Note de lectură despre un roman total.
Scriu febril, condus de firul narativ al romanului. Arunc pe hârtie gândurile pe care mi le suscită lectura. Primul meu gând a fost să scriu cea mai scurtă prezentare a unui roman. Aș fi scris așa: Adevăr + Libertate = mucenicie pentru Hristos. Ar fi cea mai bună carte de vizită a romanului, dar și a autorului său. Văd „Miercurea patimilor” în aceeași familie cu alte două cărți: „Struțocămila” lui Vladimir Volkoff și cu „Audiență la un demon mut” a părintelui Savatie.
Mă surprinde stilul: dens, fără să fie obositor. Mai presus de toate, convingător, o calitate pe care puține romane o satisfac. Cel mai dificil lucru pentru un scriitor este să creeze ex nihilo o lume întreagă, veridică, în care cititorul să vrea să pătrundă, să se arunce uitând de foame, de sete, de condiționările care îl îngrădesc. Lui Sergiu Ciocârlan i-a reușit din plin acest pariu cu cititorul.
„Miercurea patimilor” este, înainte de toate, un roman de idei. De idei, dar și de adevăruri. Adevăruri care ne privesc îndeobște pe noi, românii și mai ales pe noi, creștinii. Toate adevărurile exilate din manualele de istorie a României și din istoria recentă a bisericii glăsuiesc aici puternic, chinuitor pentru cititorul în care mai pâlpâie o conștiință.
Declinul nostru a început odată cu ocupația sovietică. Reeducarea a început în închisoarea de la Suceava, dar se continuă cu noi și peste noi și acum. S-a transformat, hiperbolic, într-o reeducare de masă. Zeci de ani noi, părinții noștri, bunicii noștri am trăit într-o lume sufocată de o ideologie materialistă și lipsită de Dumnezeu, care se baza pe frică. Din frică românul își dezvoltase un comportament schizoid, duplicitar: „lăuda partidul alături de lăudaci şi înjura partidul cu reacţionarii”, cum scrie autorul acestui roman. O deprindere care se face simțită și astăzi, la toate nivelele existenței.
„Miercurea patimilor” este o carte despre frică, dar și despre exorcizarea fricii prin alegerea unei vieți și mai ales a unei morți pentru Hristos. Cine citește romanul de față are șansa unică de a înțelege întregul proces prin care România a fost schimbată la față în rău, urâțită, boită cu o cosmetică întotdeauna importată. Este procesul involutiv de la Statul-Milițian la Statul-Big Brother. În perioada ceaușismului elita noastră s-a bucurat de „facilitățile”, „libertățile” pe care le punea la dispoziția individului statul comunist. Au plecat la specializare în Occident, întorcându-se ca agenți ai ideologiilor occidentale: au respins materialismul dialectic, dar au devenit promotori ai consumerismului, fiind preocupați permanent de politicile și strategiile de recalibrare a sistemului. Au contribuit din plin la crearea în rândul nostru a acelor nevoi artificiale, nevoi de care nu aveam nicio nevoie. S-au întors aici cu idei cvasiliberale pe care au încercat să le împământenească, în funcție de context: dacă nu putem avea democrație reală, măcar să avem și noi perestroika noastră. În paranteză fie spus, pseudoliberalismul le-a afectat, unora dintre cei plecați în acei ani la burse, și conștiința dogmatică/eclesială: au devenit promotori ai ecumenismului, în care văd o modalitate de a fi și noi „cu lumea bună”, „în rând cu lumea”.
Cartea retrezește la viață o Românie sumbră în care preoții trebuiau să propovăduiească sloganurile comunismului, să trăiască timorat, cât mai șters cu putință pentru a nu intra în raza de acțiune a Ochiului sauronic al sistemului. Cuvintele cheie, cuvintele de ordine - pe cât de găunoase, pe atât de vitale - erau: partidul, progresul, „conducătorul iubit”, clasa muncitoare, „tezele din iulie”. O Românie în care oamenii „vedeau foarte bine că ceea ce se spune la biserică e la fel cu ceea ce spune partidul”. Este acea Românie în care Paul Goma căuta un preot curajos care să îi boteze băiatul, iar părintele Gheorghe-Calciu era caterisit de propriii frați întru Hristos pentru „vina” de a înfrunta prin cuvânt dărâmarea bisericilor. Ca Sandu Stoenescu, personaj din romanul de față, care „strigase în gura mare în 1964 că biserica mare a Cuvioasei Parascheva va fi dinamitată şi pe locul ei se vor construi blocuri”. Este România protoiereului Haritonovici, în al cărui nume stă ascunsă partea ocultă a destinului României postbelice.
Compromisul unei părți din ierarhia bisericii cu puterea comunist-atee e vechi. Czeslaw Milosz laureat al premiului Nobel pentru literatură (1980), în volumul său „Gândirea captivă”- carte de căpătâi pentru cei care vor să înțeleagă mutațiile pe care le-a provocat în mintea umană comunismul - scria: „Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului.”
În măsura în care „Miercurea patimilor” exprimă toate aceste adevăruri pe care Sistemul le sufocă în continuare, romanul este o carte periculoasă. Părintele R. se ridică împotriva întregului angrenaj al dictaturii, mergând până la capăt. Are puterea să o facă pentru că libertatea sa lăuntrică nu are un temei social. Părintele R. refuză libertatea de expresie și, în general, „libertățile” după care aleargă omul în calitatea sa de zoon politikon (Aristotel), de ființă socială. Libertatea părintelui se înrădăcinează în Adevăr și amândouă au un nume: Iisus Hristos. Crezul său ne apare limpede încă de la primele pagini: „Oamenii sufereau aici şi el voia să sufere cu ei, să poarte poverile lor, asta îi cerea sufletul, inima care L purta pe Hristos Cel ce suferise pentru întreaga suflare. Nu înţelegea misiunea în afara graniţelor ţării, adică acolo unde nu era comunism, unde prigoana împotriva credinţei nu era aşa dezlănţuită ca aici, unde oamenii nu erau forţaţi să creadă în progres, în ştiinţa care dezvăluia că există cosmos, dar nu există Dumnezeu. Ce era mai grav din punct de vedere existenţial decât să trăieşti zi de zi într o ţară unde o mână de oameni pusese mâna pe putere şi falsificaseră totul, de la cifrele producţiei anuale până la trecutul recent, încât bietele generaţii care credeau că deschid ochii în lumea plină de promisiuni a partidului se transformau în cobai, în articole de studiu al psihologiei maselor, fiind supuse unor manipulări atât de grosolane prin evidenţa pe care finalitatea lor o prezuma!”
De aceea „Miercurea patimilor” este și un roman despre libertate, din care cititorul învață sau își reamintește că singura libertate veridică, existențială, se obține numai în Hristos și prin Hristos. Romanul este unul cum puține sunt în literatura română: apologetic.
Testul ultim al personajului principal, proba finală pe care va trebui - mai devreme sau mai târziu - să o dăm și noi, ca neam și creștini, este proba martirajului. Singura garanție a libertății, spunea părintele Nicolae Steinhardt, este curajul fizic în fața morții. „A fi ortodox înseamnă a avea curaj. Laşii nu pot fi ortodocşi. Cum poate mărturisi Adevărul un laş?” se întreabă, pe bună dreptate, autorul.
Părintele R. primește de la Dumnezeu puterea de a trece peste ultima probă pentru că a fost un om care s-a autoeducat ca spirit liber - intrând în dialog cu marile cărți ale umanității, cu geniile culturii universale, dar mai cu seamă cu Sfinții Părinți - și s-a identificat cu acea Românie din străfunduri: România martirilor pentru Hristos și pentru neamul românesc. Singura Românie care nu a făcut compromisul cu puterea politică, adică nu a bătut palma cu stăpânitorul acestei lumi: „România este un astfel de peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi şi fără aceste morminte n am fi fost. Dacă ei s ar fi temut, aşa cum se tem astăzi cei mai mulţi, ce s ar fi întâmplat cu acest pământ? Am fi fost ţărână proastă, bătută de vânturile pustiitoare ale Apusului, şi n ar fi crescut nimic din noi. Un neam există dacă există în el curajul de a se jertfi, iar Hristos a binecuvântat această jertfă pe care stă Biserica. Fără identitate, fără paşi în istorie, fără Hristos, fără libertate. Ce trist! Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferinţele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă”.
În inima creștinului care a citit aceste rânduri reverberează spontan versurile poetului-mucenic al închisorilor, Radu Gyr: „Morminte dragi, lumină vie,/ Sporite'n-tr-una an de an,/ Noi v-auzim curgând sub glie, / Ca un șuvoi subpământean. (...) Ascunse-n lut, ca o comoară,/ Morminte vechi, morminte noi,/ De vi se pierde urma-n țară,/ Vă regăsim mereu în noi! (...) Nu plângem lacrima de sânge,/ Ci ne mândrim cu-atâți eroi./ Nu! Neamul nostru nu va plânge,/ Ci se cuminecă prin voi. („Imn morților”)
Singura libertate adevărată este aceea pe care o capeți asumând suferința pentru Hristos, Crucea – aceasta este înțelepciunea care se desprinde din acest roman.
În timpul Postului Mare, părintele R. ține o cateheză, avertizându-i pe enoriașii săi, în special pe tineri: „Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l au respins pe Sfântul Grigore de Palama. O cultură care nu înţelege inima şi rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori şi pedagogi pe umerii noştri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvântul cel întrupat”. Autorul se întâlnește aici cu reflecțiile Sfântului Iustin Popovici despre arianismul culturii europene moderne. O temă extrem de actuală despre care nu s-a dezbătut suficient. Sfântul Iustin Popovici a surprins esența arianismului, identificând și efectele sale care se resimt până în prezent: „Ideea de bază a lui Arie este aceea că Hristos nu este Dumnezeu. (...) Ce este în realitate arianismul? De unde se trage? - În ce privește latura lui metafizică, el își are rădăcinile în satanism, iar în ce privește latura lui psihologică, în raționalism. Arianismul este o încercare de a impune metodele și mijloacele filozofiei după om ca metode și mijloace de cunoaștere a lui Hristos și de cunoaștere a lui Dumnezeu; de a pune mintea omenească cea păcătoasă ca măsură a lucrării divino-umane a lui Hristos în har; de a face ca legile raționaliste (categoriile) ale lui Aristotel să înlocuiască legile creștine ale Duhului Sfânt”.1 Arianismul culturii moderne a Europei a generat papismul, kantianismul, etica despărțită de credința în Hristos, autonomizată, protestantismul (Sf. Iustin Popovici- „Protestantismul l-a depășit în arianism chiar și pe Arie”), relativismul metafizic, relativismul moral.
Am scris în titlu că „Miercurea patimilor” este un roman total. Aduc un nou argument: este o scriere care readuce în memoria colectivă viața cotidiană din comunism și, din acest punct de vedere, este un roman antropologic. O viață complet necunoscută tinerilor de azi, de neînțeles pentru ei. Cititorul care a trăit fie și puțin în comunism regăsește nostalgic nume, obiecte, stări afective, fapte sociale de atunci: „magnetofoane Tesla, aspiratoare Electro Argeş, pungi cu Vegeta, lanterne Elba, frigidere Fram, cutii cu Perlan albastru, săpun Cheia, ţigări Mărăşeşti, Carpaţi, BT, Papastratos, motorete Mobra, trotinete, baterii Focus, biciclete Torpedo, sticle de cabernet bulgăresc, coniac Vrancea, benzi magnetice „BASF”, aparate de radio Gloria, pantofi Guban, cizme de piele Clujana, cutii cu rahat Adakaleh, calupuri de halva cu cacao, caiere de vată de zahăr, bilete de tramvai cu cinci călătorii de 1,25 lei, muşchi ţigănesc, cozile la care stătea ore şi se lupta pentru o găină roca, pentru un kilogram de portocale, pentru un bilet la Atenţie la pana de vultur!, la Comoara din Lacul de argint sau la Jandarmul şi extratereştrii, cartela de pâine, de ulei şi făină”. Citind această înșiruire sufletul ți se învăluie de nostalgie. Nu e nicidecum nostalgia după orânduirea comunistă. Te întorci dureros la starea copilăriei sau a adolescenței în care credeai că toți oamenii sunt buni și toate drumurile vieții îți sunt deschise.
