(Re)Public aici un text frumos, scris de o ucenică a Părintelui Macarie în anul 2011, izvorât dintr-o durere rămasă, din păcate, actuală. Este, pe vecie, împotriva firii ca fiii să nu-și recunoască tatăl, așa cum este împotriva firii ca o mănăstire să fie despărțită de omul care a retrezit-o la viață. (CV)
- Scrisoare deschisă, adresată Părintelui Macarie Beșliu, fost stareț la Mănăstirea Poiana Mărului, ctitor a 7 biserici, actual paraclisier (măturător în biserică) la Schitul Muntioru-
Bunul meu părinte inimos,
Am ajuns la Mănăstirea Poiana Mărului în urmă cu mulți ani. Eram un morman de amintiri părăsite pe o targă, trăiam în întuneric, într-o mâzgă în care intri și ești strivit, în care îți pierzi mințile de durere.
Atunci v-am cunoscut pe dumneavoastră, bunul și dragul meu părinte.
Erați într-un colț al bucătăriei, aplecat asupra unei covate cu aluat dospit, făcând prescuri pe care le însemnați cu desenul unui pecetar, apoi le-ați acoperit cu o pânză albă, desenând în aer semnul sfintei cruci, solemn și ritualic.
Ați stat puțin cu mine, după care ați plecat la biserica mare. Pe unde treceați totul se umplea de o mireasmă suavă de tămâie, busuioc și mir.
Acum, de când ați plecat, acel miros nu mai există, pentru că nu mai are cum să transforme în valoare tot ce-i iese în cale. Mai târziu aveam să descopăr că locul unei mănăstiri nu ți-l oferă nimeni, tu trebuie să-l câștigi, să-l uzi cu lacrimi și rugăciune.
Erați senin și liniștit, așa cum sunteți și acum, după ce ați fost alungat – pentru că ați reușit să vă țineți mereu cugetul curat, neîngreunat de nicio patimă, de niciun gând rău. Poate de aceea ați primit darul sfatului de suflet și, pentru toți cei care au venit de-a lungul anilor, ați avut mereu un gând bun, o mângâiere… Ați sădit în sufletul tuturor, prin puterea exemplului, modestia, prețuirea adevăratei valori, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea nevoilor materiale.
Dragoste înseamnă sa vezi cu inima, iar dumneavoastră vedeți numai cu inima.
La Poiana Mărului ne-a așezat Domnul, dar ne-a gonit omul cel rău. Omul îndobitocit de răutate și orgoliu a trecut astfel peste voia Domnului, și-a luat libertatea de a încălca testamentul unui sfânt, semnându-și singur pedeapsa la moarte veșnică. Mintea lui nu știe că „
un lucru rău nu-l termini când îl sfârșești, ci atunci când nu-l începi”.
Am spus „omul cel rău” pentru că există și omul cel bun.
Sfântul Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfințește că devine un sărac plin de iubire frățească, sărac pentru că se leapădă de funcțiile lui pentru a se deschide lui Dumnezeu și aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea aproapelui.
Bunule părinte, ne-ați dăruit tuturor în mod egal iubire, ne-ați mângâiat sufletele osândite de păcate și durere. Cei care v-au alungat, umilit și contestat nu au avut puterea să vă primească iubirea căci în inimile lor împietrite nu poate pătrunde iubire, dar mai ales ne-ați daruit 7 biserici și hainele sfinției voastre au fost aruncate afară și acolo au putrezit.
Ei ne-au învins pe noi, cei care ne-am dus cu flori și am cerut milă și îndurare, dar Hristos nu poate fi învins niciodată. Ei, săracii, nu au înțeles că raiul se cumpără cu credință multă și nu cu saci de bani. Domnul să fie blând cu ei!
Preacuvioase părinte, ați iertat fără să fiți iertat, l-ați susținut pe cel care v-a lepădat, ați rămas liniștit deși erați nedreptățit, ați îndurat fără să cârtiți și de toate care v-au aparținut v-ați lipsit bucuros. De când ați fost gonit de omul cel rău la Mănăstirea Poiana Mărului a rămas golul iubirii. Căprioarele acelea, știți dumneavoastră care, au plecat înapoi în sălbăticie pentru că a dispărut pacea, veverițele care vă mâncau nucile pe care le adunați pentru colivă preferă să stea flămânde, veranda de la “Vlahuță” e plină de nuci, dar ele nu mai vin. Iepurașii de la lucernă au dispărut. De fapt, toate animalele sălbatice veneau la dumneavoastră pentru hrană și încă ceva. Acum nu mai vin căci nu mai este acel „încă ceva “, adică iubirea dumneavoastră pe care o împrăștiați peste tot în jur.
Când erați acolo aerul avea parfum de sfințenie, iar păsările aduceau împreună cu întreaga obște imnuri de slavă lui Dumnezeu. Acum toate acestea au dispărut, căci omul cel rău s-a angajat într-o serie de comportamente catastrofale, de distrugere, fiindcă, așa cum zice Sfântul Efrem Sirul, „diavolul nu suportă lucrul vechi ci vrea mereu lucruri noi”. Bietul om, cel rău, crede că va obține vreo bucată de aur dintr-un pachet de cuie; a adus la Mănăstirea Poiana Mărului alt preot și maicuțe, dar sărmanul om rău nu știe că dumneavoastră, din iubire, ați lăsat-o stareță pe Măicuța Domnului.
Bucuria dumneavoastră nu stătea în loc fizic și cu așezare geografică, ci în tihnă și dragoste.
Adio, dragostea mea, Mănăstirea Poiana Mărului! Rămâi în grija Maicii Domnului, cu cele patru anotimpuri. Al cincilea anotimp a plecat în vârf de munte să-și odihnească neputința. O să venim să vă colindăm, bunule părinte, acolo, în vârf de munte, mai aproape de Domnul.
Am să închei cu un citat, sfatul părintelui Neagoe Basarab cel Sfânt către fiul său, Teodosie: „
Cerul să-și scuture stelele pe haina de nuntă a sufletului tău.” (
Rodica)
(Re)Public aici un text frumos, scris de o ucenică a Părintelui Macarie în anul 2011, izvorât dintr-o durere rămasă, din păcate, actuală. Este, pe vecie, împotriva firii ca fiii să nu-și recunoască tatăl, așa cum este împotriva firii ca o mănăstire să fie despărțită de omul care a retrezit-o la viață. (CV)
- Scrisoare deschisă, adresată Părintelui Macarie Beșliu, fost stareț la Mănăstirea Poiana Mărului, ctitor a 7 biserici, actual paraclisier (măturător în biserică) la Schitul Muntioru-
Bunul meu părinte inimos,
Am ajuns la Mănăstirea Poiana Mărului în urmă cu mulți ani. Eram un morman de amintiri părăsite pe o targă, trăiam în întuneric, într-o mâzgă în care intri și ești strivit, în care îți pierzi mințile de durere.
Atunci v-am cunoscut pe dumneavoastră, bunul și dragul meu părinte.
Erați într-un colț al bucătăriei, aplecat asupra unei covate cu aluat dospit, făcând prescuri pe care le însemnați cu desenul unui pecetar, apoi le-ați acoperit cu o pânză albă, desenând în aer semnul sfintei cruci, solemn și ritualic.
Ați stat puțin cu mine, după care ați plecat la biserica mare. Pe unde treceați totul se umplea de o mireasmă suavă de tămâie, busuioc și mir.
Acum, de când ați plecat, acel miros nu mai există, pentru că nu mai are cum să transforme în valoare tot ce-i iese în cale. Mai târziu aveam să descopăr că locul unei mănăstiri nu ți-l oferă nimeni, tu trebuie să-l câștigi, să-l uzi cu lacrimi și rugăciune.
Erați senin și liniștit, așa cum sunteți și acum, după ce ați fost alungat – pentru că ați reușit să vă țineți mereu cugetul curat, neîngreunat de nicio patimă, de niciun gând rău. Poate de aceea ați primit darul sfatului de suflet și, pentru toți cei care au venit de-a lungul anilor, ați avut mereu un gând bun, o mângâiere… Ați sădit în sufletul tuturor, prin puterea exemplului, modestia, prețuirea adevăratei valori, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea nevoilor materiale.
Dragoste înseamnă sa vezi cu inima, iar dumneavoastră vedeți numai cu inima.
La Poiana Mărului ne-a așezat Domnul, dar ne-a gonit omul cel rău. Omul îndobitocit de răutate și orgoliu a trecut astfel peste voia Domnului, și-a luat libertatea de a încălca testamentul unui sfânt, semnându-și singur pedeapsa la moarte veșnică. Mintea lui nu știe că „un lucru rău nu-l termini când îl sfârșești, ci atunci când nu-l începi”.
Am spus „omul cel rău” pentru că există și omul cel bun.
Sfântul Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfințește că devine un sărac plin de iubire frățească, sărac pentru că se leapădă de funcțiile lui pentru a se deschide lui Dumnezeu și aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea aproapelui.
Bunule părinte, ne-ați dăruit tuturor în mod egal iubire, ne-ați mângâiat sufletele osândite de păcate și durere. Cei care v-au alungat, umilit și contestat nu au avut puterea să vă primească iubirea căci în inimile lor împietrite nu poate pătrunde iubire, dar mai ales ne-ați daruit 7 biserici și hainele sfinției voastre au fost aruncate afară și acolo au putrezit.
Ei ne-au învins pe noi, cei care ne-am dus cu flori și am cerut milă și îndurare, dar Hristos nu poate fi învins niciodată. Ei, săracii, nu au înțeles că raiul se cumpără cu credință multă și nu cu saci de bani. Domnul să fie blând cu ei!
Preacuvioase părinte, ați iertat fără să fiți iertat, l-ați susținut pe cel care v-a lepădat, ați rămas liniștit deși erați nedreptățit, ați îndurat fără să cârtiți și de toate care v-au aparținut v-ați lipsit bucuros. De când ați fost gonit de omul cel rău la Mănăstirea Poiana Mărului a rămas golul iubirii. Căprioarele acelea, știți dumneavoastră care, au plecat înapoi în sălbăticie pentru că a dispărut pacea, veverițele care vă mâncau nucile pe care le adunați pentru colivă preferă să stea flămânde, veranda de la “Vlahuță” e plină de nuci, dar ele nu mai vin. Iepurașii de la lucernă au dispărut. De fapt, toate animalele sălbatice veneau la dumneavoastră pentru hrană și încă ceva. Acum nu mai vin căci nu mai este acel „încă ceva “, adică iubirea dumneavoastră pe care o împrăștiați peste tot în jur.
Când erați acolo aerul avea parfum de sfințenie, iar păsările aduceau împreună cu întreaga obște imnuri de slavă lui Dumnezeu. Acum toate acestea au dispărut, căci omul cel rău s-a angajat într-o serie de comportamente catastrofale, de distrugere, fiindcă, așa cum zice Sfântul Efrem Sirul, „diavolul nu suportă lucrul vechi ci vrea mereu lucruri noi”. Bietul om, cel rău, crede că va obține vreo bucată de aur dintr-un pachet de cuie; a adus la Mănăstirea Poiana Mărului alt preot și maicuțe, dar sărmanul om rău nu știe că dumneavoastră, din iubire, ați lăsat-o stareță pe Măicuța Domnului.
Bucuria dumneavoastră nu stătea în loc fizic și cu așezare geografică, ci în tihnă și dragoste.
Adio, dragostea mea, Mănăstirea Poiana Mărului! Rămâi în grija Maicii Domnului, cu cele patru anotimpuri. Al cincilea anotimp a plecat în vârf de munte să-și odihnească neputința. O să venim să vă colindăm, bunule părinte, acolo, în vârf de munte, mai aproape de Domnul.
Am să închei cu un citat, sfatul părintelui Neagoe Basarab cel Sfânt către fiul său, Teodosie: „Cerul să-și scuture stelele pe haina de nuntă a sufletului tău.” (Rodica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu