Irina Nicolau, primul om care a făcut prima carte despre Revoluţia din ‘89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti-uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere Irina preciza: “în ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie’89 au fost peste noapte şterse cu pacură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, rescrise”. Şi, ulterior, o mâna PSD-istă le-a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul.
Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi-ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: “Papá, ce rău ai fost”; “Jos demagogii şi oportuniştii”; “Cei pătaţi rămân pătaţi”; “Auzi-ne Doamne şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; “La al XV-lea congres patru ani de la deces”; “ De Crăciun ne-am luat raţia de liberate”; “Toţi plopii din România au de făcut pere domnule… Şi răchita micşunele, cu cele mai mari parfumuri pe ele”; “Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la Română?”.
Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n-a rămas mare lucru. Aproape de librăria “Noi” trecătorii văd o cruce pe care pot citi: ”In memoria tinerilor căzuţi in Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. De pe ea te intâmpină fotografia unui copilandru şi un text explicativ: “În acest loc în ziua de 26 –XII 1989 la ora 17.30 a fost ucis Gîtlan Mihai în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să-I odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea pe care stă scris: “Aici au murit eroi adevăraţi”.
În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: “Club THA*F* ”, despre care gura urbanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei învecinări ca aceasta trecătorul poate să reacţioneze foarte diferit. Pot spune, parafrazând-o pe Mary Douglas, că aici am de a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit de relaţiile de vecinătate cu un loc “murdar”, “al dezmăţului”, clubul de noapte. Prin murdărie se înţelege, în termenii lui Mary Douglas, “o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”.
Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându-şi în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gîtlan Mihai. Nu cred că eroii ne-ar lăsa moştenire, dacă le-ar sta în putinţă, un cod despre cum să ne folosim în mod corect libertatea pe care ei ne-au oferit-o în dar.
În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: “Aici s-a murit pentru libertate”. Un om sătul de infinita tranziţie de la comunism la capitalism a adaugat ”= m… capitalism”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Albul imaculat trimite în plan simbolic la imaculata concepţiune, aşa că apariţia Madonei era inevitabilă.
Cu vreo nouă ani în urmă, intrând întâmplător în biserica Colţea, m-a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece pe care era imprimat ca un sigiliu sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele.
PS: Au trecut cativa ani de cand am scris articolul acesta. Visez o manifestatie in care noi, cei vii, sa purtam fiecare cate o fraza, cate un cuvant care a durut și doare in continuare o anumita categorie sociala, un anumit segment din „elita” politica. Vad un mars al memoriei: REMEMBER, care sa coaguleze toate aceste cuvinte periculoase, sterse de pe ziduri, acoperite de uitare (s-ar parea ca la comanda lui Ion Iliescu ele au fost acoperite cu alb; albul și negrul sunt nonculori care simbolizeaza nonmemoria, uitarea), refulate adanc in mintea cea de pe urma a romanilor. Vom fi un PALIMPSEST miscator care vom fugari pe arterele Bucureștiului memoria scurta a romanului recent. Va fi INTERTEXTUALITATE IN STRADA- o nouă și foarte veche intelegere a culturii autentice românești. Stiu si niste baieti viteji care ma vor ajuta sa-mi vad aievea visul.
luni, 4 noiembrie 2013
Ciprian Voicila: Banalizarea binelui
Irina Nicolau, primul om care a făcut prima carte despre Revoluţia din ‘89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti-uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere Irina preciza: “în ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie’89 au fost peste noapte şterse cu pacură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, rescrise”. Şi, ulterior, o mâna PSD-istă le-a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul.
Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi-ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: “Papá, ce rău ai fost”; “Jos demagogii şi oportuniştii”; “Cei pătaţi rămân pătaţi”; “Auzi-ne Doamne şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; “La al XV-lea congres patru ani de la deces”; “ De Crăciun ne-am luat raţia de liberate”; “Toţi plopii din România au de făcut pere domnule… Şi răchita micşunele, cu cele mai mari parfumuri pe ele”; “Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la Română?”.
Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n-a rămas mare lucru. Aproape de librăria “Noi” trecătorii văd o cruce pe care pot citi: ”In memoria tinerilor căzuţi in Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. De pe ea te intâmpină fotografia unui copilandru şi un text explicativ: “În acest loc în ziua de 26 –XII 1989 la ora 17.30 a fost ucis Gîtlan Mihai în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să-I odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea pe care stă scris: “Aici au murit eroi adevăraţi”.
În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: “Club THA*F* ”, despre care gura urbanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei învecinări ca aceasta trecătorul poate să reacţioneze foarte diferit. Pot spune, parafrazând-o pe Mary Douglas, că aici am de a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit de relaţiile de vecinătate cu un loc “murdar”, “al dezmăţului”, clubul de noapte. Prin murdărie se înţelege, în termenii lui Mary Douglas, “o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”.
Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându-şi în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gîtlan Mihai. Nu cred că eroii ne-ar lăsa moştenire, dacă le-ar sta în putinţă, un cod despre cum să ne folosim în mod corect libertatea pe care ei ne-au oferit-o în dar.
În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: “Aici s-a murit pentru libertate”. Un om sătul de infinita tranziţie de la comunism la capitalism a adaugat ”= m… capitalism”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Albul imaculat trimite în plan simbolic la imaculata concepţiune, aşa că apariţia Madonei era inevitabilă.
Cu vreo nouă ani în urmă, intrând întâmplător în biserica Colţea, m-a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece pe care era imprimat ca un sigiliu sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele.
PS: Au trecut cativa ani de cand am scris articolul acesta. Visez o manifestatie in care noi, cei vii, sa purtam fiecare cate o fraza, cate un cuvant care a durut și doare in continuare o anumita categorie sociala, un anumit segment din „elita” politica. Vad un mars al memoriei: REMEMBER, care sa coaguleze toate aceste cuvinte periculoase, sterse de pe ziduri, acoperite de uitare (s-ar parea ca la comanda lui Ion Iliescu ele au fost acoperite cu alb; albul și negrul sunt nonculori care simbolizeaza nonmemoria, uitarea), refulate adanc in mintea cea de pe urma a romanilor. Vom fi un PALIMPSEST miscator care vom fugari pe arterele Bucureștiului memoria scurta a romanului recent. Va fi INTERTEXTUALITATE IN STRADA- o nouă și foarte veche intelegere a culturii autentice românești. Stiu si niste baieti viteji care ma vor ajuta sa-mi vad aievea visul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu