Maica Paisia, sprijinul oropsiţilor - din volumul „Sfinții de lângă noi”

Din volumul Sfinții de lângă noi. Un părinte mi‑a trimis astăzi un sms prin care mă anunţa că maica Paisia a trecut la Domnul în jurul orei 11:00. Împlinise 105 ani. În ciuda vârstei pe care o avea, vestea m‑a întristat. A mai trecut dincolo un om plăcut lui Dumnezeu. Îmi revin în memorie câteva întâmplări petrecute în preajma ei, pe care le notez ca atare, fără să urmăresc o coerenţă matematică a lor. Vi le împărtăşesc aşa cum se ivesc în sufletul meu. Locuia într‑o căsuţă cu totul ascunsă, undeva în zona Rahovei, cu străduţe înguste şi labirintice. Când mi‑am propus să merg prima dată la ea, m‑am înarmat până în dinţi împotriva sincerităţii: nu voiam să îmi dezvăluie urâtul din mine, sinele meu real şi bălţat. M‑am rugat tot drumul până acolo şi, mai cu seamă, cât am zăbovit în chiliuţa ei. De ani de zile era imobilizată la pat. Cineva mi‑a spus că avea coloana vertebrală ruptă. Doctorii îi puseseră o tijă din oţel. Pe drumul spre căsuţa ei, taximetristul a lovit superficial, pe trecerea de pietoni, un trecător. Incidentul mi‑a sporit tensiunea provocată de întâlnirea cu ea. Era prima dată când mă duceam să întâlnesc un înainte‑văzător. Aşteptările mele anxioase au fost spulberate de realismul întâlnirii cu maica. Eu mă aşteptasem la o discuţie mistică, duhovnicească, iar maica îmi punea întrebări alarmant de concrete: Câţi ani am? Unde lucrez? De cât timp sunt căsătorit? Ce salariu am? Salariul este suficient ca să‑mi întreţin familia? A urmat o serie de sfaturi practice, punctuale, bine înfipte în realitate. Mi‑a vorbit despre cât de importantă este rugăciunea soţilor, unul pentru altul, precum şi rugăciunea părinţilor pentru copii. „Le găseşti în orice carte de rugăciuni”, a ţinut să precizeze maica. Mi‑a plăcut duhul păcii care îţi învăluia inima, odată ce pătrundeai în cămăruţa ei. Pe pereţi străjuiau icoane şi fotografii ale duhovnicilor vestiţi ai României. Am recunoscut uşor, dintr‑o privire, o fotografie cu părintele Justin. Printre ele se remarca un tablou înrămat, în care schimonahia Paisia stătea la sfat de taină lângă părintele Irineu Curtescu, actualul stareţ de la Mănăstirea Ponor. Parcă sfinţii lui Hristos, care străjuiau pereţii, se vorbiseră să îşi dea întâlnire cu toţii în chilioara maicii. Când îngenuncheai lângă patul ei, simţeai buna mireasmă care o învăluia protector. Lângă ea, creştinul stătea, de regulă, într‑o postură smerită, în genunchi. Şi trăiai acel sentiment specific pe care îl respiră sufletul în prezenţa plăcuţilor lui Dumnezeu, care au primit de la El darul de a vedea gândurile vizitatorilor: îţi era bine, duios de bine. Totodată, undeva în adâncul tău, persista un strat de frică sacră, de mysterium tremendum. Nu cumva maica să‑ţi radiografieze vreo rană sufletească, o patimă, o neorânduială de‑a ta săvârşită în faţa lui Dumnezeu. Fiecare creştin este o prezenţă paradoxală în această lume. Trăieşte permanent aici, dar mai mult Dincolo, în cele mai mici amănunte ale vieţii: mănâncă şi bea, dar mai întâi de a se înfrupta din bucate şi mai apoi, gândul îi zboară la Dumnezeu, într‑o rugăciune de mulţumire pentru toate. Se supune legilor statului, dar tărâmul spre care tânjeşte inima sa este dincolo de orice zare a lumii văzute. Un creştin este, mai degrabă, un cetăţean al Cerului. Se mişcă agil prin realitatea cotidiană, se achită onorabil sau chiar exemplar de sarcinile sale sociale, dar orice ar întreprinde o face, clipă de clipă, în prezenţa lui Dumnezeu. Este plăpând în faţa stihiilor lumii, dar este puternic prin încredinţarea sa deplină în braţele lui Dumnezeu. Maica Paisia ilustra elocvent acest amestec fiinţial de putere şi slăbiciune. O vedeai răstignită pe pat – din cauza neputinţelor trupeşti – dar, când îţi vorbea, simţeai în glasul ei o forţă care venea de dincolo de ea. Avea un chip de icoană: nevoinţa ascetică îi modelase trăsăturile. Pomeţii îi ieşeau puţin în afară. Căutătura ochilor – blânzi şi exigenţi deopotrivă, profunzi – se îndrepta spre tine de sub bolta arcadelor. Buzele stăteau strânse într‑o linie aparent severă. Când am văzut‑o prima oară, ştiu că m‑a frapat mâna ei dreaptă, slabă, cu degetele spiritualizate. De fiecare dată când i‑o sărutam, constatam că miroase a mir. La orice oră te‑ai fi dus, în faţa căsuţei aşteptau totdeauna oameni necăjiţi. Câtă suferinţă îşi aşteaptă alinarea la uşa plăcuţilor lui Dumnezeu! Acolo găseşti permanent o Românie reală, complet diferită de cea care ni se înfăţişează în discursurile politicienilor sau în reclamele care au împânzit lumea. Acolo oamenii nu zâmbesc hipnotic, nu sunt veşnic tineri, nu se desfată continuu din cornul abundenţei. Fiecare om cară în cârcă fie suferinţa, fie boala, fie moartea. Se întâmpla să te întâlneşti la maica Paisia cu persoane pe care nu le mai văzuseşi de ani buni. Monahi din România sau Grecia, stareţi, mireni a căror înfăţişare o reţinuseşi fulgurant dintr‑o biserică sau de la vreun hram. VIP‑uri ale lumii ortodoxe îi trecuseră pragul în căutarea unui răspuns ce se lăsase multă vreme aşteptat. Maica putea fi ca mătasea, dar şi ca roca. Te mângâia exact când te‑ai fi aşteptat mai puţin şi te trezea la realitate printr‑un duş rece, printr‑o săpuneală straşnică, taman când lumea îţi era mai dragă, iar viaţa mai căldicică. Am cunoscut oameni care se mulţumeau doar să intre, să o vadă şi să‑i sărute mâna înmiresmată. Într‑o zi, aşteptând în curte, în spatele pelerinilor ajunşi cu mult înaintea mea, citeam o cărţulie despre un părinte, un nebun pentru Hristos, care a fost prieten de suflet al Cuviosului Paisie Aghioritul. Şi acolo scria că dacă vrei să testezi un om îmbunătăţit poţi face asta punându‑i mental o întrebare, iar el o să‑ţi răspundă negreşit. M‑am gândit să verific. I‑am expus în minte maicii Paisia problema care mă frământa. Stăteam afară, privind la florile calde şi senine din faţa căsuţei. Toţi ceilalţi erau în chilia maicii şi vorbeau cu ea. Am aşteptat până au terminat de vorbit şi au ieşit şi n‑am intrat bine la ea că primul cuvânt pe care ni l‑a spus – mai eram cu doi prieteni – era chiar răspunsul la problema mea. Situaţia a avut şi o notă comică: unul dintre prietenii mei s‑a dus primul să ia binecuvântare de la maica, iar ea vorbea aparent cu el, deşi propriu‑zis îmi răspundea mie la întrebare. Prietenul meu nu a înţeles riguros nimic. M‑am simţit obligat să intervin: „Răspunsul maicii e pentru mine!” Ştiu un părinte îmbunătăţit care vieţuieşte retras pe un munte. Acesta a plecat val‑vârtej într‑o dimineaţă, pe la ora 4, pentru că l‑a chemat în rugăciune maica Paisia, să vină în Bucureşti să o împărtăşească. Atunci când a trecut la Domnul părintele Justin Pârvu, maica s‑a întors pe o parte şi le‑a spus femeilor care o îngrijeau: „Să nu vă speriaţi, plec la înmormântarea părintelui Justin!” Apoi a devenit absentă, intrând într‑o stare de semicomă. Şi‑a revenit după o jumătate de oră. Nu am multe informaţii obiective despre maica Paisia. Ştiu că a fost o ucenică apropiată a părintelui Nicodim Măndiţă şi că l‑a ascuns în casa ei, când părintele era urmărit de securitate. Maica s‑a născut în Curt Bunar, în Cadrilater. Povestea adesea cum a fost bătută de bulgari, când aceştia au ocupat Cadrilaterul. A fost o ucenică a părintelui Irineu Curtescu, spovedindu‑se la el. La ea îşi ascundea cărţile, publicate sub formă de samizdat, părintele Nicodim Măndiţă. Maica iubea slujbele bisericii. Dacă ziua era îngrijită de câteva femei, noaptea dorea să rămână singură. Noaptea îşi făcea pravila de rugăciune şi – după unele mărturii – se lupta cu demonii. (24 noiembrie 2013) *** Am ajuns pe zloată la Mănăstirea Pasărea, pe un drum alambicat. Când am intrat în biserică, un număr considerabil de credincioşi făcuseră corp comun cu maica: ea stătea în mijloc, iar ei participau cu însufleţire la fiecare moment al slujbei înmormântării, ţinând lumânările aprinse în mâini. Sentimentele care pluteau în aer erau diferite. Unii plângeau – creştinii care au fost foarte apropiaţi sufleteşte de ea. E greu să te desparţi de un om care îţi lumina ca un far negreşit drumul sinuos al vieţii. Ceilalţi trăiau o stare de pace, bucurie interioară şi certitudine. La sfârşitul slujbei au predicat părintele Irineu Curtescu, duhovnicul maicii Paisia, şi părintele Ganciu. Părintele Irineu a ţinut o predică a bucuriei, care ne‑a invadat pe toţi. Redau câteva idei extrase din predica sa. Întreaga ei viaţă, maica a căutat să placă mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor. Nu s‑a dat cu veacul acesta. Nu a căutat să placă veacului acestuia, în care a trăit. Viaţa ei a fost o slujire totală a lui Hristos, a Preacuratei Sale Maici şi a sfinţilor. În tăcere, şi‑a împodobit sufletul cu virtuţi. Cele mai mari nevoinţe ale ei erau postul şi rugăciunea. Postul, împreună cu citirea cărţilor duhovniceşti şi rugăciunea pe care o făcea continuu, ziua şi noaptea, au făcut ca maica Paisia să se păzească de întinăciunea vieţii acesteia, de viciile trupeşti şi sufleteşti şi să se facă sălaş cu bun miros pentru Împăratul Iisus Hristos. Pentru toate acestea, cei din Sfântul Munte s‑au decis să o călugărească. Au călugărit‑o direct în schima mare, a devenit schimonahia Paisia. Intrând în cinul monahal, ea a înţeles cinstea care i‑a fost dăruită de Dumnezeu. Pentru că s‑a împărtăşit de cinul monahal, i‑a iubit foarte mult pe călugări şi călugăriţe. A fost prigonită de ateii comunişti şi l‑a ascuns în casa ei pe părintele Nicodim Măndiţă, un mare misionar al Bisericii. Înainte de călugărire, în anii comunismului, casa ei era metoc pentru pelerinii care vizitau mănăstirile din nordul Moldovei. Avea cunoştinţe printre episcopi, protopopi, preoţi, monahi, monahii, mireni. Casa maicii era totdeauna primitoare de străini. De ce? – s‑a întrebat părintele Irineu. Pentru că – a răspuns sfinţia sa – dragostea ei pentru Hristos a fost atât de mare, de neînţeles pentru noi, oamenii. Casa ei simplă, săracă, i‑a încăput pe oamenii veniţi din toată ţara şi chiar din afara ţării. Părintele a continuat: Bucuria ei era ca să participe la pătimirea sfinţilor. De aceea, când a căzut la pat, nici nu a cârtit, nici nu a spus că o doare ceva. Toate le‑a primit ca o martiră, acceptând crucea. Maica a vorbit până în ultimele secunde ale vieţii. Era lucidă pentru că duhul răutăţii nu a putut să o mai amăgească cu nimic. Era apărată de cetele cereşti, de cetele monahale, ca una ce s‑a făcut iubită Maicii Domnului şi sfinţilor. De aceea s‑a învrednicit să fie înmormântată în cimitirul Mănăstirii Pasărea. De aceea, să învăţăm – monahii, monahiile, credincioşii şi toţi oamenii de orice vârstă – că cine se lipeşte de Domnul va fi un trup cu Domnul. Noi credem că – a accentuat părintele Irineu – Dumnezeu a învrednicit‑o de această binefacere de a sta la masă în Împărăţia Cerurilor, cu toţi sfinţii. Părintele Ganciu a ţinut şi el un scurt cuvânt, în care a relatat o situaţie din care se poate înţelege cât de puternică era rugăciunea maicii Paisia. Acum vreo doi ani, un părinte din Piteşti a pornit spre casa maicii, însoţit fiind de fiul său. Era vară şi o căldură toridă, insuportabilă. S‑ar părea că din cauza caniculei, părintele a făcut o congestie cerebrală. A fost internat de urgenţă. Fiul său a sunat degrabă la maica şi i‑a relatat accidentul. Maica s‑a rugat la Dumnezeu pentru însănătoşirea părintelui. A doua zi, intră pe uşa chiliei maicii părintele, în carne şi oase, şi îi spuse: „Maică, iată rodul rugăciunilor tale!”. Pentru rugăciunile maicii Paisia, Domnul îl vindecase. I‑am sărutat şi eu mâna dreaptă, cu convingerea că iau o ultimă binecuvântare de la ea. Mirosea puternic a mir şi avea o mână moale. Dar nu această întâmplare m‑a uimit. Cu totul altceva. M‑am gândit că în aceste situaţii, în care creştinii ortodocşi participă trup şi suflet la plecarea din această vale a plângerii a unui frate de‑al lor, Biserica, Trupul lui Hristos, se face din nevăzută – pentru ochii noştri muritori –, deodată evidentă, după toate criteriile vizibilului, perceptibilului. M‑am simţit ca o mică flacără îngemănată cu alte flăcărui, arzând toţi, pentru totdeauna pentru Hristos. (27 noiembrie 2013) (Ciprian Voicilă; capitolul din „Sfinții de lângă noi”, Editura Areopag, 2014)