Părintele R. moare mucenicește în Miercurea Patimilor, refuzând rolul de informator al securității. Și ca orice mărturisitor al lui Hristos, îi înspăimântă pe torționarii săi și de dincolo de moarte.
Starețul Zosima din „Frații Karamazov” este proiecția literară a Starețului Ambrozie de la Optina. Are ceva din personalitatea sa și totuși este diferit. Părintele R. i-a fost inspirat autorului de un mărturisitor în carne și oase: părintele Rizea Dobre, care a fost asasinat pe data de 26 aprilie 1989. Nu a apucat să își scrie memoriile. Sergiu Ciocârlan a reușit să îi scrie, într-un fel, într-o manieră inconfundabilă viața. Este primul scriitor român care s-a încumetat să creeze un roman inspirat din viața unui mare mărturisitor. Un roman ca un imn de laudă închinat mucenicilor pentru Hristos, din secolul XX. A făcut-o admirabil și, de aceea, merită toată considerația noastră.
Ciprian Voicilă.
Note: 1.Cf. Sfântul Iustin Popovici – Omul și Dumnezeul-Om; Editura Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2010, pp. 187-189.
miercuri, 30 octombrie 2013
Editura Areopag a lansat un roman exceptional si un scriitor remarcabil: „Jertfa unui preot mucenic. Miercurea patimilor” de Sergiu Ciocarlan
Note de lectură despre un roman total.
Scriu febril, condus de firul narativ al romanului. Arunc pe hârtie gândurile pe care mi le suscită lectura. Primul meu gând a fost să scriu cea mai scurtă prezentare a unui roman. Aș fi scris așa: Adevăr + Libertate = mucenicie pentru Hristos. Ar fi cea mai bună carte de vizită a romanului, dar și a autorului său. Văd „Miercurea patimilor” în aceeași familie cu alte două cărți: „Struțocămila” lui Vladimir Volkoff și cu „Audiență la un demon mut” a părintelui Savatie.
Mă surprinde stilul: dens, fără să fie obositor. Mai presus de toate, convingător, o calitate pe care puține romane o satisfac. Cel mai dificil lucru pentru un scriitor este să creeze ex nihilo o lume întreagă, veridică, în care cititorul să vrea să pătrundă, să se arunce uitând de foame, de sete, de condiționările care îl îngrădesc. Lui Sergiu Ciocârlan i-a reușit din plin acest pariu cu cititorul.
„Miercurea patimilor” este, înainte de toate, un roman de idei. De idei, dar și de adevăruri. Adevăruri care ne privesc îndeobște pe noi, românii și mai ales pe noi, creștinii. Toate adevărurile exilate din manualele de istorie a României și din istoria recentă a bisericii glăsuiesc aici puternic, chinuitor pentru cititorul în care mai pâlpâie o conștiință.
Declinul nostru a început odată cu ocupația sovietică. Reeducarea a început în închisoarea de la Suceava, dar se continuă cu noi și peste noi și acum. S-a transformat, hiperbolic, într-o reeducare de masă. Zeci de ani noi, părinții noștri, bunicii noștri am trăit într-o lume sufocată de o ideologie materialistă și lipsită de Dumnezeu, care se baza pe frică. Din frică românul își dezvoltase un comportament schizoid, duplicitar: „lăuda partidul alături de lăudaci şi înjura partidul cu reacţionarii”, cum scrie autorul acestui roman. O deprindere care se face simțită și astăzi, la toate nivelele existenței.
„Miercurea patimilor” este o carte despre frică, dar și despre exorcizarea fricii prin alegerea unei vieți și mai ales a unei morți pentru Hristos. Cine citește romanul de față are șansa unică de a înțelege întregul proces prin care România a fost schimbată la față în rău, urâțită, boită cu o cosmetică întotdeauna importată. Este procesul involutiv de la Statul-Milițian la Statul-Big Brother. În perioada ceaușismului elita noastră s-a bucurat de „facilitățile”, „libertățile” pe care le punea la dispoziția individului statul comunist. Au plecat la specializare în Occident, întorcându-se ca agenți ai ideologiilor occidentale: au respins materialismul dialectic, dar au devenit promotori ai consumerismului, fiind preocupați permanent de politicile și strategiile de recalibrare a sistemului. Au contribuit din plin la crearea în rândul nostru a acelor nevoi artificiale, nevoi de care nu aveam nicio nevoie. S-au întors aici cu idei cvasiliberale pe care au încercat să le împământenească, în funcție de context: dacă nu putem avea democrație reală, măcar să avem și noi perestroika noastră. În paranteză fie spus, pseudoliberalismul le-a afectat, unora dintre cei plecați în acei ani la burse, și conștiința dogmatică/eclesială: au devenit promotori ai ecumenismului, în care văd o modalitate de a fi și noi „cu lumea bună”, „în rând cu lumea”.
Cartea retrezește la viață o Românie sumbră în care preoții trebuiau să propovăduiească sloganurile comunismului, să trăiască timorat, cât mai șters cu putință pentru a nu intra în raza de acțiune a Ochiului sauronic al sistemului. Cuvintele cheie, cuvintele de ordine - pe cât de găunoase, pe atât de vitale - erau: partidul, progresul, „conducătorul iubit”, clasa muncitoare, „tezele din iulie”. O Românie în care oamenii „vedeau foarte bine că ceea ce se spune la biserică e la fel cu ceea ce spune partidul”. Este acea Românie în care Paul Goma căuta un preot curajos care să îi boteze băiatul, iar părintele Gheorghe-Calciu era caterisit de propriii frați întru Hristos pentru „vina” de a înfrunta prin cuvânt dărâmarea bisericilor. Ca Sandu Stoenescu, personaj din romanul de față, care „strigase în gura mare în 1964 că biserica mare a Cuvioasei Parascheva va fi dinamitată şi pe locul ei se vor construi blocuri”. Este România protoiereului Haritonovici, în al cărui nume stă ascunsă partea ocultă a destinului României postbelice.
Compromisul unei părți din ierarhia bisericii cu puterea comunist-atee e vechi. Czeslaw Milosz laureat al premiului Nobel pentru literatură (1980), în volumul său „Gândirea captivă”- carte de căpătâi pentru cei care vor să înțeleagă mutațiile pe care le-a provocat în mintea umană comunismul - scria: „Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului.”
În măsura în care „Miercurea patimilor” exprimă toate aceste adevăruri pe care Sistemul le sufocă în continuare, romanul este o carte periculoasă. Părintele R. se ridică împotriva întregului angrenaj al dictaturii, mergând până la capăt. Are puterea să o facă pentru că libertatea sa lăuntrică nu are un temei social. Părintele R. refuză libertatea de expresie și, în general, „libertățile” după care aleargă omul în calitatea sa de zoon politikon (Aristotel), de ființă socială. Libertatea părintelui se înrădăcinează în Adevăr și amândouă au un nume: Iisus Hristos. Crezul său ne apare limpede încă de la primele pagini: „Oamenii sufereau aici şi el voia să sufere cu ei, să poarte poverile lor, asta îi cerea sufletul, inima care L purta pe Hristos Cel ce suferise pentru întreaga suflare. Nu înţelegea misiunea în afara graniţelor ţării, adică acolo unde nu era comunism, unde prigoana împotriva credinţei nu era aşa dezlănţuită ca aici, unde oamenii nu erau forţaţi să creadă în progres, în ştiinţa care dezvăluia că există cosmos, dar nu există Dumnezeu. Ce era mai grav din punct de vedere existenţial decât să trăieşti zi de zi într o ţară unde o mână de oameni pusese mâna pe putere şi falsificaseră totul, de la cifrele producţiei anuale până la trecutul recent, încât bietele generaţii care credeau că deschid ochii în lumea plină de promisiuni a partidului se transformau în cobai, în articole de studiu al psihologiei maselor, fiind supuse unor manipulări atât de grosolane prin evidenţa pe care finalitatea lor o prezuma!”
De aceea „Miercurea patimilor” este și un roman despre libertate, din care cititorul învață sau își reamintește că singura libertate veridică, existențială, se obține numai în Hristos și prin Hristos. Romanul este unul cum puține sunt în literatura română: apologetic.
Testul ultim al personajului principal, proba finală pe care va trebui - mai devreme sau mai târziu - să o dăm și noi, ca neam și creștini, este proba martirajului. Singura garanție a libertății, spunea părintele Nicolae Steinhardt, este curajul fizic în fața morții. „A fi ortodox înseamnă a avea curaj. Laşii nu pot fi ortodocşi. Cum poate mărturisi Adevărul un laş?” se întreabă, pe bună dreptate, autorul.
Părintele R. primește de la Dumnezeu puterea de a trece peste ultima probă pentru că a fost un om care s-a autoeducat ca spirit liber - intrând în dialog cu marile cărți ale umanității, cu geniile culturii universale, dar mai cu seamă cu Sfinții Părinți - și s-a identificat cu acea Românie din străfunduri: România martirilor pentru Hristos și pentru neamul românesc. Singura Românie care nu a făcut compromisul cu puterea politică, adică nu a bătut palma cu stăpânitorul acestei lumi: „România este un astfel de peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi şi fără aceste morminte n am fi fost. Dacă ei s ar fi temut, aşa cum se tem astăzi cei mai mulţi, ce s ar fi întâmplat cu acest pământ? Am fi fost ţărână proastă, bătută de vânturile pustiitoare ale Apusului, şi n ar fi crescut nimic din noi. Un neam există dacă există în el curajul de a se jertfi, iar Hristos a binecuvântat această jertfă pe care stă Biserica. Fără identitate, fără paşi în istorie, fără Hristos, fără libertate. Ce trist! Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferinţele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă”.
În inima creștinului care a citit aceste rânduri reverberează spontan versurile poetului-mucenic al închisorilor, Radu Gyr: „Morminte dragi, lumină vie,/ Sporite'n-tr-una an de an,/ Noi v-auzim curgând sub glie, / Ca un șuvoi subpământean. (...) Ascunse-n lut, ca o comoară,/ Morminte vechi, morminte noi,/ De vi se pierde urma-n țară,/ Vă regăsim mereu în noi! (...) Nu plângem lacrima de sânge,/ Ci ne mândrim cu-atâți eroi./ Nu! Neamul nostru nu va plânge,/ Ci se cuminecă prin voi. („Imn morților”)
Singura libertate adevărată este aceea pe care o capeți asumând suferința pentru Hristos, Crucea – aceasta este înțelepciunea care se desprinde din acest roman.
În timpul Postului Mare, părintele R. ține o cateheză, avertizându-i pe enoriașii săi, în special pe tineri: „Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l au respins pe Sfântul Grigore de Palama. O cultură care nu înţelege inima şi rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori şi pedagogi pe umerii noştri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvântul cel întrupat”. Autorul se întâlnește aici cu reflecțiile Sfântului Iustin Popovici despre arianismul culturii europene moderne. O temă extrem de actuală despre care nu s-a dezbătut suficient. Sfântul Iustin Popovici a surprins esența arianismului, identificând și efectele sale care se resimt până în prezent: „Ideea de bază a lui Arie este aceea că Hristos nu este Dumnezeu. (...) Ce este în realitate arianismul? De unde se trage? - În ce privește latura lui metafizică, el își are rădăcinile în satanism, iar în ce privește latura lui psihologică, în raționalism. Arianismul este o încercare de a impune metodele și mijloacele filozofiei după om ca metode și mijloace de cunoaștere a lui Hristos și de cunoaștere a lui Dumnezeu; de a pune mintea omenească cea păcătoasă ca măsură a lucrării divino-umane a lui Hristos în har; de a face ca legile raționaliste (categoriile) ale lui Aristotel să înlocuiască legile creștine ale Duhului Sfânt”.1 Arianismul culturii moderne a Europei a generat papismul, kantianismul, etica despărțită de credința în Hristos, autonomizată, protestantismul (Sf. Iustin Popovici- „Protestantismul l-a depășit în arianism chiar și pe Arie”), relativismul metafizic, relativismul moral.
Am scris în titlu că „Miercurea patimilor” este un roman total. Aduc un nou argument: este o scriere care readuce în memoria colectivă viața cotidiană din comunism și, din acest punct de vedere, este un roman antropologic. O viață complet necunoscută tinerilor de azi, de neînțeles pentru ei. Cititorul care a trăit fie și puțin în comunism regăsește nostalgic nume, obiecte, stări afective, fapte sociale de atunci: „magnetofoane Tesla, aspiratoare Electro Argeş, pungi cu Vegeta, lanterne Elba, frigidere Fram, cutii cu Perlan albastru, săpun Cheia, ţigări Mărăşeşti, Carpaţi, BT, Papastratos, motorete Mobra, trotinete, baterii Focus, biciclete Torpedo, sticle de cabernet bulgăresc, coniac Vrancea, benzi magnetice „BASF”, aparate de radio Gloria, pantofi Guban, cizme de piele Clujana, cutii cu rahat Adakaleh, calupuri de halva cu cacao, caiere de vată de zahăr, bilete de tramvai cu cinci călătorii de 1,25 lei, muşchi ţigănesc, cozile la care stătea ore şi se lupta pentru o găină roca, pentru un kilogram de portocale, pentru un bilet la Atenţie la pana de vultur!, la Comoara din Lacul de argint sau la Jandarmul şi extratereştrii, cartela de pâine, de ulei şi făină”. Citind această înșiruire sufletul ți se învăluie de nostalgie. Nu e nicidecum nostalgia după orânduirea comunistă. Te întorci dureros la starea copilăriei sau a adolescenței în care credeai că toți oamenii sunt buni și toate drumurile vieții îți sunt deschise.
Părintele R. moare mucenicește în Miercurea Patimilor, refuzând rolul de informator al securității. Și ca orice mărturisitor al lui Hristos, îi înspăimântă pe torționarii săi și de dincolo de moarte.
Starețul Zosima din „Frații Karamazov” este proiecția literară a Starețului Ambrozie de la Optina. Are ceva din personalitatea sa și totuși este diferit. Părintele R. i-a fost inspirat autorului de un mărturisitor în carne și oase: părintele Rizea Dobre, care a fost asasinat pe data de 26 aprilie 1989. Nu a apucat să își scrie memoriile. Sergiu Ciocârlan a reușit să îi scrie, într-un fel, într-o manieră inconfundabilă viața. Este primul scriitor român care s-a încumetat să creeze un roman inspirat din viața unui mare mărturisitor. Un roman ca un imn de laudă închinat mucenicilor pentru Hristos, din secolul XX. A făcut-o admirabil și, de aceea, merită toată considerația noastră.
Ciprian Voicilă.
Note: 1.Cf. Sfântul Iustin Popovici – Omul și Dumnezeul-Om; Editura Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2010, pp. 187-189.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu