In capitolul V din cartea a cincea a „Fratilor Karamazov”, Dostoievski imagineaza, prin intermediul lui Ivan, o intalnire intre un cardinal, reprezentant al Inchizitiei, si Iisus.
Actiunea are loc in secolul al XVI-lea. Hristos hotaraste sa se arate „macar pentru o clipa multimii, norodului ce se chinuia, patimind, cu sufletul incercat de pacate, dar care-l iubea totusi cu o dragoste copilareasca” (Fratii Karamazov, editura Rao, Bucuresti, 1997, p.384). Iisus se iveste la Sevilla, in epoca rugurilor inaltate de Inchizitie. „Apare acolo din senin, pe tacute, fara sa prinda nimeni de veste, si, totusi, oricat ar parea de ciudat, toata lumea isi da seama ca este el” (ed. cit., p.385). Hristos ii surade multimii din ce in ce mai numeroase, o binecuvinteaza si ii vindeca pe cei suferinzi prin simpla atingere a vesmintelor sale. „Poporul plange si saruta pamantul pe care calca el” (ibid, p.386). Copiii il preamaresc si ii arunca inainte flori, asa cum facusera cu cincisprezece secole in urma, cand a intrat in Ierusalim. In fata Catedralei din Sevilla Iisus invie o fetita de sapte ani soptindu-i: „Talifa, kumi!” (Copila, scoala-te!).
In clipa in care fata este readusa la viata, prin fata catedralei trece cardinalul, marele inchizitor. „Este un batran de aproape nouazeci de ani, inalt, drept, cu fata supta si ochii adanciti in orbite, niste ochi in care inca mai tremura o licarire usoara, ca o scanteie” (ibid., p.386). „Vede tot: cosciugul depus la picioarele lui si copila inviata din morti, si deodata se intuneca la fata. Sprancenele-i carunte si dese se incrunta, si-n privirea lui scapara o lumina sinistra. Ridicand bratul, cardinalul face semn strajerilor sa-l ia. Si atat de mare este autoritatea lui, atat de strunit si de plecat este poporul, deprins sa i se supuna fara a cracni, incat gloata se da in laturi din calea lor si, in mijlocul unei taceri mormantale, garzile pun mana pe el si-l duc” (ibid, p.387).
In temnita, marele inchizitor patrunde incet, il priveste pe Hristos un minut, doua „drept in fata”, „pune lampa pe masa si rosteste: "Tu esti? Tu? Neprimind insa nici un raspuns, se grabeste sa adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea sa mai spui? Stiu prea bine ce! Numai ca tu n-ai dreptul sa mai adaugi nimic la cele marturisite odinioara. De ce ai venit atunci sa ne tulburi?” (ibid, p.387).
In esenta, marele inchizitor ii reproseaza lui Iisus ca a vrut sa ii faca pe oameni liberi („Nu spuneai chiar pe vremea aceea „Vreau sa fiti liberi cu adevarat?”) in loc sa accepte „oferta” pe care i-o facuse in cele patruzeci de zile de retragere in pustie „infricosatul si preaiscusitul duh, duhul nimicniciei si al nefiintei”, anume sa transforme pietrele din pustiu in paini pentru ca omenirea intreaga „plina de recunostinta” sa alerge pe urmele lui Iisus „cu frica-n san ca nu cumva, la un moment dat” El sa nu-si retraga bratul intins „si, o data cu asta, sa se ispraveasca si painea daruita” (ibid., p.392). „Vina” lui Iisus ar mai consta in faptul ca a refuzat sa se arunce de pe streasina templului la invitatia Satanei, ca sa-si dovedeasca dumnezeirea, iar in momentul crucificarii nu S-a dat jos de pe cruce pentru ca nu a vrut sa il castige pe om printr-un act coercitiv, a refuzat sa il constranga printr-un miracol, printr-o taina sau prin autoritate („Tu insa n-ai vrut sa-l lipsesti pe om de libertate si ai respins o asemenea propunere, socotind ca nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumparata cu paine”). In sfarsit, marele inchizitor ii imputa lui Iisus faptul ca nu a acceptat sa intre in posesia acestei lumi pe care cu atata darnicie i-a oferit-o satana.
