Ziarul de Iași reproduce capitolul „Cedry2k, poetul străzii” din „Sfinții de lângă noi”

Sursa: Ziarul de Iași. Cedry2k, poetul străzii Motto: „Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ ………………………………………………… Scâncesc cuminţii‑n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii./ ……………………………………………….. O, Doamne, Doamne, unde‑s Don Quijoţii?/ E lumea plină de‑alde Sancho Panza…” (Demostene Andronescu). Nu am fost niciodată un adevărat fan al hip‑hop‑ului. Prin clasa a opta am trăit din plin valul de muzică amalgamată, care invadase România. Ascultam la grămadă New Kids On The Block, Michael Jackson, Gipsy Kings, Roxette. Printre ei, îmi plăceau fără doar şi poate rapper‑ii Doctor Alban, MC Hammer, Vanilla Ice, dar fără să fac vreo pasiune pentru ei. Tot prin clasa a opta, sub influenţa unui vecin de bloc – rocker declarat – am început să ascult Queen, Metallica, dar şi trupe trash, pe care nu le‑am înţeles nici atunci, nu le înţeleg nici astăzi: Kreator, Sepultura. Mai târziu m‑am fixat pe The Doors, în care am recunoscut noua poezie a tinerilor de orice vârstă şi din orice loc. Mai târziu, am ascultat sporadic BUG Mafia şi Paraziţii. Copilul crescut între blocuri rezonează afectiv cu versurile lor, chiar dacă nu are posibilitatea să trăiască aşa cum i‑o cer, într‑un fel, textele: nu are bani, nu e independent, nu este cel mai şmecher din cartier. Paraziţii îmi plăceau prin inventivitatea de care dădeau dovadă. Foloseau tot felul de jocuri de limbaj şi creau asociaţii ideatice neaşteptate. Despre Cedry2k am aflat târziu de tot, când întregul fenomen muzical nu mă mai interesa, pentru că nu mai reflecta, nu mai oglindea nimic din mine. Am aflat de existenţa lui de pe blogurile ortodoxe. Am văzut o emisiune cu el, despre întoarcerea sa la Hristos. Cum mi‑au plăcut dintotdeauna poveştile despre convertiţi şi convertire, am dat căutare pe net să ascult şi câteva piese de‑ale lui. Ştiu că mi‑a plăcut enorm – îmi place şi acum – Poveşti de familie, un poem al străzii, al familiei şi al relaţiilor interumane. În videoclip, Cedry2k cântă alături de Dragonu’ şi Johnny King. Cedry2k intervine după partitura lui Dragonu’ astfel: „M‑am născut într‑o noapte de aprilie/ Şi‑am fost crescut de căldura oferită de familie./ Am uitat de plânsete, nu şi de zâmbete,/ De seri de vineri,/ Dimineţi de sâmbete./ Am memorat pe vecie mirosul irezistibil ce venea zilnic din bucătărie,/ Cadouri de Crăciun ce însemnau insomnie,/ Noaptea de ajun şi atâta bucurie./ Da, mamă,/ M‑ai învăţat să convieţuiesc cu ceilalţi,/ Să‑nvăţ, să‑ncerc să‑i iubesc,/ M‑ai hrănit, m‑ai spălat şi, cu har dumnezeiesc, ai clădit un soldat./De‑aia‑ţi mulţumesc./ Ca şi ţie, tată,/ Mi‑ai arătat cum să mă zbat să răzbat,/ Ca un bărbat adevărat,/ Fără să mă abat de la drum./ Că viaţa e‑un război,/ Nu cu ceilalţi,/ Cu noi.” Şi încheia cu totul surprinzător: „Domnul cu voi!” La sfârşitul videoclipului, un alt şoc: un citat din părintele Arsenie Papacioc – „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”. Era un mesaj cu totul diferit de marea masă a mesajelor trupelor de hip‑hop. Era ca o ştachetă ridicată sus de tot, atât prin limbajul folosit – „convieţuire”, „har dumnezeiesc” – cât mai ales prin apelul la valorile fundamentale: iubire, lupta cu limitele proprii, aspiraţia fiinţei umane spre Dumnezeu. Pentru mine, era doar începutul surprizei. În piesa Intrinsec Cedry2k cântă alături de Gani & Liry. Motto‑ul piesei e din Constantin Noica: „Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte‑te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te‑am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n‑a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a‑ţi aminti, în măsura în care am dreptul s‑o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz, doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu‑l lăsa să doarmă prea mult.” Cedry2k îşi desfăşoară versurile, pe un ton aspru, masculin, ultimativ: „Părintele Arsenie zicea:/ «Omul nu vine din maimuţă,/ dar se‑ndreaptă cu paşi repezi spre ea»/ Şi adevărat grăia,/ El şi alţi purtători de zeghe/ Eliberaţi prin rugăciune, post şi stări de veghe./ Aveam o streche în ureche,/ Robindu‑mi cugetul,/ Dar aveam şi‑un vis frumos cu mine, zdrobindu‑mi sufletul./ Că imediat ce am realizat că n‑am făcut nimic,/ Am simţit cât sunt de mic,/ Şi‑am simţit şi ce e frica./ Demoni m‑au uimit cu minciuni de mic/ Şi acum nu mai pot să‑l asasinez pe Cedry2k c‑un simplu click./ Pe măsură ce urc pe scara iubirii,/ Mândria şi mânia mă trag înapoi în ghearele nefericirii./ Dar eu, unul, ştiu direcţia/ E lupta cu infecţia. Cu tendinţa şi decepţia/ Şi de‑aia, ca asceţii am concepţia/ Că nu mai schimbăm nimic cu insurecţia, dinţii şi pumnii strânşi,/ Dar mi‑am luat cu timpul lecţia./ Gustul e cu atât mai amar, cu cât păcatul e mai dulce./ Căci noi nu luptăm împotriva la carne şi sânge/ Ci fiecare din noi avem de dus o cruce,/ Pe un drum de care numai Domnul ştie unde duce”. În Rugăciune, Cedry2k îşi expune crezul său existenţial şi face o descriere a vremurilor din urmă, pe care le trăim din plin: „Doamne, dă‑mi smerenie faţă de‑ai Tăi/ Azi, când sunt toţi smardoi,/ Tot mai goi şi tot nu sunt răi ca noi./ Care nu înţelegem că dragostea Ta e mai presus de orice lege./ Ia‑mi harul de a face rime./ Dă‑mi harul de a face bine oricui n‑ar face pentru mine./ Dă‑mi pe masă o pâine şi în inimă un foc/ Care să ardă numai pentru Tine sau deloc. Când lumea va fi un front fără frontiere, cu bombe chimice./ Mitraliere şi mortiere/(…) Cotidiane şi ecrane fac milioane/ Să aclame oamenii în van/ Era dramei/ Pentagrame cu icoane/ Duhul antihristic în reclame/ Holograme cu iz mistic/ Hedonistic/ Nihilismul ascunde atent crezul patristic./ Şi nu mai avem suport moral/ Doar logistic./ Programe sofisticate prelucrând artistic./ Miliarde de date comandate statistic./ Vremuri din urmă vin pe bune, luându‑ne pe toţi până la mii şi în costume./ Nu vreau oţel sau căţel să mă protejez./ Credinţa în Tine e destul/Vreau să o păstrez./ Miluieşte pe mine, păcătosul.” Textele lui Cerdy2k sunt ferestre deschise spre biserică. Ascultându‑le, tânărul condamnat la nonsens, sufocat de mecanismele manipulării sociale, închis în temniţa drogurilor, află că există o alternativă: Biserica lui Hristos. Cedry2k a schimbat paradigma hip‑hop‑ului. Pentru mine, şi el este un geniu – e adevărat, un geniu al străzii, dar tot geniu. Să mă explic: există un criteriu obiectiv de evaluare a genialităţii. Geniul modifică paradigma (folosesc aici, pentru paradigmă, înţelesul de „model explicativ”, unul din cele peste 20 de înţelesuri date acestui cuvânt de filosoful ştiinţei Thomas Kuhn) în care se manifestă. Shakespeare a modificat paradigma în dramaturgie – după el, teatrul nu a mai fost acelaşi. Dostoievski a schimbat paradigma în literatură – a apărut un nou curent literar reprezentat de romanul psihologic şi de romanul de idei. Einstein a schimbat fizica prin teoria relativităţii. Socrate a modificat paradigma filosofiei, prin mutarea interesului filosofic de la cosmos spre om. L‑am cunoscut pe Cedry2k cu totul întâmplător. Şi această întâlnire a avut în ea ceva misterios, deconcertant. Eu am crezut că fac cunoştinţă cu Cedry2k şi, când colo, am aflat că interpretul vestit de hip‑hop murise. Îl ucisese Stelian. Da, nu vă mint: Stelian l‑a ucis pe Cedry2k. Pentru că nu l‑a mai suportat. Aşa cum noi, creştinii, şi de fapt tot omul ar trebui să îl ucidem pe omul vechi din noi. Aveam în faţa mea un mort în viaţă. Murise idolul tinerilor şi se năştea, de la o zi la alta, robul lui Dumnezeu Stelian. M‑a atras din prima clipă la el o anumită urgenţă a întoarcerii, a reorientării spre Hristos şi dorinţa ardentă, devoratoare de a pătrunde creştinismul şi viaţa, în genere, în esenţa lor. Stelian vrea să meargă pe drumul cel mai drept spre esenţial. Asta iradiază din el, inclusiv prin aspectul său fizic: este slab şi vânjos, plin de fibră şi febrilitate. Te surprind, din prima, ochii săi mari, încărcaţi de poezie şi de ideal. Liniile feţei se ascut aspru spre bărbie, exprimând voinţa de a merge cu orice preţ înainte, până la capăt. Am regăsit în el un Don Quijote postmodern dar nu şi postmodernist, neînţeles de lumea pe care a părăsit‑o. Am aflat, iscodindu‑l, că Stelian a părăsit lumea reflectorizată în care era un idol pentru ceilalţi, când şi‑a dat seama că tinerii erau foarte receptivi la amănuntele legate de viaţa sa cotidiană, la opiniile sale despre diverse lucruri şi subiecte, dar complet opaci la valorile pe care el – prin piesele sale – le oferea: Hristos, biserică, sfinţi muceniciţi pentru idealul lor, lupta cu sine, cu propriile patimi. Deşi apelau la cuvinte – şi pentru Stelian orice cuvânt are o legătură nevăzută cu Cuvântul –, le foloseau ca să vehiculeze între ei (interpreţi de hip‑hop şi consumatori) aceleaşi şi aceleaşi pseudovalori (mândria, faima, opulenţa) uzând de străvechile mijloace: banul şi manipularea. A părăsit fără regrete scena şi când a aflat despre sine că, propriu‑zis, nu este un model, deşi aşa părea în ochii adulatorilor. Şi‑a dat seama că modele sunt cei care s‑au înfrânt pe ei înşişi: mucenicii, cuvioşii, tot omul care aspiră spre comuniunea eternă cu Dumnezeu. În faţa lui Stelian ai voie să fii un înfrânt, dar nu ai voie să fii un laş. Subzistă în fiinţa lui un respect funciar pentru curaj şi sinceritate. Îmi spunea odată: „Aş prefera ca, la o adică, Dumnezeu să mă judece pentru că am cârtit, decât să mă întrebe: «De ce te‑ai temut? De ce ţi‑a fost frică? De ce ai dârdâit?»” Întors pe cărarea spre biserică, Stelian a învăţat să‑L descopere pe Hristos în oameni. Din acest motiv, nu pregetă să ofere un sprijin sufletesc oricui i‑l cere. Din motivele pe care vi le‑am dezvăluit mai sus, orice reîntâlnire cu el pentru mine este o sărbătoare. Un prilej de regăsire a valorilor care ne întreţin focul vieţii: setea insaţiabilă de Dumnezeu, imperativul de a fi şi de a rămâne autentic, eroismul din secolele apuse. Dar vă rog să nu i‑o spuneţi: s‑ar supăra pe mine teribil. Mi‑ar reproşa că şi eu am căzut în ispita de a vedea în el un model. (Ciprian Voicilă)