O nouă marfă: identitatea- din cartea „Sfinții de lângă noi”

Motto: „Cel dominat colaborează la propria‑i exploatare prin afecţiune sau admiraţie.” Pierre Bourdieu Societatea românească este una a consumului ‑ iată un fapt incontestabil. Orice societate de consum se erijează într‑o instanţă care conferă indivizilor ei identitate. Iată o situaţie paradoxală, din următorul motiv: pe de o parte trăiesc într‑o lume care reclamă dreptul individului de a‑şi construi propria personalitate, aşa cum vrea el – refuzând din principiu imixtiunea altor forţe în propria lui interioritate – iar pe de alta, pentru simplul fapt că sunt un consumator de bunuri şi servicii, particip vrând‑nevrând la jocurile pieţei. Ne trezim astfel, involuntar, distribuiţi ca actori într‑un joc perfid şi mincinos, orchestrat de distribuitorii de bunuri şi servicii care sunt în realitate „distribuitori de identitate”. Să ne focalizăm acum atenţia pe etapele acestui (nou) proces social. Avem, pentru început, trei elemente: clientul potenţial, produsul comercial şi reclama specifică acelui produs. Ca să mă determine să îl cumpăr, producătorul va trebui să mă convingă să îl cumpăr. Cu alte cuvinte, va trebui să mă manipuleze pentru a fi sigur de reuşita întregului său demers. În acest moment al jocului social pe care vi‑l descriu aici, intră în scenă creatorul reclamei care, apelând la o întreagă imagerie (fiindcă imaginile pătrund instantaneu în subconştient, influenţează nemijlocit subconştientul, dar mai ales pentru că inconştientul fiinţei umane influenţează pe viitor comportamentul uman) va construi o relaţie tranzitivă între noua identitate pe care, chipurile, mi‑o conferă acel produs, dacă îl voi cumpăra, şi produsul în sine. Avem, aşadar, o listă de identităţi şi o listă de produse care oferă/instituie diverse identităţi. Să dăm câteva exemple de mesaje subliminale: dacă vrei să rămâi o femeie senzuală şi peste 40 de ani, ca Monica Bellucci, foloseşte rujul produs de compania The Monica Lipstick. Dacă vrei să fii un bărbat macho ca Antonio Banderas mestecă guma Orbit. Dacă vrei să fii un fotbalist renumit, ca David Beckham, bea Pepsi. Acesta este mecanismul simplu prin care piaţa produselor de consum devine permanent o piaţă în care ne sunt livrate identităţi. Maşinăria întreţinută de o multitudine de agenţi sociali stă ascunsă în spatele scenei noastre sociale. Îi vei descoperi existenţa dacă vei face imprudenţa de a arunca o privire în spatele cortinei. Ajunşi în acest punct al deconstrucţiei mecanismului de vânzare‑cumpărare a produsului comercial, trebuie să ne referim la un amănunt psihologic, la un ingredient esenţial în toată această reţea de imagini, oameni, trăiri şi obiecte. Cumpărând acel produs, odată cu noua identitate dobândită primim ca bonus acceptarea socială a semenilor noştri, un bun gata câştigat, care ne scuteşte (pentru un timp; o să vedeţi mai încolo de ce doar pentru un timp) de frustrarea de a fi un Oblio, un inadaptat social, dar şi de costurile pe care le implică efortul de a câştiga asentimentul, aprobarea celorlalţi. Suntem acceptaţi de ceilalţi pentru că identităţile promovate de şi pe piaţa bunurilor de consum sunt oferite prin intermediul reclamelor care sunt unanim acceptate. Ne place sau nu o reclamă, comentăm cu alţii despre ea, dar nimeni nu a pus sub semnul întrebării reclama în sine. În paranteză fie spus, marile metropole sunt asediate de reclame. Reclamele creează o suprastructură care a ajuns să ne supravegheze continuu viaţa. Trecem pe lângă o reclamă, cu indiferenţa cu care trecem pe lângă un copac. Reclamele constituie copacii, florile, adevărata vegetaţie a oraşelor. Acest adevăr despre relaţia produs‑acceptare socială, trecut prea des cu vederea, a fost expus admirabil de sociologul Zygmunt Bauman, un specialist în studierea procesului de globalizare şi a societăţilor de consum: „Aprobarea socială nu trebuie negociată pentru că a fost încorporată în produs de la bun început, dacă se poate spune aşa” A‑ţi căuta propriul sine, sinele autentic, pe piaţa de bunuri, constituie o veritabilă iluzie, afirmă filosoful şi sociologul francez Jean Baudrillard. Această identitate este doar o aparenţă, un simulacru, fiind fabricată. În fond, orice societate de consum substituie iubirea (nevoia general‑umană de a iubi şi de a fi recunoscut ca fiind valoros de către celălalt) prin tot acest joc al recunoaşterii sociale dobândite prin comportamentul de consum. De aici se desprind anumite concluzii practice. Prima ar fi că un creştin autentic reprezintă pentru arhitecţii şi inginerii societăţii de consum o categorie umană aparte, dificilă, glisantă, greu încadrabilă. Creştinul – datorită Predaniei în care se integrează voluntar – discerne între sentimentul autentic – iubirea – şi simulacrul, făcătura lui – acceptarea socială. El nu doreşte să fie acceptat, ci iubit. Merge chiar mai departe: caută iubirea absolută, veşnică, necondiţionată, adică pe Dumnezeu. El ştie că a fi iubit înseamnă şi a fi acceptat integral de către aproapele său, dar iubirea e mai presus de acceptare. Acceptarea e doar componenta secundară a iubirii. Creştinul e legitimat continuu în esenţa sa de către o altă instituţie decât Mall‑ul sau Carrefour‑ul. Biserica, prin Sfintele Taine, îl ajută să fie şi să se simtă iubit. Iubirea lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea difuzată în masă de antreprenorii societăţii de consum, nu este condiţionată, nu depinde de factori externi – bani, mijloace, materiale, ocuparea unei anumite poziţii în ierarhia socială. Cea mai frumoasă descriere a creştinului, paradoxală, iritantă pentru propagatorii noilor ideologii, o găsim în Epistola către Diognet: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu‑i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le‑a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s‑au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu‑i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s‑ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care‑i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor”. Creştinul se situează aparent aici, dar, în fapt, este permanent dincolo. De aceea, agenţii globalizării, realizate prin consum, luptă îndârjit – utilizând televiziunea, presa, filmele de consum, reclamele – împotriva credinţei în Dumnezeu. Dacă o acceptă accidental, acel Dumnezeu nu trebuie nicidecum să fie creştin, ci unul global, al tuturor şi trebuie să fie exploatabil comercial. Există o întreagă industrie a beţigaşelor parfumate, a amuletelor, a bilelor, din diverse metale, care au gravat pe ele simbolul Yin‑Yang ş.a.m.d. Societatea de consum nu e doar refractară, ci şi ostilă credinţei într‑un adevăr absolut (ideologia relativismului afirmă pe toate căile că nu există adevăr, ci numai perspective asupra realităţii, şi toate sunt legitime). Luptă împotriva iubirii fireşti, reducând‑o la sex şi la atitudinea prin care unul dintre „parteneri” dispune în mod discreţionar‑sadic de celălalt). Societatea de consum se confruntă pe viaţă şi pe moarte cu Biserica, aceasta fiind din punctul ei de vedere – vorbind strict sociologic – instituţia care oferă satisfacţii mult mai durabile decât cele înscrise în oferta firmelor de orice fel (Biserica oferă, de pildă, satisfacţie morală) şi conferă legitimitate prin apartenenţa existenţială, concretă la ea (o legitimitate valabilă nu doar aici, ci veşnic, în viaţa de apoi). Biserica este cel mai redutabil adversar al consumerismului şi globalismului. Atuurile sociale ale Bisericii în faţa acestora sunt tradiţia ei bimilenară, rădăcinile ei adânci în mentalul colectiv, eficienţa testată în peste două mii de ani. Singura modalitate prin care putea fi echilibrat raportul de forţe dintre Biserică şi instituţiile globalismului economic era schimbarea gândirii creştinilor prin manipulare şi inducerea comportamentului consumerist. Dacă privim obiectiv şi sincer realitatea, vom constata că creştinii‑ortodocşi au propria lor televiziune (deci angajaţii ei sunt, vrând‑nevrând, interesaţi „să facă rating”), au propriile ziare şi reviste, propriile filme artistice (Ostrov‑ul a făcut „ravagii” în rândul publicului ortodox, datorită mesajului său explicit‑creştin). Societatea de consum, ca o mamă grijulie, se îngrijeşte în perioada posturilor de peste an de ei, oferindu‑le diverse produse alimentare „de post”. Creştinii beneficiază de „turism religios” (aşa numesc, de obicei, miniştrii turismului din România, pelerinajele). Reprezentanţii Bisericii accesează fonduri mai mult sau mai puţin europene. Duhovnicii apar „pe sticlă”, au emisiuni proprii. Şi ce este rău?, o să mă întrebaţi. Aparent este bine, este cât se poate de normal. Inteligenţa este capacitatea de a te adapta la situaţii noi. Omul adaptat este un om inteligent. O instituţie adaptată este o instituţie inteligentă. Doar că... prin toate aceste jocuri socio‑economice, Biserica Ortodoxă, care este universală prin fiinţa şi vocaţia ei, se autoîngrădeşte, se enclavizează şi preia tipare de gândire şi comportament secularizate şi secularizante şi/sau de inspiraţie protestantă. Toţi calculează, caută să îşi maximizeze profitul şi să‑şi diminueze costurile, îşi traduc bunurile şi serviciile într‑un preţ, practică – într‑un cuvânt – o economie a bunurilor economice sau a bunurilor simbolice, una capitalistă sau precapitalistă. În practică, toţi suntem interesaţi de profitul economic. Ne putem întreba: până unde va pătrunde spiritul capitalist în biserică? Va deveni Biserica, în viitor, o simplă maşinărie în angrenajul complex al societăţii globalismului economic? Jocul de‑a „hai să‑ţi livrăm o nouă identitate” s‑a multiplicat, atingând sferele superioare ale fiinţei umane. Sunt instituţii speciale care vând educaţie, valori, lucruri simbolice şi care, pentru a supravieţui pe piaţă, creează, prin legitimare, filosofi, politologi, scriitori, artişti plastici, critici literari, analişti de tot felul. Şi în sfera bunurilor culturale funcţionează acelaşi mecanism bazat pe relaţia de tranzitivitate dintre produsul cultural şi recunoaşterea socială. Cumpăr ultimul roman al lui Paulo Coelho sau ultima carte marca Dan Brown pentru că toată lumea bună discută, dezbate despre ele. Citind elucubraţiile oculto‑new‑age‑iste ale autorului brazilian sau ereziile reîncălzite ale lui Dan Brown le demonstrez celorlalţi, dar în primul rând mie însumi că sunt un intelectual. Doar, nu‑i aşa?, consum în acelaşi timp cu ceilalţi intelectuali ultimul produs cultural apărut pe piaţă. Dezvoltând aceeaşi logică, pot ajunge la concluzii năstruşnice, ionesciene, becketiene – dar funcţionale, în ciuda absurdului lor: dacă voi bea absint voi fi un poet genial ca Verlaine. Dacă voi întreţine relaţii homosexuale voi fi un filosof de calibrul lui Socrate sau un scriitor paradigmatic precum Shakespeare (comunităţile gay difuzează, din nevoie de legitimare, diverse dicţionare ale personalităţilor despre care afirmă că sunt gay, printre acestea figurând Socrate şi Shakespeare). Dacă voi bea zilnic, la fiecare interval de o oră şi jumătate un pahar cu lapte, voi fi un filosof existenţialist de talia lui Karl Jaspers. Oare? (Ciprian Voicilă)