Intorcandu-ma de la biserica Ilie Gorgani, unde prietenii isi pot lua ramas bun de la domnul Gheorghe Jijie, m-a urmarit seninatatea de pe chipul domniei sale care m-a frapat si in viata sa, dar mai cu seama acum, in moarte. Rugandu-ma pentru odihna sufletului sau m-am trezit ca ma rog pentru mine. Sa fiu si eu la fel de senin in moarte ca el. Sa mijloceasca si pentru mine pacatosul la tronul lui Dumnezeu. Domnul Jijie era limanul la care omul ajungea ca sa mai ia o gura de aer atat de necesara pentru lupta cu prea-haoticul vietii. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a facut Dumnezeu a fost ca odata, pe 13 decembrie, de ziua mea, a facut sa ne intalnim. Ma frapau multe lucruri la el: agilitatea cu care sarea din fotoliu cand ii suna telefonul, desi trecuse de 90 de ani; calmul de dincolo de fire- inradacinat pentru totdeauna in nevazut- pe care il transmitea celor care intrau fie si pentru o scurta vreme in biografia sa; smerenia cu care evita gesturile si discursurile in public. Vedeam la el o rectitudine specifica supravietuitorilor inchisorilor comuniste, care nu ii lasa nici vietii, nici logicii sa fie si alba si neagra in acelasi timp. La oamenii acestia orice forma de relativism este exclus. Pentru noi, tinerii formati in cultura compromisului, toti acesti batrani sunt vestigiile unei lumi in care lucrurile nu isi uitasera inca sensul. Ultima oara cand ne-am vazut, referindu-se la un om care isi eticheta semenii condamnandu-i pentru totdeauna pornind de la un accident biografic pe care l-au indurat, domnul Jijie mi-a spus ca Dumnezeu nu judeca omul dupa un moment de cadere sau de inaltare ci dupa intreaga linie a vietii lui. Spusa aceasta mi-a dat curaj, mai ales ca in spatele ei se intrevedea un munte de suferinta, o indelunga experiere a acestui adevar. In general orice intalnire cu el te readucea la viata, te recalibra. Ma bucur pentru ca de acum incolo o sa am un prieten dincolo, care va mijloci si pentru mine pacatosul, dar ma intristez pentru ca se duc oamenii nostri liman, oamenii nostri gura-de-aer. Bunul Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii si pentru ale lui rugaciuni sa ne mantuiasca si pe noi!
marți, 12 iunie 2012
Un om ca o gura de aer: Gheorghe Jijie
Intorcandu-ma de la biserica Ilie Gorgani, unde prietenii isi pot lua ramas bun de la domnul Gheorghe Jijie, m-a urmarit seninatatea de pe chipul domniei sale care m-a frapat si in viata sa, dar mai cu seama acum, in moarte. Rugandu-ma pentru odihna sufletului sau m-am trezit ca ma rog pentru mine. Sa fiu si eu la fel de senin in moarte ca el. Sa mijloceasca si pentru mine pacatosul la tronul lui Dumnezeu. Domnul Jijie era limanul la care omul ajungea ca sa mai ia o gura de aer atat de necesara pentru lupta cu prea-haoticul vietii. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a facut Dumnezeu a fost ca odata, pe 13 decembrie, de ziua mea, a facut sa ne intalnim. Ma frapau multe lucruri la el: agilitatea cu care sarea din fotoliu cand ii suna telefonul, desi trecuse de 90 de ani; calmul de dincolo de fire- inradacinat pentru totdeauna in nevazut- pe care il transmitea celor care intrau fie si pentru o scurta vreme in biografia sa; smerenia cu care evita gesturile si discursurile in public. Vedeam la el o rectitudine specifica supravietuitorilor inchisorilor comuniste, care nu ii lasa nici vietii, nici logicii sa fie si alba si neagra in acelasi timp. La oamenii acestia orice forma de relativism este exclus. Pentru noi, tinerii formati in cultura compromisului, toti acesti batrani sunt vestigiile unei lumi in care lucrurile nu isi uitasera inca sensul. Ultima oara cand ne-am vazut, referindu-se la un om care isi eticheta semenii condamnandu-i pentru totdeauna pornind de la un accident biografic pe care l-au indurat, domnul Jijie mi-a spus ca Dumnezeu nu judeca omul dupa un moment de cadere sau de inaltare ci dupa intreaga linie a vietii lui. Spusa aceasta mi-a dat curaj, mai ales ca in spatele ei se intrevedea un munte de suferinta, o indelunga experiere a acestui adevar. In general orice intalnire cu el te readucea la viata, te recalibra. Ma bucur pentru ca de acum incolo o sa am un prieten dincolo, care va mijloci si pentru mine pacatosul, dar ma intristez pentru ca se duc oamenii nostri liman, oamenii nostri gura-de-aer. Bunul Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii si pentru ale lui rugaciuni sa ne mantuiasca si pe noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu