Pe Doru îl ştiam din vedere de ani buni. Întâmplarea face să îl întâlnesc, aproape zilnic, pe drumul meu spre serviciu, în zona Pieţei Victoria. O întâlnire mai mereu memorabilă, pentru că Doru emană în exteriorul său blândeţe şi smerenie. Are, îndrăznesc să spun, un aer, o atitudine duhovnicească. Are, deopotrivă, o calitate morală pe cale de dispariţie astăzi: bun‑simţ. Are o barbă mare, stufoasă, şi e îmbrăcat totdeauna cu hainele altora. Când nimereşte pe umerii lui o geacă de piele sau de blugi arată ca un rocker veritabil. Un rocker blând, în care Îl simţi prezent pe Hristos. Te salută, aplecându‑şi capul smerit, şi îţi urează, ducând mâna la inimă:
‑ Multă sănătate să vă dea Dumnezeu!
De praznicul Sfântului Prooroc Ilie am trecut graniţa care îl desparte pe aşa‑zisul om normal de cerşetorul de pe stradă şi l‑am vizitat la micul lui domiciliu: vara stă sub un burlan al unei instituţii culturale de prestigiu, dormind pe nişte cartoane. Doru m‑a invitat să şed, spunând cu autoironie şi arătând spre carton:
‑ E Relaxa!
Pentru că era zi de sărbătoare, i‑am făcut cinste cu o bere, un prilej de a pătrunde cu paşi precauţi în sufletul lui Doru. Mă simţeam ca un dansator pe sârmă, atent să nu cad de pe puntea îngustă pe care încercam să o construiesc între inima lui şi inima mea.
‑ Numele meu de botez e Tudor, dar lumea mă mângâie „Doru”, pentru că sunt blând; nu ştiu să supăr nici măcar un copil, începu el. Dacă văd o furnică, o ocolesc.
Ceea ce s‑a dovedit cât se poate de adevărat. Cum stăteam noi şi depănam cuvinte, Doru nu ştiu cum atinge cu halba de bere o furnică şi părea că a omorât‑o. S‑a frământat câteva minute în interiorul lui, până şi‑a dat seama că furnica nu murise, era doar ameţită.
Doru s‑a născut într‑un sat din împrejurimile Bucureştiului, într‑o fostă casă a lui Ion Ghica, transformată de comunişti în maternitate. De 16 ani stă pe stradă. Mai precis, a stat câţiva ani în curtea unei biserici, unde a fost şi clopotar. Până când preotul paroh, cu care se înţelegea bine, a fost înlocuit cu un alt preot paroh, care l‑a izgonit pur şi simplu din incinta bisericii, fără să‑i dea nicio explicaţie. Dar Doru a rămas neînvins în credinţa sa că Dumnezeu îl va ajuta şi în lupta lui pentru supravieţuire. Principiul lui e: „Viaţa merge înainte. Cu bune, cu rele merge înainte. C’est la vie”. Deşi e scurtă, viaţa merită trăită. E absolut convins de asta. Când primeşte ceva de pomană, Doru îşi înalţă privirea spre cer, îşi duce mâna dreaptă la inimă şi Îi mulţumeşte în cuvinte mute Tatălui Ceresc. Sălăşluieşte în Doru o întreagă filosofie a acceptării şi a mulţumirii pentru tot ce ne oferă Dumnezeu. Ia totul ca din mâna lui Dumnezeu.
Observatorul din mine a simţit nevoia să‑l întrebe care oameni sunt mai miloşi: cei înstăriţi sau cei săraci? N‑a stat prea mult pe gânduri ca să‑mi răspundă:
‑ Cei oropsiţi. Aceia au inima deschisă.
Când vieţuia în curtea interioară a unei biserici, a crescut, din banii pe care îi primea ca milostenie, patru pui de căţea. S‑a dus la farmacie, a cumpărat un biberon şi le cumpăra zilnic lapte praf, ca să‑i hrănească. Cum vorbeam cu el, am simţit nevoia să îi dăruiesc un şirag de metanii, pe care îl atinsesem de mai multe sfinte moaşte. Era ca şi cum aş fi vrut să îi dau lui Doru o armă invincibilă, care să‑l ferească de răutatea oamenilor şi de imprevizibilul vieţii. Nici el nu s‑a lăsat mai prejos. Şi‑a scos de la gât un lanţ cu o cruciuliţă pe care era gravat trupul Mântuitorului şi mi‑a făcut‑o cadou, mărturisindu‑mi că, deşi nu e din argint, nu cocleşte. Îl primise de la o doamnă bogată, care lucrează pe la nu ştiu ce firmă de prin împrejurimi. Din acea zi a Sfântului Prooroc Ilie port la gât crucea de la Doru, gândindu‑mă că e sfinţită şi cu chinurile pe care le‑a îndurat, pe străzi, 16 ani. Ne despărţim, nu înainte ca Doru să îşi lanseze salutul arhicunoscut:
‑ Muultă sănătate!!!
Tot în Piaţa Victoriei, primăvara şi toamna, trecătorii grăbiţi pot cumpăra flori de sezon culese de tanti Victoria. Este o bătrânică de 85 de ani. Are pensie de la colectiv de 30 de lei. Nu poate trăi din ei, aşa că e nevoită să colinde câmpurile din afara Bucureştiului şi să culeagă diverse flori, pe care încearcă să le vândă în apropierea băncilor care populează Piaţa Victoriei. Când nu se poate duce ea la cules, nepoţelul ei se întoarce de pe câmp cu coşul plin. Mulţi cumpărători îi lasă bani fără să mai ia buchetul de flori. Tanti Victoria este împuţinată de vârstă, firavă, dar are ochi albaştri, de icoană. Când vorbeşti cu ea, îţi dai seama că ai în faţă un om care s‑a împăcat cu condiţia de om nevoit să lupte continuu pentru existenţa sa precară.
Nu o dată m‑a iritat „sfatul” pe care îl primesc vrând‑nevrând călătorii care circulă cu metroul prin subteranele Bucureştiului. Eşti sugestionat să nu încurajezi cerşetoria, pentru că ai dreptul la o călătorie confortabilă, care ar putea fi ameninţată de o mână murdară, distrofică, îndreptată spre inima ta. Dacă România ar fi un stat democratic – aşa cum pretinde a fi – ar şti că fiecare individ are libertatea de a decide pentru sine ce îl incomodează şi ce nu. Nu am nevoie de nicio instanţă, de nicio instituţie care să hotărască pentru mine ce e bine şi ce e rău. Cel mai ruşinos, cel mai puternic contraexemplu pentru această politică de eradicare a cerşetoriei este unul în carne şi oase: tanti Victoria. Statul „o răsplăteşte” cu o pensie de 30 de lei. Fiecare om care îi cumpără un buchet de flori, fiecare suflet care îi dă bătrânei o sumă de bani corectează eroarea morală enormă, nedreptatea pe care o comite statul faţă de tanti Victoria. Nu accept să lupt în parteneriat cu statul împotriva cerşetoriei. Cerşetoria este un fenomen social, un concept rece, mort. Mâna care se ţi se întinde în faţă este vie, caldă, şi undeva la capătul ei bate o inimă. Statul român luptă împotriva cerşetoriei, dar nu salvează niciun suflet din condiţia sa ruşinoasă, dezumanizantă.
Şi mai am o mărturie vie despre imoralitatea statului moralist: domnul regizor M. Dragomirescu, aflat în imposibilitatea de a‑şi asigura lunar cei 500 de lei, necesari pentru hrană şi chirie. Este nevoit să trăiască, de mai bine de zece ani, din mila publică. Timp de un an de zile l‑am văzut stând cuviincios în faţa unui magazin. Bine îmbrăcat, cu alură de intelectual (o frunte înaltă, muncită de griji, o pereche de ochelari cu ramă din metal, din spatele cărora te priveau doi ochi inteligenţi şi scrutători, o barbă albă, mare, dar îngrijită), totdeauna îmbrăcat sărăcăcios, dar cu gust. Are o pancartă din carton, atârnată de gât, pe care sunt scrise câteva cuvinte, suficiente pentru a‑l convinge pe trecător că, întâlnindu‑l, nu a păşit, fără să vrea, într‑o nuvelă fantastică.
Domnul Dragomirescu a colaborat cu regizori mari ‑ printre ei, Sergiu Nicolaescu. În timpul Revoluţiei din ’89 a plecat de acasă cu gândul să apere televiziunea de terorişti. Când s‑a întors, după două zile, nu a mai găsit‑o nici pe Leni, soţia sa, nici pe Alin, băiatul său. Se presupune că mama şi‑a luat copilul în braţe şi a plecat pe străzi, în căutarea soţului ei. Au fost găsiţi morţi aproape de Sala Dalles. Şocul a fost atât de mare pentru M., încât patima băuturii l‑a acaparat de la o zi la alta, năruindu‑i cu totul viaţa. Mai întâi şi‑a vândut obiectele preţioase din casă. Apoi a rămas fără apartamentul din Drumul Taberei. Un „binevoitor” s‑a oferit să‑i achite datoriile. Le‑a achitat, dar i‑a luat şi apartamentul. Un an de zile îl întâlneam pe bulevardul Mihalache. O rugam pe fetiţa mea, Miriam, să îi ducă nişte bani. Ea îi întindea:
‑ Poftiţi! ‑ iar el îi săruta mânuţa. Pe atunci Miriam avea trei ani. Vreau să înveţe de mică nu doar să nu îi dispreţuiască pe cerşetori. Să îi iubească pentru că ei sunt o şansă a noastră, rară, la mântuire. Dar există un motiv, un adevăr mai presus de această dimensiune utilitaristă: Hristos stă ascuns în ei. Dintotdeauna cerşetorul a fost considerat un om „al Domnului” (ubog, în limba rusă). În Sfânta Scriptură citim: Dacă dai săracului, Îl împrumuţi pe Dumnezeu (Pilde, 19, 17).
Într‑o societate perfectă, în care nu mai există săraci, bolnavi, oropsiţi ai sorţii, într‑o lume care imită Paradisul, ocaziile de a ieşi din limitele ego‑ului tău se împuţinează sau dispar cu totul. Să ne bucurăm că în drumurile noastre browniene, hăituiţi de propriile noastre sarcini sociale şi nevoi, Dumnezeu ne oferă şansa să facem gesturi eroice. Există un eroism mare, când sufletul omului stă la cumpăna dintre viaţă şi moarte. Dar există micul eroism, eroismul cotidian. Printre întâmplările unei zile sunt unele care ne oferă şansa de a ieşi din propriul egoism, din propriul interes. A devenit un act de eroism să le cedezi unui bătrân, unui bolnav, unei femei însărcinate locul în metrou sau în tramvai. A devenit un act de eroism să te dezbraci într‑o staţie de metrou şi să îi dăruieşti geaca de pe tine unui homeless acoperit de mizerie, de care stau la mare distanţă ceilalţi călători, deranjaţi de putoarea pe care o degajă individul nespălat, cu părul încâlcit şi care se bâţâie continuu înainte şi înapoi.
Cuvântul „cerşetor” are o conotaţie implicit negativă. Uităm că cerşetorul este acea fiinţă umană care ne cere un ban sau o pâine pentru că a ajuns în imposibilitatea de a şi le asigura. A ajuns sau a fost adus. Privirea capitalistă vede în el detracatul, subomul, individul care a părăsit specia umană ‑ pentru că a decăzut din ea. Prezenţa lui deranjează, pentru că, inconştient, îi aminteşte reprezentantului societăţii de consum că oricând poate ajunge el în poziţia defavorabilă a cerşetorului. Când îşi bagă mâna în buzunar şi îi întinde cerşetorului o monedă sau o bancnotă, o face adesea din frică: „Nu cumva să ajung şi eu aşa mâine!” Timpul social s‑a comprimat atât de mult, evenimentele se petrec cu o asemenea viteză, încât creează auspiciile angoasei viitorului. Frica de viitor vine braţ la braţ cu teama de eşec. Într‑o lume concurenţială, moartea este preferabilă eşecului social.
Ne este neplăcut când ne iese în cale un cerşetor, mai ales dacă îşi exhibă ciotul mâinii, carnea arsă, piciorul necrozat. O apariţie ca asta ne cutremură viziunea despre lume cu care ne‑a îndobitocit mass‑media. Reclamele difuzate continuu la televizor, în presă, pe ecranele din staţiile de metrou creează o suprastructură care ne domină şi ne manipulează concepţia realistă despre viaţă.
Într‑o zi, într‑o staţie de autobuz s‑au deschis uşile şi a urcat un cerşetor gras, care n‑a avut de lucru şi s‑a dezbrăcat în văzul tuturor. Afară era iarnă, era ger cumplit. El se mişca în autobuz, printre noi, la bustul gol. Osânza îi atârna în pliuri. Toată pielea îi era acoperită cu cicatrice, ca şi cum acest om ar fi fost aruncat într‑o oală cu apă fierbinte, clocotitoare, când era mic. Când ajungea în faţa ta, în drumul său de a cerşi mila, nu aveai unde să‑ţi abaţi privirea. Erai nevoit să îl priveşti în faţă, să îi observi echimozele şi să accepţi că suferinţa este o componentă dominantă a realităţii. În reclame oamenii, indiferent de vârstă, râd, mănâncă şi beau după pofta inimii, îşi satisfac într‑o clipă orice nevoie. În reclame oamenii nu suferă niciodată. Nu mor niciodată. În reclame oamenii trăiesc doar pentru a‑şi satisface nevoile.
Nu trebuie să fii Orwell sau Aldous Huxley ca să intuieşti că toţi cerşetorii din metropole vor dispărea într‑o bună zi, la o simplă comandă a Statului Big Brother, pentru că ei sunt contrapunctul real, dureros, care contrazice flagrant ideologia dominantă: hedonistă, utopică, înrădăcinată în comportamentul consumerist. E suficient să rămână pe lume un simplu cerşetor, ca să dovedească prin simpla lui prezenţă că societatea, la marginea căreia vieţuieşte el, nu este perfectă. Orice societate totalitară se vrea, pretinde că este perfectă. Cu atât mai mult societatea de consum, care a redefinit fiinţa umană. Omul nu mai este o fiinţă raţională. Nu mai este nici măcar un homo faber, un creator. Şi‑a pierdut statutul prestigios de fiinţă care se miră. Omul nu mai este chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Toate aceste adevăruri care vorbeau de la sine despre taina omului au fost ascunse adânc sub preşul istoriei. Pentru orice societate de consum, omul este doar un organism care consumă permanent. Cerşetorul este un om sărac. Un om care, neavând bani, nu este un consumator consecvent: consumă şi el, dar puţin şi când îi dau alţii. De aceea, din punctul de vedere al societăţii de consum, cerşetorul se situează în afara noii definiţii a omului.
Pentru un urmaş al lui Hristos, cerşetorul nu este un om îngenuncheat de viaţă şi părăsit de noroc. Este omul de la periferia societăţii, omul, aparent ajuns neom, în care stă ascuns Hristos şi ne aşteaptă. Ne‑a dat întâlnire în el şi prin el. Fiecare cerşetor care ne iese în cale este un test viu al libertăţii noastre. Îi vom ocoli privirea, de teamă să nu intrăm într‑o relaţie sufletească împovărătoare, costisitoare?
Întâlnirea noastră cu cerşetorul activează, aduce din domeniul potenţialităţii în cel al realului, materializează virtutea milosteniei. Pentru a fi în comuniune veşnică cu Hristos avem nevoie de credinţă, dar şi de fapte. Trăim într‑o penurie a faptelor. Ne complăcem într‑o reverie colectivă şi avem pretenţia că suntem contemplativi. Părintele Justin Pârvu a fost ultimul duhovnic de anvergură care le‑a reamintit românilor cât de importantă este în existenţa noastră perisabilă, dar mai ales în perspectiva vieţii nestricăcioase, fapta.
Cunoaştem după ce criteriu vom fi judecaţi la Judecata de Apoi. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi‑i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de‑a dreapta Sa, iar caprele de‑a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de‑a dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi M‑aţi primit; Gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M‑aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te‑am văzut flămând şi Te‑am hrănit? Sau însetat şi Ţi‑am dat să bei? Sau când Te‑am văzut străin şi Te‑am primit, sau gol şi Te‑am îmbrăcat? Sau când Te‑am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr‑aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut”. Atunci va zice şi celor de‑a stânga: „Duceţi‑vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: „Doamne, când Te‑am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi‑am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut”. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31‑46).
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fragment, însemnând cuvinte de foc în inimile cititorilor: „Nu le cerea masă bogată şi scumpă, ci atât cât era de trebuinţă, hrana cea de nevoie; şi le‑o cerea în haină de cerşetor. Deci toate sunt în stare să‑i pedepsească. Era puţin ce le cerea. O pâine. De plâns era cel ce cerea. Un sărac. Spre milă îi împingea firea celui ce cerea. Era om. De dorit era făgăduinţa. Făgăduise împărăţia cerurilor. Înfricoşătoare era pedeapsa. Ameninţase cu gheena. Mare era vrednicia Celui Ce primea milostenia. Dumnezeu o primea prin mâinile săracilor. Covârşitoare era cinstea. Primise Dumnezeu să Se coboare atât de mult. Drept era datul. Primea din averile Sale.”
Tâlcuind acest loc din Sfânta Evanghelie după Matei, Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Auziţi şi vă bucuraţi, toţi câţi sunteţi săraci şi nevoiaşi, căci sunteţi fraţi după trup cu Dumnezeu! Şi chiar dacă fără voie vă aflaţi în multe lipsuri, prin răbdarea şi prin mulţumirile voastre cu voie veţi face binele. Ascultaţi voi, bogaţilor, şi mult să vă doriţi sărăcia cea fericită, ca să vă faceţi moştenitori şi fraţi ai lui Hristos şi fraţi ai celor ce sărăcesc de bună voie, căci şi Acela de bună voie a sărăcit pentru noi! Ascultaţi şi gemeţi voi, care‑i dispreţuiţi pe fraţii voştri greu încercaţi sau, mai degrabă, pe fraţii lui Dumnezeu; şi voi, care nu daţi o parte din cele pe care le aveţi din belşug celor ce sunt lipsiţi de hrană, de acoperământ, de veşmânt, de îngrijirea cuvenită, nici nu cheltuiţi prisosul vostru pentru lipsa acelora! Sau mai curând să ascultăm şi să gemem noi, căci şi eu însumi, cel ce vă grăieşte vouă acestea, sunt învinuit de conştiinţa mea că nu mă aflu cu desăvârşire în afară şi lipsit de patimă. Căci în vreme ce mulţi oameni suferă de frig şi se zbat în lipsuri, eu sunt bine hrănit şi înveşmântat. Mai abitir sunt vrednici de plâns cei ce au comori mai mari decât nevoia lor zilnică, păzindu‑le cu grijă, sau ostenindu‑se să le sporească; acestora însă li se dăduse poruncă să iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi şi să nu se considere pe ei înşişi nici ca ţărână şi pleavă. Căci oare, ce altceva sunt aurul şi argintul pe care le îndrăgim mai mult decât pe fraţii noştri?”
Dacă nu avem o pâine sau un ban, să îi întindem săracului – aşa cum ne‑a învăţat părintele Arsenie Papacioc – o mână caldă. Sau să îi dăruim rugăciunea noastră pentru că „a te ruga pentru aproapele nostru înseamnă să‑ţi verşi sângele” (Sfântul Siluan Athonitul).
Stareţii de la Mănăstirea Optina au relevat în sfaturile şi scrisul lor virtutea milosteniei. Stareţul Moise (1782‑1862) îi scria monahiei Maximilla de la Mănăstirea Boznesensk, verişoara sa primară: „Dacă vei da cuiva ceva anume de pomană, pentru aceea vei fi iertată”. Stareţul Macarie de la Optina (1788‑1860) spunea: „Mila faţă de aproapele atrage asupra noastră şi mila lui Dumnezeu, iar la înfricoşătoarea judecată vom fi învredniciţi de Hristos să locuim în Împărăţia Cerească.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne sfătuieşte ca atunci când dăm ceva cuiva să o facem din dragoste. Ce dăm şi cum dăm, calitatea obiectului dăruit şi modalitatea în care dăruim oglindesc starea noastră duhovnicească: „Cred, să presupunem, că am dragoste. Dumnezeu, ca să‑mi încerce dragostea, îmi trimite un sărac. Dacă, de pildă, am două ceasuri, unul bun şi unul stricat, şi‑i dau pe cel stricat săracului, înseamnă că dragostea mea este de calitatea a doua. Dacă am dragoste adevărată, îl voi da pe cel bun săracului. Intră în lucrare atunci logica cea stricată şi spunem: «Ce, să‑l dau pe cel bun? Pentru el, care nu are niciun ceas, e bun şi cel vechi, şi îl dau pe cel vechi.» Dar când dai pe cel vechi, încă mai trăieşte omul cel vechi în tine. Dacă dai pe cel nou, eşti un om renăscut. Iar dacă le ţii pe amândouă, şi nu dai nici unul, eşti în stare de iad.”
Tot Cuviosul Paisie Aghioritul ne învaţă că milostenia îi ajută foarte mult pe cei adormiţi. „Milostenia către cei îndureraţi, văduve, orfani etc. ajută foarte mult şi pentru odihna celor adormiţi. Pentru că atunci când cineva dă milostenie pentru un adormit, ceilalţi spun: «Dumnezeu să‑l ierte. Să i se sfinţească oasele». Dacă se întâmplă ca cineva să fie bolnav, să nu poată lucra şi să aibă datorii şi în această împrejurare grea îl ajuţi şi spui: «Ia‑i pe aceştia pentru sufletul cutăruia», va spune şi acela: «Dumnezeu să‑l ierte. Să i se sfinţească oasele». Adică aceia fac o rugăciune din inimă şi asta este ceea ce ajută foarte mult pe cei adormiţi.”
Trăim vremuri haotice sau ne trăiesc ele pe noi fiindcă – nu‑i aşa? – românul e dintotdeauna sub vremi. Acum mai mult ca niciodată. S‑a schimbat inima celui care face milostenie, dar s‑a schimbat şi inima celui care o primeşte. Pe harta Bucureştiului sunt porţiuni întregi controlate de clanuri de cerşetori. Obiectivele cele mai importante sunt librăriile de carte duhovnicească şi bisericile din centrul Bucureştiului. Ei ştiu că pentru un creştin este poruncă să miluieşti pe cel sărac şi ei se folosesc din plin de asta. Aşa se face că dacă ai scăpat de insistenţele mamei care îţi cerea să îi cumperi musai o cutie de lapte praf sau nişte rechizite, te acaparează fiica purtătoare de bebeluş care îţi cere şi ea bani de medicamente sau cutie de lapte praf. Iar dacă scapi de mamă, scapi de fiică, la colţul străzii îţi iese în cale tatăl care se ţine scai după tine, sute întregi de metri, şi ţi se plânge că nu mai are bani de chirie. Dacă te duci să te închini la moaştele Sfântului Nectarie, pe traseu te asaltează familii întregi care nici nu mai fac efortul de a se preface că nu sunt împreună. Aici ordinea e inversă: mai întâi apare puradelul, după zece metri mama cu eterna problemă a cutiei cu lapte. În fine, tatăl, în care se citeşte o mare putere de muncă, dar care a ales să ţi se adreseze cu voce plângăcioasă de femeie: „Hai, dă şi mie trăiţ‑ar!”
Am scris „puradel” fără să am nici cea mai mică intenţie de a fi rasist. Este o constatare, nu o judecată de valoare: nu toţi cerşetorii sunt ţigani – pardon, rromi. Majoritatea. Unii sunt oropsiţi ai sorţii, incapabili să se angajeze pentru că provin din familii defavorizate, nu au avut acces la cultură şi educaţie. Alţii ar putea să facă un ban cinstit, dar aşa au învăţat de la mama şi de la tata că se câştigă mai uşor banii şi au început din fragedă pruncie să joace acest rol social.
Când nu îţi cer direct, te manipulează, sădindu‑ţi în suflet frica şi îndoiala. „Hai, dă‑mi şi mie 10 lei, să te ajute Sfântul Nectarie”. Şi te gândeşti: „Dacă nu îi dau 10 lei, te pomeneşti că nu‑mi ascultă rugăciunea Sfântul Nectarie”. Şi îi dai. Cel mai cumplit sentiment este părerea de rău că i‑ai dat. La aceasta contribuie o serie de factori. În primul rând, nemulţumirea pe care o afişează: nu îi convine cât i‑ai dat. El vrea neapărat cutie de lapte, rechizite, pereche de pantofi. De fapt, nu le vrea nici pe acelea. Sunt simple pretexte. Dacă îi propui să mergi cu el până la prima farmacie să îi cumperi mult invocata cutie de lapte praf, o să constaţi cu stupoare pe parcurs că încearcă să te convingă să îi dai banii, că o să se ducă el. De ce să te mai oboseşti tu până acolo? Alteori, tu îi dai o pâine, sau un coltuc de pâine şi el aruncă înverşunat cu pâinea după tine. Să te ferească Dumnezeu să te vadă cerşetorul că ţi‑ai cumpărat ceva! Într‑o după‑amiază intru într‑o librărie şi îmi cumpăr o carte. Când să ies, mă întâmpină cerşetorul care îmi toarnă moşi pe groşi, eterna placă. Îi dau un leu. Merg mai departe. Nu fac cinci sute de metri şi foamea care îmi roade rărunchii mă îndeamnă să mă opresc la un fast‑food. Pentru că este vineri, şi ca orice creştin vinerea ţin post, îi comand vânzătorului o shaorma de post. Adică o chiflă umplută cu cartofi prăjiţi, varză şi castraveţi muraţi. Primesc din mâna vânzătorului chifla burduşită cu cele trei ingrediente şi încep să înfulec. Contemplu trecătorii. Apare cerşetorul căruia i‑am dat un leu. Mai, mai să nu‑l recunosc. Este zâmbitor, plin de sine, voios, s‑ar putea spune. Dacă acum zece minute mi se adresa uşor adus de spate, obedient, acum merge drept, bărbăteşte. Nu îşi mai târâie picioarele. Are mersul unei feline. Vine spre mine flancat de doi prieteni. Privirile ni se întâlnesc. Citesc în ochii lui o undă de zeflemea, de batjocură. Când să treacă de mine îmi zice cu reproş: „Bani nu aţi avut să îmi daţi, dar aveţi bani de shaorma!” Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că mi‑a rămas shaorma în gât. Bani îi dădusem, dar nu cât a vrut el. Shaorma nu era shaorma, ci o chiflă umplută cu varză, castraveţi muraţi şi cartofi prăjiţi. Aşa‑zisa shaorma era cumpărată nu din banii lui, ci din aşa‑zişii mei bani. Povestea aceasta nu s‑a sfârşit aici. Ea are un sfârşit continuu, care se repetă de fiecare dată când se întâmplă să ni se intersecteze drumurile: îi dau milostenie un leu. Credeţi că o fac din răzbunare? Nu. Aşa m‑a învăţat pe mine părintele Nicolae Marinescu, un bătrân de peste nouăzeci de ani, de la Mănăstirea Sitaru. L‑am surprins odată scoţând dintr‑un buzunar de sub rasă un fişic de hârtii de un leu. Fiecărui cerşetor îi dădea un leu. Am văzut în această manieră de relaţionare cu cerşetorii un fel de raţionalizare a actului de a face milostenie. Dacă dau mult, e limpede că nu voi avea să le dau tuturor care îmi cer. Atunci singura soluţie este să dau puţin, dar să le dau tuturor.
Scenariul cu shaorma s‑a repetat încă o dată, cu un alt cerşetor şi cu un alt obiect care a stârnit invidia cerşetorului. O carte. Aceeaşi replică mi‑au auzit urechile, de parcă cei doi cerşetori se vorbiseră sau chiar erau buni prieteni. „Nu aţi avut să îmi daţi bani de tren, ca să ajung acasă, la Bacău, dar bani să vă cumpăraţi cărţi aveţi”. Era un tânăr înalt, roşcovan şi impertinent. Îl vedeam des în biserica unde mă duceam miercurea ca să particip la Sfântul Maslu. Impertinenţa lui manifestată şi faţă de alţii l‑a făcut pe un ieromonah să îl dea afară din biserică, sătul fiind şi de placa cu trenul şi de comportamentul total dezinhibat al călătorului provincial care pierdea toate trenurile spre Bacău.
Nu toate poveştile mele cu cerşetori sunt triste sau enervante. Odată, mergând spre serviciu, i‑am dat unui om 3 lei. L‑am depăşit din mers, cufundându‑mă în propriile gânduri. „Staţi! Staţi!” aud un strigăt din spate. Mă întorc spre el şi îl întreb: „Ce s‑a întâmplat?” „Ştiţi, îmi explică uşor stânjenit, mama avea o superstiţie legată de cifra trei. Mi‑aţi dat 3 hârtii de un leu. Vă rog să luaţi înapoi o hârtie. Am moştenit şi eu superstiţia asta de la ea”. L‑am scăpat pe bietul om de frica provocată de cifra 3, luându‑mi înapoi hârtia de un leu. M‑a privit uşurat şi şi‑a văzut fiecare de drumul său.
Condiţia săracului nevoit să cerşească mă preocupă continuu. În textul pe care îl scriu acum încerc să îi surprind esenţa, firea de fiinţă atipică, marginală, dar atât de nefiresc de importantă – judecând după criteriile lumii noastre decăzute. M‑am bucurat cu bucurie mare când am descoperit aceste rânduri la Simone Weil: Hristos „a spus că va răsplăti într‑o zi pe binefăcătorii Săi, atunci când le‑a zis: «Flămând am fost şi Mi‑aţi dat să mănânc». Cine poate fi binefăcător al lui Hristos, dacă nu Hristos Însuşi? Cum poate un om să dea de mâncare lui Hristos, dacă nu este ridicat cel puţin pentru o clipă la acea stare despre care vorbeşte Sfântul Pavel, în care nu el trăieşte, ci doar Hristos trăieşte în el? În textul Evangheliei se vorbeşte numai despre prezenţa lui Hristos în cel nenorocit. Totuşi pare că demnitatea spirituală a celui ce primeşte nu e câtuşi de puţin importantă. Trebuie atunci admis că binefăcătorul este cel care, fiind purtător al lui Hristos, Îl face pe Hristos să pătrundă în nenorocitul flămând împreună cu pâinea pe care i‑o dă. Celălalt poate consimţi ori nu la această prezenţă, exact la fel ca cel ce primeşte Euharistia. Dacă darul este bine dat şi bine primit, trecerea unei bucăţi de pâine de la un om la altul este ceva de ordinul unei comuniuni adevărate”
Dacă rândurile de mai sus din Simone Weil m‑au bucurat, cuvintele următoare, pe care o să vi le împărtăşesc, m‑au uimit. Îi aparţin unui mărturisitor din temniţele comuniste, părintele Atanasie Ştefănescu, pe care Dumnezeu l‑a arătat bineplăcut lui: îngropat la Mănăstirea Petru Vodă, monahii de acolo i‑au descoperit după şapte ani moaştele. Iată ce spune: „Nu cere nişte lucruri imposibile Dumnezeu. Lumânările puse cu braţul nu te duc la mântuire. Nici pomelnicele cu căciula. Nici groapa în pământ cu metaniile. Nici post, să te usuci ca scoverga – dacă cleveteşti pe altul sau îl pizmuieşti. Nimic nu‑ţi ajută. Să ai inima curată. Şi milostenia duce la cer, făcută cu discreţie, să nu ştie stânga ce face dreapta. Postul te ajută, dar nu te duce la cer. Milostenia şi inima curată te pot duce.”
Dacă nu îl miluim pe cerşetor, măcar să nu îl izgonim, apostrofându‑l. Dacă nu îi dăm un ban, măcar să nu îl judecăm. Iar dacă îi dăm, să nu căutăm în buzunar banul cel mai mic. Dacă îi dăm, să nu îl moralizăm: „Dar vezi să‑ţi iei mâncare, nu băutură!” Dacă se poartă mitocăneşte, să facem efortul extenuant să vedem în el chipul lui Hristos. Ca şi cum am căuta într‑un munte de noroi un ciob de diamant. Indiferent cum vor decurge întâlnirile noastre viitoare cu el, cerşetorul rămâne, pentru fiecare dintre noi, piatra noastră de poticnire sau biletul nostru spre Rai. (
Ciprian Voicilă)
I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale.
El alerga cu paşi mari, bălăbănindu‑se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându‑ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber.
Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M‑am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. G. se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M‑am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui G. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi‑am întins în câş picioarele şi mi le‑am împletit cu ale lui G. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într‑un sfârşit, ne‑am despletit picioarele şi ne‑am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe G. de mână, călugării care păzeau racla sfântului l‑au invitat în faţă, să se închine. Iar G. m‑a tras şi pe mine, apendicele lui.
După ce ne‑am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându‑i piciorul i‑am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând‑nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect‑suvenir din Corfu. Mergând cu G. din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, G. ne roagă, pe mine şi pe Bogdan, să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi‑am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne‑am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe.
Făcând pentru o zi ascultare de cuviosul, am înţeles în inima mea ce înseamnă libertatea. O stare de eliberare de povara ta, de nevoile şi fricile care transformă orice suflet omenesc într‑o carceră. Dar s‑a întrezărit şi o certitudine: am simţit că am găsit ce căutam. Sentimentul drumeţului obosit care a ajuns la destinaţie. Mi‑a venit să râd copios de toate definiţiile date libertăţii de minţile luminate – dar omeneşti, prea omeneşti – ale filosofilor. Spinoza declarase că libertatea este necesitatea înţeleasă. John Stuart Mill definise în 1859 libertatea pornind de la raportul individ‑societate şi demonstrase că a fi liber înseamnă a avea libertate de conştiinţă, a fi liber să te exprimi, a fi liber să îţi alegi propriul stil de viaţă şi a avea posibilitatea să te asociezi cu alţi oameni. Cât de fade erau în prezenţa lui G. toate aceste încercări de a prinde înţelesul cuvântului libertate!
Cine l‑a întâlnit o dată pe G. simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de‑a lui, o glumă cu putere multă de a te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. G. compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de‑a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic.
Am făcut într‑un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă G., mă împărtăşeam de el, sursa inepuizabilă de bucurie care ne invada pe toţi. G. uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, G. te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” G. cântă iar: „Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”.
În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s‑a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca‑le‑ar mama de căscate, că‑s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi‑a cântat cucul”.
Tânărul din mine, aflat continuu pe drumul sfaturilor ultimative, l‑a agasat de multe ori cu întrebări de genul: „Cuvioase, dar ce trebuie să fac să mă mântuiesc?” De obicei nu răspunde la întrebări frontale. Te întreabă la rândul lui: „Poftiiim???”, apoi schimbă grabnic vorba. Dar odată mi‑a spus că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe G. şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Sufletul lui G. nu are ascunzişuri, arcane sau tenebre. Recunoşti spontan în el omul nepervertit de prefăcătorie, calcul, politeţe de faţadă.
După el, „toată lumea ar trebui să creadă: şi teroriştii, şi comuniştii şi păgâniştii. Teroriştii, comuniştii, păgâniştii tovarăşului Ceauşescu ziceau: «lucraţi, munciţi»”. Mintea sa ascuţită începe o analiză cu implicaţii duhovniceşti: „Furnica lucrează mereu, dar fără rugăciune. Greierele se roagă la Dumnezeu: cri, cri, cri şi în zi şi în noapte, pân' la ceasul cel de moarte. Furnica lucrează, dar fără Domnul. De ce nu laudă ca greieraşul?” Careva dintre cei prezenţi se simte brusc furnică muncitoare, workaholică, şi îşi lasă stânjenit privirile în jos.
În fuga microbuzului, G. observă că soarele şi‑a schimbat poziţia: „Până acuma sfântul soare era pe stânga. Acuma e pe dreapta, uitaţi‑vă, dragă.” La el toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.
Cuviosul are mare necaz pe patima fumatului. În Grecia călca supărat foc chiştocurile de ţigară în faţa grecilor care fumau şerpeşte şi începea să le vorbească în română, explicându‑le printr‑o puzderie de gesturi că fumatul e un mare păcat şi o colosală gogomănie. Când vede un chiştoc sare pe el până îl face una cu asfaltul. Sau se duce în faţa fumătorului şi îi spune: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!” Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, G. se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte‑ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază‑ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.”
Prin pelerinaje se întâmplă ca diverşi cerşetori să îl acosteze pe G. Inima sa milostivă îl împinge să nu se uite la ce sumă dă. Nu de puţine ori cerşetorul a rămas interzis când G. i‑a înmânat un milion, sau două milioane.
Am aflat multe întâmplări, poveşti de viaţă, care îl au în centrul lor pe G. Pe mulţi oameni cuviosul i‑a vindecat dându‑le să bea dintr‑o sticlă de suc sau poftindu‑i să mănânce dintr‑o mâncare făcută de mâinile lui. Undeva, aproape de Alba Iulia, doi tineri îşi doreau să aibă un copil, dar darul mult aşteptat întârzia undeva pe drum. Într‑o bună zi, se trezesc la uşa lor cu G. care, ştiindu‑le păsul, le‑a dat un măr şi i‑a rugat pe amândoi să mănânce din el. Tinerii căsătoriţi au luat mărul, l‑au pus bine şi au uitat de el. Într‑o altă zi găsesc pe pragul casei un măr şi îşi amintesc de mărul primit de la G. L‑au luat pe cel de pe prag, l‑au mâncat împreună şi nu după multă vreme femeia a rămas însărcinată. A născut o fetiţă care este botezată, de cei care cunosc povestea, „fata lui G.”.
Un prieten l‑a adus din Alba Iulia în Bucureşti. Cuviosul are mare evlavie la Sfântul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiului, şi uneori vine în capitală de praznicul lui. Prietenul l‑a dus la el acasă. Într‑o zi vorbea la telefon cu o fată, care avea profesiunea de actriţă. Prietenul meu o cam plăcea pe fată şi se gândise la un scenariu în care el o chema pe fată la el acasă, cu scopul precis de a‑l cunoaşte pe G. G. nu o cunoştea pe fată şi habar nu avea cu cine vorbea la telefon prietenul meu. Dar... în timp ce convorbirea se derula în voie la telefon, G. începu să cânte: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.”
Ceva similar mi s‑a întâmplat şi mie. Trebuia să plecăm într‑un pelerinaj în Grecia. Am aflat că va veni cu noi şi G. Îl ştiam din poveştile altora, dar nu îl întâlnisem niciodată. Ajung la locul de întâlnire. Sunt poftit într‑o maşină închisă la culoare. Intru şi rămân perplex: pe scaunul din dreapta şoferului stă un bătrân care poartă pe cap o căciulă din blană de nutrii. E îmbrăcat cât se poate de modest: un pulover anonim, nişte pantaloni despre care ai putea să presupui că ar fi raiaţi. Pantalonii sunt încinşi cu o curea ţipătoare, în total dezacord cu ansamblul. Şocul provocat de ineditul vestimentaţiei lui G. e dublat de un altul, de o altă factură. Înainte să apuc să îi spun ceva, G. mă întreabă: „Eşti din Buzău?” „Din Buzău”, încuviinţez eu. „Din oraş?” „Din oraş.” Mă întreabă dacă am fost vreodată la Mănăstirea Ciolanu. Îmi povesteşte că a vieţuit un timp acolo. Pomenim şi de Mănăstirea Răteşti. Mă las dus de firul dialogului şi deodată o întrebare începu să mă ardă pe dinăuntru: „Dar de unde ştie G. că sunt din Buzău?” I‑am întrebat pe prietenii mei dacă i‑a spus vreunul că aş fi din Buzău. Nici pomeneală! Şi totuşi G. a aflat pe căi nebănuite obârşia mea.
Un părinte mi‑a spus că l‑a cunoscut pe G. la Mănăstirea S. La sfârşitul unei vecernii, maicile de acolo, vrând să îi facă o bucurie, l‑au întrebat pe G. ce cântec psaltic ar dori să audă. G. a vrut un imn închinat Maicii Domnului. Maicile cântau, G. s‑a aşezat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a început să se roage în stilul caracteristic, unindu‑şi mâinile ba în faţa pieptului, ba la spate. Părintele a văzut cum candela, care stătea suspendată deasupra icoanei Maicii Domnului, a început să capete balans de la sine ca şi când o mână nevăzută ar fi mişcat‑o la stânga şi la dreapta.
Odată, apropiindu‑se de câteva demonizate, demonul dintr‑una a început să strige: „G., de ce vii la noi să ne arzi?” Cuviosul a potolit demonul, cântându‑i: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele, noapte bună”.
G. are două păţanii personale cu diavolul. În prima se făcea că era cazat într‑o cameră la Arhiepiscopia Buzăului. Şi cum îşi rostea el rugăciunile a venit, cum spune el, „diavolul, satana, ucigă‑l crucea” cu viteză mare din spate, sub forma unui arici, a trecut pe lângă lumânarea aprinsă şi i‑a stins‑o. A doua oară, cuviosul se găsea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi pentru că a refuzat să fie cazat într‑o chilie normală, preferând să doarmă în grajd, lângă animale, diavolul nu a suportat smerenia lui, s‑a apropiat pe furiş, şi l‑a zgâriat pe spate cu unghiile.
Chipul lui G. seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui G. e brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie. Când am ajuns cu el în insula Eghina, m‑am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: „Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!” M‑a străbătut instantaneu un val de căinţă şi când mi‑am revenit mi‑am dat seama că, de fapt, aceasta este şi cea mai importantă rugăciune a mea. Nici acum nu ştiu dacă G. s‑a rugat atunci pentru el sau, de fapt, se ruga pentru mine. Sau se ruga cu cuvintele mele?
În timpul liber, cuviosul desenează „chipuri”, cum le numeşte el. Biserici cu trei turle privite, parcă, de un ochi nepământesc: toate au ceva din arhitectura bisericilor din Rusia, dar şi din Ardeal, fiind cuprinse de un foc atotcuprinzător, exotic. Ici‑colo apar flori minunate şi gigantice, cupole, reprezentări ale răstignirii Mântuitorului. G. le dăruieşte cunoscuţilor, de binecuvântare.
Din vreme în vreme, inima mea simte nevoia să îl revadă. Aşa s‑a petrecut după un interval mai lung de timp. După o călătorie obositoare de vreo douăsprezece ore cu autobuzul, am ajuns la miezul nopţii în casa în care se găsea. Mi s‑a pus masa, explicându‑mi‑se că ciorba pe care o s‑o mănânc era excelentă înainte ca G. să arunce în ea un pumn de ardei iuţi. Am mâncat‑o aşa, plină de iuţime, şi credeţi‑mă că a fost una dintre cele mai bune ciorbe îngurgitate vreodată. Stând la masă, G. ne surprindea aruncând spre unul sau spre altul dintre comeseni câte o farfurie pe care împricinatul se precipita să o prindă din zbor, nu înainte de a fi întrebat de cuviosul: „Dormi? Fii treaz!” Pe la miezul nopţii, G. începu să ni se confeseze: „Vai, dragă, ce vis am avut as’noapte! Se făcea că eram în rai. Dar nu eram în rai. Eram într‑un colţişor de rai. Erau flori şi păsări peste tot. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să îmi mai dăruiască măcar un vis ca ăsta.”
După vreo două ore petrecute cu el, m‑am dus să mă culc. Spre dimineaţă visez ceva interesant. Eram undeva la înălţime. Să fi fost un bloc, o casă, o clădire în orice caz. Stăteam faţă în faţă cu G., care la rândul lui stătea într‑o poziţie relaxată, în faţa unei ferestre imense prin geamul căreia se zărea un cer de un albastru senin şi infinit. Tăceam unul în faţa celuilalt, privindu‑ne, într‑o comuniune perfectă. Ne găseam într‑un dialog mut, eu‑tu, în care cuvintele nu îşi mai aflau rostul. Un dialog tacit, dar plin de sens. (Ciprian Voicilă)