Marele inchizitor, si poate Dostoievski insusi, considera ca oamenii sunt incapabili de libertate pentru ca sunt „slabi de inger, dedati la rele, becisnici si indaratnici”. Din acest motiv, daca alesii Imparatiei cerurilor sunt de ordinul miilor sau a zecilor de mii, cei nevolnici sunt milioane sau zeci de milioane. In slujba acestora si a „duhului nefiintei” s-a pus marele inchizitor si biserica pe care o conduce: „noua ne sunt deopotriva de dragi si cei slabi din fire” (ibid., p.393).
Pe scurt, Hristos le-a oferit oamenilor libertatea si painea cereasca, in timp ce marele inchizitor, in schimbul libertatii pe care omul o leapada la picioarele lui cu prima ocazie pentru ca nu stie cum sa o foloseasca, le ofera painea pamanteasca cea de toate zilele, neintarziind sa le mai faca un serviciu: sa le mangaie constiinta („Adevar zic tie ca sufletul omenesc nu cunoaste alta grija mai chinuitoare decat aceea de a gasi cui sa-i incredinteze mai degraba harul libertatii cu care aceasta nefericita faptura se naste pe lume”).
Dupa ce marele inchizitor isi incheie monologul cu cuvintele: „maine deci am sa te ard pe rug. Dixi! (Am spus!)” intre cei doi se instaleaza o tacere apasatoare: „batranul ar vrea totusi sa-i auda glasul, sa-i spuna ceva, orice, macar un cuvant, fie el cat de amar, cat de cutremurator” (ibid., p.409). Iisus „insa se apropie de el si saruta bland buzele ofilite ale batranului de nouazeci de ani. E singurul lui raspuns. Inchizitorul tresare. Ceva ii tremura in coltul gurii; se indreapta apoi spre usa, o deschide si ii spune: „Du-te si sa nu mai vii... sa nu mai vii... niciodata, niciodata!” Si-l lasa sa iasa „in noaptea ce invaluie piata orasului”. Iar prizonierul pleaca”. „Si batranul?”, il intreaba pe fratele sau Aleosa Karamazov, caruia ii fusese adresata in roman Legenda marelui inchizitor. „Sarutul ii ramane ca un balsam pe inima, si totusi, staruie mai departe, neclintit, in hotararea lui”, ii raspunse Ivan.
E un fel de a spune ca fiecare dintre ei ramane consecvent cu sine. Primul pregateste instaurarea Paradisului terestru, al doilea continua propovaduirea Imparatiei ceresti a iubirii universale, de aceasta data intr-o maniera inedita: printr-un sarut, printr-o actiune parabolica.
Hermeneutica Legendei a scos la suprafata doua sensuri ale ei: unul restrans si prea putin interesant, conform caruia Dostoievski ar fi intentionat sa dea o lovitura decisiva Bisericii Catolice fata de care manifesta oarecari idiosincrasii. Al doilea sens ar fi unul universal, care ne priveste pe noi toti la un loc si pe fiecare in parte.
Despre acest sens ne vorbeste filosoful rus Nikolai Berdiaev (1874-1948), un aparator tiranic al libertatii, pentru care intalnirea cu Marele Inchizitor a avut „o uriasa insemnatate” (cf. N.Berdiaev - Cunoasterea de sine - exercitiu de autobiografie filozofica, editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p.205): „ Spiritul Marelui Inchizitor a fost viu in catolicism si, in general, in vechea biserica istorica, si in autocratia rusa, si in orice stat absolutist, bazat pe constrangere, iar acum acest spirit migreaza in pozitivism, in socialismul care pretinde sa ia locul religiei, sa construiasca Turnul Babilonului. Acolo unde exista guvernare a oamenilor, grija aparenta pentru fericirea si bunastarea lor, coroborate cu dispretul fata de oameni, cu punerea la indoiala a originii si a inaltei lor meniri, este viu spiritul Marelui Inchizitor. El se gaseste acolo unde fericirea este preferata libertatii, unde vremelnicul este pus mai presus de vesnicie, unde iubirea de oameni se ridica mai presus de iubirea de Dumnezeu. El se gaseste acolo unde se afirma ca adevarul nu este necesar pentru fericirea oamenilor, ca poti trai bine chiar si necunoscand sensul vietii.” (Nikolai A.Berdiaev - „Marele inchizitor”, in Marele Inchizitor - Dostoievski - lecturi teologice, Editura Polirom, Iasi, 1997, p.198).
Un alt scriitor rus, inclasabil ca stil, dar si ca problematica abordata, Vasili Rozanov (1856-1919) nu ia ca punct de plecare in explicarea parabolei Marelui Inchizitor distinctia libertate-autoritate, ci o definitie tacita a omului pe care o manuieste ca pe o axioma: omul este acea fiinta care manjeste totul, care arunca in troaca porcilor, cu voluptate, margaritarele: „La urmei urmei; Legenda si conceptia ei fundamentala sunt chiar banale: totul aluneca spre sablonul bocetului vesnic: „oamenii (inchizitorii, catolicii) au stricat, au murdarit totul, si din bobul de aur nepretuit au facut sa creasca urzici” (cf. Din scrisorile lui Leontiev catre Rozanov, in Marele Inchizitor, Dostoievski-lecturi teologice, editura Polirom, Iasi, 1997, p.167).
Avand in minte sugestiile facute de Berdiaev, voi incerca sa raspund la intrebarea: cand si cum reapare in timp Marele Inchizitor?, pornind de la tipurile fundamentale de relatii pe care le intretinem in calitate de fiinte umane. Cam care ar fi raporturile esentiale pe care le creeaza oricare individ uman si care, la randul lor, il fac om deplin? In mare sunt trei: intram in contact cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi insine.
In relatia cu Dumnezeu suntem mari inchizitori cand credem si afirmam cu tarie ca El nu este nimic mai mult decat ceea ce stim despre El din articolele Crezului, stabilite la Conciliul de la Niceea (325 e.n.) si la Constantinopol (381 e.n.). Sau cand sustinem ca El este Binele absolut sau Iubirea absoluta si doar atat, limitandu-I aria de actiune, uitand ca in primul rand este Libertatea in sine si, pe cale de consecinta, ca este dincolo de numele divine prin care noi Il chemam (Binele, Fiinta, Viata etc.) si in care, dupa cum ne spune un sfant din secolul IV, Efrem Sirul, a acceptat sa se imbrace ca sa intre in comuniune cu noi: „Trebuie sa intelem ca, daca nu S-ar fi imbracat cu numele acestor lucruri, n-ar fi putut vorbi cu noi, oamenii. El S-a apropiat de noi prin ceea ce este al nostru: S-a imbracat in limba noastra, ca sa ne poata imbraca pe noi in vietuirea Sa.” (cf.Sebastian Brock-Efrem Sirul I. O introducere; II.Imnele despre Paradis; editura Deisis, Sibiu, 1998, p.80). Suntem Mari Inchizitori cand, in calitate de crestin-ortodocsi, sustinem ca numai ortodocsii se mantuiesc, dupa cum ne pastram aceeasi eticheta inchizitoriala cand spunem ca iadul are o consistenta ontologica vesnica, proiectandu-i intotdeauna acolo numai pe ceilalti, pe ne-(a)semenii nostri, niciodata pe noi.
Fata de aproapele nostru (mai ales fata de copiii nostri!) ne aratam chipul feroce de Mari Inchizitori cand ii livram retete de fericire sau de destin fara ca el sa ne-o ceara in prealabil (parintele catre copilul sau: „o sa te faci medic, jurist sau economist pentru ca astia castiga bani, nu ajung niciodata muritori de foame”, altfel „ eu te-am facut, eu te omor”); cand atitudinea noastra fata de el are ca fundament convingerea noastra intima ca noi stim mai bine (datorita varstei noastre, a experientei, a datului natural s.a.m.d.). Ne-ar placea sa le determinam in mod necesar apropiatilor comportamentul, sa ii transformam in roboti virtuosi, incapabili de cea mai mica abatere de la tinta. Purtam pelerina de cardinal de fiecare data cand pe celalalt nu il tratam ca persoana, ca purtator al unui chip (cuvantul „persoana” vine din grecescul „prosopon” care insemna la origine „chip”, „masca”), ci ca pe un mijloc de care ne folosim cu nonsalanta si indiferenta ca sa ne atingem scopurile.
Statul este prin excelenta intruchiparea cea mai abstracta si mai greu-detectabila a Marelui Inchizitor. Il simtim ca atare cand nu vrem sau nu mai putem sa ii platim cezarului ce este al cezarului. In conditii de pace sau de armistitiu intre mine si el uit ca statul este, dupa expresia unui libertarian, Murray Rothbard, „o banda de talhari scrisa cu litere mari” pentru ca detine monopolul fortei (pe care nu intirzie sa il exercite cand are ocazia) si traieste din impozitele contribuabililor (M.Rothbard in cap. Natura statului din Etica libertatii: „Toate celelalte persoane si grupuri din societate (cu exceptia criminalilor declarati si sporadici, asa ca hotii si jefuitorii de banci) isi obtin venitul lor pe cale voluntara: fie prin vanzare de bunuri si servicii catre publicul consumator, fie prin cadouri voluntare(...). Statul si numai statul isi obtine veniturile prin coercitie si prin amenintare cu penalizari drastice, in caz ca venitul ar intarzia sa soseasca. Acest tip de coercitie este cunoscut sub numele de „impozitare”, desi in epocile istorice mai putin inregimentate era cunoscut sub numele de „tribut".)
Legenda li se adreseaza, nu in ultimul rand, intelectualilor care au, in marea lor majoritate, vocatie inchizitoriala. Modul ei de manifestare este diferit si in acelasi timp atat de asemanator: se bazeaza de regula pe siluirea unui text. De pilda liberalii, comunistii, etatistii, anarhistii, adeptii deontologismului, precum si cei ai teleologismului, apologetii credintei in reincarnare, New-Age-rii, evolutionistii, spiritele mai radicale sau mai laxe „descopera” argumente de autoritate pentru convingerile lor in „Evanghelii”.
In sfarsit, devenim Mari Inchizitori fata de noi insine cand nu ne mai acordam nici o sansa. Odata autocondamnati, nu ne mai ramane decat sa ne cumparam funie cu cei treizeci de arginti cu care ne-a cumparat deznadejdea si sa ne spanzuram. Si in acest punct final, printr-un hocus-pocus pe care nimeni nu l-ar fi prevazut, Marele Inchizitor capata trasaturile lui Iuda. Sa fie o pura intamplare? Ma indoiesc, pentru ca intrevad in si dincolo de sarutul Marelui Inchizitor modelul sau primar: sarutul lui Iuda din gradina Ghetsimani. Dostoievski a schimbat putin rolurile: in parabola sa Hristos este cel care il saruta pe noul Iuda. Poate a vrut sa ne sugereze prin asta ca victoria finala Ii apartine.
marți, 7 ianuarie 2014
Ciprian Voicila: „Legenda Marelui Inchizitor” repovestita din perspectiva unui individ oarecare
In capitolul V din cartea a cincea a „Fratilor Karamazov”, Dostoievski imagineaza, prin intermediul lui Ivan, o intalnire intre un cardinal, reprezentant al Inchizitiei, si Iisus.
Actiunea are loc in secolul al XVI-lea. Hristos hotaraste sa se arate „macar pentru o clipa multimii, norodului ce se chinuia, patimind, cu sufletul incercat de pacate, dar care-l iubea totusi cu o dragoste copilareasca” (Fratii Karamazov, editura Rao, Bucuresti, 1997, p.384). Iisus se iveste la Sevilla, in epoca rugurilor inaltate de Inchizitie. „Apare acolo din senin, pe tacute, fara sa prinda nimeni de veste, si, totusi, oricat ar parea de ciudat, toata lumea isi da seama ca este el” (ed. cit., p.385). Hristos ii surade multimii din ce in ce mai numeroase, o binecuvinteaza si ii vindeca pe cei suferinzi prin simpla atingere a vesmintelor sale. „Poporul plange si saruta pamantul pe care calca el” (ibid, p.386). Copiii il preamaresc si ii arunca inainte flori, asa cum facusera cu cincisprezece secole in urma, cand a intrat in Ierusalim. In fata Catedralei din Sevilla Iisus invie o fetita de sapte ani soptindu-i: „Talifa, kumi!” (Copila, scoala-te!).
In clipa in care fata este readusa la viata, prin fata catedralei trece cardinalul, marele inchizitor. „Este un batran de aproape nouazeci de ani, inalt, drept, cu fata supta si ochii adanciti in orbite, niste ochi in care inca mai tremura o licarire usoara, ca o scanteie” (ibid., p.386). „Vede tot: cosciugul depus la picioarele lui si copila inviata din morti, si deodata se intuneca la fata. Sprancenele-i carunte si dese se incrunta, si-n privirea lui scapara o lumina sinistra. Ridicand bratul, cardinalul face semn strajerilor sa-l ia. Si atat de mare este autoritatea lui, atat de strunit si de plecat este poporul, deprins sa i se supuna fara a cracni, incat gloata se da in laturi din calea lor si, in mijlocul unei taceri mormantale, garzile pun mana pe el si-l duc” (ibid, p.387).
In temnita, marele inchizitor patrunde incet, il priveste pe Hristos un minut, doua „drept in fata”, „pune lampa pe masa si rosteste: "Tu esti? Tu? Neprimind insa nici un raspuns, se grabeste sa adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea sa mai spui? Stiu prea bine ce! Numai ca tu n-ai dreptul sa mai adaugi nimic la cele marturisite odinioara. De ce ai venit atunci sa ne tulburi?” (ibid, p.387).
In esenta, marele inchizitor ii reproseaza lui Iisus ca a vrut sa ii faca pe oameni liberi („Nu spuneai chiar pe vremea aceea „Vreau sa fiti liberi cu adevarat?”) in loc sa accepte „oferta” pe care i-o facuse in cele patruzeci de zile de retragere in pustie „infricosatul si preaiscusitul duh, duhul nimicniciei si al nefiintei”, anume sa transforme pietrele din pustiu in paini pentru ca omenirea intreaga „plina de recunostinta” sa alerge pe urmele lui Iisus „cu frica-n san ca nu cumva, la un moment dat” El sa nu-si retraga bratul intins „si, o data cu asta, sa se ispraveasca si painea daruita” (ibid., p.392). „Vina” lui Iisus ar mai consta in faptul ca a refuzat sa se arunce de pe streasina templului la invitatia Satanei, ca sa-si dovedeasca dumnezeirea, iar in momentul crucificarii nu S-a dat jos de pe cruce pentru ca nu a vrut sa il castige pe om printr-un act coercitiv, a refuzat sa il constranga printr-un miracol, printr-o taina sau prin autoritate („Tu insa n-ai vrut sa-l lipsesti pe om de libertate si ai respins o asemenea propunere, socotind ca nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumparata cu paine”). In sfarsit, marele inchizitor ii imputa lui Iisus faptul ca nu a acceptat sa intre in posesia acestei lumi pe care cu atata darnicie i-a oferit-o satana.
Marele inchizitor, si poate Dostoievski insusi, considera ca oamenii sunt incapabili de libertate pentru ca sunt „slabi de inger, dedati la rele, becisnici si indaratnici”. Din acest motiv, daca alesii Imparatiei cerurilor sunt de ordinul miilor sau a zecilor de mii, cei nevolnici sunt milioane sau zeci de milioane. In slujba acestora si a „duhului nefiintei” s-a pus marele inchizitor si biserica pe care o conduce: „noua ne sunt deopotriva de dragi si cei slabi din fire” (ibid., p.393).
Pe scurt, Hristos le-a oferit oamenilor libertatea si painea cereasca, in timp ce marele inchizitor, in schimbul libertatii pe care omul o leapada la picioarele lui cu prima ocazie pentru ca nu stie cum sa o foloseasca, le ofera painea pamanteasca cea de toate zilele, neintarziind sa le mai faca un serviciu: sa le mangaie constiinta („Adevar zic tie ca sufletul omenesc nu cunoaste alta grija mai chinuitoare decat aceea de a gasi cui sa-i incredinteze mai degraba harul libertatii cu care aceasta nefericita faptura se naste pe lume”).
Dupa ce marele inchizitor isi incheie monologul cu cuvintele: „maine deci am sa te ard pe rug. Dixi! (Am spus!)” intre cei doi se instaleaza o tacere apasatoare: „batranul ar vrea totusi sa-i auda glasul, sa-i spuna ceva, orice, macar un cuvant, fie el cat de amar, cat de cutremurator” (ibid., p.409). Iisus „insa se apropie de el si saruta bland buzele ofilite ale batranului de nouazeci de ani. E singurul lui raspuns. Inchizitorul tresare. Ceva ii tremura in coltul gurii; se indreapta apoi spre usa, o deschide si ii spune: „Du-te si sa nu mai vii... sa nu mai vii... niciodata, niciodata!” Si-l lasa sa iasa „in noaptea ce invaluie piata orasului”. Iar prizonierul pleaca”. „Si batranul?”, il intreaba pe fratele sau Aleosa Karamazov, caruia ii fusese adresata in roman Legenda marelui inchizitor. „Sarutul ii ramane ca un balsam pe inima, si totusi, staruie mai departe, neclintit, in hotararea lui”, ii raspunse Ivan.
E un fel de a spune ca fiecare dintre ei ramane consecvent cu sine. Primul pregateste instaurarea Paradisului terestru, al doilea continua propovaduirea Imparatiei ceresti a iubirii universale, de aceasta data intr-o maniera inedita: printr-un sarut, printr-o actiune parabolica.
Hermeneutica Legendei a scos la suprafata doua sensuri ale ei: unul restrans si prea putin interesant, conform caruia Dostoievski ar fi intentionat sa dea o lovitura decisiva Bisericii Catolice fata de care manifesta oarecari idiosincrasii. Al doilea sens ar fi unul universal, care ne priveste pe noi toti la un loc si pe fiecare in parte.
Despre acest sens ne vorbeste filosoful rus Nikolai Berdiaev (1874-1948), un aparator tiranic al libertatii, pentru care intalnirea cu Marele Inchizitor a avut „o uriasa insemnatate” (cf. N.Berdiaev - Cunoasterea de sine - exercitiu de autobiografie filozofica, editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p.205): „ Spiritul Marelui Inchizitor a fost viu in catolicism si, in general, in vechea biserica istorica, si in autocratia rusa, si in orice stat absolutist, bazat pe constrangere, iar acum acest spirit migreaza in pozitivism, in socialismul care pretinde sa ia locul religiei, sa construiasca Turnul Babilonului. Acolo unde exista guvernare a oamenilor, grija aparenta pentru fericirea si bunastarea lor, coroborate cu dispretul fata de oameni, cu punerea la indoiala a originii si a inaltei lor meniri, este viu spiritul Marelui Inchizitor. El se gaseste acolo unde fericirea este preferata libertatii, unde vremelnicul este pus mai presus de vesnicie, unde iubirea de oameni se ridica mai presus de iubirea de Dumnezeu. El se gaseste acolo unde se afirma ca adevarul nu este necesar pentru fericirea oamenilor, ca poti trai bine chiar si necunoscand sensul vietii.” (Nikolai A.Berdiaev - „Marele inchizitor”, in Marele Inchizitor - Dostoievski - lecturi teologice, Editura Polirom, Iasi, 1997, p.198).
Un alt scriitor rus, inclasabil ca stil, dar si ca problematica abordata, Vasili Rozanov (1856-1919) nu ia ca punct de plecare in explicarea parabolei Marelui Inchizitor distinctia libertate-autoritate, ci o definitie tacita a omului pe care o manuieste ca pe o axioma: omul este acea fiinta care manjeste totul, care arunca in troaca porcilor, cu voluptate, margaritarele: „La urmei urmei; Legenda si conceptia ei fundamentala sunt chiar banale: totul aluneca spre sablonul bocetului vesnic: „oamenii (inchizitorii, catolicii) au stricat, au murdarit totul, si din bobul de aur nepretuit au facut sa creasca urzici” (cf. Din scrisorile lui Leontiev catre Rozanov, in Marele Inchizitor, Dostoievski-lecturi teologice, editura Polirom, Iasi, 1997, p.167).
Avand in minte sugestiile facute de Berdiaev, voi incerca sa raspund la intrebarea: cand si cum reapare in timp Marele Inchizitor?, pornind de la tipurile fundamentale de relatii pe care le intretinem in calitate de fiinte umane. Cam care ar fi raporturile esentiale pe care le creeaza oricare individ uman si care, la randul lor, il fac om deplin? In mare sunt trei: intram in contact cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi insine.
In relatia cu Dumnezeu suntem mari inchizitori cand credem si afirmam cu tarie ca El nu este nimic mai mult decat ceea ce stim despre El din articolele Crezului, stabilite la Conciliul de la Niceea (325 e.n.) si la Constantinopol (381 e.n.). Sau cand sustinem ca El este Binele absolut sau Iubirea absoluta si doar atat, limitandu-I aria de actiune, uitand ca in primul rand este Libertatea in sine si, pe cale de consecinta, ca este dincolo de numele divine prin care noi Il chemam (Binele, Fiinta, Viata etc.) si in care, dupa cum ne spune un sfant din secolul IV, Efrem Sirul, a acceptat sa se imbrace ca sa intre in comuniune cu noi: „Trebuie sa intelem ca, daca nu S-ar fi imbracat cu numele acestor lucruri, n-ar fi putut vorbi cu noi, oamenii. El S-a apropiat de noi prin ceea ce este al nostru: S-a imbracat in limba noastra, ca sa ne poata imbraca pe noi in vietuirea Sa.” (cf.Sebastian Brock-Efrem Sirul I. O introducere; II.Imnele despre Paradis; editura Deisis, Sibiu, 1998, p.80). Suntem Mari Inchizitori cand, in calitate de crestin-ortodocsi, sustinem ca numai ortodocsii se mantuiesc, dupa cum ne pastram aceeasi eticheta inchizitoriala cand spunem ca iadul are o consistenta ontologica vesnica, proiectandu-i intotdeauna acolo numai pe ceilalti, pe ne-(a)semenii nostri, niciodata pe noi.
Fata de aproapele nostru (mai ales fata de copiii nostri!) ne aratam chipul feroce de Mari Inchizitori cand ii livram retete de fericire sau de destin fara ca el sa ne-o ceara in prealabil (parintele catre copilul sau: „o sa te faci medic, jurist sau economist pentru ca astia castiga bani, nu ajung niciodata muritori de foame”, altfel „ eu te-am facut, eu te omor”); cand atitudinea noastra fata de el are ca fundament convingerea noastra intima ca noi stim mai bine (datorita varstei noastre, a experientei, a datului natural s.a.m.d.). Ne-ar placea sa le determinam in mod necesar apropiatilor comportamentul, sa ii transformam in roboti virtuosi, incapabili de cea mai mica abatere de la tinta. Purtam pelerina de cardinal de fiecare data cand pe celalalt nu il tratam ca persoana, ca purtator al unui chip (cuvantul „persoana” vine din grecescul „prosopon” care insemna la origine „chip”, „masca”), ci ca pe un mijloc de care ne folosim cu nonsalanta si indiferenta ca sa ne atingem scopurile.
Statul este prin excelenta intruchiparea cea mai abstracta si mai greu-detectabila a Marelui Inchizitor. Il simtim ca atare cand nu vrem sau nu mai putem sa ii platim cezarului ce este al cezarului. In conditii de pace sau de armistitiu intre mine si el uit ca statul este, dupa expresia unui libertarian, Murray Rothbard, „o banda de talhari scrisa cu litere mari” pentru ca detine monopolul fortei (pe care nu intirzie sa il exercite cand are ocazia) si traieste din impozitele contribuabililor (M.Rothbard in cap. Natura statului din Etica libertatii: „Toate celelalte persoane si grupuri din societate (cu exceptia criminalilor declarati si sporadici, asa ca hotii si jefuitorii de banci) isi obtin venitul lor pe cale voluntara: fie prin vanzare de bunuri si servicii catre publicul consumator, fie prin cadouri voluntare(...). Statul si numai statul isi obtine veniturile prin coercitie si prin amenintare cu penalizari drastice, in caz ca venitul ar intarzia sa soseasca. Acest tip de coercitie este cunoscut sub numele de „impozitare”, desi in epocile istorice mai putin inregimentate era cunoscut sub numele de „tribut".)
Legenda li se adreseaza, nu in ultimul rand, intelectualilor care au, in marea lor majoritate, vocatie inchizitoriala. Modul ei de manifestare este diferit si in acelasi timp atat de asemanator: se bazeaza de regula pe siluirea unui text. De pilda liberalii, comunistii, etatistii, anarhistii, adeptii deontologismului, precum si cei ai teleologismului, apologetii credintei in reincarnare, New-Age-rii, evolutionistii, spiritele mai radicale sau mai laxe „descopera” argumente de autoritate pentru convingerile lor in „Evanghelii”.
In sfarsit, devenim Mari Inchizitori fata de noi insine cand nu ne mai acordam nici o sansa. Odata autocondamnati, nu ne mai ramane decat sa ne cumparam funie cu cei treizeci de arginti cu care ne-a cumparat deznadejdea si sa ne spanzuram. Si in acest punct final, printr-un hocus-pocus pe care nimeni nu l-ar fi prevazut, Marele Inchizitor capata trasaturile lui Iuda. Sa fie o pura intamplare? Ma indoiesc, pentru ca intrevad in si dincolo de sarutul Marelui Inchizitor modelul sau primar: sarutul lui Iuda din gradina Ghetsimani. Dostoievski a schimbat putin rolurile: in parabola sa Hristos este cel care il saruta pe noul Iuda. Poate a vrut sa ne sugereze prin asta ca victoria finala Ii apartine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu