmplat, ce au făcut? Iată ce s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796 până în anul 1804 (operele) au stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute, mi le-a trimis de la Muntele Athos bunul Theodorit, aşa precum i le-am trimis eu, adică scrise de mână, netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în faţa unei întâmplări neaşteptate) care sunt motivele pe care le-a invocat? Ele sunt acestea: mai întâi a scris că le-a uitat în Bogdania, când a plecat de acolo, în al doilea rând a scris că stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi nu i-au rămas bani ca să tipărească aceste cărţi (pentru „Apocalipsă” a avut bani şi i-au mai şi rămas); în al treilea rând i-a spus mitropolitului de Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin intermediul Prea Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să pună de acord aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care pentru mine sunt ireconciliabile, urmează şi această ciudăţenie: preaiubitul meu domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris acestui Theodorit să i le trimită lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să găsească o soluţie pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea să i le trimită şi aştepta să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi le-a declarat arhimandritul în martie acum doi ani) apoi, în loc să le trimită în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum am mai menţionat; iată cu ce oameni nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu aceste opere bune şi folositoare multora, deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost batjocorit şi înşelat de aceştia, cum n-a păţit-o nimeni de la altcineva vreodată de la astfel de oameni. Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit să fie tipărite pentru public de astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din bunăvoinţa lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de fraţi din Hios, pentru mântuirea lor sufletească şi a înaintaşilor lor. Se publică, deci, într-un singur volum, „Judecata cerului” şi „Viaţa misionarului Clement”, şi acesta, ca om integru, fiind o judecată a cerului, prin atitudinea şi mărturisirea lui minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl; căci sfinţenia lui este, fără îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a pecetluit şi i-a validat luptele şi cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia împotriva papistaşilor rău-credincioşi, precum puteţi vedea toate acestea citind sfânta lui viaţă.

Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de suflet, mai ales în aceste timpuri când indiferenţa respingătoare revarsă pretutindeni răceală de moarte în sufletele celor mai simpli.

Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei dumnezeieşti. Şi aceasta cu ajutorul, aşa cum am spus mai înainte, al dumnezeiescului Spiridon şi prin lucrarea foarte neobişnuită săvârşită în Constantinopol pentru Mântuitorul, primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă, rugaţi-vă şi pentru fraţii care, pentru folosul comun, au pus la dispoziţie cele necesare (n.n. – banii pentru tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria), fiind revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu).