Ciprian Voicila: Nervi de Bucuresti

Nu vreau sa plec din Bucuresti pentru ca Bucurestiul imi produce niste nervi speciali. Unici. Greu de gasit, greu de procurat in alta parte. Nervi la coada. Coada, la romani, are un prestigiu vechi, dobandit pe vremea lui Ceausescu. S-ar zice ca e o institutie in sine si pentru sine. Invariabil stai la coada si invariabil cineva, unul mai tanar, mai smecher, mai infigaret se baga in fata tuturor si cumpara el primul. Se intampla sa fii grabit si sa stai la coada. Daca in fata ta asteapta un batran sau o batrana poti sa-ti iei adio de la treaba care te solicita imperios. Batranii, fiind pensionari, au un timp al lor, sinonim cu vesnicia. Batranii nu se grabesc. Nu se mai grabesc. Nervi la metrou. Cobori din metrou si invariabil in fata usilor deschise stau comasati femei si barbati, de toate varstele, avizi sa intre primii ca sa ocupe un loc. Dupa ora 18.00 toate statiile de metrou din centrul Bucurestiului sunt sufocate de calatori. Daca nu suferi de claustrofobie, te-ai putea imbolnavi. Nervi in biserica. Intri intr-o biserica sa-ti tragi sufletul. Daca nu te intampina baba-teolog care le stie pe toate, iti iese in cale baba- politist de proximitate, care abia asteapta sa te admonesteze. Cand ai scapat ca prin minune de ambele, asisti din ce in ce mai impasibil, pe masura ce timpul trece inexorabil, la comportamentul magic desfasurat plenar chiar in casa lui Dumnezeu. O simpla mostra: o batranica a venit la moastele unui sfant cu albumul de familie. Il ia pe fiecare membru al familiei nucleare, poza cu poza, si il lipeste de sfintele moaste. Probabil crede ca asa o sa-i sfinteasca unul cate unul. A doua mostra: intr-o biserica, inainte de Vohodul Mare, batraneii, batranelele isi astern pe jos radiografiile ca sa treaca parintele peste ele, cu Sfindele Daruri. Probabil cred ca, in acest fel, rezultatele viitoare ale analizelor vor fi mai bune. Ca o paranteza: discutam cu parintele Irineu de la Ponor exact despre asta: cum duhul utilitatii, mania pragmatismului au patruns si in biserica. Oamenii nu se duc acolo decat ca sa le indeplineasca Bunul Dumnezeu dorintele si asteptarile. Nu intra in biserica pentru ca ar fi constienti ca numai acolo salasluieste Adevarul. „Vezi tu, imi spuse parintele Irineu, aplecandu-se parinteste spre mine. Dumnezeu este mare, atat de mare incat nu-i poti spune doar: Doamne, uite, am aici la mana o bubita. Vindeca-mi-o!” Nervi impotriva coeziunii sociale. Cineva vrea sa faca o fapta buna. Alti 7, care aparent simt si gandesc la fel, susotesc pe la colturi ca e securist, agent infiltrat, vandut, in orice caz, „unor interese straine”. Statul la bloc a ingustat campul constiintei indivizilor. Ai senzatia ca lumea, cosmosul se reduc la dimensiunile apartamentului tau de la bloc. Tot ce e situat in afara, nu exista. Nervi la bloc. Eram tanar-casatorit si locuiam intr-un bloc de garsoniere muncitoresti. Intr-un patut dormea fetita noastra de un an si jumatate. Aproape in fiecare noapte vecina de deasupra, la ora 1 fix, obisnuia sa se spele. Dar nu in cada, desi poseda una, ca toti locatarii blocului. Facea baie in ligheanul personal, din fier masiv, pe care il tarsia de colo pana colo. Stau pe intuneric, inghitind invective, cu frica pitulata in san ca o sa-mi trezeasca fetita. Nici nu poate fi vorba de comunicare cu batrana faptura a lui Dumnezeu: este surda, pe bune. Peretii garsonierei muncitoresti erau nebanuit de subtiri. Se auzea totul de la vecinii care locuiau perete in perete cu noi. Trec peste faptul ca intr-o zi vecina, care era si gospodina, a batut un cui in perete care mi-a intrat mie in casa. In week-end, vecina si vecinul faceau dragoste sau sex - depinde de interpretare - incontinuu. Ei probabil credeau ca fac dragoste. Eu sunt sigur ca faceau sex. Nu poti face dragoste incontinuu. Pentru ca le placeau, probabil, obiectele vechi nu voiau sa se desparta nicidecum de patul antic in care se desfasura suita de actiuni amoroase. De multe ori m-a batut gandul sa le cumpar de la Ikeea un pat silentios si sa li-l las, pe furis, cadou la usa. Este ultima zi in care ne putem achita intretinerea. Ies, ca de obicei, val-vartej din casa. Ma aud strigat: domnu, domnu! Intorc mirat capul: administratorul blocului striga disperat dupa mine. Ce s-a intamplat? il intreb. N-ati platit intretinerea. Dar nu poate fi platita si astazi? Ba da, zice el, dar vreau sa inchei situatia mai repede. Nervi in parc. Ies zilnic in parc cu Miriam. Cineva a emis, pe buna dreptate, ipoteza ca parintii care locuiesc volens nolens la bloc isi plimba copiii, cum isi plimba animalele de companie: o ora, maxim doua ore. In rest, copilul creste ca o floare intr-un ghiveci din ce in ce mai stramt. Nu are voie sa sara, sa se joace zgomotos, sa cante. Nu cumva sa ii deranjeze pe vecini. In parcul Regina Maria stateam in fiecare seara la coada la leagane. Foarte multi copii si foarte putine leagane. Mamele ies cu copiii in parc, ii lasa de izbeliste care pe unde. Stau impreuna, discuta despre seriale TV si cumparaturi si - ceea ce este si mai important - fumeaza. Fumeaza si socializeaza. Ai iesit cu copilul sa ia aer: el ia o gura de aer, o gura de fum. Tu iei o gura de aer, o gura de fum. Noi luam o gura de aer, o gura de fum. Voi luati o gura de aer, o gura de fum. Ei/ele iau o gura de aer, o gura de fum. Nervi la trecerea de pietoni. Stau de vreo 13 ani in Bucuresti si constat zilnic un fapt irefutabil: bucurestenii trec invariabil pe rosu. Toti: pietoni, soferi, batrani, adolescenti, copii. Ca si cum regulile, de orice fel ar fi ele, sunt facute pentru a fi incalcate. Am vazut batrani care treceau strada greoi, cu multime de sarsanale agatate de ei, uitandu-se exact in directia opusa celei din care venea masina sau tramvaiul care erau mai gata sa-i calce. Nervi in troleu. Daca mergi pe la periferia Bucurestiului asisti des la urmatoarea scena: usile de la troleu se deschid si navaleste inauntru o gasca de adolescenti bezmetici. Se iau la bataie, privesc amenintator pe toata lumea... Daca vad o femeie - nu conteaza varsta - o iau la misto. Fac caterinca - asa zic ei. Se leaga gratuit de batrani, de oamenii care nu pot riposta. Tu stai langa ei si nu stii ce sa faci: sa ripostezi, sa te rogi la Dumnezeu sa treaca situatia mai repede, cu bine? Oricum ai da-o, ori te simti las, ori risti sa generezi o cafteala in toata regula, ale carei consecinte nu le poti aproxima. De cele mai multe ori decizi sa ramai las. Lasitatea e sigura si calduta. Lista nervilor de Bucuresti ramane deschisa. (Ciprian Voicila)