Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie - din volumul „Sfintii de langa noi”

14 decembrie, o zi care pentru mine mai păstra ceva din aerul sărbătorii de pe 13. Într‑o zi de 13 decembrie m‑am născut eu şi tot într‑o zi de 13 decembrie a murit Nichita. Bucureştiul era preschimbat la faţă, mai ales în centru: lumini şi luminiţe aninate de stele din metal cenuşiu, bradul eflorescent de la Universitate, nenumăraţi Moş‑Crăciuni care stăteau spânzuraţi te miri pe unde creau in corpore impresia de sărbătoare. Păreau Moş‑Crăciuni împăiaţi, buni de dus la Muzeul Antipa. Moş Crăciun e, indubitabil, cel mai mare agent de vânzări. Vinde tot: pizza, articole de îmbrăcăminte, jucării... autosugestia că eşti fericit. Aerul sărbătoresc a invadat Bucureştiul şi e pregnant comercial, perfect respirabil pentru omul nou al societăţii de consum. Dacă eşti o fiinţă singură şi te plimbi prin centrul Bucureştiului în acest timp al sărbătorii, te vei simţi şi mai singur. Lumea oamenilor îţi apare ca un conglomerat interesat să cumpere cadouri, să profite de fiecare discount, să vizioneze filmele de sezon din cinematografe. Iar tu te simţi la periferia ei, un exemplar uman jertfit pe altarul singurătăţii. Dacă eşti creştin, te vei întreba unde a dispărut Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sărbătoarea Crăciunului era a Lui şi marca un eveniment extraordinar: Cel de necuprins S‑a pogorât în timp, în istorie, pentru izbăvirea noastră în eternitate. Oamenii au uitat asta. Şi pe acest fundal al amneziei generalizate a apărut un substitut: Moş Crăciun, un personaj nordic, deci păgân, devenit mai târziu mascota firmei Coca‑Cola. Boem, grăsun, rumen în obraji – semn al sănătăţii şi prosperităţii înfloritoare. Numai bun să îi facă pe oameni să uite de suferinţă, de moarte, de realitate. Să le certifice noua deviză existenţială: „Trăieşte‑ţi clipa!” Sau mai bine, mai adecvat vremurilor: „Trăieşte‑ţi clipa la Mc Donald’s!” Acestea erau gândurile care mă frământau pe dinăuntru când un prieten din Bacău, Doru Vântu, m‑a întrebat dacă sunt liber mai pe seară. Da, eram liber. Şi, da, aş putea să îl însoţesc în Drumul Taberei, să vizităm un bătrân care făcuse ani grei de puşcărie politică. Ne‑a deschis uşa apartamentului un domn care îşi purta cu demnitate bătrâneţile. Demnitate, era primul cuvânt care îţi venea pe buze în prezenţa domnului Gheorghe Jijie. Ne‑a invitat să intrăm şi am pătruns în sufrageria sa, în care mi‑a atras atenţia o servantă pe care stăteau împreună icoane, fotografii ale martirilor din închisorile comuniste, personaje marcante care făcuseră istorie, dar care au fost prigonite şi după moarte de lacheii orânduirii comuniste. Domnul Jijie era trecut bine de 90 de ani, dar nu îşi arăta deplin vârsta. Ai fi zis că are vreo 70 de ani. Discuţia noastră era întreruptă, când şi când, de telefonul fix care suna. Ştiu că m‑a mirat agilitatea cu care sărea din fotoliu pentru a se îndrepta spre telefon. Era plin de vitalitate. Era zi de post şi ne‑a servit cu o mâncare preparată de el. M‑a uimit, iarăşi, că el ţinea post fără ulei. Mi‑a mărturisit că ani de‑a rândul ajuna până la apusul soarelui miercurea şi vinerea, un exerciţiu ascetic familiar tuturor celor care au fost educaţi în Frăţiile de Cruce. În aceste zile rostea de mai multe ori Psalmul 50. Am simţit că am în faţă un om armonios, care găsise măsura propriei fiinţe. Vorbea în cuvinte precise, lipsite de echivoc, pe un ton cald, confesiv, presărat într‑o manieră inconfundabilă cu un „dragă”. La plecare i‑am spus că am la mine o răcliţă în care se afla o părticică dintr‑un craniu de la Aiud, din care izvorâse mai mulţi ani la rând mir, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, de pe 19 martie, dedicată mărturisitorilor din închisorile comuniste. Domnul Jijie s‑a aplecat cu evlavie spre răcliţă, şi‑a făcut semnul crucii şi a început să plângă. Plângea amarnic. M‑am blocat, neştiind dacă am făcut bine sau rău că am scos răcliţa. Când plânsul s‑a mai domolit, domnul Jijie a rostit cu greutate: „Poate că acest mucenic e chiar fratele meu!” Am plecat cu un nod în gât, cu gândul să aflu cine este fratele domnului Jijie. Şi am aflat. Ioan Jijie a fost arestat în 1929 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A murit în 1960, în timpul detenţiei, la Aiud, în urma torturilor suferite. De la domnul Gheorghe Jijie ne‑a rămas o declaraţie din care aflăm câte ceva despre pătimirile lui, dar şi despre martirul Ioan Jijie. „Despre fratele meu, Ioan Jijie, ştiu că a fost arestat în Bucureşti şi a trecut prin anchete extrem de dure, aplicându‑i‑se diverse metode de tortură: curent electric, presiune continuă până la alienare, introducerea lui în celule cu T.B.C.‑işti evolutivi până la contractarea bolii. După acest moment, lipsa totală a asistenţei medicale până când a avut o hemoptizie masivă (trei gamele de sânge şi bucăţi din plămâni). Era prea târziu pentru a mai putea salva ceva şi a decedat la vârsta de treizeci şi nouă (39) de ani. Acestea ştiu despre soarta fratelui meu, Ioan Jijie, pe care le declar, susţin şi semnez”. Din aceeaşi declaraţie scrisă pe 15.12. 2009 aflăm amănunte despre calvarul prin care a trecut Gheorghe Jijie. A făcut 13 ani de puşcărie politică. A fost închis la Ministerul de Interne, Penitenciarul Jilava, închisoarea Aiud, lagărul Noua Culme, lagărul Periprava, închisoarea Gherla, penitenciarul Galaţi, Arestul Curţii Marţiale Uranus, închisoarea Văcăreşti. Domnul Jijie descrie o parte din supliciile la care a fost supus: „În timpul anchetei din decembrie 1948 am fost bătut la tălpi («celebra» metodă «la rangă») peste bocancii noi pe care‑i aveam în picioare, până când tălpile acestora s‑au distrus complet (fiecare lovitură de rangă se transmitea până în creier). După ce s‑au distrus bocancii am fost în continuare bătut peste labele picioarelor din care şiroia sânge. La un moment dat, am urlat să mi se dea apă, colonelul Dulgheru personal «satisfăcându‑mi» dorinţa, vărsând în prealabil în pahar conţinutul unui plic. Am crezut că era ceva destinat să‑mi calmeze durerile şi am băut. Dar a fost un drog, probabil scopolamină – pentru a‑mi anihila voinţa – căci am simţit imediat cum nu mai eram stăpân pe reflexele mele. În momentul când au început întrebările, care s‑au succedat până după ce am căzut într‑un fel de somn letargic, din care, ca să mă trezesc şi să pot răspunde întrebărilor eram lovit cu un ciomag gros de cauciuc peste umeri şi peste ceafă. În cele din urmă, m‑au aşezat într‑o pătură şi m‑au dus târâş până la lift şi apoi într‑o celulă unde am zăcut în nesimţire pe ciment, până când am fost trezit din nou cu lovituri de ciomag pentru a fi dus iarăşi la anchetă. Declaraţiile scrise şi semnate sub acest tratament au fost folosite drept probe în timpul procesului. Inutil am arătat instanţei la ce torturi am fost supus (proba mea fiind chiar bocancii distruşi pe care îi încălţasem când am fost dus la proces) şi prin sentinţa numărul 1309/1949 am fost condamnat la 10 (zece) ani de temniţă grea în baza articolului 209 cod penal”. La Jilava „când eram scoşi la aşa‑zisa «plimbare la aer» trebuia să trecem printre două şiruri de gardieni, conduşi de celebrul Ivănică şi care, din ordinul directorului, nu mai puţin celebrul Maromet, ne loveau cu ciomegele unde nimereau. Un distins ziarist evreu a fost atât de puternic lovit, încât s‑a prăbuşit la pământ în nesimţire. Ne‑am oprit să‑l ajutăm, dar potopul de ciomege ne‑a silit să fugim mai departe. Atunci l‑am întâlnit ultima oară pe fratele meu care, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, era în imposibilitatea de a evita loviturile de ciomag, eu protejându‑l din partea dreaptă, sărind în sus să iau eu loviturile în locul lui. Era un coşmar demn de Infernul lui Dante”. După eliberare, „«afară» a început un nou calvar: părinţii erau bolnavi şi bătrâni, iar mie nu mi se elibera un act de identitate, ca să mă pot angaja şi să‑i ajut. La fiecare audienţă la organele de stat mi se cerea să colaborez (să devin informator al Securităţii) pentru a putea beneficia de drepturile fireşti ale oricărui om. Nu am acceptat acest «troc» şi am primit un act de identitate abia după încă doi ani, în urma căsătoriei. Înainte de căsătorie şi după am fost permanent urmărit, după cum rezultă din dosarul de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)”. Domnul Jijie era o fire smerită, interesată mai degrabă să îi pună în valoare pe ceilalţi, pe care îi socotea mult mai importanţi decât el. Aşa se face că în ultimii ani de viaţă a scris câte o monografie despre profesorul George Manu, Vică Negulescu sau Nicolae Petraşcu. Prin cărţile de memorialistică a închisorilor apar risipite câteva întâmplări cu el, bucăţi de viaţă care contribuie la configurarea portretului său moral. Amintesc aici câteva. Nicolae era un tânăr din Târgovişte. A fost arestat de comunişti la vârsta de 16 ani. Cu puţin timp înainte să fie eliberat, a căpătat o boală psihică. Domnul Jijie avea grijă de el zilnic, îmbrăcându‑l dimineaţa şi hrănindu‑l. Nicolae s‑a vindecat înainte de eliberare prin rugăciunea asiduă a părintelui mărturisitor Zosim Oancea În 1960, la Jilava, Gheorghe Jijie stă în aceeaşi celulă, o lună de zile, cu Constantin Noica. Discută probleme de geometrie, Noica fiind interesat în special de problema raportului şi de extinderea sa la domeniul filosofiei. Pentru că Noica era pur şi simplu epuizat fizic, în urma tratamentului de exterminare prin înfometare, aplicat de torţionarii comunişti, de fiecare dată când îi venea rândul să care la veceu ciubărul cu dejecţii, domnul Jijie îl înlocuia, preluând această corvoadă. La un moment dat, Noica îl roagă pe Vasile Blănaru Flamură: „(...) Fă‑mi un serviciu, de‑i întâlneşti pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiţă Jijie şi pe ceilalţi apropiaţi sufletului meu, salută‑i cu drag din partea mea. Nu de la gândirişti, ci de la ei, de la aceşti copii curajoşi şi tari, am învăţat filosofia stăpânirii de sine”. Într‑o zi de vară toridă domnul Jijie s‑a hotărât să facă marele pas şi să ne părăsească pentru lumea camarazilor săi de ideal, luptă şi suferinţă. Când am aflat vestea m‑am simţit ca o baterie care a fost văduvită pentru totdeauna de generatorul ei. Mă obişnuisem să îl sun din când în când, totdeauna uşor stânjenit pentru că ştiam că este grav bolnav şi nu voiam să îl tulbur de fel. Într‑o zi i‑am zis: „Să ştiţi că, deşi nu îndrăznesc să vă sun des, mă gândesc în fiecare zi la dumneavoastră”. Şi mi‑a spus: „Dragă, un gând bun e un lucru bun”. Altădată m‑a uimit tăria cu care mi‑a mărturisit: „Dragă, eu şi la vârsta asta – domnul Jijie era trecut, cum v‑am spus, de 90 de ani – dacă situaţia ar cere‑o, aş fi în stare să îmi dau viaţa pentru Căpitan!” L‑am vizitat, pentru ultima oară, la Biserica Gorgani, regăsindu‑l aşa cum îl ştiam: emana un aer calm, egal cu sine, împăcat. Aşa cred că mor oamenii conştienţi că şi‑au împlinit datoria faţă de ei înşişi, faţă de viaţă, în faţa lui Dumnezeu. Cu atât mai mult eroii – asemeni domnului Jijie – care au smuls din carnea lor orice poftă, fiecare ispită care le ameninţa drumul spre ţintă. Am scris atunci un text care mai păstrează ceva din emoţia şi părerea de rău care m‑au învăluit în acea vară toridă. „Întorcându‑mă de la Biserica Ilie Gorgani, unde prietenii încă îşi mai pot lua rămas bun de la domnul Gheorghe Jijie, m‑a urmărit – în timp ce străbăteam bulevardul Elisabeta – seninătatea de pe chipul domniei sale, care m‑a frapat şi în timpul vieţii lui, dar mai cu seamă acum, în moarte. M‑am rugat pentru odihna sufletului său, dar m‑am trezit că mă rog pentru mine. Să fiu şi eu la fel de senin în moarte ca el. Să mijlocească şi pentru mine, păcătosul, la tronul lui Dumnezeu. Domnul Jijie era limanul la care omul ajungea ca să mai ia o gură de aer, atât de necesară pentru lupta cu viaţa haotică şi amorfă. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le‑a făcut Dumnezeu a fost ca odată, pe 14 decembrie, la o zi după aniversarea mea, să mijlocească întâlnirea noastră. Mă fascinau la el calmul de dincolo de fire – înrădăcinat, parcă pentru totdeauna, în nevăzut – pe care îl transmitea celor care intrau fie şi pentru o scurtă vreme în biografia sa – şi smerenia cu care evita gesturile şi discursurile în public. Vedeam la el o rectitudine specifică supravieţuitorilor închisorilor comuniste, care nu îi lasă nici vieţii, nici logicii să fie şi albă şi neagră în acelaşi timp. La oamenii aceştia orice formă de relativism este exclus. Pentru noi, tinerii formaţi în cultura dilematică a compromisului, toţi aceşti bătrâni sunt rămăşiţele unei lumi în care lucrurile nu îşi uitaseră încă rostul. Ultima oară când ne‑am văzut, referindu‑se la un om care îşi eticheta semenii, condamnându‑i pentru totdeauna, pornind de la un accident biografic pe care l‑au îndurat, domnul Jijie mi‑a spus că Dumnezeu nu judecă omul după un moment de cădere sau de înălţare, ci după întreaga linie a vieţii lui. Cuvântul aceasta mi‑a dat curaj, mai ales că în spatele lui se întrevedea un munte de suferinţă, o îndelungă experiere a acestui adevăr. Orice întâlnire cu el te readucea la viaţă, te recalibra. Mă bucur pentru că de acum încolo o să am un prieten dincolo, care va mijloci şi pentru mine, păcătosul, dar mă întristez amarnic pentru că se duc oamenii noştri liman, oamenii noştri gură‑de‑aer. Bunul Dumnezeu să îl odihnească cu drepţii şi pentru ale lui rugăciuni să ne mântuiască şi pe noi!” Textul scris atunci pare sau chiar este patetic. El a izvorât din constatarea dezolantă că România de astăzi nu mai are absolut nimic din România lor. Ei s‑au educat în spiritul jertfei pentru Hristos şi neamul românesc. Noi trăim din plin în spiritul vremii – în deplin hedonism şi consumerism. Ei aveau un ideal: să construiască prin propria jertfă o Românie fundamental creştină şi puternică în istorie. Noi nu mai avem un ideal. Avem scopuri – pe termen scurt, care vizează întotdeauna binele nostru individual, nicidecum binele comun. Ei definiseră caracteristicile, profilul unui bine comun pentru care înţeleseseră să renunţe la orice interes sau satisfacţie personală. Noi trăim ca nişte şoareci, fiecare în cuşca lui, permanent atenţi să nu ne fie furată brânza de sub nas. Pentru ei România reprezenta o realitate mai concretă decât propria lor viaţă. Nouă ne este ruşine, şi – mai nou – teamă să rostim „român” sau „România”. Ei erau gata să moară pentru pământul românesc, noi suntem indiferenţi când ni se otrăvesc resursele naturale şi când trupul României ameninţă să se disipeze. Ar merita măcar să ne întrebăm cum s‑ar fi raportat ei la fenomenul Pungeşti sau la ideea de a regionaliza România. Prin ei dispare acea Românie interbelică, normală, orientată spre Dumnezeu. Dispar dintre noi exemplele ei vii, integre. Nu‑mi rămâne decât să retrezesc, la nevoie, în mine amintirea domnului Jijie şi să recitesc îndemnul pe care mi l‑a scris pe o carte: „Dragului Ciprian, să‑l ajute Dumnezeu să se realizeze cât mai aproape de linia creştină”. (Ciprian Voicilă)