Marturii despre Parintele Macarie Besliu

Un arbore al Ortodoxiei noastre româneşti. Părintele Macarie este un vlăstar şi un arbore al Ortodoxiei noastre româ­neşti. Şi o pildă vie pentru lumea noas­tră, atât de biruită de valurile ateis­mu­lui şi ale îndoielilor. Credinţa noas­tră a fost mereu la răscruce de drumuri şi a apărat Apusul catolic, că­zut astăzi în mâinile fărădelegilor. (Părintele Justin Pârvu) Un izvor care curge lin L‑am cunoscut pe părintele Macarie acum vreo zece ani. Mai întâi din auzite, după care prin intermediul unor creştini, am aflat unul de celălalt. Şi dum­­nea­lui mi‑a transmis de fiecare dată că mă aşteaptă pe acolo şi, în cele din urmă, am ajuns la un hram, de Sfântul Ilie. Sigur că întâlnirea a fost specială. Părintele Macarie e o persoană specială şi l‑am simţit, nu ştiu, cu totul special. În sensul că e foarte direct, foarte sincer şi tranşant. Te priveşte, te scanează şi imediat îţi spune ce are de spus, te caracterizează imediat şi îţi spune exact ce trebuie să‑ţi spună. Deşi poate să vorbească orice cu tine, dar la sfârşit îţi dă un mesaj foarte subtil, aşa, la fileu: „pac! pac!”. Şi am simţit un sentiment reciproc, ceva care ne‑a atras pe amândoi. Mi‑a rămas foarte drag şi am tot ţinut legătura prin intermediul creştinilor, ba chiar şi la telefon ne‑am auzit de mai multe ori. Chiar i‑am cerut sfaturi, de multe ori. Mi s‑a întâmplat ca şi dânsul să mă sune să îmi ceară sfatul în anumite situaţii, lucru care, ce să spun, pe mine m‑a onorat, că totuşi părintele e un om cu multă experienţă duhovnicească şi foarte îmbunătăţit. Am simţit că ne sprijinim în rugăciune reciproc. Şi lucrul acesta mă bucură. Contează foarte mult să ştii că cineva se roagă pentru tine. E un trăitor al rugăciunii. Se vede lucrul acesta: seninătatea lui, simpli­tatea de a prezenta lucrurile. Nu e o persoană complicată, dar e ca un izvor care curge lin şi din care te adăpi şi nu te mai saturi. Cam aşa e părintele Macarie. Am mai fost odată, acum vreo doi ani, cu toată obştea. A fost şi părintele Valerie pe la noi şi imediat după aceea am trecut pe acolo şi am stat de vorbă cu părintele, am urcat sus la Muntioru. Am urcat destul de greu, dar am urcat. E un peisaj foarte frumos ‑ şi mă bucur că e în Vrancea, eu vrâncean fiind. Şi am stat de vorbă, ne‑a primit foarte, foarte frumos aşa, ospitalier aşa şi la sfârşit zic: „Părinte, spuneţi‑ne un cuvânt de folos”; pentru că, până atunci, am tot vorbit lucruri duhovniceşti, dar şi administrative ‑ noi fiind la început ‑, despre cum se organizează o mănăstire, o obşte. Şi dânsul era tot la început acolo, la Muntioru, când ne‑am dus. Şi la sfârşit am zis: „Părinte, daţi‑ne un cuvânt de folos”. Şi s‑a uitat aşa la fiecare şi în cinci minute l‑a scanat pe fiecare din obşte şi i‑a spus exact aşa cum este el. Eu, fiind duhovnicul lor, ştiam foarte bine că spune adevărul şi lucruri despre care eu nu vorbisem cu părintele. Nu‑i spusesem, vedeţi că părintele ăla are cutare, are problemele astea. Deci un om care, dacă n‑ar fi un trăitor al rugăciunii şi un plăcut al lui Dumnezeu, nu ar putea să ştie lucrurile acestea, sau nu i s‑ar descoperi lucrurile acestea. Sigur că în rugăciunile mele părintele Macarie este în capul listei. Eu am mulţi la pomelnic, dar părintele Macarie, după episcopul locului, este primul. Părintele are foarte multă experienţă duhovnicească şi trăire. A stat acolo prin munţii Buzăului, unde au sihăstrit foarte mulţi sfinţi. Şi începuturile mele monahale au fost tot prin munţii aceia, la Mănăstirea Vărză­reşti, care are o legătură cu Dălhăuţiul şi Poiana Mărului, unde a fost aşa un lanţ de sfinţi care au vieţuit acolo şi au creat o vatră monahală foarte puternică la vremea respectivă. Care, la rândul lor, au dat naştere altor sfinţi. S‑au format alţi sfinţi în preajma lor. Am simţit şi eu bucuria asta a Sfintei Teodora de la Sihla, de pildă, a cărei prezenţă se simte acolo, la Vărzăreşti, în mănăstirea unde a fost călugărită. Şi a contat foarte mult pentru formarea mea în viaţa monahală. Eu am plecat de foarte mic la mănăstire. La 15 ani am intrat în viaţa monahală şi am stat la Vărzăreşti un an şi vreo lună, după care, fiind foarte aproape de casă, nu mă simţeam foarte liniştit, vizitându‑mă familia, prietenii, cunos­cu­ţii. Şi atunci am simţit nevoia să eva­dez. Şi am plecat la Mănăstirea Cheia, unde am stat foarte mulţi ani şi unde am fost călugărit. După care am uitat de zona mea natală. M‑am rupt foarte tare de zona aceea. După care am revenit. Am revenit prin părintele Macarie şi sigur că prin părintele Macarie am simţit nevoia să vizitez mănăstirile din ţinutul Vrancei şi al Buzăului, locuri pe care nu le cunoşteam, nu le vizitasem. (Părintele Macarie Şotârcă, stare­ţul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu)